Jilavele
Oameni si locuri |
Calatorule în timp real sau on line, este bine sa stii ca comuna Jilavele ofera multe peisaje naturale, istorice sau culturale. Lacurile si baltile sunt o mare bogatie: Ratca, Ochiul Boului, Jilavele. Daca vrei sa treci pin Jilavele, ia-ti si undita cu tine pentru un pescuit sportiv, pe care nu ai cum sa îl refuzi. Baltile au peste!
|
 |
 |
|
 |
Cine vine în localitate este întâmpinat de ospitalitatea locala si, mai ales, de momentele placute prezentate de Ansamblul Folcloric Colinda, care, indiferent de anotimp, ramâne o companie de neuitat. Printre colindatori, vei avea surpriza placuta sa îl recunosti chiar pe primarul comunei!
|
 |
|
Traditii si perspective manufacturiere |
Modul de viata stabil ce l-au promovat jilavenii, agricultura si pastoritul sedentar si, mai târziu, mestesugurile au reprezentat baza întregii economii satesti, aceasta constituindu-se în unica sursa de existenta a comunitatii.
Mestesugurile, pentru ca despre ele voi vorbi în continuare, s-au dezvoltat ca o necesitate vitala si în strânsa legatura cu preocuparile de natura casnica, cele de cultivare a pamântului si de prelucrare a produselor animaliere.
Mestesugarii erau acei indivizi a caror abilitate se evidentia prin lucrarile concepute de acestia. Aceasta însa nu era o regula. Unii erau nevoiti sa lucreze ceva pentru a-si asigura existenta. Neavând pamânt sau animale, trebuia sa produca ceva pentru a participa la schimbul de produse în cadrul colectivitatii. Altii s-au stramutat în localitate, ei fiind practicantii unor mestesuguri solicitate aici. In aceasta categorie, putem include renumitele familii (clanuri) de fierari si muzicanti de origine rroma, integrati deplin în comunitate în decursul sutelor de ani.
Cert este ca, mestesugurile traditionale s-au practicat aici înca din cele mai vechi timpuri, ele contribuind efectiv la dezvoltarea unei comunitati puternice.
Nu întâmplator deci, s-a luat hotarârea ca, înca în urma cu aproape 300 de ani, la Jilavele (Jilava) sa functioneze târgul saptamânal de animale si produse agricole diverse, iar mai târziu bâlciul de Sfântul Ilie. Aici era prezentata, spre vânzare, si o mare parte din creatiile mestesugarilor locali.
Existenta carelor (carutelor - mai târziu) presupunea si animale de tractiune. Dar pentru ca acestea sa fie folosite trebuia confectionate si întretinute.Fierarie
 Aparitia fierariilor deci era imperios necesara si acestea au luat amploare înca din secolele XVI-XVU, fiind puternic încurajate si de asezarea destul de strategic gândita - de drumul comercial de legatura dintre orasele de la Dunare si Marea Neagra si Brasov. În atelierele satesti de fierarie se confectionau obiecte necesare locuitorilor. Aici se lucra fieraria de caruta (steiul de fata si spate, crucea, perna, scaunul cu loitrele de fata si de spate etc), se faceau potcoave si se potcoveau caii si boii de jug, se confectionau unelte agricole (plug, prasitori, rarite, sape, greble etc.). Tot aici se lucra si feroneria de uz casnic, ca de exemplu: pirostrii, frigari, vatraie, cârlige de paie, cutite pentru taiat furaje, topoare, satâre, încuietori de usi si dulapuri, balamale, lanturi si galeti de put. De asemenea, la fierarii se lucrau si unele scule folositoare la alte mestesuguri, ca de exemplu în domeniul tâmplariei si dulgheriei (cutitele de rindea, dalti le pentru lemn, rodane, cutitoaie), scule ce erau ascutite tot de mesterii fierari care cunosteau destul de bine caracteristicile materialelor folosite. Imbinarea metalelor se facea prin sfaituire (lipire la cald). Dintr-un atelier de fierarie nu puteau sa lipseasca unele scule sau dispozitive cum ar fi: nicovala cu un cap conic si unul plat, menghina tiganeasca, foalele, bancul de lucru cu sertarele de scule, filiera tiganeasca (stânga - dreapta), filiere pentru piulite (stânga - dreapta), clesti de foc, scule de potcovit (clesti pentru taiai unghii, cutitoaie pentru curatat unghii, raspel, ciocane etc). Multe scule si dispozitive se confectionau pe loc de catre fierarii mai îndemânatici, în functie de lucrarea ce urma a fi executata. In fata fiecarui atelier de fierarie exista câte un sopron sub care se executau unele lucrari chiar si pe timp nefavorabil (strângerea rotilor, potcovitul animalelor de tractiune etc).
Fierariile erau aglomerate în perioadele dintre campaniile agricole. In anii din urma, la atelierul de fierarie se folosea carbune [ce se cumpara de la depozitul din oras). Anterior însa, fierarii pregateau carbunele pentru foaie din lemn de prun supus initial unui proces de ardere incompleta. Desi schimbul de marfuri era un proces frecvent, facilitat de existenta marelui drum comercial ce trecea prin zona, jilavenii nu s-au multumit cu atât. Ei au continuat sa-si puna în practica talentul si creativitate, folosind din plin resursele materiale de care au dispus.Tesutul
Tesutul este unul dintre mestesugurile ce s-a- bucurat de mare popularitate în localitate.
Dar, pâna la tesut, erau necesare mai multe operatii, începând cu procurarea materialelor necesare (a firelor de tesut), urzitul, nâvaditul.
Daca pentru crescatorii de oi materia prima pentru tesut era asigurata, pentru celelalte familii aceasta era o problema. Mai exista însa o solutie - cultivarea cânepei. Aceasta planta textila, care acum creeaza atâtea controverse si suspiciuni, se cultiva la începutul secolului trecut, fara complexe, de toti detinatorii de pamânt. Aceasta rezolva multe nevoi în gospodaria taraneasca.
Din el se lucra pânza pentru îmbracamintea intima (camasi, izmene). Era folosit Ia gurile de ham si chiar la hamurile pentru cai, la confectionarea zablaielor (prelata din pânza tesuta în razboi cu suprafete destul de mari - 8x15 m), care erau folosite pentru protectia cerealelor, fie la transport, fie acasa la descarcat.
Din cânepa se lucrau funii (frânghii), sfoara, plasa si halau pentru pescuit si multe altele.
Câltii, scuturati bine de resturile lemnoase, se foloseau la umplutura în perne, saltele si chiar în plapuma.
Nici surplusul de seminte nu se irosea. Acestea erau pisate bine în piua, se amestecau în apa si se agitau mai mult timp într-un vas etans, de regula o tivga cu dop. Dupa strecurare printr-0 pânza curata, rezulta un lichid laptos si foarte dulce, cu aroma caracteristica plantei din care provenea. Jâtfa, pentru ca asa se numea acest lichid, era folosita la îndulcirea macinicilor. La vremea respectiva, macinicii cu jâlfa reprezentau o delicatese de invidiat pentru oricine.
Pâna a ajunge produs finit, cânepa parcurgea mai multe etape. Suprafata de teren ce urma sa fie cultivata cu cânepa se ara de toamna. In primavara se borana pentru a se distruge gliile mai mari. Semanatul se facea cu mâna, ca si la grâu. Apoi, se grapa pentru ca boabele sa fie acoperite de pamânt.
Dupa uscare, fiecare manusa se batea bine pentru a se sparge materialul lemnos. Operatiunea continua prin melitare.
Melita era un dispozitiv destul de ingenios la vremea respectiva, prin care, manusa de cânepa r trecuta prin ea, devenea flexibila, fiind curatata aproape total de portiunea lemnoasa a firului de cânepa. Dupa melitare, cânepa se facea fuior (un manunchi ceva mai voluminos decât manusa). Lucrarea urmatoare era perierea, lucrare care lasa cânepa curata. Apoi era dat prin darac. în urma daracitului rezulta fibra de cânepa neteda, lucioasa si neîncurcata. în urma daracului rezultau si câltii care, la rândul lor^aveau o destinatie anume. Dupa ce fuioarele erau trecute prin darac, acestea se asezau în pele, asteptând momentul sa devina caier si prins în furca pentru a fi tors. Însa vara nu era timp pentru aceste lucrari. Astfel, dupa melitat, cânepa se aseza în legaturi de câte zece fuioare, le împletea frumos la vârf si se pastrau în pod pâna iama când timpul permitea reluarea lucrului început în vara.
Pentru a avea spor, pe rând, în aproape toate gospodariile se organizau clacile.
La claca treaba era bine organizata si fiecare facea ce stia mai bine si în acelasi timp învata de la altii. La clacile de tors cânepa sau lâna, când fetele ramâneau singure, smulgeau din caiere câteva fire, le frecau bine în mâna pâna un mic ghem pe care îl numeau bardaus. Apoi, dadeau foc bardausului si ÎI aruncau în sus. Fiind usor si în flacari, micutul ghemotoc putea fi luat de curentii de aer. Fetele faceau mare haz, spunând ca în directia în care zboara bardausul, acolo se va marita fata care 1-a aruncat.
La tors, se tine cont de destinatia pe care o va avea firul. Pentru pânza de camasa, firul trebuia sa fie foarte subtire. Pentru zablau, saci, guri de ham etc. firul putea fi mult mai gros. Dupa tors. firul de pe fus este dat pe raschitor pentru a deveni scul. Când sculurile erau gata se trecea la albitul cânepei. Astfel, gospodinele faceau câte o caldare mare de lesie din ciocalai de porumb. Sculurile erau bagate în vasul respectiv si tinute acolo câteva zile. La scoatere se spalau bine si se limpezeau. Firele deveneau albe ca laptele.
Dupa uscare, se trecea la lucrarea urmatoare, vopsitul firelor, în functie de preferinte. Culoarea albastra era obtinuta din lolochi,. Frunzele de artar si de nuc erau folosite pentru obtinerea unei culori cu tenta maronie. Culoarea galbena se obtinea din trotilul extras din bombele neexplodate. Dupa vopsire se trecea la depanat. Fiecare scut era asezat pe vârtelnita si, cu ajutorul rodanului, firul este dat pe teava. Din acest moment se putea merge la urzitoare.
Urzitul este, în general, identic pentru orice tesatura. Responsabilitatea urzitoarelor însa este enorma. Dispozitivul pentru urzit este compus din: dulap - corpul propriu-zis al dispozitivului; Iergatoarea - suportul tevilor - maxim 18 tevi; spata pentru firele de urzit; razboiul pentru învelit; grebla pentru învelit; sulurile - doua bucati.
Operatiunea de urzit o poate face o singura persoana, învelitul, ultima operatie, se face de minimum trei persoane. La urzit se tine cont de ce se doreste sa se teasa si de cât material are clientul. Lungimea tesaturii o stabileste beneficiarul si se masoara în coti. Latimea însa este în functie de cât material (fire) este si se calculeaza în gherbe si respectiv jurubite. O gherba contine trei fire de urzeala, într-o jurubita întra zece gherbe, deci are treizeci de fire de urzeala.
Navaditul este o lucrare destul de complexa. Acum se stabileste modelul floral de pe viitoarea tesatura. Ca si la sah, navaditoarea trebuie sa vada cu "ochii mintii" modelul înainte de a trece urzeala prin ite si prin spata.
în functie de complexitatea modelului, navaditul se face pe doua sau patru ite sau se creeaza în spatele itelor mai multe itoaie, fiecare dintre acestea dând nastere unui rând de "puncte".
Practic, itoaiele formate dau nastere la jumatate de model, cealalta jumatate formându-se prin ridicarea acestora în ordine inversa.
nu poate fi realizat de mai putin de doua persoane.
Astazi si aceasta lucrare este realizata de tot mai putine persoane, poate si datorita complexitatii ei. Creatoarea Pascu Polixenîa (nascuta în 1943) este printre putinele femei din comuna care mai stapâneste acest mestesug.
Tesutul este mestesugul care a rezolvat multe probleme în gospodaria taraneasca din Jilavele, înca de la începuturile lui. Asa se explica practicarea tesutului în aproape toate casele. Existenta razboaielor de tesut si la aceasta data în gospodariile de aici confirma cele relatate.
Daca la începuturi razboiul era folosit cu precadere pentru realizarea materialelor folosite la îmbracaminte si la realizarea celor necesare pentru agricultura: zablaie, saci, hamuri, mai târziu, datorita evolutiei si îndemânarii creatoarelor, s-a trecut la realizarea unor tesaturi care sa depaseasca stadiul de stricta necesitate. Ne gândim în acest context la covoare, scoarte, cuverturi, mochete, cârpele, prosoape de borangic si de inisor.viu colorate, pentru decoratul încaperi lor, dar si costume nationale.
Este îmbucurator sa amintim ca în anul 2005, la atelierul de creatie din Jilavele s-au realizat costume nationale pentru formatiile artistice din localitate.
Razboiul de tesut este si el un dispozitiv destul de complex si. Pentru a-1 utiliza trebuie si cunoscut. El este alcatuit din mai multe parti: schelet, caraftele (partile laterale de sustinere; vatalele; itele; pocnogii; scripetii; suvelnita; sulurile; întorcatorul.
Produse: in ultimii ani, preferintele clientilor sunt cuverturile, macatele, ripsurile, mochetele, fetele de plapuma din lâna, stergarele.Dulgherie si tâmplarie
Trecerea de la locuintele semi-îngropate a bordeielor, la locuintele cu un grad mereu crescând de confort, nu putea sa se realizeze decât prin aparitia inevitabila a unor îndeletniciri menite sa modeleze, pentru început, resursele naturale existente din abundenta la acea vreme. Padurile reprezentau una dintre resursele de baza ale vietii chiar si pentru stramosii jilavenilor, alfati în vecinatatea Codrilor Vlasiei. Astfel, constructia locuintelor reprezenta ca si acum un obiectiv primordial pentru orice comunitate.Dulgherii erau acei mesteri care puteau ridica o casa (în prima faza - simpla, cu o singura încapere), folosind lemnul, pamântul si stuful pentru acoperis. Mai existau însa si alte unelte, fiind mereu preocupati de ridicarea gradului de pregatire profesionala : toporul, barda, tesla, sfredel, dalti, fierastrau, coarba de gaurit etc.
Contactul cu diferite civilizatii (de multe ori nedorit), dezvoltarea schimburilor, a comertului în general, au facilitat patrunderea în localitate a unor tehnici de prelucrare a lemnului.
Asa au aparut tâmplarii, fireste, tot ca un raspuns la cresterea volumului de cerinte în cadrul comunitatii.
La atelierul tâmplarului se adauga tejgheaua, dulapurile în care sunt pastrate rindele de diferite marimi cu care se modeleaza lemnul în multiple forme, dupa necesitati; dalti cu forme diferite; strung de lemn; boloboc etc.
Astfel, tâmplarii sunt cei ce sunt cei ce reusesc sa realizeze unele "dispozitive" de o dificultate apreciabila la acea vreme, dar care revolutioneaza în mare parte gospodaria taraneasca.
Tâmplarii fac ferestrele si usile la case, bat podini si dusumele. Ei produc razboaiele de tesut si toate dispozitivele si accesoriile ce concura la desfasurarea acestui mestesug. Ei realizeaza masini de împletit fire textile, lemnaria pentru carute, fac lazile de zestre, mobila de bucatarie, sifoniere, mese, scaune etc.
Tot ca o recunoastere a profesionalismului, se poate interpreta si invitatia lui Ganciu din Patru Frati, un meserias polivalent, de al carui nume este legata constructia primariei si a primei scoli cu doua clase la începutul secolului XX.Rotarie
Multi dintre meseriasii de atunci au reusit sa lucreze cu Ganciu, de la care au învatat multe.
In perioada anilor '30-'40 sa plece la cursuri de meserii (de rotarie) la Mizil. Desi nu a practicat cu perseverenta meseria însusita, mesterul Ghiteanu Aurel este detinatorul unor lucrari proprii de tâmplarie, demne de invidiat pentru orice cunoscator. Personal, îi port recunostinta pentru placerea cu care m-a învatat sa lucrez ploscutele pentru bautura, adevarate bijuterii din lemn.
Trecând în revista fugitiv lucrarile pe care le-a realizat de când practica tâmplaria, Gheorghe Danciu crede ca ar trebui sa scrie un întreg roman. în apogeul activitatii sale, adica 26 de ani, acesta a condus brigada de constructii din cadrul C.A.P., din care, printre altii,au mai facut parte Danciu Titi, Simion Marin, Ghinea Paul.
Este îmbucurator faptul ca acest mestesug este pastrat în continuare, multi tineri studiaza tainele lucrului cu lemnul, iar atelierele lor sunt înzestrate cu scule si dispozitive de cea mai înalta performanta. In aceasta categorie, intra mesterul Ghita Tudor a carui pricepere si seriozitate au atras aprecierile concetatenilor. Cizmarie
Au aparut cizmarii, începând cu cei ce confectionau opincile taranesti traditionale (si nu numai) - Ia început din piele neprelucrata (neargasita).
Mai târziu, cu precadere pe lânga stâne, a început o prelucrare simpla a pieilor. Acestea erau spalate si tinute aproximativ doua saptamâni într-o putina cu o solutie formata din zer, tarâte de grâu si sare. La trecerea termenului, pieile erau scoase si rase (curatate). Astfel, capatau flexibilitate, durabilitate si un aspect mult mai placut.
Personal am putut confectiona opincutele traditionale pentru membrii formatiilor artistice, având ca model opincute peste care a trecut poate un veac.
Croitorie
Croitorii au avut si au înca o mare pondere. Nu voi dezvolta capitolul care ar fi amplu de altfel, însa trebuie mentionat în câteva cuvinte efortul depus de creatoarele Radu Vasilica si Mânu Tudora, care în anul 2005 si-au manifestat din plin dragostea si priceperea pentru realizarea costumelor nationale destinate membrilor formatiilor artistice, asa cum sunt prezentate în fotografie. Creatoarele motivelor florare de pe iile fetelor si camasile baietilor.
Brutarie
Chiar si colacii, indispensabili ceremonialelor religioase si nu numai, reprezentau o problema. Nu oricine poate sa modeleze coca pregatita, astfel încât sa acopere întreaga gama de colaci, tinând cont de natura evenimentelor în desfasurare;,, de vârsta si sexul celor vizati. În comunitate sunt multe astfel de creatoare, solicitate în special cu ocazia pomenilor.
Dezvoltarea comunitatii de aici a facut inevitabila si crearea unei culturi specifice care evolueaza concomitent cu civilizatia. Cert este însa faptul ca nestematele folclorice jilavene s-au pastrat nealterate. Cântecele si dansurile populare din Jilavele sunt deja culese si pastrate pentru tezaurul folcloric national. Obiceiurile si datinile de peste ani, care au evoluat în acelasi timp cu viata sociala locala, au cunoscut o perioada în care au fost date uitarii, acestea fiind legate, în mare parte, de viata spirituala a oamenilor. Mocnind în tacere peste 40-50 de ani, aceste obiceiuri au revenit la viata, umplând de bucurie inimile vârstnicilor, ispitindu-i la amintirile de neuitat ale copilariei sau ale adolescentei. Este impresionanta aderenta copiilor si a adolescentilor de azi la aceste traditii. |
Acasa, în atelierele manufacturiere ale maestrilor |
| Maestrul popular Aurel Ghiteanu |
Un creator care necesita cu prisosinta evidentierea este maestrul popular Aurel Ghiteanu în vârsta de 67 ani. Pentru cel ce-i viziteaza lucrarile din lemn, nu utilitatea acestora îl impresioneaza în mod deosebit, ci faptul ca îmbinarea fâsiilor de furnil de diferite culori creaza imagini extraordinare.
|
 |
 |
 |
Creatoarea populara Steliana Gogancea |
 |
Apropierea Pastilor în fiecare an atrage dupa sine preocuparea pentru încondierea oualelor.Una dintre putinele (daca nu singura) creatoare populara în acest domeniu este Steliana Gogancea care a continuat mestesugul învatat de la bunica si mama. Iat-o într-o ipostaza în care preda copiilor încondeierea oualelor de Paste, la atelierul de creatie realizat cu sprijinul Organizatiei World Vision. |
Creatorul popular Victor Simion |
Un pasionat si „înrait” continuator, al creatiilor artistice (orientate spre latura estetica a acestora) este Victor Simion (58 ani).
Oul potcovit si încondeiat este inedit si atrage popularitate. Povestea oului potcovit a aflat-o de la raposatul Gheorghe Tufan (var cu cel amintit anterior), însa, ulterior, din mâna lui au iesit adevarate bijuterii ce-si câstiga locul în cele mai pretentioase expozitii.
Oua potcovite si încondeiate
În propriul atelier, acesta realizeaza în timpul ce-i ramâne „liber” unele lucrari ce necesita abilitate, ingeniozitate si finete în executie. Printre acestea, opincutele din piele ce sunt folosite nu numai ca ornament, dar si pentru încaltaminte a membrilor ansamblului folcloric.Un alt produs, realizat de Simion Victor, ce-si gaseste utilitatea nu numai ca ornament în vitrine, dar si pentru sarbatori traditionale, nunti, momente festive, sezatori etc. este ploscuta.
|
 |
 |
 |
 |
| |
|
|
|
| Maestrul în atelierul de ploscute |
|
|
|
|
Mesterul GheorgheTufan |
Un alt mestesug care si astazi se bucura de interes în practica agricola este feroneria.
Daca potcovitul, rotaria si uneltele agricole au trecut în planul secund, lucrarile de artizanat realizate de Gheorghe Tufan în vârsta de 68 ani, se bucura atât de solicitarile localnicilor cât si de ale unor firme de desfacere a produselor artizanele.
|
 |
 |
 |
 |
Mesterul Tufan |
Unelte de fierar |
Produse de feronerii |
Creatoarea Eleonara Stefan |
Nu trebuie uitate nici creatoarele de ii ale caror modele de pe aceste straie de sarbatoare încânta pe oricine. Dintre acestea am întâlnit-o pe Eleonara Stefan. |
| |
|
Tesatoarele Constanta Mirica, Maria Vasilescu, Zenovia Anghel si Polixenia Ghita - urzitoare |
Daca primele tesaturi manuale au fost facute pentru acoperirea trupului, apoi pentru înlesnirea muncii în agricultura (zabalele, hamurile, etc.), astazi, tesatoarele noastre si-au diversificat lucrarile, acestea raspunzând trebuintei de ornare a încaperilor, a icoanelor, etc. Din multimea celor ce se ocupa de acest mestesug în localitate amintim pe Zenovia Anghel, care realizeaza o mare gama de astfel de produse.
Pe aceeasi linie se plaseaza si Constanta Mirica tesatoare în vârsta de 58 ani si Maria Vasilescu în vârsta de 55 ani ale caror lucrari le prezentam mai jos (o mica parte).
Polixenia Ghita (tanti Lena), în vârsta de 76 ani este singura urzitoare (lucrare indispensabila tesutului) în viata din localitate, dar si o tesatoare de finete artistica (vezi stergarele de borangic sau cele de bumbac ale caror modele si colorit încânta, fotele pentru formatiile artistice, etc.
|
|
|
 |
 |
Viata culturala |
Obiceiuri si traditii
Folclorul din Jilavele este varit si surprinde toate sentimentele, generate de bucurii, tristeti, de nivelul de trai sau de evenimente istorice, de momente importante din viata omului (nastere, botez, nunta, moarte), de sarbatorile religioase si de aniversarile istorice Astfel, s-a pastrat pana azi o larga gama de obiceiuri, datini, cantece, dansuri, etc., multe inedite, lasand sa se inteleaga sensibilitatea celor ce au trait pe aceste meleaguri, maiestria, priceperea, spiritul poetic.
Ceva mai tarziu, aceste intalniri se organizau pe rand la cate o gospodari, avand un program mai diversificat si luand denumirea de sezatori.
La aceste sezatori erau prezenti si cei ce stiau sa cante din fluier, frunza, solzi de peste etc.,care tineau isonul la cantece si dansuri.
De asemeni, clacile organizate cu precadere in gospodariile mai instarite aveau o participare mai larga, dar in plus, pe primul plan se afla lucrul.
La claca se evidentia priceperea participantilor, indemanarea acestora, organizandu-se intreceri la tors lana sau canepa, la cusaturi, la papusit tutun si alte indeletniciri ce se puteau realiza in casa, cu deosebire iarna. Atunci, gazda oferea oaspetilor traditionalele boabe de porumb fierte in oala de pamant in soba, gogosi si vin.
Un alt loc de intalnire a tineretului era hora satului. La inceput, grupuri de tineri se strangeau pe marginea santului in fata curtii unuia dintre ei, dupa ce veneau de la munca campului si terminau treburile in ograda. Aici si jucau cateva ore. Apoi, in zilele de sarbatori, de adunau pe cate un loc viran, pe zone de sat, dupa cum se imprieteneau. Dupa primul razboi mondial, hora s-a organizat pe sate, locurile de desfasurare devenind traditionale. Aceste locuri se aflau in preajma carciumilor mai importante. Astfel, amintim hora de la "Comanescu" (carciuma si loc de popas pentru drumeti in Jilavele de jos) hora de la Alecu Carciumaru - Jilavele de sus. In satul Slatioarele a existat o singura hora.
Caminul Cultural: spatiu cultural recunoscut
In anul 1956, Caminul Cultural si-a intrat in drepturi depline, fiind instalat in propriu sediu, o cladire reamenajata pe plan local cu circa 180-230 locuri in sala de spectacol, o camaruta pentru aparatul de proiectie si alta pentru birou si recuzita artistica. Perioada 1948-1966, cand Constantinescu  Dumitru a condus activitatea cultural-artistica in localitate, a ramas in amintirea multora dintre noi si in arhivele pe care le mai detine, ca o activitate infloritoare.
Primul operator al cinematografului a fost Danciu Tanase, indrumat de seful sectiei raionale de cinematografie Popa Badea. A inceput in comuna Jilavele in anul 1956.
Primul aparat de proiectie care a functionat la Jilavele a fost adus din comuna Armasesti. Cu acest aparat, Danciu Tanase (care acum este responsabilul Cinematografului "Patria" din Tulcea) prezenta filme in comunele Jilavele, Armasesti si in satul Patru Frati. Transportul se facea destul de greoi, cu caruta condusa de Ghetu Moise. Indiferent de capriciile vremii, programul trebuia respectat cu sfintenie. Cu avizul organelor politice de atunci, intrarea la film se putea face si cu doua oua in locul celor 90 de bani cat se percepea taxa. Ouale stranse se predau la achizitii.
Primul film care a rulat la Jilavele cu acest aparat de proiectie sovietica "Khinop" a fost "N-am dansat decat o vara", productie suedeza, iar al doilea a fost filmul "Nu-i pace sub maslini" productie italiana.
Pana la inaugurarea Caminului Cultural, filmul se prezenta la "Sebastian", intr-o inghesuiala de  nedescris. Incepand cu decemdrie 1958, operator la Cinematograful local devine Ghetu Moise care invatase meseria la Danciu Tanase, in timp ce-l transporta cu caruta. Acesta a functionat la Jilavele pana in 1989, cand cinematograful local s-a autodesfiintat datorita concurentei cu aparatura video moderna ce a patruns in comuna.
In aceasta perioada au existat ani in care sala Caminului Cultural devenise neincapatoare.
Mentionam in acest context faptul ca in anul 1970 cinematograful din Jilavele a atras peste 38.000 de spectatori concluzionand astfel ca fiecare locuitor al comunei a vizionat 9-10 filme.
Ca si alte domenii de activitate culturala, cea legata de patrunderea cartii in localitate a inceput si s-a dezvoltat dupa cel de-al doilea razboi mondial.
Biblioteca Spiru Haret
Daca in cadrul scolii generale a existat un fond de carte modest chiar inainte de 1944, constituindu-se in Biblioteca Spiru Haret, in schimb, primele documente ale bibliotecii comunale au aparut in anul 1958.
Intr-un registru de evidenta cartilor aflat in Arhivele Consiliului Local, aflam ca in 1958 au existat 1.015 volume, pentru ca un an mai tarziu sa ramana doar 525. In 1960 in luna decembrie existau 2.219 volume, de acum numarul acestora crescand an de an ca si numarul cititorilor.
Primul bibliotecar in Jilavele a fost Creanga Maria (1958), apoi Sora Elena si Stoica Elena.
In anul 1968 biblioteca a fost preluata de Miclea Ioana asumandu-si un inventar de 6.834 de volume. In 1974 biblioteca este preluata de un cadru didactic cu indemnizatie, in persoana profesoarei Iordache Polixenia. La aceasta data existau 7.770 de volume. Numarul acestora a crescut pana in 1990, ajungandu-se la cifra de 10.166 de volume. In acest an se face reinventarierea bibliotecii, concomitent cu infiintarea postului de bibliotecar cu norma intreaga. Trebuie mentionat ca la aceasta reinventariere se scot din circuit toate cartile uzate fizic si moral, ajungandu-se la 7.392 de volume pe care le preia noua bibliotecara Mihai Iuliana.
In prezent biblioteca Jilavele detine 8.533 de volume. Neavand un sediu propriu, biblioteca s-a mutat de mai multe ori ocupand spatii in : actuala gradinita, cladirea lui Sebastian langa Caminul Cultural, Scoala veche, Blocul specialistilor, vechiul dispensar. Cel mai mare numar de cititori s-a inregistrat in perioada 1960-1970, cu pondere in anotimpul rece. |
| |
| Viata sportiva |
Din discutiile purtate cu batranii comunei, aflam ca intreceri "sportive" se organizau si inainte de 1900. Dintre acestea ar fi de mentionat calaritul si intreceri cu carutele pe islaz sau bobicul, in locul targului sau pe locuri virane (bobicul este un joc ce folosea un sulinar de 3-4 metri, proptit la un cap de o tepusa). Pe acest cap ridicat se aseza o bucata de lemn de esenta tare salcam - (bobicul), care, lovit cu bete puternice trebuia sa zboare cat mai departe. Bobicul trebuia sa fie prins de partenerul de intrecere (eventual in caciula) si adu cat mai repede inapoi. Acest joc s-a mai practicat si dupa 1944.
Nu putem sa nu amintim de "coita" si de "turca", jocuri ce erau la indemana copiilor, si mai tarziu de "oina". Daca in primii ani interbelici in practicarea oinei la Jilavele se foloseau mingile realizate pe plan local din par de animale, bine presat, mai tarziu acest sport traditional se practica cu precadere pe langa scoala unde existau de acum mingi speciale.
Dupa 1948, fotbalul, voleiul si handbalul se impun. |
| |
Crama Cantacuzinilor - secol al XVIII-lea |
Pe lânga monumentele istorice si de arhitectura prezinta interes si Crama de secol al XVIII-lea a Cantacuzinilor, cea din curtea Fermei Piscicole din aceeasi perioada.
|
 |
 |
| |
|
| Statuia aviatorului român, eroul Bâzu Cantacuzino |
Statuia din fata Primariei reprezinta bustul în bronz al celui mai mare aviator român, eroul Bâzu Cantacuzino.
|
 |
|
| Monumentele eroilor din Jilavele |
 |
|
| |
|
Biserica Sf. Ioan Botezatorul |
 A fost construita de Ianache Vacarescu catre anul 1697 si refacuta de paharnicul Dimitrie Sorescu în 1844. În 1915, Ecaterina Cantacuzino, proprietara mosiei Jilavele, rezideste si mareste biserica, adaugându-i, la întrarea în curte, o clopotnita. Din forma initiala de nava, lacasul a capatat o forma în plan de cruce, cu doua turle. Pictura în fresca a fost refacuta în 1851 de pictorul Ion Dogarescu din Bucuresti. Zidul înconjurator s-a construit în 1900 pe temelia celui vechi, pe cheltuiala proprietarului mosiei, Grigore Cantacuzino. Monumentul are o mare valoare istorica si arhitecturala.
|
Biserica comunei cu hramul Sf. Trei Ierarhi |
 Biserica din Slatioarele a fost reconstruita din temelii în anul 1820 de catre Ana si Alexandru Vacarescu si poarta hramul Sfintilor Trei Ierarhi: Vasile, Grigore si Ioan. La intrarea dinspre Jilavele in satul Slatioarele, pe partea stanga a drumului de acces, la 67 m altitudine, se afla biserica cu hramul "Sf. Trei Ierarhi", declarata monument istoric in anul 1934, conform adreselor 991 si 1217/1934 ale Comisiunei Monumentelor Istorice de pa langa fostul Minister al Instructiunii, Cultelor si Artelor, pe atunci ministru fiind Dr. Constantin Angelescu, in guvernul condus de Gheorghe Tatarescu. Reconfirmarea acestei biserici, ca monument istoric se va face si pe listele din anii 1954 si 1991, liste elaborate de Directia Monumentelor Istorice.Aceasta biserica de  cult crestin ortodox, este construita din caramida subtire, bine arsa, foarte rezistenta. De asemeni, biserica a fost pictata, chiar in 1820. Dupa 60 de ani, aceasta pictura fiind deteriorata, s-a pictat din nou biserica in tehnica "Tempera", afara de catapeteasma, unde pictura in ulei se mentinea bine. In ceea ce priveste pictura, amintim ca este in stil bizantin.Intrarea in sfantul lacas se face prinr-un pridvor, inalt de 5 m, sustinut de 4 stalpi de piatra grosi, buceardati. In iulie 1986, acesta a fost inchis cu sticla, in rame de fier, iar la intrare s-a realizat o usa de fier. Inchiderea integrala a pridvorului s-a realizat cu cheltuiala integrala a preotului Nicolae Uzuna. Zidul bisericii, pe dinafara, este sustinut de doi contraforti unul in partea dreapta si altul pe partea stanga. O serie de capiteluri si rozete sapate in piatra, dau un aspect placut exteriorului bisericii. Biserica are 16 m lungime, 7 m latime si 7 m inaltime, avand forma de corabie. In interior aceasta are impartirea clasica : pridvor, pronaos, naos si altar. In pronaos se afla si doi stalpi de piatra tencuita. Biserica are si o turla inchisa deasupra pronaosului, turla ce are forma hexagonala si este acoperita cu tabla. Ea a avut rol de clopotnita pana in anul 1925. Deasemeni, in podul bisericii si la clopotnita duce o scara ce porneste din pronaos, de forma serpuita si care are 25 de trepte. |
|
| Fr
