2. TRUPUL LUI HRISTOS-BISERICA
2.1.MODUL DE EXISTENTA ORTODOX
„Stilul de viata" al Postului

Urmând slujbele liturgice, postind si chiar rugându-ne periodic, nu epuizam nevointele Postului. Sau, mai degraba, pentru ca acestea sa devina lucratoare si pline de sens ele trebuie împletite cu întreaga noastra existenta. Cu alte cuvinte, au nevoie de un „stil de viata" care sa nu fie în contradictie cu ele, care sa nu duca la o vietuire „scindata". În trecut, în tarile ortodoxe, acest sprijin era dat de societatea însasi: acesta reprezenta acel complex de datini, schimbari exterioare, legiuiri, ceremonii publice si particulare pe care îl acopera cuvântul rusesc „byt" si care este partial redat în cuvântul englezesc „culture". De-a lungul Postului, întreaga societate primea un anumit ritm de viata, anumite rânduieli, care continuau sa-i tina treji pe membrii acelei societati în perioada Postului. De exemplu, în Rusia, nu se putea uita de Post chiar si numai pentru ca la vremea acestuia clopotele bisericii bateau, teatrele erau închise, iar în vremurile mai vechi tribunalele îsi suspendau activitatea. Prin ele însele, aceste lucruri exterioare erau în mod evident incapabile sa forteze omul spre o pocainta sau o viata religioasa mai activa. Dar creau o anumita atmosfera - un fel de climat de post - în care ostenelile individuale erau încurajate. Fiind slabi, avem nevoie de aduceri aminte exterioare, de simboluri si de semne. Bineînteles ca exista mereu pericolul ca aceste simboluri exterioare sa poate deveni scopuri în sine si, în loc de a fi simple aduceri aminte, sa devina, în opinia populara, adevaratul sens al Postului. Acest pericol a fost deja mentionat mai înainte, când am vorbit despre obiceiuri si ceremonii exterioare, care înlocuiesc adevaratele straduinte personale. Totusi, întelese în mod adecvat, aceste datini reprezinta acea „curea" ce leaga nevointele duhovnicesti cu viata în totalitatea sa.
Noi nu traim într-o societate ortodoxa si - prin urmare - nu putem crea un „climat" de post la nivel social. Cu post sau fara post, lumea dimprejurul nostru, a carei parte integranta suntem, se schimba. Prin urmare, aceasta cere din partea noastra un nou efort de reconsiderare a relatiei religioase necesare între „cei din afara" si „cei dinauntru". Drama religioasa a secularizarii este aceea care ne împinge catre o adevarata „schizofrenie" religioasa, divizând viata noastra în doua parti - cea religioasa cea seculara - care sunt din ce în ce mai putin relationate. Astfel, este necesar un efort duhovnicesc pentru a transpune în practica mostenirile si datinile traditionale care reprezinta tocmai mijloacele nevointei noastre. Într-o maniera experimentala si inevitabil schematica, aceasta nevointa poate fi apreciata în termenii vietuirii acasa si afara din casa.
În viziunea ortodoxa asupra lumii, caminul si familia constituie prima si cea mai importanta zona a vietii crestine, de aplicare a principiilor crestine în existenta de zi cu zi. Nu scoala, nici chiar Biserica, ci caminul, adevaratul stil si spirit al vietii de familie, este acela care modeleaza viziunea noastra fundamentala asupra lumii, care modeleaza în noi o orientare esentiala de care, multa vreme, poate ca nici nu suntem constienti dar care va deveni în cele din urma un element hotarâtor. Staretul Zosima al lui Dostoievski - în Fratii Karamazov - spune: „Un om care îsi poate aminti lucrurile bune din copilarie este mântuit pentru toata viata sa". Este foarte semnificativ faptul ca face aceasta remarca supa ce a rechemat-o pe mama sa pentru a-l duce la Liturghia Darurilor mai înainte sfintite, la frumusetea slujbei, la cântarea nepereche a Postului Pastelui: „Sa se îndrepteze rugaciunea mea ca tamâia înaintea Ta…" Minunatul efort al educatiei religioase, ce se face astazi în scolile bisericesti va avea o semnificatie minora daca nu va fi înradacinat în viata caminului, în viata familiei. Deci, ce se poate face si ce ar trebui sa se faca acasa în timpul Postului? Întrucât este imposibil sa acoperim aici toate aspectele vietii familiale, ma voi concentra asupra unuia dintre acestea.
Oricine va fi de acord, fara îndoiala, ca întregul stil al vietii familiale a fost radical schimbat de radio si televiziune. Aceste mijloace de „comunicare în masa" influenteaza astazi întreaga noastra viata. Nu este nevoie „sa iesim" pentru a „fi afara". Lumea întreaga este permanent aici, la îndemâna mea. Si, putin câte putin, experienta elementara a vietuirii într-o lume interioara, a frumusetii acestei „interioritati" pur si simplu dispare din cultura noastra moderna; daca nu este televiziune este muzica. Muzica a încetat sa fie ceva pe care sa o asculti; ea devine rapid un fel de „fundal sonor" pentru conversatie, lectura scris etc. De fapt, aceasta nevoie de muzica permanenta descopera incapacitatea omului modern de a se bucura de liniste, de a o întelege nu ca pe ceva negativ, ca pe o simpla absenta, ci tocmai ca pe o prezenta si ca pe o conditie pentru orice prezenta reala. Daca crestinul trecutului a trait în mare masura într-o lume linistita, care-i oferea largi posibilitati pentru meditatie si viata interioara, crestinul de astazi trebuie sa faca un efort deosebit pentru a regasi acea esentiala dimensiune a linistii care ne poate pune în legatura cu realitatile cele mai înalte. Astfel, problema radioului si a televiziunii de-a lungul Postului nu este una marginala, ci în multe aspecte este o problema de viata sau de moarte duhovniceasca. Trebuie sa realizam faptul ca nu este posibil sa împartim, pur si simplu, viata noastra între „tristetea stralucitoare" a Postului si „ultimul show". Aceste doua experiente sunt incompatibile si, în cele din urma, una o va distruge pe cealalta. Totusi, este foarte probabil ca, fara sa faca un efort deosebit, „ultimul show" sa aiba o mai mare sansa împotriva „tristetii stralucitoare" decât invers. Deci, un prim „obicei" ce se sugereaza este acela al reducerii drastice a folosirii televiziunii si radioului în timpul Postului. Nu îndraznim sa nadajduim nici pentru un post „deplin", ci numai pentru unul „ascetic" care, dupa cum stim, înseamna, întâi de toate, o schimbare a alimentatiei si o reducere a acesteia. De exemplu, este nimic gresit în a continua sa urmaresti stirile sau în a selecta programe serioase, interesante si îmbogatire intelectuala sau duhovniceasca. Ce trebuie oprit în timpul Postului este consumul programelor T.V. - transformarea omului într-o „leguma" în fotoliu, lipit de ecran si acceptând pasiv orice vine dinspre acesta. Când eram copil (aceasta se întâmpla înaintea aparitiei televiziunii) mama obisnuia sa încuie pianul în timpul primei, celei de a patra si celei de a saptea saptamâni din Post. Îmi amintesc de aceasta mai intens decât slujbele lungi ale Postului si chiar si astazi un radio în functiune în timpul Postului ma socheaza aproape ca o blasfemie. Aceasta amintire personala este numai o ilustrare a impactului pe care unele decizii exterioare le pot avea în sufletul unui copil. Nu este vorba aici de un simplu obicei sau de o rânduiala izolata, ci de experienta Postului ca vreme aparte, ca ceva care este permanent prezent si nu trebuie pierdut, mutilat sau distrus. Dar totusi, aici, ca si în cazul postirii, nu este suficienta doar o simpla abtinere sau abstinenta; aceasta trebuie sa-si aiba omologul sau pozitiv.
Linistea creata prin absenta zgomotelor acestei lumi, oferite noua prin intermediul mijloacelor de comunicare în masa, va fi plinita cu continut pozitiv. Daca rugaciunea ne hraneste sufletul, intelectul are si el nevoie de hrana sa, întrucât intelectul omului este exact ce se distruge astazi prin „bombardarea" necontenita a televiziunii, a radioului, a ziarelor si a revistelor ilustrate etc. Sugeram atunci pe lânga efortul duhovnicesc si unul intelectual. Câte opere, câte roade minunate ale gândirii, imaginatiei si creativitatii omenesti le neglijam neîncetat în viata noastra pentru ca, pur si simplu, este mult mai usor ca, întorcându-se acasa, de la lucru, într-o stare de oboseala fizica si mentala sa deschidem televizorul sau sa ne afundam în vidul perfect al unui magazin ilustrat? Se presupune oare ca trebuie sa ne „planificam" Postul? Iar aceasta înseamna ca trebuie sa ne facem dinainte o lista rezonabila a cartilor pe care sa le citim de-a lungul Postului? Nu este necesar ca toate cartile sa fie religioase; nu toti oamenii sunt chemati sa fie teologi. Totusi, exista atât de multa „teologie" implicita în atâtea opere literare si orice rod al adevaratei creativitati omenesti care îmbogateste intelectul nostru este binecuvântat de Biserica, iar acesta, folosit corespunzator, capata o valoare spirituala. În capitolul anterior am mentionat ca Duminicile a patra si a cincea ale Postului sunt închinate pomenirii a doi mari învatatori ai spiritualitatii crestine: Sfântul Ioan Scararul si Sfânta Maria Egipteanca. Sa întelegem aceasta ca un îndrumar general ca ceea ce Biserica doreste sa facem în timpul Postului este sa cautam îmbogatirea duhovniceasca si intelectuala a lumii noastre interioare, sa citim si sa meditam la acele lucruri ce ne vor ajuta sa redescoperim acea lume interioara si bucuria ei. Despre acea bucurie, despre adevarata vocatie a omului, despre cel ce se plineste înauntru si nu în afara, „lumea moderna" nu ne ofera nimic; fara aceasta întelegere a Postului ca si calatorie în adâncul umanitatii noastre, Postul îsi pierde sensul.
În al doilea rând, care ar putea fi semnificatia postului în orele lungi pe care le petrecem în afara caminului, facând naveta, stând la birou, îngrijindu-ne de obligatiile noastre profesionale, întâlnindu-ne cu colegii si prietenii nostri? Desi nu se poate da aici o „reteta" corecta, ca de altfel în nici un alt domeniu, sunt posibile, totusi, câteva consideratii foarte generale. În primul rând, Pastele este vremea potrivita pentru a cântari caracterul incredibil de superficial al relatiilor noastre cu oamenii, cu lucrurile si munca. Lozincile „zâmbeste" si „ia-o usor" sunt, într-adevar, marile „porunci" care sunt respectate cu bucurie si care înseamna: nu te implica, nu te problematiza, nu adânci relatiile tale cu ceilalti; respecta regulile jocului, care combina o atitudine prietenoasa cu totala indiferenta; judeca totul prin prisma câstigurilor, profiturilor si progresului material; fii, cu alte cuvinte, parte a lumii ce foloseste permanent expresii marete precum: „libertate", „responsabilitate", „grija" etc., dar care, de facto, urmareste principiul materialist ca omul este ceea ce manânca! Postul este vremea cautarii întelesului: întelesul vieti mele profesionale în lumina vocatiei, întelesul relatiei mele cu ceilalti, întelesul prieteniei, întelesul responsabilitatii mele. Nu exista slujba, vocatie, care sa nu poata fi „transformata" - fie numai în parte - nu în termenii unei mai mari eficiente sau ai unei mai bune organizari, ci în termenii valorilor umane. Este nevoie aici de acelasi efort al „interiorizarii" tuturor relatiilor noastre, pentru ca suntem fiinte libere, care au devenit prizoniere ale sistemului ce, progresiv, a dezumanizat lumea. Iar daca exista un sens pentru credinta noastra acela trebuie sa fie înrudit cu viata, în toata complexitatea ei. Mii de oameni cred ca schimbarile necesare vin numai din afara, din revolutii si modificari ale conditiilor externe. Noi, crestinii, trebuie sa dovedim ca, în realitate, totul vine din interior - din credinta si din viata conforma cu aceasta. Biserica, atunci când a patruns în lumea greco-romana, nu a denuntat sclavia, nu a chemat la revolta. Credinta sa, noua sa viziune asupra omului si a vietii au facut, încetul cu încetul, ca sclavia sa devina imposibila. Un „sfânt" - si sfânt înseamna aici pur si simplu un om care-si ia credinta în serios tot timpul - va face mai mult pentru schimbarea lumii decât o mie de programe tiparite. Sfântul este singurul si adevaratul revolutionar în aceasta lume.
În cele din urma, si aceasta este ultima noastra remarca generala, Postul este vremea de a controla cuvintele noastre. Lumea noastra este incredibil de verbala, iar noi suntem permanent inundati de cuvinte care si-au pierdut sensul si, deci, puterea. Crestinismul descopera sacralitatea cuvântului - un adevarat dar dumnezeiesc pentru om. Din aceasta cauza, cuvintele noastre sunt înzestrate cu puteri uriase, fie pozitive, fie negative, Din aceasta cauza, vom fi judecati si dupa cuvintele noastre: „Va spun ca pentru orice cuvânt desert pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteala în ziua Judecatii. Caci din cuvintele tale vei fi gasit drept si din cuvintele tale vei fi osândit"(Matei, XII, 36-37). Paza vorbirii înseamna sa redescoperi seriozitatea si sacralitatea sa, sa întelegi ca uneori o gluma „inocenta" pe care o rostesti fara macar sa te gândesti la ea poate avea urmari dezastruoase - poate fi „paiul" ce împinge un om catre deznadejde si distrugere totala. Dar cuvântul poate fi, de asemenea, o marturie. O conversatie întâmplatoare peste birou, cu un coleg, poate sa faca mai multe pentru comunicarea unei conceptii de viata, unei atitudini catre aproapele sau despre munca decât predica formala. Ea poate semana samânta unei întrebari, a posibilitatii unei abordari diferite a vietii, a dorintei de a cunoaste mai mult. Nu stim cum, de fapt, influentam permanent pe aproapele prin cuvintele noastre, prin adevarata „tonalitate" a personalitatii noastre. Si, în cele din urma, oamenii sunt convertiti la Dumnezeu nu pentru ca cineva a putut sa le dea explicatii stralucite, ci pentru ca au vazut în el ca lumina, bucuria, profunzimea, seriozitatea si iubirea sunt singurele care dezvaluie prezenta si puterea lui Dumnezeu în lume.
Si astfel, daca Postul este, asa cum am spus la început, redescoperirea de catre om a credintei sale, este si regasirea vietii sale, a sensului ei divin, a profunzimii ei sfinte. Prin oprirea de la mâncare, redescoperim dulceata ei si învatam din nou cum sa o primim de la Dumnezeu cu bucurie si multumire. Prin „reducerea" muzicii si a distractiilor, conversatiilor si a relatiilor sociale superficiale redescoperim valoarea fundamentala a relatiilor umane, a muncii si artei omenesti. Si redescoperim toate acestea pentru ca, foarte simplu, Îl redescoperim pe Dumnezeu Însusi - pentru ca ne reîntoarcem la El iar prin El la toate acelea pe care ni Le-a daruit în nesfârsita Lui dragoste si milostivire.
Si astfel în noaptea de Pasti cântam:
„Acum toate s-au umplut de lumina si cerul si pamântul si cele de dedesubt. Deci sa sarbatoreasca toata faptura Învierea lui Hristos, întru care s-a întarit…"
Nu ne rusina pe noi din nadajduirea noastra, Iubitorule de oameni!

P. Alexander Schmemann, „Postul cel mare", Ed. Doris, Bucuresti, 1998.

--------------------------------------------------------------------------------

CREDINTA

Daca ne întrebam cum au început oamenii sa vorbeasca despre Dumnezeu, cum a intrat în viata lor aceasta problema, constatam trei puncte de plecare fundamentale, între cele mai importante:

Punctul de plecare religios

Un prim punct de plecare este nevoia de religios. Exista în om - în însusi "natura" sa, cum spunem - o nevoie spontana de a se raporta la ceva care-l depaseste, la o existenta mult superioara existentei sale. Este posibil ca la aceasta nevoie a omului sa se adauge si teama acestuia în fata fortelor naturii, care adeseori constituie o amenintare si un pericol la adresa vietii sale. El vrea sa îmblânzeasca aceste forte, sa se împace cu ele si, în felul acesta, sa puna capat fricii provocata de ele. Modul de a face acest lucru este acela de a atribui oarecare ratiune acestor forte, de a le considera existente rationale, car sunt deci în masura sa-l auda, sa-l înteleaga, sa primeasca darurile pe care cu sacrificii el le ofera. Astfel, omul ajunge sa accepte o existenta rationala, alta decât a sa, superioara, nemasurat de mare, care provoaca fulgerele si furtunile pe mare, care cutremura pamântul, face sa rodeasca semintele si perpetueaza viata. Aceasta putere o numeste Dumnezeu si foarte adesea o multiplica, vazând în lume tot atâtia dumnezei câte sunt si puterile care îl impresioneaza. Un astfel de nivel de religiozitate este întâlnit adeseori în societatile umane, chiar si astazi.
Daca omul urmeaza cu consecventa formulele ritualului respectiv si aplica cu exactitate morala pe care i-o impune religia sa, atunci într-adevar poate fi linistit în ceea ce priveste bunele relatii cu divinitate. Nu are de ce sa se mai teama de vreo pedeapsa, ci dimpotriva, poate astepta numai rasplatiri si bune servicii din partea lui Dumnezeu. De obicei, acest tip de om religios face mult caz de evlavia si de virtutea sa si devine foarte exigent, dur chiar, cu semenii sai care se pot lauda cu astfel de realizari religioase si morale.

Cautarea adevarului

Un al doilea punct de plecare în raportarea omului la Dumnezeu îl constituie cautarea adevarului si setea dupa cunoastere. În toate marile civilizatii pe care le-a cunoscut istoria, cautarile mintii omenesti care tintesc lamurirea întrebarilor fundamentale filozofice conduc din urma la o teologie, adica la o anume "vorbire despre Dumnezeu". Cel mai caracteristic, dar si cel mai complet exemplu în acest sens îl constituie vechii greci.
În Grecia antica, referirea la Dumnezeu este consecinta logica a observarii lumii, a cosmosului. Observând cosmosul constatam ca toate lucrurile care exista urmeaza o însiruire si o ordine logica. Nimic nu este întâmplator sau arbitrar. Astfel suntem obligati sa acceptam ca si originea însasi a lumii trebuie sa fie o consecinta logica, adica faptul ca lumea este rezultatul unei cauze concrete. Aceasta Prima Cauza sau Principiu al lumii o numim Dumnezeu.
Ce este cu exactitate aceasta Prima Cauza sau Principiu al lumii, nu putem sti. Putem însa, cu ratiunea noastra, sa tragem anumite concluzii în legatura cu unele caracteristici sau însusiri pe care trebuie sa le aiba: ca sa fie o Cauza Prima, însemna ca Ea Însasi nu datoreaza existenta sa vreunui lucru anterior Siesi, prin urmare trebuie sa presupunem ca este o Cauza în Sine, fiind cauza Siesi si tuturor celorlalte existente.
Si din moment ce, fiind Cauza în Sine, nu depinde de nimic altceva, trebuie, în consecinta, sa o consideram ca marime absoluta, libera de orice determinare. Ca marime absoluta, Dumnezeu trebuie sa fie atemporal, atotputernic, nemarginit. Trebuie ca El Însusi sa fie începutul miscarii care constituie "devenirea" lumii si se masoara ca timp. Prin urmare, Dumnezeu Însusi, ca început, ca principiu la miscarii, este în mod necesar nemiscat, din moment ce nimic nu-I preexista, ca sa-L poata pune în miscare. Si, ca nemiscat, este si neschimbabil, deci nepatimitor si întru totul fericit.
Toate aceste concluzii - si multe altele - la care putem ajunge cu mintea noastra nu ni-L fac cunoscut pe Dumnezeu, ci conving numai ratiunea noastra si îi impun sa accepte ca realitate ipoteza logica a existentei Sale. Desi exista cu certitudine, el ramâne inaccesibil unei cunoasteri directe.

Relatia personala

Cel de-al treilea punct de plecare în raportarea omului la Dumnezeu ne-o pastreaza o singura traditie istorica: traditia poporului evreu.
Evreii încep sa vorbeasca despre Dumnezeu plecând de la un eveniment istoric concret: aproximativ o mie noua sute de ani înainte de Hristos, în tara Chaldeenilor, (o regiune din Mesopotamia de jos, în apropierea Golfului Persic), Dumnezeu Se descopera pe Sine unui om, anume lui Avraam. Avraam Îl întâlneste pe Dumnezeu asa cum întâlnim noi o persoana umana, o fiinta cu care putem sa dialogam, sa stam fata catre fata. Si Dumnezeu îl cheama pe Avraam sa paraseasca tara sa si sa se aseze în pamântul Canaanului, deoarece acest pamânt este destinat poporului care se va naste din urmasii sai - copiii care se vor naste din Sara, femeia sa, ce nu putea sa aiba copii.
Cunoasterea lui Dumnezeu care rezulta din aceasta întâlnire personala a lui Avraam nu are nimic de-a face cu ipotezele teoretice, cu silogismele deductive sau cu dovezile logice. Este numai experienta unei relatii si, ca orice relatie adevarata, se bazeaza numai pe credinta-încredere care se naste între persoanele respective. Dumnezeu Îsi dovedeste dumnezeirea Sa lui Avraam numai prin faptul ca ramâne credincios promisiunilor sale. Avraam se încrede în Dumnezeu pâna într-acolo încât este gata sa-si sacrifice unicul fiu pe care i-l daruise Sara la batrânete - acest copil care este si premisa a împlinirii promisiunilor lui Dumnezeu.
Aceeasi cunoastere a lui Dumnezeu prin intermediul trairii directe a unei relatii personale cu El o au si Isaac si Iacov, fiul si nepotul lui Avraam. Astfel, pentru urmasii acestei familii din care va rezulta poporul lui Israel, Dumnezeu nu este nici o idee abstracta, nici o putere impersonala. Când vorbesc despre Dumnezeu, evreii îl numesc "Dumnezeul parintilor nostri". El este "Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac si al lui Iacov", o anume persoana pe care au cunoscut-o si cu care s-au întretinut stramosii lor. În acest caz, cunoasterea lui Dumnezeu se bazeaza pe credinta-încredere în stramosi, pe credibilitatea marturiei lor.
Celor care cred, care se încred în experienta istorica a descoperirilor lui Dumnezeu nu le este greu sa mai accepte înca o astfel de interventie a Sa în viata oamenilor, de data aceasta "în trup", în persoana lui Iisus Hristos. Desigur, pentru gândirea rationalista, notiunile de dumnezeire si întrupare sunt contradictorii - una o exclude pe cealalta: nu se poate concepe un Dumnezeu care prin natura Sa este în mod necesar nesfârsit, nelimitat, atotputernic etc., sa existe ca o unitate umana finita, fragmentara, supusa determinarilor timpului si spatiului. De aceea, pentru grecii din timpurile Mântuitorului Hristos, predica despre întruparea lui Dumnezeu era considerata într-adevar "nebunie" (1 Corinteni 1,23).
Totusi, pentru a accepta sau pentru a respinge cineva aceasta "nebunie" trebuie sa fi raspuns mai întâi la câteva întrebari fundamentale, care pun în balanta sensul si continutul pe care îl da vietii sale: Orice existenta este determinata si trebuie sa existe în maniera impusa de logica umana ? Sau: Existenta însasi este un eveniment care numai prin trairea directa o putem accepta si cerceta ? Ce este cu adevarat existent: ceea ce percepem noi cu simturile noastre, ceea ce ne certifica ratiunea noastra, sau exista si realitati pe care le cunoastem numai în cadrul unei relatii mai directe si mai plenare ? Relatia care ne permite, de exemplu, sa distingem diferentele calitative, sa prindem sensul poeziei dincolo de cuvintele care o alcatuiesc, sa ne dam seama cum functioneaza simbolurile, sa ne certificam noua însine "identitatea" noastra subiectiva, sa descoperim unicitatea inefabila a unei persoane, sa întelegem aforismele fizicii contemporane în legatura cu "continuum quadridimensional" sau cu dubla semnificatie a naturii luminii ?
Trebuie sa lamurim mai întâi modalitatile si caile pe care trebuie sa le urmam pentru cunoasterea lui Dumnezeu. Daca dorim sa cunoastem ideea abstracta de Dumnezeu, pe care o impune necesitatea logica, atunci trebuie sa urmam cu consecventa regulile ratiunii. Daca dorim sa-L cunoastem pe Dumnezeul psihologiei si al sentimentalismelor religioase, atunci trebuie sa cultivam în noi stimulii psihologici si religiosi care conduc la o astfel de cunoastere. Daca, în sfârsit, dorim sa-L cunoastem pe Dumnezeul traditiei iudeo-crestine, trebuie sa urmam calea relatiei si a experientei personale, calea credintei.
Când Biserica ne cheama la adevarul sau, ea nu ne propune anumite teze teoretice pe care trebuie din principiu sa le acceptam, ci ne cheama la o relatie personala, la un mod anume de viata, care constituie o relatie cu Dumnezeu sau ne conduce progresiv pe planul trairii unei relatii cu El. Acest mod de viata transforma existenta cuiva în totalitatea ei dintr-o supravietuire individualista, egocentrista, într-un eveniment de comuniune. Biserica este un trup, un organism al comuniunii, în care madularele ei traiesc nu fiecare pentru sine, ci fiecare într-o unitate organica de dragoste cu celelalte madulare si cu Capul trupului, care este Hristos. A crede în adevarul Bisericii înseamna a accepta sa faci parte integranta din aceasta "legatura a dragostei" care constituie Biserica însasi, a te încrede în dragostea sfintilor si a lui Dumnezeu si a fi acceptat de catre acestia cu credinta-încredere în persoana ta.
La Dumnezeu ajungem printr-un anume mod de viata, nu printr-un fel anume de a gândi. Mod de viata este orice proces organic de crestere si maturizare - este, de exemplu, modul care constituie relatia noastra cu mama si cu tata. Începând cu alaptatul si cu mângâierea, cu tandretea si cu purtarea de grija si pâna la comunicarea constienta si la acceptarea dragostei lor, în sufletul copilului creste în tacere si pe nesimtite credinta în mama sa si în tatal sau. Aceasta relatie nu are nevoie de dovezi rationale, logice, si nici de validari teoretice, numai în afara de cazul în care relatia însasi este perturbata.
Christos Yanaras, „Abecedar al credintei", Ed. Bizantina, 1996

Ce sa fac Parinte, ca sa ma mântuiesc?

Fratele a întrebat pe batrânul zicând: rogu-te, Parinte, sa-mi spui, care a fost scopul întruparii Domnului ?
- Si batrânul raspunzând a zis: Ma mir, frate, ca, desi auzi în fiecare zi simbolul credintei, ma mai întrebi despre aceasta. Totusi îti spun ca scopul întruparii Domnului a fost mântuirea noastra.
- Iar fratele a spus: în ce fel, parinte ?
- Si a raspuns batrânul: Omul fiind facut la început de Dumnezeu si asezat fiind în Rai, a calcat porunca si prin aceasta a cazut în stricaciunea mortii. Pe urma, fiind cârmuit prin providenta felurita a lui Dumnezeu generatie dupa generatie, a staruit totusi sa sporeasca în rau, fiind dus de feluritele patimi ale trupului, pâna la deznadejdea de viata. Din aceasta pricina Fiul cel Unul-Nascut al lui Dumnezeu, Cuvântul cel mai dinainte de veci, care este din Dumnezeu Tatal, izvorul vietii si al nemuririi, ni s-a aratat noua celor ce sedeam în întunericul si în umbra mortii. Întrupându-se din Duhul Sfânt si din Fecioara Maria, ne-a aratat chipul unei vietuiri de forma dumnezeiasca.
Si dându-ne porunci sfinte si fagaduind Împaratia cerurilor celor ce-si vor rândui viata dupa ele si înfricosând cu chinurile vesnice pe cei ce le vor calca, iar mai pe urma suferind patima mântuitoare si înviind din morti, ne-a daruit nadejdea învierii si a vietii vesnice. Prin aceasta a dezlegat osânda pacatului stramosesc al neascultarii si a desfiintat prin moarte stapânirea mortii, ca "precum în Adam toti mor, asa în El toti sa se faca vii". (1 Cor. XV, 22)
Suindu-Se apoi la cer si sezând de-a dreapta Tatalui, a trimis pe Duhul Sfânt, ca arvuna a vietii si spre luminarea si sfintenia sufletelor noastre, ca si spre ajutorul celor ce se nevoiesc pentru mântuirea lor prin pazirea poruncilor Lui. Acesta este scopul întruparii Domnului spus pe scurt.
2. Si fratele a zis: Ce porunci trebuie asadar sa împlinesc Parinte, ca sa ma mântuiesc prin ele? As dori sa aud aceasta pe scurt. Iar batrânul a raspuns: Însusi Domnul a spus dupa înviere Apostolilor: „Mergând învatati toate neamurile, botezându-i pe ei în numele Tatalui si al Fiului si al Sfântului Duh, învatându-i sa pazeasca toate câte v-am poruncit voua". (Matei XXVII,19 - 20)
Prin urmare tot omul, care s-a botezat în numele Treimii Dumnezeiesti si de viata facatoare, trebuie sa tina toate câte a poruncit Domnul. Din aceasta pricina Domnul a împreunat pazirea tuturor poruncilor cu dreapta credinta, stiind ca nu e cu putinta sa-i aduca omului mântuirea numai una dintre ele, despartita de celelalte. De aceea si David având credinta cea dreapta, a zis catre Dumnezeu: „Spre toate poruncile Tale m-am îndreptat; toata calea cea nedreapta am urât-o" (Ps. CXII, 129). Caci toate poruncile Domnului ni s-au daruit noua împotriva a toata calea cea nedreapta. De vom nesocoti asadar fie si numai una, ni se va deschide îndata calea pacatului, opusa ei.
3. Si a zis fratele: Dar cine poate, Parinte, sa împlineasca toate poruncile, care sunt asa de multe? A raspuns batrânul: Cel ce imita pe Domnul si merge pe urmele Lui. Si a zis fratele: Si cine poate sa imite pe Domnul? Doar Domnul a fost Dumnezeu, chiar daca s-a facut om. Iar eu sunt om pacatos, robit de zeci de mii de patimi. Cum pot asadar sa imit pe Domnul? Si a raspuns batrânul: Nimenea din cei robiti de materia lumii nu poate sa imite pe Domnul. Dar cei ce pot zice: " Iata noi am lasat toate si am urmat Tie", Acestia primesc puterea sa-L imite pe El si sa împlineasca toate poruncile Lui. Zice fratele: Toata puterea ? Raspunse batrânul: Auzi-L pe El zicând: „Iata v-am dat voua putere sa calcati peste serpii si scorpii si peste toata puterea vrajmasului; si nimic nu va va vatama pe voi" (Luca X,19)
4. Aceasta putere si stapânire primind-o, Pavel zice: "Faceti-va urmaritorii mei precum si eu al lui Hristos". (Filip. III,17) Sau iarasi: „Nu este acum osânda asupra celor ce sunt în Hristos, care nu umbla dupa trup, ci dupa duh". (Rom. VIII,1) Sau iarasi: „Iar de nu sunt ai lui Hristos, au rastignit trupul împreuna cu patimile si cu poftele lui." (Gal. V,24). Si iarasi: "Mie lumea mi s-a rastignit, ca si eu lumii". (Gal. VI,24)
5. Despre aceasta stapânire si ajutor proorocind David a zis: „Cel ce locuieste întru ajutorul Celui Preaînalt se va odihni sub acoperamântul Dumnezeului cerului. Si va zice Domnului: ajutorul meu esti si scaparea mea, Dumnezeul meu, si întru El voi nadajdui". (Ps. XC,1-2) Iar putin dupa aceea: „Peste aspida si vasilisc vei pasi si vei calca peste leu si balaur, caci va porunci îngerilor Sai pentru tine, ca sa te pazeasca pe tine în toate cararile tale". (Ps.XC,11-13) Iar cei ce se lipesc de trup si iubesc materia lumii, asculta si aud de la Acela: „Cel ce iubeste pe tatal sau, sau pe mama sa, mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine" (Matei X,37); iar dupa putin: „Cel ce nu ia crucea sa ca sa-Mi urmeze Mie, nu este vrednic de Mine" (Luca XIV, 27); si: "Cel ce nu se va lepada de toate avutiile sale nu poate sa Îmi fie ucenic"(Lc.14,33). Asadar cel ce vrea sa se faca ucenicul Lui si sa se afle vrednic de El si sa primeasca de la El putere împotriva duhurilor rautatii se desface de toata legatura trupeasca si se goleste de toata împatimirea dupa cele materiale si asa ia lupta cu vrajmasii nevazuti pentru poruncile Lui, precum însusi Domnul ni S-a facut pe Sine pilda, ispitit fiind în pustie de catre capetenia lor, iar dupa ce a venit în lume, de catre cei stapâniti de acela.
6. Si a zis fratele: Dar sunt multe, parinte, poruncile Domnului; si cine poate sa le tina minte pe toate, ca sa se nevoiasca pentru toate ? Si mai ales eu, care sunt putin la minte ? De aceea as vrea sa aud un cuvânt scurt ca tinându-ma de el, sa ma mântuiesc prin el. Si a raspuns batrânul: Cu toate ca sunt multe, frate, ele sunt cuprinse într-un singur cuvânt: "Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata puterea ta si din tot cugetul tau; si pe aproapele tau ca pe tine însuti". (Marcu XI,30). Cel ce se straduieste sa tina acest cuvânt împlineste toate poruncile. Dar cel ce nu s-a desfacut, precum s-a zis mai-înainte, de împatimirea dupa cele materiale, nu poate sa iubeasca cu adevarat, nici pe Dumnezeu, nici pe aproapele. Caci este cu neputinta ca cineva sa se lipeasca si de cele materiale si sa iubeasca si pe Dumnezeu. Aceasta este ceea ce a zis Domnul: „Nimeni nu poate sa slujeasca la doi Domni !" (Matei VI,24) Sau: „Nimeni nu poate sa slujeasca lui Dumnezeu si lui Mamona". (Luca XVI,13) Caci în masura în care mintea noastra se alipeste de lucrurile lumii e robita de ele si nesocoteste porunca lui Dumnezeu, calcând-o.
7. Si a zis fratele: de care „lucruri" zici, Parinte? Raspunse batrânul: De mâncari, de bani, de avutii, de slava, de rudenii si asa mai departe. Si zise fratele: Dar, Parinte, nu Dumnezeu le-a facut pe acestea ? Si nu le-a dat oamenilor spre folos? Cum porunceste atunci sa nu se mai îngrijeasca omul de ele ? Raspunse batrânul: Sigur ca Dumnezeu le-a facut si le-a dat oamenilor spre întrebuintare. Si bune sunt toate cele facute de Dumnezeu, ca folosindu-ne bine de ele, sa-i multumim lui Dumnezeu. Dar noi fiind slabi si trupesti la întelegere, am ales mai mult cele materiale în loc de porunca iubirii, si îngrijindu-ne de ele, ne razboim cu oamenii. Se cuvine deci sa punem iubirea de orice om mai presus decât cele vazute si decât însusi trupul. Caci ea este semnul iubirii de Dumnezeu, precum însusi Domnul arata în Evanghelie: "Cel ce ma iubeste pe Mine, zice, pazeste poruncile Mele".(Ioan XIV,15) Iar care este porunca pe care pazind-o îl vom iubi pe El , auzi de la El când zice: "Aceasta este porunca Mea, ca sa va iubiti unii pe altii".(Ioan XV,12) Vezi ca iubirea întreolalta întemeiaza iubirea de Dumnezeu, care este împlinirea a toata porunca lui Dumnezeu ? De aceea porunceste sa nu se îngrijeasca de avutii, ci sa se lepede de toate ale lui, tot cel ce doreste sa-I fie ucenic.
8. Si zise fratele: Fiindca ai zis, Parinte, ca trebuie sa punem iubirea fata de tot omul mai presus decât toate cele vazute si decât trupul nostru însusi, cum pot sa iubesc pe cel ce ma uraste pe mine si se întoarce de la mine ? Si cum pot sa-l iubesc daca ma pizmuieste si ma înteapa cu ocari si îmi întinde viclesuguri si îmi pregateste curse ? Mi se pare, Parinte, ca acest lucru este prin fire cu neputinta, însa-si supararea silindu-ne in chip firesc sa ocolim pe cel ce ne-a suparat. Raspunse batrânul: Târâtoarelor si fiarelor, purtate încolo si încoace de fire, le este într-adevar cu neputinta sa nu se fereasca de cel ce le aduce durere. Dar celor facuti dupa chipul lui Dumnezeu si cârmuiti de ratiune si învredniciti de cunoasterea lui Dumnezeu, care au primit legea de la El le este cu putinta sa nu ocoleasca pe cei ce-i supara si sa iubeasca pe cei ce-i urasc. De aceea si Domnul spunând: "Iubiti pe vrasmasii vostri, faceti bine celor ce va urasc pe voi…" si celelalte, nu le-a poruncit ca pe niste lucruri cu neputinta, ci ca pe unele cu putinta. Caci altfel nu ar pedepsi pe cel ce calca aceasta porunca. Si însusi Domnul ne arata aceasta prin fapte, ca si ucenicii Lui, care toti s-au straduit pentru iubirea aproapelui pâna la moarte si s-au rugat cu caldura pentru cei ce i-a ucis pe ei. Noi nu putem sa iubim pe cei ce ne urasc, fiindca suntem iubitori de materie si de placere si le punem pe acestea mai presus de porunca. Ba de multe ori ocolim din pricina acestora si pe cei ce ne iubesc, fiind mai rai ca fiarele si târâtoarele. De aceea, neputând pasi pe urmele lui Dumnezeu, nu putem cunoaste nici scopul lui, ca sa primim puterea.
9.. Si zise fratele: Iata, Parinte, eu am lasat toate: familie, avutie, desfatari si slava lumii si nu mai am nimic în viata, decât trupul. Dar pe fratele care ma uraste si ma ocoleste nu-l pot iubi, desi ma silesc în fapt sa nu rasplatesc raul cu rau. Spune-mi deci, ce trebuie sa fac, ca sa pot sa-l iubesc din inima, chiar daca ma necajeste si îmi întinde tot felul de curse. Raspunse batrânul: Este cu neputinta sa iubeasca cineva pe cel ce-l necajeste, chiar daca se arata a se fi lepadat de materia lumii, daca nu cunoaste cu adevarat scopul Domnului. Iar daca din darul Domnului va putea sa-l cunoasca si se va sili sa umble potrivit cu el, va putea sa iubeasca din inima pe cel ce-l uraste si-l necajeste, precum si Apostolii, cunoscându-l, l-au iubit.
10. Deci zise fratele: Te rog, Parinte, sa-mi faci cunoscut care a fost scopul Domnului ? Raspunde batrânul: de vrei sa cunosti scopul Domnului, asculta cu luare aminte. Domnul nostru Iisus Hristos, fiind Dumnezeu prin fire si primind sa se faca om pentru iubirea de oameni, nascându-se din femeie, s-a coborât sub lege, dupa dumnezeiescul Apostol, ca pazind porunca întocmai ca un om, sa desfiinteze osânda cea veche a lui Adam. Stiind, asadar, Domnul ca toata legea si proorocii atârna în aceste doua porunci ale legii: "Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta, si pe aproapele tau ca pe tine însati", s-a grabit sa le pazeasca întocmai ca un om de la început pâna la sfârsit. Dar diavolul, care a amagit de la început pe om si avea de aceea stapânirea mortii, vazându-L marturisit la botez de Tatal si primind ca om pe Duhul înrudit din ceruri si mergând în pustie ca sa fie ispitit de el, a pornit împotriva Lui tot razboiul, doar va putea cumva sa-L faca si pe El sa puna materia lumii mai presus de iubirea lui Dumnezeu. Stiind, prin urmare, diavolul ca trei sunt lucrurile în jurul carora se învârteste tot ce-i omenesc, adica mâncarile, avutiile si slava, prin care a pravalit totdeauna pe om în prapastia pierzarii, cu acestea trei l-a ispitit si pe El în pustie. Dar Domnul nostru aratându-se mai presus de ele, a poruncit diavolului sa plece îndarat.
11. Neputând deci sa-L faca sa calce porunca iubirii de Dumnezeu, prin cele ce I le-a fagaduit, s-a straduit pe urma, dupa ce a venit în lume, sa-L faca sa calce porunca iubirii de aproapele, prin toate câte a uneltit, lucrând prin nelegiuitii iudei. În acest scop, în vreme ce Acela învata caile vietii si zugravea prin fapte chipul vietuirii ceresti, vestea învierea mortilor si fagaduia viata vesnica si Împaratia cerurilor celor ce cred, iar pe cei necredinciosi îi înfricosa cu pedeapsa vesnica si, spre întarirea spuselor Sale, arata minunatele semne dumnezeiesti, chemând multimile la credinta, diavolul îndemna pe nelegiuitii farisei si carturari la feluritele mestesugiri împotriva Lui, ca neputând rabda încercarile, cum credea el, sa înceapa a urî pe cei ce-I întindeau viclenii si asa sa-si ajunga ticalosul scopul lui, facându-L sa calce porunca iubirii aproapelui.
12. Dar Domnul, ca un Dumnezeu, cunoscând gândurile lui, nu a urât pe Fariseii pusi la lucru de el (caci cum ar fi facut-o, fiind din fire bun ?), ci prin iubirea fata de ei, batea pe cel ce lucra prin ei, iar pe cei purtati de el nu înceta sa-I sfatuiasca, sa-I mustre, sa-I osândeasca, sa-I plânga ca pe unii ce puteau sa nu se lase purtati de el, ci rabdau de bunavoie sa fie purtati din pricina nepasarii. Blestemat de ei se purta cu îndelunga rabdare, patimind, se arata îngaduitor si le arata toate faptele iubirii. Iar pe cel ce lucra prin ei îl batea cu iubirea de oameni fata de cei purtati de el. O, minunat razboi ! În loc de ura arata iubirea si rapune pe tatal rautatii prin bunatate. În acest scop rabdând atâtea rele de la ele, sau mai adevarat vorbind pentru ei, s-a straduit pâna la moarte în chip omenesc pentru porunca iubirii si, dobândind biruinta deplina împotriva diavolului, a primit cununa învierii pentru noi. Astfel noul Adam a înnoit pe cel vechi. Aceasta este ceea ce zice dumnezeiescul apostol: "Aceasta sa o cugetati întru voi, ceea ce si în Hristos Iisus …" s.a.m.d.(Filipeni II,5)
13. Acesta a fost asadar scopul Domnului, ca pe de o parte sa asculte de Tatal pâna la moarte, ca un om, pentru noi, pazind porunca iubirii, iar pe de alta sa biruiasca pe diavol, patimind de le el, prin Carturarii si Fariseii pusi la lucru de el. Astfel prin faptul ca s-a lasat de bunavoie învins, a învins pe cel ce nadajduia sa-L învinga si a scapat lumea de stapânirea lui. În felul acesta "Hristos a fost rastignit din neputinta" (2Cor XVII,4), neputinta prin care a omorât moartea si "a surpat pe cele ce avea stapânirea mortii", (Evr.II,14) în felul acesta era si Pavel slab prin el însusi si "se lauda întru neputintele, ca sa se salasluiasca în el puterea lui Hristos".(2Cor. XII,9)
14. Cunoscând chipul acestei biruinte, el zicea scriind efesenilor: "nu este lupta noastra împotriva sângelui si a trupului, ci împotriva începatoriilor, stapâniilor…s.a.m.d."(Efes.VI,12) Si le porunceste "sa îmbrace platosa dreptatii, coiful nadejdii, pavaza credintei si sabia Duhului", ca cei ce poarta razboiul cu vrajmasii nevazuti sa poata stinge toate sagetile cele aprinse ale vicleanului. Aratând cu fapta chipul razboirii zice: "Eu deci asa alerg si nu orbeste. Asa ma lupt, nu batând vazduhul, ci strunesc si supun trupul meu, ca nu cumva vestind altora, eu însumi sa ajung de lepadat" (1Cor.IX,26-27); si iarasi: „Pâna în ceasul de fata, flamânzim si însetosam, goi umblam si primim batai"(1Cor. IV,11). Si iarasi: "în osteneala si în munca, privegheri prea adesea, în frig si dezbracati, lasând la o parte cele din afara".(2Cor. XI, 27)
15. Astfel lupta împotriva dracilor, care lucreaza în trup placerile, alungându-i prin neputinta trupului sau. El ne arata însa prin fapte si chipul biruintei împotriva dracilor care lupta ca sa aduca pe credinciosi la ura si de aceea stârnesc împotriva lor pe oamenii mai nebagatori de seama, ca ispititi fiind prin acestia, sa-I urasca si sa calce porunca iubirii. Zice, asadar apostolul: "ocarâti fiind, binecuvântam; prigoniti noi rabdam; huliti, noi mângâiem; ca niste lepadaturi ale lumii ne-am facut, ca gunoiul tuturor pâna astazi".(2Cor. IV, 12-13) Dracii au pus la cale ocarârea, hulirea si prigonirea lui, ca sa-l miste la ura celui ce-l ocaraste, îl huleste si îl prigoneste, având ca scop sa-l faca sa calce porunca iubirii. Iar Apostolul cunoscând gândurile lor, binecuvânta pe cei ce-l ocarau, rabda pe cei ce-l prigoneau si mângâia pe cei ce-l huleau, ca sa departeze pe dracii care lucrau acestea si sa se uneasca cu bunul Dumnezeu. Iar pe dracii care lucrau acestea îi batea prin acest chip al luptei, biruind pururea raul prin bine, dupa asemanarea Mântuitorului. Astfel a slobozit toata lumea de sub puterea dracilor si a unit-o cu Dumnezeu El si ceilalti Apostoli, biruind prin înfrângerea lor pe cei ce nadajduiau sa învinga. Daca deci si tu, frate, vei urmari acest scop, vei putea sa iubesti pe cei ce te urasc. Iar de nu, este cu neputinta.
16. Si zise fratele: Cu adevarat, Parinte, asa este si nu altfel. De aceea Domnul, hulit fiind si palmuit si celelalte patimidu-le, câte le-a patimit de la iudei, a rabdat, compatimindu-i pe aceea ca nestiutori si rataciti. De aceea a si spus pe cruce: "Tata, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac". Iar viclenia si amagirea diavolului si a capeteniilor lui le-a biruit pe cruce, luptând cu ei pentru porunca iubirii pâna la moarte, iar biruinta Lui împotriva lor dându-ne-o noua. Si darâmând stapânirea mortii, a daruit învierea Lui, spre viata, întregii lumi. Dar roaga-te pentru mine, Parinte, ca sa pot întelege desavârsit scopul Domnului si al Apostolilor Sai si sa pot veghea în vremea ispitelor si sa nu fiu nestiutor cu privire la planurile diavolului si ale dracilor lui.
17. Si raspunzând, batrânul zise: daca te vei îngriji mereu de cele spuse mai înainte, vei putea sa nu fi nestiutor. Iar de vei întelege îti vei da seama ca, precum tu esti ispitit, la fel si fratele tau se ispiteste si vei ierta pe cel ispitit; iar celui ce vrea sa te ispiteasca, facându-te sa urasti pe cel ispitit, îi vei sta împotriva nesupunându-te uneltirii lui. Aceasta este ceea ce spune Iacob, fratele Domnului, în Epistolele Sobornicesti: "Supune-ti-va lui Dumnezeu, stati împotriva diavolului, si va fugi de voi !"(Iacov IV, 7) daca , precum s-a zis vei avea neîncetat cu mare veghe grija la cele mai înainte spuse, vei putea sa cunosti scopul Domnului si al Apostolilor Sai si sa iubesti pe oameni si sa suferi pentru ei când gresesc dar sa lupti neîncetat împotriva dracilor vicleni, prin iubire. Dar daca suntem molesiti, nebagatori de seama si usuratici si ne scufundam cugetul în placerile trupesti, nu mai combatem pe draci ci pe noi însine si pe frati, mai bine-zis slujim prin acestia (prin frati) pe draci, luptând cu oamenii pentru draci.
18. Si zise fratele: Asa este, Parinte. De fapt din nebagarea mea de seama iau dracii totdeauna prilejuri împotriva mea. Dar te rog Parinte sa-mi spui cum pot sa dobândesc trezvia atentiei ? Si raspunse batrânul: negrija totala de cele pamântesti si ocuparea neîntrerupta cu Sfânta Scriptura aduce sufletul la frica lui Dumnezeu. Iar frica lui Dumnezeu aduce trezvia atentiei. Atunci sufletul începe sa vada pe dracii care îl razboiesc prin gânduri si începe sa se apere. Despre aceasta a zis David: "si a strabatut ochiul meu în vrasmasii mei" (Ps. LIII, 9). Spre aceasta fapta îndemnând si Petru, corifeul Apostolilor, pe ucenici, le-a zis: "fiti treji, privegheati, ca potrivnicul vostru, diavolul umbla racnind ca un leu, cautând pe cine sa înghita; caruia stati-i împotriva, vârtosi în credinta" (1Petru V, 8). De asemenea Domnul ne spune: "privegheati si va rugati, ca sa nu intrati in ispita" (Matei XXVI, 41). Eccleziastul înca zice: "daca se va urca peste tine duhul stapânitorului, sa nu-ti parasesti locul tau" (Eccl. X, 4) Iar locul mintii este virtutea, cunostinta si frica lui Dumnezeu. Minunatul Apostol luptând cu mare trezvie si vitejie zice: "Umblând în trup, nu ne ostim trupeste. Caci armele cu care luptam nu sunt trupesti, ci puternice înaintea lui Dumnezeu ca sa darâme întariturile; noi surpam cugetarile si orice înaltare care se ridica împotriva cunostintei lui Dumnezeu, si tot gândul îl robim spre ascultarea lui Hristos; si gata suntem sa pedepsim orice neascultare" (2Cor. X, 3-6). Daca asadar vei imita si tu pe sfinti si desfacându-te de toate vei sluji cu osteneala lui mai lui Dumnezeu vei dobândi trezvia atentiei.
19. Si zise fratele: Dar ce trebuie sa faca cineva, ca sa poata sa se ocupe neîncetat numai de Dumnezeu ? Si raspunse batrânul: Este cu neputinta ca mintea sa se ocupe cu desavârsire numai de Dumnezeu, daca nu va dobândi aceste trei virtuti: iubirea, înfrânarea si rugaciunea. Caci iubirea îmblânzeste iutimea; înfrânarea vestejeste pofta; iar rugaciunea desface mintea de toate întelesurile si o înfatiseaza goala lui Dumnezeu. Asadar, aceste trei virtuti îmbratiseaza toate virtutile si fara de ele mintea nu se poate ocupa de Dumnezeu, slobozita de toate celelalte.
20. Si zise fratele: Rogu-te, Parinte, sa ma înveti, cum îmblânzeste iubirea iutimea ? Si raspunse batrânul: Fiindca are putere sa se milostiveasca si sa faca bine aproapelui si sa fie cu îndelunga rabdare fata de el si sa îndure cele ce îi vin de la el, cum am spus adeseori. Avându-le prin urmare iubirea pe acestea, îmblânzeste iutimea celui ce a dobândit-o. Si zise fratele: Nu sunt mici faptele ei, dar fericit este cel ce poate sa o dobândeasca. Eu însa într-adevar sunt departe de ea. Dar rogu-te, Parinte, spune-mi ce înseamna a avea îndelunga rabdare ?
21. Si raspunse batrânul: A sta neclintit în împrejurari aspre si a rabda relele; a astepta sfârsitul încercarii si a nu da drumul iutimii la întâmplare; a nu vorbi cuvânt neîntelept, nici a gândi ceva din cele ce nu se cuvin unui închinator al lui Dumnezeu. Caci zice Scriptura: "Pâna la o vreme va rabda cel cu îndelunga rabdare si pe urma i se va rasplati lui cu bucurie; pâna la o vreme va ascunde cuvintele lui si buzele multora vor spune întelepciunea lui" (Eccl. I, 29-30).
22. Acestea sunt semnele îndelungii rabdari. Dar nu numai acestea, ci propriu îndelungii rabdari mai este si a se socoti pe sine pricina încercarii. Si poate ca asa si este de fapt. Fiindca multe dintre ele ce ni se întâmpla, ni se întâmpla spre îndrumarea noastra, sau spre stingerea pacatelor trecute, sau spre îndreptarea neatentiei prezente, sau spre ocolirea pacatelor viitoare. Cel ce socoteste asadar ca pentru una din acestea i-a venit încercarea, nu se razvrateste când e lovit, mai ales daca e constient de pacatul sau, nici nu învinovateste pe acela prin care I-a venit încercarea, caci fie prin acela fie prin altul, el a avut sa bea paharul judecatilor dumnezeiesti. Ci el priveste spre Dumnezeu si-I multumeste Lui care a îngaduit încercarea, si se învinovateste pe sine si primeste certarea cu inima buna, purtându-se ca David cu Semei, sau ca Iov cu sotia sa. Nebunul însa roaga pe Dumnezeu sa-l miluiasca; dar venind mila nu o primeste, fiindca nu a venit precum a voit el, ci precum doctorul sufletelor a socotit ca e de folos. Si de aceea se face nepasator si se tulbura si uneori se razboieste aprins cu dracii, alteori huleste pe Dumnezeu; astfel aratându-se nemultumit, nu primeste decât bâta.
23. Si zise fratele: Bine ai spus Parinte, dar rogu-te sa-mi spui si cum vestejeste înfrânarea pofta? Si batrânul raspunse: Întrucât te face sa te retii de la toate care nu îndeplinesc o trebuinta ci aduc o placere; si te îndeamna sa nu te împartasesti de nimic decât de cele trebuincioase vietii, nici sa urmaresti cele dulci, ci cele de folos, si sa masori cu trebuinta mâncarurile si bauturile, de asemenea întrucât te îndeamna sa nu lasi trupului must de prisos, ci sa întretii numai viata trupului si sa-l pazesti netulburat de pornirea spre împreunare. Astfel vestejeste înfrânarea pofta. Caci placerea si saturarea de mâncari si bauturi încalzeste stomacul si aprinde dorinta spre pofta de rusine, împingând întreg animalul spre amestecare nelegiuita. Aceasta nu mai este atunci decât ochi nerusinati, mâna desfrânata, limba vorbitoare de lucruri care desfata auzul, ureche care primeste cuvinte desarte, minte dispretuitoare de Dumnezeu si suflet care desfrâneaza cu întelegerea si stârneste trupul spre fapta neîngaduita.
24. Si zise fratele: Cu adevarat Parinte, asa este. Dar rogu-te sa ma înveti si despre rugaciune cum desface mintea de toate întelesurile ? Si raspunse batrânul: Întelesurile sunt întelesuri ale lucrurilor. Iar dintre lucruri unele cad sub simturi, iar unele sunt inteligibile. Ocupându-se asadar mintea cu ele, poarta în sine întelesurile lor. Harul rugaciunii însa uneste mintea cu Dumnezeu. Iar unind-o cu Dumnezeu o desface de toate întelesurile. Atunci mintea, întretinându-se cu Dumnezeu dezbracata de toate , ajunge sa ia forma dumnezeiasca. Ajungând astfel, cere cele cuvenite si nu greseste niciodata în ceea ce cere. De aceea Apostolul porunceste sa ne rugam neîncetat ca având mintea continuu unita cu Dumnezeu, sa o rupem câte putin de la pofta celor materiale.
25. Si zise fratele: dar cum poate mintea sa se roage neîncetat ? Caci cântând si citind, întâlnindu-ne mai multi si slujind o tragem spre mult gânduri si vederi. Si raspunse batrânul: Dumnezeiasca Scriptura nu porunceste nimic din cele cu neputinta, caci si Apostolul cânta, citea si slujea si totusi se ruga neîncetat. Rugaciunea neîntrerupta sta în a avea mintea lipita de Dumnezeu cu evlavie multa si cu dor si a atârna pururea cu nadejdea de El si a te încrede în El în toate, orice ai face si ti s-ar întâmpla. Aflându-se în aceasta dispozitie Apostolul zicea: "Cine ne va desparti pe noi de dragostea lui Hristos ? Necazul sau strâmtoarea ? "… s.a.m.d. (Rom. VIII, 35); si dupa putin: "Sunt încredintat ca nici moartea, nici viata, nici îngerii". Si iarasi: "în toate obijduiti, dar nu striviti, în mare cumpana, dar nu deznadajduiti, prigoniti, dar nu napastuiti, trântiti jos, dar nu nimiciti. Totdeauna purtam in trup moartea Domnului Iisus, ca si viata lui Iisus sa se arate în trupul nostru muritor" (2Cor. IV,10-11)
26.În astfel de dispozitie aflându-se Apostolul, neîncetat se ruga. Caci în toate cele ce facea si i se întâmplau, atârna cu nadejdea de Dumnezeu. De aceea toti Sfintii când se aflau în necazuri, se rugau neîncetat, ca sa dobândeasca aptitudinea dragostei. Si de aceea zicea Apostolul: "Deci cu dulceata ma voi lauda întru neputintele mele, ca sa locuiasca întru mine puterea lui Hristos" (2Cor. XII, 9).