6. CULTURA ORTODOXA
INTELLIGENTIA QUAE NON INTELLIGIT
Sau moartea spirituala a timpului nostru prin primatul auxiliarului
Câteodata, ni se pare ca omul contemporan a gresit printr-o curioasa
incapacitate de a deosebi între suflet si spirit. Atâta
tot: între suflet si spirit. Omul acesta vechi, doritor sa-si
realizeze destinul sau spiritual, n-a parut întotdeauna sa descopere
caile spiritului. Le-a descoperit pe cele ale vietii sufletesti, s-a
adâncit prin cunoasterea psihologica, în modurile acesteia,
dar n-a înteles sa le deosebeasca de cele ale vietii spiritului.
Si fireste ca spiritul si sufletul nu sunt entitati deosebite. Dar sunt
moduri deosebite, iar deosebirea dintre aceste moduri e singura în
stare, chiar si pe treapta cea mai de jos - la cel mai umil crestin,
de pilda - sa poarte catre împlinirea unui destin spiritual.
Suflet si spirit
Sa începem deci cu aceasta deosebire. Viata sufleteasca cere,
pentru bunul ei mers, cucerirea anumitor automatisme. O experienta reusita,
o reactiune reusita de pilda, tinde sa devina, în ordinea vietii
sufletesti, un reflex si, prin evaluare, un adevarat instinct. Pentru
a te putea adapta - si viata sufleteasca cere neîncetat moduri
de adaptare - trebuie sa simplifici, adica sa clasezi, sa reduci obiectele
la tipuri, iar modurile de comportare fata de ele, la mecanisme. În
acest sens, viata sufleteasca din noi duce la un primat al mijloacelor,
al tehnicitatii; la o formalizare, prin repetarea unei comportari reusite.
Ea se încheaga deci în jurul anumitor automatisme, a unor
solutii tipice, într-un cuvânt a unor gata facuturi. - Dar
viata spiritului cere tocmai dimpotriva, înfrângerea oricaror
automatisme si a oricaror gata facuturi. Ceea ce condamna obisnuit spiritul
este mai ales tehnicitatea, adica primatul mijloacelor. O desfasurare
spirituala înseamna una care se pune în termeni neîncetat
noi. Interesant pentru spirit este continutul sau de viata si noutatea
acestui continut. Un primat al mijloacelor reprezinta tocmai o rânduire
dupa tipuri a acestor continuturi, adica o omogenizare a lor, în
vederea mai usoarei lor folosiri, asa cum vrea ordinea psihologicului.
Spiritul însa nu se încadreaza în psihologie. În
timp ce aceasta orienteaza catre clasa, spiritul tinde sa ajunga la
concret.
Tocmai în acest primat al mijloacelor, al tehnicitatii în
ordinea spirituala, sta neîntelegerea de care aminteam mai sus;
cu alte cuvinte tocmai în confuzia de planuri dintre sufletesc
si spiritual. Cu o deosebire cunoscuta, e limpede de aratat ca viata
sufleteasca regaseste permanent modurile individului, in timp ce viata
spirituala le cauta pe cele ale persoanei. Individul este un factor
de integrare în lume, asa dar de adaptare la ea. Persoana e, într-un
anumit sens, un factor de dezintegrare. Ea e un factor de noutate, -
sau atunci nu este.
Parasirea concretului
Nici noutatea si nici concretul n-au parut pe gustul timpului nostru.
Noutatea nu putea place unui timp care se situa pe culmi si care credea
ca detine cheia tuturor desavârsirilor si a tuturor împlinirilor.
O lume unde totul se programeaza, nu iubeste noutatea. Dar nu iubeste
nici concretul: ea da retete, construieste scheme de realitati, domina
si desleaga geometric temele de viata, dar nu iubeste viata însasi,
viul, spiritul traitor, concretul. Timpul nostru n-a iubit concretul:
a iubit masina-automatizarea.
Cât de des s-a vorbit de mecanizare în ordine exterioara
si ce rar se surprinde aceeasi trasatura în ordinea launtrica
! Primatul mijloacelor si al tehnicitatii, tirania mijloacelor si a
tehnicitatii asupra scopurilor îsi are corespondentul în
ordinea vietii spirituale. Automatizarea vietii exterioare e nesemnificativa
pe lânga cea a vietii spirituale . Primatul mijloacelor într-un
plan n-a fost posibil decât pentru ca se ivise, mai întâi,
pe plan de constiinta.
Absolutul caii
Nicaieri mai bine decât în grupul de la Oxford, o asociatie
apuseana de lupta spirituala, nu se întâlneste acest primat
al mijloacelor, corespunzator în planul spiritualului si infinit
mai tulburator decât primatul celalalt, pus îndeobste în
lumina. Sa folosim deci exemplul acesta. Grupul de la Oxford vrea "reînarmarea
morala a omenirii". Pentru aceasta reînarmare el nu are de
propus adevaruri noi, ci simple metode noi, adaptate omului de azi.
Poti fi catolic, musulman, evreu, protestant, - grupul de la Oxford
te lasa în pace; ba mai mult, te adânceste în propria
ta credinta, indirect. Tot ce ti se propune este sa respecti si sa practici
patru "absoluturi", o puritate, o sinceritate, o cinste si
o dragoste, toate ridicate la maximum, iar în împlinirea
acestei datorii fata de tine si fata de ceilalti, sta, dupa grupul de
la Oxford, adevarata împlinire spirituala.
Asadar sa practici anumite absoluturi. Dar ce sunt aceste absoluturi:
adevaruri, Adevarul ? Nu sunt decât mijloace, cai: surprinzator
si totusi caracteristic pentru omul contemporan este tocmai faptul ca
se proclama un absolut al caii si un relativ al tintei. Adevarul e oricare,
musulman sau ortodox. Calea intereseaza. Tehnica primeaza. Tocmai pentru
ca e vorba de tehnica, iar aceasta reprezinta un auxiliar, idealurile
slujite pot fi oricare. Ce extraordinara masina de desavârsire
spirituala a devenit, dintr-odata, omul !
Fara îndoiala ca si printr-o asemenea tehnica în cele ale
spiritului (tehnica asemanatoare scolilor chineze de virtute; si poate
ca ar trebui cândva atacata aceasta viziune eticista a Chinei
pe plan spiritual, acest primat al "caii") si printr-o asemenea
tehnica se obtin rezultate onorabile. Dar tocmai aceasta ar trebui sa
fie nelinistitor: ca se obtin rezultate onorabile. Asadar oricine, de
oriunde ar veni si oriunde s-ar duce, izbuteste, traind o viata virtuoasa,
împlinirea destinului sau spiritual ? Dar e în joc toata
problema ereziei, întreaga problema a neputintei de a deosebi
între ce trebuie sa fie si ce nu trebuie sa fie. Nu mai vrea nimeni
de astazi sa aiba îndoielile de altadata ale Sfântului Antonie
cel Mare?
Ce este erezia
E, poate, de actualitate cartea lui Gustave Flaubert (cea mai proasta
de altfel dintre încercarile sale literare), "La tentation
de Saint Antoine". Sfântul Antonie sta singur în desert
si-si desavârseste fiinta sa morala. Dar o voce dinauntrul constiintei
îi spune: "Ta chasteté n'est qu'une corruption plus
subtile !" Ce-l deosebeste pe el de ceilalti, ereticii ? de ce
n-au si ei dreptate, de vreme ce fac la fel ca el, asceza, si traiesc,
ca el, perfectiunea ? Ca nu fac minuni, asa cum facea învatatorul
sau cel mare, Mântuitorul ? Dar Apollonius din Tyana facea si
el minuni, vindeca si el pe bolnavi, învia pe morti, profetiza,
iesea în chip miraculos din închisoare. Mai târziu,
în veacul al IV-lea, Hierocles îl va opune lui Iisus si
la fel va face veacul al XVIII-lea. De ce, daca nazuinta catre puritate
e totul, exista erezie ?
Nu s-a aratat înca, poate, cât de interesanta este erezia.
Mecanismul oricarei erezii se încheaga în juriul unui ideal
de puritate etica si de claritate logica; prin urmare tocmai în
jurul nazuintelor specific omenesti. Erezia, în lumea omului,
nu înseamna altceva decât accentul pus pe omenesc; excesul
omenescului. Si un asemenea exces este deopotriva vrednic de dorit si
condamnabil. Atât puritatea cât si claritatea sunt idealuri;
ele însa n-au dreptul sa devina absoluturi. Caci atunci reprezinta
un primat al mijloacelor, al auxiliarului, al tehnicului.
Daca puritatea etica ar fi o culme, atunci secta Donatistilor, ereticii
aceia atât de înversunat combatuti de Augustin, ar avea
dreptate; caci Donatistii cer ca preotul de la care capeti Sfintele
Taine sa fie vrednic, prin virtutea lui, sa ti le dea. Iar pentru gândul
acesta perfect inteligibil si omenesc, prea omenesc, donatistii si-au
avut fanaticii, martirii si sinucigasii lor, oameni într-atât
stapâniti de o credinta încât ajungeau uneori sa ceara,
celor pe care îi întâlneau întâmplator,
sa-i ucida spre a-i apropia de mântuire. Daca puritatea etica
este un absolut, atunci cine are mai multa dreptate decât Catharii
(purificarea, "catharsis"-ul, le da numele), împotriva
carora, deveniti Albigensi, biserica avea totusi sa porneasca acea sfâsietoare
cruciada din sudul Frantei ? Ei, mai mult decât detinatorii adevarurilor,
îndemnau la puritate si la desavârsire. De ce nu aveau dreptate
?
Si la fel: daca claritatea logica e o culme a omenescului, atunci toti
gnosticii din marginea teologiei crestine aveau infinit mai multa dreptate
decât teologii însasi. Pentru ca ei nu respingeau dogmele,
ci se trudeau numai sa le limpezeasca, spre a face din ele si altceva
decât penibile" constrângeri logice exercitate
asupra intelectelor. Si poate ca protestantismul rezuma toate tipurile
de erezie, accentuând asupra trasaturilor de puritate si claritate
pe care, pe planuri diferite, le desfasurau ele. Mecanismul launtric
al oricarei erezii se regaseste în atitudinea protestanta, care-si
face un titlu de mândrie din desavârsirea morala a celor
care-l propovaduiesc, ca si din luminozitatea si inteligibilitatea învataturii
ce o raspândesc ei. Cu câta dreptate, totusi, ne arata Bossuet,
în "Variations des Eglises protestantes", ca ereticii
acestia, cari vorbesc de unitatea si stabilitatea ratiunii, sfârsesc
dimpotriva, în cea mai sfâsietoare dintre diversitati. Ratiunea,
principiu de stabilitate, e instabilitatea însasi. Nu cumva si
virtutea, principiu de desavârsire, este, lasata singura, nedesavârsirea
însasi ?
Fara sa vrei te gândesti la Elvetia, aceasta minuscula China a
Europei, aceasta tara protestanta prin excelenta, unde tot ce e primat
al caii, începând de sigur cu Grupul de la Oxford, gaseste
climatul potrivit ca sa rodeasca. În masura în care timpul
nostru a facut din spiritul elvetian un ideal, în masura în
care virtutea si "calea", dupa modelul cel mare si totusi
sterp al Chinei, primeaza, timpul nostru a simpatizat, fara s-o stie
adesea, cu tot ce e erezie si exces omenesc în istoria noastra
spirituala. Trebuia pornita o Cruciada împotriva Elvetiei.
Timpul nostru e pentru eretici
Timpul nostru este, în fond, de partea ereticilor. Nu-si pune,
de buna seama, problemele acelea religioase (si nu e în definitiv
semnificativ faptul ca nu si le pune?); iar daca s-ar apropia de asemenea
chestiuni, ar simpatiza hotarât cu ereticii. Ar întâlni
ei ceea ce îl obsedeaza de câteva veacuri, devenind dogma
în veacul al XIX-lea, - ar întâlni primatul inteligentei
si setea desavârsirii etice. Ar regasi, cu alte cuvinte, primatul
auxiliarului. Este, în timpul nostru, dupa cum se rostea odata
cineva de aici - o adevarata "hipertrofie a însusirilor auxiliare".
Nu faptul ca facem din masina, care e mijloc, un scop ce ne tiranizeaza,
nu atât acest primat e caracteristic noua, cât consimtirea
de a lasa inteligenta si virtutea sa ne totalizeze.
Dar mai degraba în ceea ce condamna decât în ceea
ce afirma se vadeste gustul acesta ciudat, al timpului nostru, pentru
auxiliar. Timpul nostru are anumite preferinte; dar are, mai ales, anumite
aversiuni. Exista de pilda, în mentalitatea oamenilor de azi,
o speciala ierarhie a pacatelor. Pacatele cele mai grave sunt cele care
tin de "barbarie". Pacatele acelea stigmatizate, înca
din Vechiul Testament, de crestinism si puse toate pe acelasi plan,
oriunde apar, chiar si în Noul Testament, nu par omului de azi
a sta pe acelasi plan. Sa nu furi, sau sa nu preacurvesti, sunt negresit
comandamente de respectat. Dar sa nu ucizi, acesta mai ales este asa.
Si totusi unde, în cartile sfinte, a fura sau a preacurvi este
mai putin grav decât a ucide ? Când tânarul cel bogat
vine la Iisus sa-l întrebe ce nu trebuie sa faca, Mântuitorul
nu-i spune întâi "sa nu ucizi"; îi spune
"sa nu preacurvesti". Si nu reiese, fireste, de aici ca ierarhia
pacatelor este, în crestinism, alta. Dar reiese ca nu e nici un
fel de ierarhie, toate pacatele stând pe acelasi plan. Daca omului
contemporan unele pacate îi par mai grave decât altele,
e pentru ca el e preocupat mai ales de auxiliar, de stilul în
care faci lucrurile, de mijloacele - mai brutale sau mai putin brutale
- pe care le întrebuintezi, dar nicidecum de lucrurile însesi.
Si e, poate, în aceste preferinte, semnul decadentei despre care
vorbesc multi cu privire la omul de azi. (în Sodoma oamenii nu
se ucideau !
).
Inteligenta care nu mai întelege
Cei de azi o simt. Chiar cei care, structural si prin idei, ca Aldous
Huxley, apartin lumii vechi (ce novator reactionar, Huxley acesta !),
chiar ei o simt. În cartea sa "Scop si mijloace", Huxley
tocmai aceasta arata: cum ca exista unele virtuti minore, auxiliare,
care trebuiesc subordonate virtutilor majore. Castitatea, curajul, întelepciunea,
spunea el, sunt virtuti minore, care pot sluji si raului. Numai atunci
când se subordoneaza virtutilor majore ale dragostei si inteligentei,
sau întelegerii între oamenii, numai atunci ele sunt folositoare.
- Dar ce este inteligenta, ce este comprehensiunea aceea între
oameni, daca nu înca o virtute auxiliara ?
Asadar chiar când simte propriile sale insuficiente, timpul nostru
îti pare ca nu le întelege cu adevarat. Drama sa, drama
unui timp care a crezut în inteligenta mai mult decât în
orice, e poate drama unei "intelligentia quae non intelligit".
Timpul nostru e nedumerit, timpul nostru e deprimat: el a facut totul
pentru inteligenta si acum inteligenta pare a nu mai functiona. Sau,
atunci functioneaza atât de prost, încât timpul nostru
nu se mai întelege pe sine. Cum e cu putinta - se întreaba
el - ca din atâta sete de bine sa iasa aceasta imensitate de rau
? Cum e cu putinta ca o atât de o staruitoare nazuinta cosmotica
sa duca la starea aceasta înfiorator de haotica ? De ce atâta
rafinare a virtutii, atâta înnobilare, prin educatie si
exemplu, a oamenilor, de ce cultivarea tuturor facultatilor bune din
om, începând cu facultatile de cunoastere si sfârsind
cu cele de comportare, de ce toata aceasta extraordinara vrednicie n-a
putut sa fie rodnica ? Atâtea mijloace, atâtea masini în
ordinea spiritului, o atât de extraordinara desfasurare de forte,
sa nu fie decât o risipa ?
"Cine nu aduna cu Mine
"
Si-ti amintesti de vorba biblica: "Cine nu aduna cu Mine, risipeste".
Este, cu putinta, - cine stie, - un fel de a aduna care sa reprezinte,
la urma urmelor, un fel de a risipi. S-ar putea - de ce nu ? - ca aceste
miraculoase instrumente de cunoastere si comportare, pe cari omul contemporan
si le-a pregatit, dezvoltându-si pâna la exces facultatile
sale auxiliare, s-ar putea ca toate acestea sa nu reprezinte mai mult
decât acea desfasurare de forte din lumea materiala, toata risipa
de inventivitate, pusa în slujba unor masini si a unei tehnici
înstrainate de noi însine. Ceea ce am adunat, în ordinea
spirituala, ar putea sa fie ca simpla înmagazinare de instrumente
tehnice din ordinea materiala. Am adunat, dar nu avem nimic. Suntem
- de asta data fara s-o fi vroit - multa habentes, nihil possidentes.
"Cine nu aduna cu Mine, risipeste".
Dar sunt doua feluri de a risipi. Fiul risipitor - pilda - nu facea
altceva decât sa cheltuiasca, fireste. Dar si fratele sau risipea.
Exista risipa celui care, întocmai fiului din parabola, cheltuieste
fara sa fi strâns, dar exista risipa si la cel care strânge
fara sa poata aduna. Fratele fiului risipitor, asa face. El strânge
ascultare dupa ascultare si fapta bun dupa fapta buna, iar în
ultimul ceas, când nu poate întelege si nu poate ierta dragostea
tatalui pentru cel care a risipit, pierde el însusi tot ce a adunat.
La ce bun atâta supunere si atâta cumintenie, daca nu a
putu intra în inima sa si nitica dragoste ? Tot ce a strâns
fratele acesta al fiului risipitor, toate instrumentele întru
desavârsire pe care si le-a pregatit, nu-l desavârsesc,
de vreme ce lipseste instrumentul cheie, si nu-l însotesc în
singuratatea sa morala.
Ursuz, ca fratele fiului risipitor, neîntelegator fata de ce i
se întâmpla, nedreptatit si sterp ca el, asa se simte timpul
nostru. El a fost de bun credinta când s-a pregatit; si a fost
harnic; si a desfasurat toate mijloacele care-i stateau la îndemâna.
Dar n-a desfasurat decât mijloace, si de aceea atât de mult
a adunat, încât o lume întreaga s-a risipit când
a venit vântul risipei.
Se poate întâmpla sa nu stii care-ti sunt scopurile. Dar
atunci n-ai dreptul sa cazi în eroarea de a absolutiza mijloacele.
Sau crezi în Adevar, sau stingi setea de absolut si de credinta.
Dar timpul nostru, întocmai fratelui ursuz, arata ca setea de
absolut nu se stinge; caci daca nu adori pe Dumnezeul adevarat, idolatrizezi
si absolutizezi mijloacele.
Constantin Noica, din revista de cultura Transilvania.
Nr. 1-2, 1991
Marturie asupra Bisericii de astazi
Eugen Ionescu: Ceea ce mi se pare scandalos este faptul ca Biserica
pare ca vrea sa se aneantizeze în Istorie, în asemenea masura
se teme de a fi in afara Istoriei. Este aberant, pentru ca rolul sau
este într-adevar de a fi în afara Istoriei, de a conduce
lumea, istoria, spre cel Vesnic, de aceea ea trebuie sa ridice Istoria
în supra-Istorie, trebuie sa ofere tehnicile rugaciunii si ale
contemplatiei. Acum ea pare sa nu mai faca altceva decât politica
si demagogie. Biserica nu vrea sa-si piarda clientela, ci sa-si câstige
si alti clienti. Este aici un semn de secularizare cu adevarat dezolant.
Omul are nevoie astazi tocmai de o insulita care sa nu fie dusa de vânturile
Istoriei, care sa reziste la furtuni, care sa nu fie temporala. Adica
tocmai ceea ce Biserica nu mai vrea, nu mai poate, nu mai stie, nu mai
încearca sa dea sau sa propuna.
Parintele Lendger: Dar nu credeti ca Iisus si primii crestini, erau,
ei însisi, în temporalitate ?
Ionescu: Împaratia lui Dumnezeu nu e din lumea aceasta. Istoria
trebuie depasita, Istoria este pierzanie, este haotica, fara orientare
supranaturala. Deopotriva în temporalitate si în atemporalitate,
Biserica trebuie sa indice temporalului calea spre extra-temporal.
P. Lendger: Daca înteleg bine, dv. aveti impresia ca, în
evolutia ei, Biserica actuala se secularizeaza ?
Ionescu: Da, ea face concesii lumii, concesii substantiale, fundamentale,
totale. Lumea se pierde, Biserica se pierde în lume. Daca Biserica
ar întinde mâna lumii, lumea ar trebui sa mearga spre Biserica,
dar în fapt Biserica singura se îndreapta spre lume si se
pierde în lume, în Istorie, în politica. Nu-mi plac
preotii care fumeaza pe strada, se foiesc, asa, cu mâinile in
buzunare, cu parul lung, asa-zisii stângisti, sunt prinsi în
tumultul lumii. L-am auzit pe un preot spunând în biserica:
"Sa fim veseli, sa ne strângem mâna, Iisus va adreseaza
un jovial Buna ziua". În curând, pentru Împartasanie,
pentru Pâinea si Vinul comuniunii se va instala un bar. Se vor
servi sandviciuri si vin de Beaujolais. Asta mi se pare un lucru de
o prostie extraordinara, de o aspiritualitate totala. Fraternitatea
nu este mediocritate, nici tovarasie. Avem nevoie de extra-temporal,
ce este religia fara sacru ? Nu ne mai ramâne nimic, nimic solid.
Totul este acum miscator, în timp ce noi avem nevoie de o stânca.
P. Lendger: Aveti impresia ca Biserica a pierdut sensul rugaciunii,
ca preotii au pierdut sensul rugaciunii ?
Ionescu: Absolut ! Sensul rugaciunii, sensul meditatiei, sensul contemplatiei,
sensul misticii. Toate acestea s-au pierdut. S-au risipit. Nu mai îndraznim
sa mai vorbim despre Dumnezeu. Am auzit, acum câtva timp, la televizor,
un preot care vorbea despre o carte scrisa de el. O carte absolut uimitoare
prin faptul ca acest preot - pe care l-as considera idiot - nu voia
sa vorbeasca despre Dumnezeu. El nu vorbea decât despre Fiul si
nu despre Tatal. Spunea ca Dumnezeu este un naufragiat. Sarman preot,
el însusi de fapt naufragiat. Un anume Cardonnel. Întelegea
de altfel foarte rau mesajul lui Hristos. Acest preot era un imbecil
spiritual, iar cartea sa în mod deliberat antimetafizica, antimistica.
Biserica face astazi tot ce poate ca sa fie acceptata de marxism, de
comunism. În noua Biserica politica o ia înaintea spiritului.
La Sacre-Coeur la Paris, în 1971, în timp ce în alte
parti se celebra centenarul Comunei, un preot a vrut sa faca o misa
în memoria unui episcop ucis de comunarzi. "Crestinii"
de stânga au patruns în Biserica si l-au împiedicat.
Atunci ce mai este mila si iertarea dusmanilor nostri ? Au existat acum
câtiva ani oameni care traiau în comun, pentru a se cunoaste
si a se iubi. De fapt, ei organizau orgii. Nu sunt împotriva.
Erotismul poate fi o cale de apropiere. Dar ei nu se gândeau la
rugaciune, la contemplatia în comun. Toate comunitatile de acest
fel au sfârsit de altfel prin scandaluri si catastrofe, prin esecuri.
Bisericii îi este atât de frica de marxism, încât
s-a predat cu totul marxismului ! Si marxismul este acum mult mai religios
decât Biserica.
P. Lendger: Numai ca el nu are dimensiunea divina.
Ionescu: Ba da, el a pastrat anumite mituri: paradisul pierdut, fraternitatea,
omul transfigurat, depasirea Istoriei, tot felul de mituri degenerate,
degradate în ideologie.
P. Lendger: Asta este: degradate si lipsite de dimensiunea spirituala.
Ionescu: Dar unde mai gasiti dumneavoastra aceasta dimensiune spirituala
? Îndraznesc sa va spun ca ea nu se mai afla nici în Biserica.
I-am ascultat pe noii crestini, l-am vazut pe noul preot. Au pierdut
cu totii orice dimensiune metafizica. Îsi astupa urechile daca
încerci sa le vorbesti despre metafizica, despre contemplatie.
Lucrul e grav. Contemplatia este esentiala. În asa masura a intrat
Biserica în Istorie încât se confunda total cu Istoria:
dreptate, libertate (ce fel de dreptate, ce fel de libertate ?), egalitate,
mai întâi gratie drapelului albastru, alb si rosu - si apoi
îndata, drapelului rosu.
P. Lendger: Dumneavoastra, va considerati un crestin ?
Ionescu: Da, da. Un crestin, un crestin rau, dar totusi crestin.
P. Lendger: În opera dumneavoastra teatrala, în limbajul
dumneavoastra de scriitor, credeti ca este posibila denuntarea acestei
pierderi a dimensiunii metafizice a Bisericii si propunerea unui mod
nou sau a unuia vechi, mai traditional ?
Ionescu: În ultima piesa, Ce formidable bordel, sau în Les
Chaises, e vorba despre Dumnezeu într-o maniera atât de
evidenta încât nimeni nu si-a dat seama.
P. Lendger: Posibil, dar nu e oare prezentat ca într-un gol, nu
aparând, ci ca întrebare esentiala ?
Ionescu: El este întrebarea esentiala. Nu poate fi decât
interogatia esentiala.
P. Lendger: Si continuati sa puneti aceasta întrebare ?
Ionescu: Nu fac decât asta. Si faptul e atât de evident
încât este normal, de fapt, ca nimeni sa nu-si dea seama.
P. Lendger: Dar, cred ca faptul acesta este resimtit de multi oameni.
Ionescu: Opera lui Samuel Beckett este un apel permanent la Dumnezeu,
este un apel precis, un S.O.S. Atât de evident este faptul acesta,
încât nici nu a fost sesizat. Nu s-a vrut ca faptul acesta
sa fie vazut. Dar, En Attendant Godot este tocmai speranta zilnic dezamagita,
zilnic reînnoita. În admirabila carte care se numeste Le
Depeupleur personajele încearca sa urce la lumina si nu sunt decât
niste larve pentru ca nu pot atinge aceasta lumina. În Fin de
partie, Ham si Clov tânjesc, sunt bolnavi de absenta lui Dumnezeu.
"Ticalosul, nu exista", spune Ham. Nu e vorba decât
despre Dumnezeu. Dar noi, mai cu seama, nu trebuie sa o spunem, nu trebuie
sa o stim, sa o observam. Regizorul lui Beckett, Roger Blin, încearca
prin toate mijloacele sa-i însele pe oameni, pe spectatori. S-ar
zice ca trebuie sa-l credem, ca e vorba de altceva, dar despre ce ?
P. Lendger: Roger Blin este mai degraba un adversar al Bisericii.
Ionescu: Este împotriva Bisericii; atunci de ce a montat Beckett
? Triseaza cu autorii, triseaza si cu el însusi. Acum, însa
si oamenii Bisericii sunt împotriva lui Dumnezeu. Una din cartile
cele mai importante ale lui Beckett se numeste L'Innomable. Nenumitul
este Dumnezeu. Când îl numim, Dumnezeu fuge, pentru ca este
cel care nu poate fi numit. El este în spatele scenei, în
acel gol, cum spuneti dumneavoastra, chestiune de cuvinte. Dumnezeu
este. El nu exista, El este. El exista prin Iisus Hristos. Sau Dumnezeu
este si atunci literatura nu are nici o semnificatie, sau El nu este,
si atunci literatura nu are nici o semnificatie.
P. Lendger: Deci, în toate cazurile ea nu are nici o semnificatie,
si totusi pentru dumneavoastra, Dumnezeu este si sunteti si un creator,
un scriitor, un autor.
Ionescu: Vreau sa spun ca fara Dumnezeu literatura nu are nici un sens,
nici o importanta. Si daca Dumnezeu exista e mai bine sa faci altceva
decât literatura.
P. Lendger: Vreti sa spuneti ca pentru cineva care e convins ca Dumnezeu
este, rugaciunea si contemplatia sunt singura cale posibila. Dar nu
credeti ca este inevitabil ca aceasta lume, care într-un anume
fel îl alunga pe Dumnezeu prin materialitatea ei, prin ritmul
ei de viata, sa aibe consecinte asupra Bisericii însesi ?
Ionescu: Da, adica lumea are atât de grave, de dure consecinte
asupra Bisericii, încât Biserica se pierde în ea,
se pierde în lume. Astfel, eu regret enorm ca nu va vad în
sutana, regret ca Biserica se ascunde, ca nu mai îndrazneste sa
se arate ca atare: neclintita, nemiscata, imagine si simbol al eternitatii.
P. Lendger: Sunteti scriitor, va adresati unor cititori, sau unor autori,
sau unor spectatori, utilizati un limbaj. Credeti ca Biserica, preotii,
pot sa-L vesteasca pe Dumnezeu astazi în acelasi limbaj de acum
un secol ? Exista totusi o evolutie a literaturii.
Ionescu: Preotii nu se pot adresa lumii decât într-un limbaj
care nu este limbajul veacului, un limbaj sacru. Dar limbajul pe care-l
vorbesc ei nu este un limbaj sacru. Este cel al timpului, al societatii,
al efemeritatii. Trebuie cautat mijlocul de a regasi un limbaj sacru,
caci exista imuabil si în limbajul modern. Cuvintele: mister,
mistica, credinta, rit, nu s-au schimbat. Sunt gesturi ceremoniale care
nu se pot schimba. Euharistia ramâne Euharistie. Comuniunea se
face cu Dumnezeu si nu între oameni fara transcendenta; trebuie
sa ne gândim la transcendenta, ea este esentialul. Comunitatea
Bisericii nu este o comunitate sociala, fraternitatea în Dumnezeu
nu este colegialitate sau tovarasie. Nu-i poti iubi pe oameni decât
daca ei îl au pe Dumnezeu în ei. Trebuie sa existe aceasta
ruptura evidenta cu Istoria si apoi aceasta înfruntare a Istoriei.
Dar Biserica nu mai înfrunta Istoria, ea se vinde Istoriei. Nu
mai auzim vorbindu-se de contemplatie. Totusi este singura cale ce duce
la Dumnezeu. Ni se vorbeste despre dreptate sociala în locul iubirii
fratesti, de libertate, de egalitate si de alte prostii. De altfel,
vedeti, cu cât se vorbeste mai mult de libertate, cu atât
exista mai putina libertate.
P. Lendger: Înteleg ce spuneti si vad ca sunt multe lucruri de
retinut si care mi se par adevarate. Dar cred - si spun asta nu pentru
a ma apara ci pentru a va urmari pâna în pânzele albe
- cred ca preotul de azi este un om care trebuie sa comunice un mesaj
ce apartine în întregime eternitatii, transcendent oricarui
lucru, care este Dumnezeu, si ca atare Inaccesibilul, Nenumitul, dar
el trebuie sa-l rosteasca într-un asemenea mod încât
sa poata fi înteles si primit de oameni.
Ionescu: E justificarea tuturor predicilor dumneavoastra. Pe Dumnezeu
nu-l putem întelege, în Dumnezeu trebuie sa credem. Tindem
spre inaccesibil. Nu putem face inaccesibilul accesibil. Nu putem numai
nenumitul. Aceasta realitate nu este realista. Preotii nu se mai folosesc
de limbajul Celui Vesnic. De exemplu, când ne vorbesc de dreptate,
nu ne vorbesc de dreptatea trans-istorica, ci de cea a tribunalelor.
Dreptatea lui Dumnezeu nu e dreptatea oamenilor. Fratele meu nu este
tovarasul meu.
P. Lendger: Presupun ca sunteti convins ca marea criza a epocii actuale
este una spirituala: sau lumea se revarsa într-un materialism
pur si simplu care ne face sa ramânem la suprafata omului, sau
dimpotriva redescopera profunzimile omului. Pentru dumneavoastra alegerea
e facuta.
Ionescu: Da, pentru mine ea e facuta.
P. Lendger: Pentru dumneavoastra omul l-a ucis pe Dumnezeu, Biserica
la ucis pe Dumnezeu ?
Ionescu: Biserica a facut totul ca omul sa se piarda în Istorie.
P. Lendger: Vorbiti despre biserica catolica. Dar exista deopotriva
si Bisericile ortodoxe.
Ionescu: Da, dar acolo e altceva. Biserica catolica a început
de mult sa înlocuiasca metafizica prin morala si catolicismul
era de mult timp pe cale de a se pierde în lume. Si daca exista
o absenta a contemplatiei si o absenta a metafizicii în lumea
moderna, aceasta se datoreaza în mare parte catolicismului, istoricizarii
catolicismului.
P. Lendger: Aveti impresia ca Biserica ortodoxa a pastrat mult mai multa
puritate ?
Ionescu: Da, o puritate pe care catolicismul a pierdut-o. Biserica ortodoxa,
desi a dat cezarului ce este al cezarului, desi a acceptat aparent Istoria,
a ramas în afara Istoriei. Ea n-a declarat niciodata razboi Istoriei,
nu s-a amestecat în Istorie, a coexistat. A gasit întotdeauna
acomodari cu secolul, niciodata cu cerul. Biserica catolica gaseste
acomodari cu cerul. Ramâne in Biserica ortodoxa ceva insolit,
ceva ascuns, pur, imuabil si uneori mi-a dor sa traiesc în Rusia
sau în Polonia. Când citesc Temoignage chretien sau La Croix
(ziare catolice, n.tr.) sunt consternat. Nu am gasit decât articole
politizate.
P. Lendger: Am reflectat ascultându-va la diferenta care exista
între Biserica catolica si Biserica ortodoxa. Biserica Occidentului
si Biserica Orientului: Biserica Orientului este o Biserica care s-a
închinat mai mult decât cea catolica cezarului; si în
acelasi timp a ramas în mai mare masura fidela siesi decât
Biserica catolica.
Ionescu: Da, s-a închinat cezarului, dar a ramas separata de cezar:
Eram foarte tânar, eram în România. Am fost botezat
în Biserica ortodoxa, dar cum am venit în Franta de când
aveam un an, am fost la catehism în Franta si am fost crescut
ca un catolic, iar la 13 ani si jumatate, când m-am întors
la Bucuresti, m-am dus la Biserica ortodoxa. Pe la 18 ani am simtit
o nevoie ceva mai presanta de a gasi ceea ce numim Dumnezeu si am vazut
un calugar atonit (venea de la Muntele Athos). M-am marturisit lui;
acesta m-a întrebat: "Te ascult, ce doresti sa-mi spui ?"
- "Parinte, am facut fapte înfricosatoare" - "Da,
bine, asta nu ma intereseaza." Am vrut sa i le spun. - "Da,
dar, înainte de a-mi spune ce ai facut, spune-mi în ce crezi
?" - "Dar, nu stiu, as vrea si eu sa stiu." - "Ei
bine, acesta e lucrul cel mai important; ca ai facut nu stiu ce, ca
ai omorât, ca ai savârsit incest, ca ai furat, toate astea
sunt lucrurile acestei lumi si n-au nici o importanta. Trebuie sa crezi,
asta e totul."
P. Lendger: Ma simt aproape de acest calugar. Cred în ceea ce
ati spus adineauri, ca Biserica catolica a transformat mistica în
morala, in vreme ce esentialul, miza acestei lumi, este credinta; sunt
convins într-adevar ca Biserica ortodoxa a pastrat aceasta credinta,
de altfel, poate chiar gratie regimului în care traieste.
Ionescu: Regimului în care a trait: ea a trait sub otomani, a
trait sub toate regimurile, cu episcopi lacomi, cu voievozi care mergeau
la razboi, omorau multi oameni si apoi construiau biserici, pentru care
morala conta putin. Si atunci am impresia ca de secole catolicismul
se pierde în lume, ca este desfigurat. Lumea l-a desfigurat, desi
el ar fi trebuit sa transfigureze lumea.
P. Lendger: Si ce i-ati spune unuia ca mine, care este preot în
aceasta epoca si care crede ?
Ionescu: I-as spune: ce cautati la mine îmbracat în civil
?
P. Lendger: Asta e tot ? Mi-ati putea spune sa cred !
Ionescu: Asta este, si fiti ceva inacceptabil, neasteptat, nu din acest
veac, puneti-va o sutana ! Ce e cravata asta ? Sunteti ca toata lumea.
Eu am nevoie de cineva care sa fie în afara lumii, în lume,
dar în acelasi timp în afara lumii.
În româneste de Maria Cornelia Oros, din revista de cultura
Transilvania. Nr. 1-2, 1991
PRO FILIIS - Pentru fii
În iulie '99 când membrii Fundatiei Crestine PRO FILIIS
solicitau un spatiu Centrului Cultural pentru desfasurarea unui proiect,
am crezut ca acesta va sluji doar întâlnirilor câtorva
tineri care umbla în caile Domnului. Dar, în curând,
aveam sa ma conving ca era vorba de altceva. Proiectul fundatiei consta
într-un curs de initiere în pictura icoanei, destinat copiilor
si tinerilor. Si într-adevar, cursul Arta zugravirii icoanelor"
- cum era el denumit - a adunat în jurul sau, saptamânal,
destui tineri care, sub penelul pictorului iconar Nicusor Duta, au început
sa deprinda, încetul cu încetul, arta icoanei. Participarea
ucenicului Florin Neacsa si a profesorului sau Nicusor Duta la Concursul
National de Icoane Rugamu-neTie" arata ca aici s-a întâmplat
ceva, atâta vreme cât lucrarile selectate pentru expozitie
trebuia sa atinga un standard estetic... Despre cursul Arta zugravirii
icoanelor" ar mai trebui amintit ca a capatat binecuvântarea
P.S. Calinic, episcopul Argesului si al Muscelului.
Un cabinet de religie binecuvântat de P.S. Calinic si de
presedintele României
Tot sub binecuvântarea lui P.S. Calinic, PRO FILIIS a initiat
în octombrie '99 proiectul Pentru o educatie crestina",
prin care se intentiona dotarea spirituala a cabinetelor de religie
din câteva scoli pitestene. Cucerita de nobletea si valoarea spirituala
a proiectului, directoarea Cornelia Domnisoru a transformat, pe loc,
una dintre clasele de la parterul Colegiului National I.C. Bratianu"
în cabinet de religie. Concret, pentru acest colegiu proiectul
consta în executarea în cabinetul de religie a unor picturi
murale. Asa s-a nascut pictura murala DEISIS (Rugaciune de mijlocire),
care a avut ca model icoana DEISIS de la Biserica Domneasca din Curtea
de Arges; asa s-a nascut tripticul mural format din Nasterea Mântuitorului;
Rastignirea si Învierea. Autorii acestor minunatii, care au lucrat
zi de zi, pe schele, din octombrie 1999 pâna la începutul
lunii mai 2000, sunt doi dintre cei noua mesteri mari: pictorul iconar
Nicusor Duta (32 ani) si Florin Neacsa (19 ani) - ucenicul sau, membri
Fundatiei PRO FILIIS, doi oameni care, fara a avea alta plata decât
bucuria lucrului bine facut, au daruit elevilor colegiului o farâma
din stralucirea divina. Ca acest cabinet de religie, denumit DEISIS,
primul de acest fel din judet, este o reusita o constituie faptul ca,
la 21 mai, inaugurarea sa a avut o asistenta de prima marime - presedintele
Emil Constantinescu, oameni de cultura, medici, oameni politici. Si
pesemne ca atât donatia presedintelui - o icoana îmbracata
în argint si Biblia de la 1688, prima traducere integrala a Bibliei
în limba româna a lui Serban Cantacuzino, cât si aprecierile
verbale facute la inaugurarea cabinetului sunt întru recunoasterea
spiritualitatii acestui lacas.
Copiii în dificultate" - un program de asistenta
sociala
Înca de la înfiintarea ei, Fundatia PRO FILIIS a desfasurat
un program de asistenta sociala. În cadrul acestuia fundatia sprijina
financiar un numar de noua familii care au câstiguri banesti minime.
Dintre acestea, sapte familii au 27 de copii de vârsta scolara.
Familia Nicolae C., din Prundu, are, spre pilda, 12 copii. Sotia are
un venit de 580.000 lei, iar sotul ridica o pensie medicala de 431.000
lei. Cu cele patru alocatii pentru copii, de 260.000 lei, veniturile
totale însumeaza fabuloasa cifra de 1.271.000 lei. Cum vor fi
traind acesti oameni? Ce vor pune ei, zilnic, pe masa? Cu ce se îmbraca?
Au toti încaltaminte? Copiii vor fi având ei caiete pentru
scoala? Ce gust ar putea avea salamul? Dar portocalele? Vor fi avut
de Pasti oua rosii? Dar cozonac? Cum vor fi traind acesti oameni? Si
cu ce împacata constiinta de sine vor fi traind miliardarii, oamenii
politici sau legiuitorii nostri? PRO FILIIS, care are ca membri numai
tineri, gaseste ca poate ajuta, lunar, aceste câteva familii cu
câte 500.000 lei, îmbracaminte, alimente, jucarii si rechizite
scolare. Poate ca nu este mult. Dar câti oameni cu bani, care
câstiga, zilnic, 500.000 lei (15.000.000/luna) si câti oameni
care au puterea le întind acestor nevoiasi o mâna ?
Gasirea libertatii în Dumnezeu" - un program de
educatie crestina la Penitenciarul Colibasi
Plin de har, dar si de inedit este programul Gasirea libertatii
în Dumnezeu" desfasurat în Penitenciarul Colibasi.
De fapt, el se grefeaza pe serviciul divin asigurat în biserica
penitenciarului, zilnic, de catre parintele Emil Tache. În cadrul
acestui program, PRO FILIIS a donat casete audio si video cu muzica
si respectiv conferinte si filme religioase. Asigurarea unui fond de
carte religioasa si deschiderea unui curs de pictura a icoanelor, chiar
în sânul penitenciarului, sunt si ele proiect în desfasurare.
El este motivat de faptul ca în acest mediu, unde ispitele sunt
mai mici, se citeste mai mult si cu mai mult nesat decât afara
si, în plus, aici exista si câtiva buni iconari. În
acest sens, ar fi poate destul sa-l amintim pe tânarul Marius
Popa, de 25 de ani, ale carui icoane au participat la Concursul National
de Icoane Rugamu-ne Tie", organizat nu de mult în cadrul
Muzeului de Arta Pitesti. Reusita acestui program se datoreaza, în
afara acelora care îl desfasoara în mod efectiv, si directorului
Penitenciarului Colibasi, dl. Gheorghe Balasoiu (!!!), care a înteles
deosebirea dintre educatie si dresaj, care a înteles ca blândetea
si morala crestina pot face uneori mai mult decât bastoanele de
cauciuc, gratiile celulei si sârma ghimpata.
Proiecte pe cale
La cele de mai sus, PRO FILIIS mai adauga doua proiecte. Primul este
Scoala de pictura icoane, pentru care turla Bisericii Sf. Gheorghe"
va sluji de sala de clasa, prin grija si întelegerea parintelui
paroh Lucian Grigore. Al doilea proiect, deschiderea unui cabinet de
Prevenire a avortului si consiliere postavort", îsi
divulga obiectul prin însasi denumirea sa. Putini stiu, spre pilda,
ca rata avorturilor este de zece ori mai mare în România
decât în Statele Unite ale Americii, daca este raportata
la populatia celor doua tari. Circa un milion de avorturi pe an, în
România, înseamna, de fapt, cel putin trei lucruri: un milion
de copii ucisi, câteva sute de medici care omoara legal si câteva
sute de mii de potentiale mame care ramân cu serioase sechele
trupesti si sufletesti. De fapt, termenul avort nu este atât de
abstract pe cât pare; el semnifica, în fond, uciderea de
prunci. Iar uciderea de prunci este condamnata de morala crestina fie
doar si pentru singurul fapt ca fatul nu este doar opera unui barbat
si a unei femei, ci si a lui Dumnezeu. Acolo unde omul pune materie,
Dumnezeu pune suflet - spune Biserica.
Furnicile Domnului
Toate aceste proiecte si programe, în desfasurare sau pe cale,
ne apar cel putin generoase, mai cu seama daca le citim pe fundalul
griului social în care traim. Pentru ele PRO FILIIS nu a primit
nici un ban de la nimeni. Ele au fost posibile si prin efortul material
si sufletesc al unor tineri firavi la trup, care nu fac parte din nici
un partid si, în consecinta, nu au pentru ce alerga dupa putere;
care nu se ascund dinapoia propriei imagini . Niste furnici ale Domnului
care, la urma-urmei, ar putea fi oricare dintre noi; oricare dintre
noi care ar avea harul de a darui un bob celor napastuiti si goi. PRO
FILIIS nutreste speranta secreta ca, dintre noi, cineva i se va alatura
în curând. Asa sa ne ajute Dumnezeu!
Articol din cotidianul Argesul liber" din mai 2000
Cei care vor sa contacteze Fundatia Crestina PRO FILIIS o pot face
prin :
E-mail: [email protected]
|