6. CULTURA ORTODOXA

INTELLIGENTIA QUAE NON INTELLIGIT
Sau moartea spirituala a timpului nostru prin primatul auxiliarului


Câteodata, ni se pare ca omul contemporan a gresit printr-o curioasa incapacitate de a deosebi între suflet si spirit. Atâta tot: între suflet si spirit. Omul acesta vechi, doritor sa-si realizeze destinul sau spiritual, n-a parut întotdeauna sa descopere caile spiritului. Le-a descoperit pe cele ale vietii sufletesti, s-a adâncit prin cunoasterea psihologica, în modurile acesteia, dar n-a înteles sa le deosebeasca de cele ale vietii spiritului. Si fireste ca spiritul si sufletul nu sunt entitati deosebite. Dar sunt moduri deosebite, iar deosebirea dintre aceste moduri e singura în stare, chiar si pe treapta cea mai de jos - la cel mai umil crestin, de pilda - sa poarte catre împlinirea unui destin spiritual.

Suflet si spirit

Sa începem deci cu aceasta deosebire. Viata sufleteasca cere, pentru bunul ei mers, cucerirea anumitor automatisme. O experienta reusita, o reactiune reusita de pilda, tinde sa devina, în ordinea vietii sufletesti, un reflex si, prin evaluare, un adevarat instinct. Pentru a te putea adapta - si viata sufleteasca cere neîncetat moduri de adaptare - trebuie sa simplifici, adica sa clasezi, sa reduci obiectele la tipuri, iar modurile de comportare fata de ele, la mecanisme. În acest sens, viata sufleteasca din noi duce la un primat al mijloacelor, al tehnicitatii; la o formalizare, prin repetarea unei comportari reusite. Ea se încheaga deci în jurul anumitor automatisme, a unor solutii tipice, într-un cuvânt a unor gata facuturi. - Dar viata spiritului cere tocmai dimpotriva, înfrângerea oricaror automatisme si a oricaror gata facuturi. Ceea ce condamna obisnuit spiritul este mai ales tehnicitatea, adica primatul mijloacelor. O desfasurare spirituala înseamna una care se pune în termeni neîncetat noi. Interesant pentru spirit este continutul sau de viata si noutatea acestui continut. Un primat al mijloacelor reprezinta tocmai o rânduire dupa tipuri a acestor continuturi, adica o omogenizare a lor, în vederea mai usoarei lor folosiri, asa cum vrea ordinea psihologicului. Spiritul însa nu se încadreaza în psihologie. În timp ce aceasta orienteaza catre clasa, spiritul tinde sa ajunga la concret.
Tocmai în acest primat al mijloacelor, al tehnicitatii în ordinea spirituala, sta neîntelegerea de care aminteam mai sus; cu alte cuvinte tocmai în confuzia de planuri dintre sufletesc si spiritual. Cu o deosebire cunoscuta, e limpede de aratat ca viata sufleteasca regaseste permanent modurile individului, in timp ce viata spirituala le cauta pe cele ale persoanei. Individul este un factor de integrare în lume, asa dar de adaptare la ea. Persoana e, într-un anumit sens, un factor de dezintegrare. Ea e un factor de noutate, - sau atunci nu este.

Parasirea concretului

Nici noutatea si nici concretul n-au parut pe gustul timpului nostru. Noutatea nu putea place unui timp care se situa pe culmi si care credea ca detine cheia tuturor desavârsirilor si a tuturor împlinirilor. O lume unde totul se programeaza, nu iubeste noutatea. Dar nu iubeste nici concretul: ea da retete, construieste scheme de realitati, domina si desleaga geometric temele de viata, dar nu iubeste viata însasi, viul, spiritul traitor, concretul. Timpul nostru n-a iubit concretul: a iubit masina-automatizarea.
Cât de des s-a vorbit de mecanizare în ordine exterioara si ce rar se surprinde aceeasi trasatura în ordinea launtrica ! Primatul mijloacelor si al tehnicitatii, tirania mijloacelor si a tehnicitatii asupra scopurilor îsi are corespondentul în ordinea vietii spirituale. Automatizarea vietii exterioare e nesemnificativa pe lânga cea a vietii spirituale . Primatul mijloacelor într-un plan n-a fost posibil decât pentru ca se ivise, mai întâi, pe plan de constiinta.

Absolutul caii

Nicaieri mai bine decât în grupul de la Oxford, o asociatie apuseana de lupta spirituala, nu se întâlneste acest primat al mijloacelor, corespunzator în planul spiritualului si infinit mai tulburator decât primatul celalalt, pus îndeobste în lumina. Sa folosim deci exemplul acesta. Grupul de la Oxford vrea "reînarmarea morala a omenirii". Pentru aceasta reînarmare el nu are de propus adevaruri noi, ci simple metode noi, adaptate omului de azi. Poti fi catolic, musulman, evreu, protestant, - grupul de la Oxford te lasa în pace; ba mai mult, te adânceste în propria ta credinta, indirect. Tot ce ti se propune este sa respecti si sa practici patru "absoluturi", o puritate, o sinceritate, o cinste si o dragoste, toate ridicate la maximum, iar în împlinirea acestei datorii fata de tine si fata de ceilalti, sta, dupa grupul de la Oxford, adevarata împlinire spirituala.
Asadar sa practici anumite absoluturi. Dar ce sunt aceste absoluturi: adevaruri, Adevarul ? Nu sunt decât mijloace, cai: surprinzator si totusi caracteristic pentru omul contemporan este tocmai faptul ca se proclama un absolut al caii si un relativ al tintei. Adevarul e oricare, musulman sau ortodox. Calea intereseaza. Tehnica primeaza. Tocmai pentru ca e vorba de tehnica, iar aceasta reprezinta un auxiliar, idealurile slujite pot fi oricare. Ce extraordinara masina de desavârsire spirituala a devenit, dintr-odata, omul !
Fara îndoiala ca si printr-o asemenea tehnica în cele ale spiritului (tehnica asemanatoare scolilor chineze de virtute; si poate ca ar trebui cândva atacata aceasta viziune eticista a Chinei pe plan spiritual, acest primat al "caii") si printr-o asemenea tehnica se obtin rezultate onorabile. Dar tocmai aceasta ar trebui sa fie nelinistitor: ca se obtin rezultate onorabile. Asadar oricine, de oriunde ar veni si oriunde s-ar duce, izbuteste, traind o viata virtuoasa, împlinirea destinului sau spiritual ? Dar e în joc toata problema ereziei, întreaga problema a neputintei de a deosebi între ce trebuie sa fie si ce nu trebuie sa fie. Nu mai vrea nimeni de astazi sa aiba îndoielile de altadata ale Sfântului Antonie cel Mare?

Ce este erezia

E, poate, de actualitate cartea lui Gustave Flaubert (cea mai proasta de altfel dintre încercarile sale literare), "La tentation de Saint Antoine". Sfântul Antonie sta singur în desert si-si desavârseste fiinta sa morala. Dar o voce dinauntrul constiintei îi spune: "Ta chasteté n'est qu'une corruption plus subtile !" Ce-l deosebeste pe el de ceilalti, ereticii ? de ce n-au si ei dreptate, de vreme ce fac la fel ca el, asceza, si traiesc, ca el, perfectiunea ? Ca nu fac minuni, asa cum facea învatatorul sau cel mare, Mântuitorul ? Dar Apollonius din Tyana facea si el minuni, vindeca si el pe bolnavi, învia pe morti, profetiza, iesea în chip miraculos din închisoare. Mai târziu, în veacul al IV-lea, Hierocles îl va opune lui Iisus si la fel va face veacul al XVIII-lea. De ce, daca nazuinta catre puritate e totul, exista erezie ?
Nu s-a aratat înca, poate, cât de interesanta este erezia. Mecanismul oricarei erezii se încheaga în juriul unui ideal de puritate etica si de claritate logica; prin urmare tocmai în jurul nazuintelor specific omenesti. Erezia, în lumea omului, nu înseamna altceva decât accentul pus pe omenesc; excesul omenescului. Si un asemenea exces este deopotriva vrednic de dorit si condamnabil. Atât puritatea cât si claritatea sunt idealuri; ele însa n-au dreptul sa devina absoluturi. Caci atunci reprezinta un primat al mijloacelor, al auxiliarului, al tehnicului.
Daca puritatea etica ar fi o culme, atunci secta Donatistilor, ereticii aceia atât de înversunat combatuti de Augustin, ar avea dreptate; caci Donatistii cer ca preotul de la care capeti Sfintele Taine sa fie vrednic, prin virtutea lui, sa ti le dea. Iar pentru gândul acesta perfect inteligibil si omenesc, prea omenesc, donatistii si-au avut fanaticii, martirii si sinucigasii lor, oameni într-atât stapâniti de o credinta încât ajungeau uneori sa ceara, celor pe care îi întâlneau întâmplator, sa-i ucida spre a-i apropia de mântuire. Daca puritatea etica este un absolut, atunci cine are mai multa dreptate decât Catharii (purificarea, "catharsis"-ul, le da numele), împotriva carora, deveniti Albigensi, biserica avea totusi sa porneasca acea sfâsietoare cruciada din sudul Frantei ? Ei, mai mult decât detinatorii adevarurilor, îndemnau la puritate si la desavârsire. De ce nu aveau dreptate ?
Si la fel: daca claritatea logica e o culme a omenescului, atunci toti gnosticii din marginea teologiei crestine aveau infinit mai multa dreptate decât teologii însasi. Pentru ca ei nu respingeau dogmele, ci se trudeau numai sa le limpezeasca, spre a face din ele si altceva decât „penibile" constrângeri logice exercitate asupra intelectelor. Si poate ca protestantismul rezuma toate tipurile de erezie, accentuând asupra trasaturilor de puritate si claritate pe care, pe planuri diferite, le desfasurau ele. Mecanismul launtric al oricarei erezii se regaseste în atitudinea protestanta, care-si face un titlu de mândrie din desavârsirea morala a celor care-l propovaduiesc, ca si din luminozitatea si inteligibilitatea învataturii ce o raspândesc ei. Cu câta dreptate, totusi, ne arata Bossuet, în "Variations des Eglises protestantes", ca ereticii acestia, cari vorbesc de unitatea si stabilitatea ratiunii, sfârsesc dimpotriva, în cea mai sfâsietoare dintre diversitati. Ratiunea, principiu de stabilitate, e instabilitatea însasi. Nu cumva si virtutea, principiu de desavârsire, este, lasata singura, nedesavârsirea însasi ?
Fara sa vrei te gândesti la Elvetia, aceasta minuscula China a Europei, aceasta tara protestanta prin excelenta, unde tot ce e primat al caii, începând de sigur cu Grupul de la Oxford, gaseste climatul potrivit ca sa rodeasca. În masura în care timpul nostru a facut din spiritul elvetian un ideal, în masura în care virtutea si "calea", dupa modelul cel mare si totusi sterp al Chinei, primeaza, timpul nostru a simpatizat, fara s-o stie adesea, cu tot ce e erezie si exces omenesc în istoria noastra spirituala. Trebuia pornita o Cruciada împotriva Elvetiei.

Timpul nostru e pentru eretici

Timpul nostru este, în fond, de partea ereticilor. Nu-si pune, de buna seama, problemele acelea religioase (si nu e în definitiv semnificativ faptul ca nu si le pune?); iar daca s-ar apropia de asemenea chestiuni, ar simpatiza hotarât cu ereticii. Ar întâlni ei ceea ce îl obsedeaza de câteva veacuri, devenind dogma în veacul al XIX-lea, - ar întâlni primatul inteligentei si setea desavârsirii etice. Ar regasi, cu alte cuvinte, primatul auxiliarului. Este, în timpul nostru, dupa cum se rostea odata cineva de aici - o adevarata "hipertrofie a însusirilor auxiliare". Nu faptul ca facem din masina, care e mijloc, un scop ce ne tiranizeaza, nu atât acest primat e caracteristic noua, cât consimtirea de a lasa inteligenta si virtutea sa ne totalizeze.
Dar mai degraba în ceea ce condamna decât în ceea ce afirma se vadeste gustul acesta ciudat, al timpului nostru, pentru auxiliar. Timpul nostru are anumite preferinte; dar are, mai ales, anumite aversiuni. Exista de pilda, în mentalitatea oamenilor de azi, o speciala ierarhie a pacatelor. Pacatele cele mai grave sunt cele care tin de "barbarie". Pacatele acelea stigmatizate, înca din Vechiul Testament, de crestinism si puse toate pe acelasi plan, oriunde apar, chiar si în Noul Testament, nu par omului de azi a sta pe acelasi plan. Sa nu furi, sau sa nu preacurvesti, sunt negresit comandamente de respectat. Dar sa nu ucizi, acesta mai ales este asa. Si totusi unde, în cartile sfinte, a fura sau a preacurvi este mai putin grav decât a ucide ? Când tânarul cel bogat vine la Iisus sa-l întrebe ce nu trebuie sa faca, Mântuitorul nu-i spune întâi "sa nu ucizi"; îi spune "sa nu preacurvesti". Si nu reiese, fireste, de aici ca ierarhia pacatelor este, în crestinism, alta. Dar reiese ca nu e nici un fel de ierarhie, toate pacatele stând pe acelasi plan. Daca omului contemporan unele pacate îi par mai grave decât altele, e pentru ca el e preocupat mai ales de auxiliar, de stilul în care faci lucrurile, de mijloacele - mai brutale sau mai putin brutale - pe care le întrebuintezi, dar nicidecum de lucrurile însesi. Si e, poate, în aceste preferinte, semnul decadentei despre care vorbesc multi cu privire la omul de azi. (în Sodoma oamenii nu se ucideau !…).

Inteligenta care nu mai întelege

Cei de azi o simt. Chiar cei care, structural si prin idei, ca Aldous Huxley, apartin lumii vechi (ce novator reactionar, Huxley acesta !), chiar ei o simt. În cartea sa "Scop si mijloace", Huxley tocmai aceasta arata: cum ca exista unele virtuti minore, auxiliare, care trebuiesc subordonate virtutilor majore. Castitatea, curajul, întelepciunea, spunea el, sunt virtuti minore, care pot sluji si raului. Numai atunci când se subordoneaza virtutilor majore ale dragostei si inteligentei, sau întelegerii între oamenii, numai atunci ele sunt folositoare. - Dar ce este inteligenta, ce este comprehensiunea aceea între oameni, daca nu înca o virtute auxiliara ?
Asadar chiar când simte propriile sale insuficiente, timpul nostru îti pare ca nu le întelege cu adevarat. Drama sa, drama unui timp care a crezut în inteligenta mai mult decât în orice, e poate drama unei "intelligentia quae non intelligit". Timpul nostru e nedumerit, timpul nostru e deprimat: el a facut totul pentru inteligenta si acum inteligenta pare a nu mai functiona. Sau, atunci functioneaza atât de prost, încât timpul nostru nu se mai întelege pe sine. Cum e cu putinta - se întreaba el - ca din atâta sete de bine sa iasa aceasta imensitate de rau ? Cum e cu putinta ca o atât de o staruitoare nazuinta cosmotica sa duca la starea aceasta înfiorator de haotica ? De ce atâta rafinare a virtutii, atâta înnobilare, prin educatie si exemplu, a oamenilor, de ce cultivarea tuturor facultatilor bune din om, începând cu facultatile de cunoastere si sfârsind cu cele de comportare, de ce toata aceasta extraordinara vrednicie n-a putut sa fie rodnica ? Atâtea mijloace, atâtea masini în ordinea spiritului, o atât de extraordinara desfasurare de forte, sa nu fie decât o risipa ?

"Cine nu aduna cu Mine…"

Si-ti amintesti de vorba biblica: "Cine nu aduna cu Mine, risipeste". Este, cu putinta, - cine stie, - un fel de a aduna care sa reprezinte, la urma urmelor, un fel de a risipi. S-ar putea - de ce nu ? - ca aceste miraculoase instrumente de cunoastere si comportare, pe cari omul contemporan si le-a pregatit, dezvoltându-si pâna la exces facultatile sale auxiliare, s-ar putea ca toate acestea sa nu reprezinte mai mult decât acea desfasurare de forte din lumea materiala, toata risipa de inventivitate, pusa în slujba unor masini si a unei tehnici înstrainate de noi însine. Ceea ce am adunat, în ordinea spirituala, ar putea sa fie ca simpla înmagazinare de instrumente tehnice din ordinea materiala. Am adunat, dar nu avem nimic. Suntem - de asta data fara s-o fi vroit - multa habentes, nihil possidentes. "Cine nu aduna cu Mine, risipeste".
Dar sunt doua feluri de a risipi. Fiul risipitor - pilda - nu facea altceva decât sa cheltuiasca, fireste. Dar si fratele sau risipea. Exista risipa celui care, întocmai fiului din parabola, cheltuieste fara sa fi strâns, dar exista risipa si la cel care strânge fara sa poata aduna. Fratele fiului risipitor, asa face. El strânge ascultare dupa ascultare si fapta bun dupa fapta buna, iar în ultimul ceas, când nu poate întelege si nu poate ierta dragostea tatalui pentru cel care a risipit, pierde el însusi tot ce a adunat. La ce bun atâta supunere si atâta cumintenie, daca nu a putu intra în inima sa si nitica dragoste ? Tot ce a strâns fratele acesta al fiului risipitor, toate instrumentele întru desavârsire pe care si le-a pregatit, nu-l desavârsesc, de vreme ce lipseste instrumentul cheie, si nu-l însotesc în singuratatea sa morala.
Ursuz, ca fratele fiului risipitor, neîntelegator fata de ce i se întâmpla, nedreptatit si sterp ca el, asa se simte timpul nostru. El a fost de bun credinta când s-a pregatit; si a fost harnic; si a desfasurat toate mijloacele care-i stateau la îndemâna. Dar n-a desfasurat decât mijloace, si de aceea atât de mult a adunat, încât o lume întreaga s-a risipit când a venit vântul risipei.
Se poate întâmpla sa nu stii care-ti sunt scopurile. Dar atunci n-ai dreptul sa cazi în eroarea de a absolutiza mijloacele. Sau crezi în Adevar, sau stingi setea de absolut si de credinta. Dar timpul nostru, întocmai fratelui ursuz, arata ca setea de absolut nu se stinge; caci daca nu adori pe Dumnezeul adevarat, idolatrizezi si absolutizezi mijloacele.

Constantin Noica, din revista de cultura Transilvania. Nr. 1-2, 1991

Marturie asupra Bisericii de astazi

Eugen Ionescu: Ceea ce mi se pare scandalos este faptul ca Biserica pare ca vrea sa se aneantizeze în Istorie, în asemenea masura se teme de a fi in afara Istoriei. Este aberant, pentru ca rolul sau este într-adevar de a fi în afara Istoriei, de a conduce lumea, istoria, spre cel Vesnic, de aceea ea trebuie sa ridice Istoria în supra-Istorie, trebuie sa ofere tehnicile rugaciunii si ale contemplatiei. Acum ea pare sa nu mai faca altceva decât politica si demagogie. Biserica nu vrea sa-si piarda clientela, ci sa-si câstige si alti clienti. Este aici un semn de secularizare cu adevarat dezolant. Omul are nevoie astazi tocmai de o insulita care sa nu fie dusa de vânturile Istoriei, care sa reziste la furtuni, care sa nu fie temporala. Adica tocmai ceea ce Biserica nu mai vrea, nu mai poate, nu mai stie, nu mai încearca sa dea sau sa propuna.
Parintele Lendger: Dar nu credeti ca Iisus si primii crestini, erau, ei însisi, în temporalitate ?
Ionescu: Împaratia lui Dumnezeu nu e din lumea aceasta. Istoria trebuie depasita, Istoria este pierzanie, este haotica, fara orientare supranaturala. Deopotriva în temporalitate si în atemporalitate, Biserica trebuie sa indice temporalului calea spre extra-temporal.
P. Lendger: Daca înteleg bine, dv. aveti impresia ca, în evolutia ei, Biserica actuala se secularizeaza ?
Ionescu: Da, ea face concesii lumii, concesii substantiale, fundamentale, totale. Lumea se pierde, Biserica se pierde în lume. Daca Biserica ar întinde mâna lumii, lumea ar trebui sa mearga spre Biserica, dar în fapt Biserica singura se îndreapta spre lume si se pierde în lume, în Istorie, în politica. Nu-mi plac preotii care fumeaza pe strada, se foiesc, asa, cu mâinile in buzunare, cu parul lung, asa-zisii stângisti, sunt prinsi în tumultul lumii. L-am auzit pe un preot spunând în biserica: "Sa fim veseli, sa ne strângem mâna, Iisus va adreseaza un jovial Buna ziua". În curând, pentru Împartasanie, pentru Pâinea si Vinul comuniunii se va instala un bar. Se vor servi sandviciuri si vin de Beaujolais. Asta mi se pare un lucru de o prostie extraordinara, de o aspiritualitate totala. Fraternitatea nu este mediocritate, nici tovarasie. Avem nevoie de extra-temporal, ce este religia fara sacru ? Nu ne mai ramâne nimic, nimic solid. Totul este acum miscator, în timp ce noi avem nevoie de o stânca.
P. Lendger: Aveti impresia ca Biserica a pierdut sensul rugaciunii, ca preotii au pierdut sensul rugaciunii ?
Ionescu: Absolut ! Sensul rugaciunii, sensul meditatiei, sensul contemplatiei, sensul misticii. Toate acestea s-au pierdut. S-au risipit. Nu mai îndraznim sa mai vorbim despre Dumnezeu. Am auzit, acum câtva timp, la televizor, un preot care vorbea despre o carte scrisa de el. O carte absolut uimitoare prin faptul ca acest preot - pe care l-as considera idiot - nu voia sa vorbeasca despre Dumnezeu. El nu vorbea decât despre Fiul si nu despre Tatal. Spunea ca Dumnezeu este un naufragiat. Sarman preot, el însusi de fapt naufragiat. Un anume Cardonnel. Întelegea de altfel foarte rau mesajul lui Hristos. Acest preot era un imbecil spiritual, iar cartea sa în mod deliberat antimetafizica, antimistica. Biserica face astazi tot ce poate ca sa fie acceptata de marxism, de comunism. În noua Biserica politica o ia înaintea spiritului. La Sacre-Coeur la Paris, în 1971, în timp ce în alte parti se celebra centenarul Comunei, un preot a vrut sa faca o misa în memoria unui episcop ucis de comunarzi. "Crestinii" de stânga au patruns în Biserica si l-au împiedicat. Atunci ce mai este mila si iertarea dusmanilor nostri ? Au existat acum câtiva ani oameni care traiau în comun, pentru a se cunoaste si a se iubi. De fapt, ei organizau orgii. Nu sunt împotriva. Erotismul poate fi o cale de apropiere. Dar ei nu se gândeau la rugaciune, la contemplatia în comun. Toate comunitatile de acest fel au sfârsit de altfel prin scandaluri si catastrofe, prin esecuri. Bisericii îi este atât de frica de marxism, încât s-a predat cu totul marxismului ! Si marxismul este acum mult mai religios decât Biserica.
P. Lendger: Numai ca el nu are dimensiunea divina.
Ionescu: Ba da, el a pastrat anumite mituri: paradisul pierdut, fraternitatea, omul transfigurat, depasirea Istoriei, tot felul de mituri degenerate, degradate în ideologie.
P. Lendger: Asta este: degradate si lipsite de dimensiunea spirituala.
Ionescu: Dar unde mai gasiti dumneavoastra aceasta dimensiune spirituala ? Îndraznesc sa va spun ca ea nu se mai afla nici în Biserica. I-am ascultat pe noii crestini, l-am vazut pe noul preot. Au pierdut cu totii orice dimensiune metafizica. Îsi astupa urechile daca încerci sa le vorbesti despre metafizica, despre contemplatie. Lucrul e grav. Contemplatia este esentiala. În asa masura a intrat Biserica în Istorie încât se confunda total cu Istoria: dreptate, libertate (ce fel de dreptate, ce fel de libertate ?), egalitate, mai întâi gratie drapelului albastru, alb si rosu - si apoi îndata, drapelului rosu.
P. Lendger: Dumneavoastra, va considerati un crestin ?
Ionescu: Da, da. Un crestin, un crestin rau, dar totusi crestin.
P. Lendger: În opera dumneavoastra teatrala, în limbajul dumneavoastra de scriitor, credeti ca este posibila denuntarea acestei pierderi a dimensiunii metafizice a Bisericii si propunerea unui mod nou sau a unuia vechi, mai traditional ?
Ionescu: În ultima piesa, Ce formidable bordel, sau în Les Chaises, e vorba despre Dumnezeu într-o maniera atât de evidenta încât nimeni nu si-a dat seama.
P. Lendger: Posibil, dar nu e oare prezentat ca într-un gol, nu aparând, ci ca întrebare esentiala ?
Ionescu: El este întrebarea esentiala. Nu poate fi decât interogatia esentiala.
P. Lendger: Si continuati sa puneti aceasta întrebare ?
Ionescu: Nu fac decât asta. Si faptul e atât de evident încât este normal, de fapt, ca nimeni sa nu-si dea seama.
P. Lendger: Dar, cred ca faptul acesta este resimtit de multi oameni.
Ionescu: Opera lui Samuel Beckett este un apel permanent la Dumnezeu, este un apel precis, un S.O.S. Atât de evident este faptul acesta, încât nici nu a fost sesizat. Nu s-a vrut ca faptul acesta sa fie vazut. Dar, En Attendant Godot este tocmai speranta zilnic dezamagita, zilnic reînnoita. În admirabila carte care se numeste Le Depeupleur personajele încearca sa urce la lumina si nu sunt decât niste larve pentru ca nu pot atinge aceasta lumina. În Fin de partie, Ham si Clov tânjesc, sunt bolnavi de absenta lui Dumnezeu. "Ticalosul, nu exista", spune Ham. Nu e vorba decât despre Dumnezeu. Dar noi, mai cu seama, nu trebuie sa o spunem, nu trebuie sa o stim, sa o observam. Regizorul lui Beckett, Roger Blin, încearca prin toate mijloacele sa-i însele pe oameni, pe spectatori. S-ar zice ca trebuie sa-l credem, ca e vorba de altceva, dar despre ce ?
P. Lendger: Roger Blin este mai degraba un adversar al Bisericii.
Ionescu: Este împotriva Bisericii; atunci de ce a montat Beckett ? Triseaza cu autorii, triseaza si cu el însusi. Acum, însa si oamenii Bisericii sunt împotriva lui Dumnezeu. Una din cartile cele mai importante ale lui Beckett se numeste L'Innomable. Nenumitul este Dumnezeu. Când îl numim, Dumnezeu fuge, pentru ca este cel care nu poate fi numit. El este în spatele scenei, în acel gol, cum spuneti dumneavoastra, chestiune de cuvinte. Dumnezeu este. El nu exista, El este. El exista prin Iisus Hristos. Sau Dumnezeu este si atunci literatura nu are nici o semnificatie, sau El nu este, si atunci literatura nu are nici o semnificatie.
P. Lendger: Deci, în toate cazurile ea nu are nici o semnificatie, si totusi pentru dumneavoastra, Dumnezeu este si sunteti si un creator, un scriitor, un autor.
Ionescu: Vreau sa spun ca fara Dumnezeu literatura nu are nici un sens, nici o importanta. Si daca Dumnezeu exista e mai bine sa faci altceva decât literatura.
P. Lendger: Vreti sa spuneti ca pentru cineva care e convins ca Dumnezeu este, rugaciunea si contemplatia sunt singura cale posibila. Dar nu credeti ca este inevitabil ca aceasta lume, care într-un anume fel îl alunga pe Dumnezeu prin materialitatea ei, prin ritmul ei de viata, sa aibe consecinte asupra Bisericii însesi ?
Ionescu: Da, adica lumea are atât de grave, de dure consecinte asupra Bisericii, încât Biserica se pierde în ea, se pierde în lume. Astfel, eu regret enorm ca nu va vad în sutana, regret ca Biserica se ascunde, ca nu mai îndrazneste sa se arate ca atare: neclintita, nemiscata, imagine si simbol al eternitatii.
P. Lendger: Sunteti scriitor, va adresati unor cititori, sau unor autori, sau unor spectatori, utilizati un limbaj. Credeti ca Biserica, preotii, pot sa-L vesteasca pe Dumnezeu astazi în acelasi limbaj de acum un secol ? Exista totusi o evolutie a literaturii.
Ionescu: Preotii nu se pot adresa lumii decât într-un limbaj care nu este limbajul veacului, un limbaj sacru. Dar limbajul pe care-l vorbesc ei nu este un limbaj sacru. Este cel al timpului, al societatii, al efemeritatii. Trebuie cautat mijlocul de a regasi un limbaj sacru, caci exista imuabil si în limbajul modern. Cuvintele: mister, mistica, credinta, rit, nu s-au schimbat. Sunt gesturi ceremoniale care nu se pot schimba. Euharistia ramâne Euharistie. Comuniunea se face cu Dumnezeu si nu între oameni fara transcendenta; trebuie sa ne gândim la transcendenta, ea este esentialul. Comunitatea Bisericii nu este o comunitate sociala, fraternitatea în Dumnezeu nu este colegialitate sau tovarasie. Nu-i poti iubi pe oameni decât daca ei îl au pe Dumnezeu în ei. Trebuie sa existe aceasta ruptura evidenta cu Istoria si apoi aceasta înfruntare a Istoriei. Dar Biserica nu mai înfrunta Istoria, ea se vinde Istoriei. Nu mai auzim vorbindu-se de contemplatie. Totusi este singura cale ce duce la Dumnezeu. Ni se vorbeste despre dreptate sociala în locul iubirii fratesti, de libertate, de egalitate si de alte prostii. De altfel, vedeti, cu cât se vorbeste mai mult de libertate, cu atât exista mai putina libertate.
P. Lendger: Înteleg ce spuneti si vad ca sunt multe lucruri de retinut si care mi se par adevarate. Dar cred - si spun asta nu pentru a ma apara ci pentru a va urmari pâna în pânzele albe - cred ca preotul de azi este un om care trebuie sa comunice un mesaj ce apartine în întregime eternitatii, transcendent oricarui lucru, care este Dumnezeu, si ca atare Inaccesibilul, Nenumitul, dar el trebuie sa-l rosteasca într-un asemenea mod încât sa poata fi înteles si primit de oameni.
Ionescu: E justificarea tuturor predicilor dumneavoastra. Pe Dumnezeu nu-l putem întelege, în Dumnezeu trebuie sa credem. Tindem spre inaccesibil. Nu putem face inaccesibilul accesibil. Nu putem numai nenumitul. Aceasta realitate nu este realista. Preotii nu se mai folosesc de limbajul Celui Vesnic. De exemplu, când ne vorbesc de dreptate, nu ne vorbesc de dreptatea trans-istorica, ci de cea a tribunalelor. Dreptatea lui Dumnezeu nu e dreptatea oamenilor. Fratele meu nu este tovarasul meu.
P. Lendger: Presupun ca sunteti convins ca marea criza a epocii actuale este una spirituala: sau lumea se revarsa într-un materialism pur si simplu care ne face sa ramânem la suprafata omului, sau dimpotriva redescopera profunzimile omului. Pentru dumneavoastra alegerea e facuta.
Ionescu: Da, pentru mine ea e facuta.
P. Lendger: Pentru dumneavoastra omul l-a ucis pe Dumnezeu, Biserica la ucis pe Dumnezeu ?
Ionescu: Biserica a facut totul ca omul sa se piarda în Istorie.
P. Lendger: Vorbiti despre biserica catolica. Dar exista deopotriva si Bisericile ortodoxe.
Ionescu: Da, dar acolo e altceva. Biserica catolica a început de mult sa înlocuiasca metafizica prin morala si catolicismul era de mult timp pe cale de a se pierde în lume. Si daca exista o absenta a contemplatiei si o absenta a metafizicii în lumea moderna, aceasta se datoreaza în mare parte catolicismului, istoricizarii catolicismului.
P. Lendger: Aveti impresia ca Biserica ortodoxa a pastrat mult mai multa puritate ?
Ionescu: Da, o puritate pe care catolicismul a pierdut-o. Biserica ortodoxa, desi a dat cezarului ce este al cezarului, desi a acceptat aparent Istoria, a ramas în afara Istoriei. Ea n-a declarat niciodata razboi Istoriei, nu s-a amestecat în Istorie, a coexistat. A gasit întotdeauna acomodari cu secolul, niciodata cu cerul. Biserica catolica gaseste acomodari cu cerul. Ramâne in Biserica ortodoxa ceva insolit, ceva ascuns, pur, imuabil si uneori mi-a dor sa traiesc în Rusia sau în Polonia. Când citesc Temoignage chretien sau La Croix (ziare catolice, n.tr.) sunt consternat. Nu am gasit decât articole politizate.
P. Lendger: Am reflectat ascultându-va la diferenta care exista între Biserica catolica si Biserica ortodoxa. Biserica Occidentului si Biserica Orientului: Biserica Orientului este o Biserica care s-a închinat mai mult decât cea catolica cezarului; si în acelasi timp a ramas în mai mare masura fidela siesi decât Biserica catolica.
Ionescu: Da, s-a închinat cezarului, dar a ramas separata de cezar: Eram foarte tânar, eram în România. Am fost botezat în Biserica ortodoxa, dar cum am venit în Franta de când aveam un an, am fost la catehism în Franta si am fost crescut ca un catolic, iar la 13 ani si jumatate, când m-am întors la Bucuresti, m-am dus la Biserica ortodoxa. Pe la 18 ani am simtit o nevoie ceva mai presanta de a gasi ceea ce numim Dumnezeu si am vazut un calugar atonit (venea de la Muntele Athos). M-am marturisit lui; acesta m-a întrebat: "Te ascult, ce doresti sa-mi spui ?" - "Parinte, am facut fapte înfricosatoare" - "Da, bine, asta nu ma intereseaza." Am vrut sa i le spun. - "Da, dar, înainte de a-mi spune ce ai facut, spune-mi în ce crezi ?" - "Dar, nu stiu, as vrea si eu sa stiu." - "Ei bine, acesta e lucrul cel mai important; ca ai facut nu stiu ce, ca ai omorât, ca ai savârsit incest, ca ai furat, toate astea sunt lucrurile acestei lumi si n-au nici o importanta. Trebuie sa crezi, asta e totul."
P. Lendger: Ma simt aproape de acest calugar. Cred în ceea ce ati spus adineauri, ca Biserica catolica a transformat mistica în morala, in vreme ce esentialul, miza acestei lumi, este credinta; sunt convins într-adevar ca Biserica ortodoxa a pastrat aceasta credinta, de altfel, poate chiar gratie regimului în care traieste.
Ionescu: Regimului în care a trait: ea a trait sub otomani, a trait sub toate regimurile, cu episcopi lacomi, cu voievozi care mergeau la razboi, omorau multi oameni si apoi construiau biserici, pentru care morala conta putin. Si atunci am impresia ca de secole catolicismul se pierde în lume, ca este desfigurat. Lumea l-a desfigurat, desi el ar fi trebuit sa transfigureze lumea.
P. Lendger: Si ce i-ati spune unuia ca mine, care este preot în aceasta epoca si care crede ?
Ionescu: I-as spune: ce cautati la mine îmbracat în civil ?
P. Lendger: Asta e tot ? Mi-ati putea spune sa cred !
Ionescu: Asta este, si fiti ceva inacceptabil, neasteptat, nu din acest veac, puneti-va o sutana ! Ce e cravata asta ? Sunteti ca toata lumea. Eu am nevoie de cineva care sa fie în afara lumii, în lume, dar în acelasi timp în afara lumii.
În româneste de Maria Cornelia Oros, din revista de cultura Transilvania. Nr. 1-2, 1991

PRO FILIIS - Pentru fii

În iulie '99 când membrii Fundatiei Crestine PRO FILIIS solicitau un spatiu Centrului Cultural pentru desfasurarea unui proiect, am crezut ca acesta va sluji doar întâlnirilor câtorva tineri care umbla în caile Domnului. Dar, în curând, aveam sa ma conving ca era vorba de altceva. Proiectul fundatiei consta într-un curs de initiere în pictura icoanei, destinat copiilor si tinerilor. Si într-adevar, cursul „Arta zugravirii icoanelor" - cum era el denumit - a adunat în jurul sau, saptamânal, destui tineri care, sub penelul pictorului iconar Nicusor Duta, au început sa deprinda, încetul cu încetul, arta icoanei. Participarea ucenicului Florin Neacsa si a profesorului sau Nicusor Duta la Concursul National de Icoane „Rugamu-neTie" arata ca aici s-a întâmplat ceva, atâta vreme cât lucrarile selectate pentru expozitie trebuia sa atinga un standard estetic... Despre cursul „Arta zugravirii icoanelor" ar mai trebui amintit ca a capatat binecuvântarea P.S. Calinic, episcopul Argesului si al Muscelului.

Un cabinet de religie binecuvântat de P.S. Calinic si de presedintele României

Tot sub binecuvântarea lui P.S. Calinic, PRO FILIIS a initiat în octombrie '99 proiectul „Pentru o educatie crestina", prin care se intentiona dotarea spirituala a cabinetelor de religie din câteva scoli pitestene. Cucerita de nobletea si valoarea spirituala a proiectului, directoarea Cornelia Domnisoru a transformat, pe loc, una dintre clasele de la parterul Colegiului National „I.C. Bratianu" în cabinet de religie. Concret, pentru acest colegiu proiectul consta în executarea în cabinetul de religie a unor picturi murale. Asa s-a nascut pictura murala DEISIS (Rugaciune de mijlocire), care a avut ca model icoana DEISIS de la Biserica Domneasca din Curtea de Arges; asa s-a nascut tripticul mural format din Nasterea Mântuitorului; Rastignirea si Învierea. Autorii acestor minunatii, care au lucrat zi de zi, pe schele, din octombrie 1999 pâna la începutul lunii mai 2000, sunt doi dintre cei noua mesteri mari: pictorul iconar Nicusor Duta (32 ani) si Florin Neacsa (19 ani) - ucenicul sau, membri Fundatiei PRO FILIIS, doi oameni care, fara a avea alta plata decât bucuria lucrului bine facut, au daruit elevilor colegiului o farâma din stralucirea divina. Ca acest cabinet de religie, denumit DEISIS, primul de acest fel din judet, este o reusita o constituie faptul ca, la 21 mai, inaugurarea sa a avut o asistenta de prima marime - presedintele Emil Constantinescu, oameni de cultura, medici, oameni politici. Si pesemne ca atât donatia presedintelui - o icoana îmbracata în argint si Biblia de la 1688, prima traducere integrala a Bibliei în limba româna a lui Serban Cantacuzino, cât si aprecierile verbale facute la inaugurarea cabinetului sunt întru recunoasterea spiritualitatii acestui lacas.

„Copiii în dificultate" - un program de asistenta sociala

Înca de la înfiintarea ei, Fundatia PRO FILIIS a desfasurat un program de asistenta sociala. În cadrul acestuia fundatia sprijina financiar un numar de noua familii care au câstiguri banesti minime. Dintre acestea, sapte familii au 27 de copii de vârsta scolara. Familia Nicolae C., din Prundu, are, spre pilda, 12 copii. Sotia are un venit de 580.000 lei, iar sotul ridica o pensie medicala de 431.000 lei. Cu cele patru alocatii pentru copii, de 260.000 lei, veniturile totale însumeaza fabuloasa cifra de 1.271.000 lei. Cum vor fi traind acesti oameni? Ce vor pune ei, zilnic, pe masa? Cu ce se îmbraca? Au toti încaltaminte? Copiii vor fi având ei caiete pentru scoala? Ce gust ar putea avea salamul? Dar portocalele? Vor fi avut de Pasti oua rosii? Dar cozonac? Cum vor fi traind acesti oameni? Si cu ce împacata constiinta de sine vor fi traind miliardarii, oamenii politici sau legiuitorii nostri? PRO FILIIS, care are ca membri numai tineri, gaseste ca poate ajuta, lunar, aceste câteva familii cu câte 500.000 lei, îmbracaminte, alimente, jucarii si rechizite scolare. Poate ca nu este mult. Dar câti oameni cu bani, care câstiga, zilnic, 500.000 lei (15.000.000/luna) si câti oameni care au puterea le întind acestor nevoiasi o mâna ?

„Gasirea libertatii în Dumnezeu" - un program de educatie crestina la Penitenciarul Colibasi

Plin de har, dar si de inedit este programul „Gasirea libertatii în Dumnezeu" desfasurat în Penitenciarul Colibasi. De fapt, el se grefeaza pe serviciul divin asigurat în biserica penitenciarului, zilnic, de catre parintele Emil Tache. În cadrul acestui program, PRO FILIIS a donat casete audio si video cu muzica si respectiv conferinte si filme religioase. Asigurarea unui fond de carte religioasa si deschiderea unui curs de pictura a icoanelor, chiar în sânul penitenciarului, sunt si ele proiect în desfasurare. El este motivat de faptul ca în acest mediu, unde ispitele sunt mai mici, se citeste mai mult si cu mai mult nesat decât afara si, în plus, aici exista si câtiva buni iconari. În acest sens, ar fi poate destul sa-l amintim pe tânarul Marius Popa, de 25 de ani, ale carui icoane au participat la Concursul National de Icoane „Rugamu-ne Tie", organizat nu de mult în cadrul Muzeului de Arta Pitesti. Reusita acestui program se datoreaza, în afara acelora care îl desfasoara în mod efectiv, si directorului Penitenciarului Colibasi, dl. Gheorghe Balasoiu (!!!), care a înteles deosebirea dintre educatie si dresaj, care a înteles ca blândetea si morala crestina pot face uneori mai mult decât bastoanele de cauciuc, gratiile celulei si sârma ghimpata.

Proiecte pe cale

La cele de mai sus, PRO FILIIS mai adauga doua proiecte. Primul este Scoala de pictura icoane, pentru care turla Bisericii „Sf. Gheorghe" va sluji de sala de clasa, prin grija si întelegerea parintelui paroh Lucian Grigore. Al doilea proiect, deschiderea unui cabinet de „Prevenire a avortului si consiliere postavort", îsi divulga obiectul prin însasi denumirea sa. Putini stiu, spre pilda, ca rata avorturilor este de zece ori mai mare în România decât în Statele Unite ale Americii, daca este raportata la populatia celor doua tari. Circa un milion de avorturi pe an, în România, înseamna, de fapt, cel putin trei lucruri: un milion de copii ucisi, câteva sute de medici care omoara legal si câteva sute de mii de potentiale mame care ramân cu serioase sechele trupesti si sufletesti. De fapt, termenul avort nu este atât de abstract pe cât pare; el semnifica, în fond, uciderea de prunci. Iar uciderea de prunci este condamnata de morala crestina fie doar si pentru singurul fapt ca fatul nu este doar opera unui barbat si a unei femei, ci si a lui Dumnezeu. Acolo unde omul pune materie, Dumnezeu pune suflet - spune Biserica.

Furnicile Domnului

Toate aceste proiecte si programe, în desfasurare sau pe cale, ne apar cel putin generoase, mai cu seama daca le citim pe fundalul griului social în care traim. Pentru ele PRO FILIIS nu a primit nici un ban de la nimeni. Ele au fost posibile si prin efortul material si sufletesc al unor tineri firavi la trup, care nu fac parte din nici un partid si, în consecinta, nu au pentru ce alerga dupa putere; care nu se ascund dinapoia propriei imagini . Niste furnici ale Domnului care, la urma-urmei, ar putea fi oricare dintre noi; oricare dintre noi care ar avea harul de a darui un bob celor napastuiti si goi. PRO FILIIS nutreste speranta secreta ca, dintre noi, cineva i se va alatura în curând. Asa sa ne ajute Dumnezeu!
Articol din cotidianul „Argesul liber" din mai 2000

Cei care vor sa contacteze Fundatia Crestina PRO FILIIS o pot face prin :
E-mail: [email protected]