ACADEMIC    ŢESĂTORUL   INTERVIURI

 

RECENZII

 

REBEL FĂRĂ CAUZĂ, DAR MAI APARTE de Cristian Lăzărescu

RECENZIE PLAYBOY de Jean Lorin Sterian

LITERATURA SF ŞI STRATEGIILE NARATIVE de profesor doctor Constantin Trandafir

NECROPOLIS SAU DREPTUL PRIMULUI NĂSCUT de Ana-Maria Luiza Bărbuţă şi Alin Cristian Sârbu

INTELIGENŢĂ ARTIFICIALĂ CU SÎNI NATURALI de Cătălin Badea-Gheracostea

CĂRŢI NOI PE CREASTA VALULUI de Mircea Opriţă

MATERII ORGANICE NEPERISABILE ŞI INTELIGENŢE ARTIFICIALE MURITOARE de Cătălin Badea Gheracostea

NECROPOLIS DE FLORIN PÎTEA – EDITURA AMALTEA de Vlad T. Popescu

AN/ORGANIC DE FLORIN PÎTEA – EDITURA AMALTEA de Vlad T. Popescu

AN/ORGANIC DE FLORIN PÎTEA de Florin Dochia

MR. CYBERPUNK.RO de Michael Haulică

PÎTEA RELOADED SAU VÎRFUL UNUI ICEBERG de Horia Nicola Ursu

FLORIN PÎTEA ŞI GANGLAND-UL SĂU IMAGINAR de Andreea Ştefan

LUME, LUME VIRTUALĂ! de Liviu Radu

 

 

            Iniţial, “Rebel fără cauză” urma să fie prefaţa volumului Necropolis, iar ulterior a fost acceptat pentru publicare în revista Ficţiuni. Cu permisiunea autorului Cristian Lăzărescu şi a editorului Horia Nicola Ursu, acest eseu este disponibil acum şi în pagina de web Ţesătorul.

 

Rebel fără cauză, dar mai aparte

 

În vasta sa istorie a genului sf, Trillion Year Spree, Brian Aldiss remarca, vorbind despre Neuromancer al lui William Gibson: “Ceea ce face din această carte mai degrabă un debut remarcabil decât un roman de debut remarcabil e stilul lui Gibson.” Sublinierile îmi aparţin - şi nu întâmplător, după cumm se va vedea. Mai întâi însă, o scurtă (relativ) paranteză.

William Gibson este, după cum ştie orice sefist care se respectă, vârful de lance a ceea ce s-a numit de-a lungul anilor ’80 în sf-ul american cyberpunk. Tematic vorbind, proza de tip cyberpunk are caracteristici (ulterior devenite locuri comune) bine definite: viitoruri foarte apropiate, în care corporaţii industriale sau politice exercită o dominaţie globală, sprijinită pe monopolul asupra informaţiei; atotprezenţa reţelelor informatice contopite în ciberspaţiu, o realitate virtuală extinsă la scară planetară; tehnologie de vârf coborâtă la nivel stradal, şicul în modă fiind dat de bioingineria aplicată propriului trup, atât psihic, cât şi fizic; atitudinea punk, rebelă, agresivă, cinică, pragmatică şi, evident, profund ostilă Autorităţii de orice tip. Din punct de vedere stilistic, toate acestea sunt reflectate de o scriitură plină de nerv, saturată cu informaţii strecurate aproape subliminal şi orientate obsesiv spre detaliul de suprafaţă, acordând extrem de multă importanţă felului cum arată personajele sau decorul în care evoluează. Într-atât de acaparatoare se dovedeşte preocuparea pentru descrierile de tip spot publicitar încât, mai mereu, subiectul abordează intrigi de tip poliţist sau cochetează îndeaproape cu thriller-ul, totul pe datele unor naraţiuni cum nu se poate mai tradiţionale.

Bun. Totuşi: de ce Gibson, când în mână ţineţi o carte semnată Florin Pîtea? Păi fiindcă cei doi seamănă - păstrând toate proporţiile – neaşteptat de mult. Ambii sunt al naibii de înalţi, ambii poartă ochelari, ambii sunt excesiv (enervant, ar zice unii) de manieraţi (şi manierişti, aş adăuga eu), ambii scriu - declarat – cyberpunk. În rest, deosebirile de calibru ţin deja de spaţiu geografic.

Să începem cu datele, care, ca orice date, sunt destul de seci. Florin Pîtea se naşte la Câmpina pe 18 august 1971. După ce urmează cursurile Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine din Bucureşti, devine asistent la Catedra de limbă engleză a Universităţii Spiru Haret. Se face cunoscut cu povestirile publicate în revista ANTICIPAŢIA, majoritatea lor fiind cuprinse în volumul de faţă. Primeşte doi ani consecutiv premiul ArsFAN pentru cea mai bună proză scurtă publicată (“Shai Tan” - 1994, respectiv “Necropolis” - 1995).

Cam în aceeaşi perioadă când Pîtea debuta în ANTICIPAŢIA cu “Noaptea cea mai lungă”, JURNALUL SF se străduia să impună în sf-ul românesc un echivalent al cyberpunkului american – generaţia ‘90. Tineri rebeli literari ca Dănuţ Ivănescu, Ana-Maria Negrilă, Michael Hăulică sau Petrică Sârbu comiteau texte beneficiind din plin de proaspăt descoperita libertate post-revoluţionară de pe plaiurile mioritice. Scrierile respective - în general bune, unele chiar foarte bune - aveau din plin “atitudine”: conţinut sexual mai mult sau mai puţin explicit, argou de mahala agresiv, violenţă grafică ş.a.m.d. Într-un cuvânt, băieţii erau supăraţi, da’ rău de tot. Nu prea se ştia pe cine, din care motiv subiectul era deseori doar enunţat, povestea ca şi inexistentă, iar ideile sf, săracele, doar de circumstanţă; când şi când, un detaliu de atmosferă mai înviora ceea ce, altminteri, putea lesne trece drept un foarte reuşit poem în proză. Ghinionul generaţiei ’90, ca de altfel şi al lui Florin Pîtea, e c-au activat - şi c-o fac în continuare - la un moment nepotrivit, într-o ţară nepotrivită. În clipa de faţă, România nu oferă infrastructura tehnologică relevantă unor texte cyberpunk; spre exemplu, suntem pe ultimul loc în Europa ca număr de PC-uri pe cap de locuitor. Altfel spus, cyberpunkul românesc e o formă fără fond, rebelii neavând o cauză pentru care să lupte.

Florin Pîtea e un cyberpunkist convins – până şi lucrarea de diplomă şi-a dat-o cu acest subiect. Spre cinstea lui (şi aici mă gândesc în primul rând la profesionalism), Pîtea a colaborat foarte rar cu JURNALUL SF, găsindu-şi singur propria voce. Acest lucru se simte în fiecare proză a sa, atât stilistic, cât şi tematic. Scriitura e fluidă, inspirată, având efecte dozate cu certă îndemânare – ar putea fi citate în acest sens remarcabilele pasaje din “Relief” (eficienţa terifiantă dovedită de implantul inteligent denumit joker) şi din “Sfinx” (sumbrul lirism care învăluie descrierea “îngerilor” creaţi de un virus de calculatoare devenit autonom). Evident, pe autor îl ajută din plin formaţia de filolog, combinată cu cea de foarte bun cunoscător al literaturii cyberpunk, cu toate ticurile şi manierismele ei. Astfel, “Noaptea cea mai lungă” trasează o destul de convingătoare extrapolare pe termen scurt a unei Românii scufundate în haos şi dezordine socială, cu economia dominată de mafia arăbească, iar “Phoenixul din Kansar City” face plauzibil acest portret la nivelul Europei pustiite de un nelămurit conflict cu arabii - şi asta în ciuda aspectului socio-economic mimat. Din păcate, calităţile de filolog şi de anglicist sunt şi o capcană a cărei atracţie e greu de ignorat. Pîtea abandonează rapid acest viitor apropiat pentru a se cantona într-un no man’s land anglo-saxon (minat de neologisme şi topică specifice sau de versuri şi replici citate direct în engleză) cu termeni, teme şi motive de împrumut (hackeri, fractali, orbitali, manga, influenţe asiatice), prea puţin relevante spaţiului geografic în care trăim. Astfel privite, majoritatea textelor din volumul de faţă constituie ingenioase exerciţii de postmodernism (marotă dragă filologilor), lipsite însă de substanţă. Pot fi amintite, de dragul inventarului, pe lângă trimiterile sf obligatorii (Walter Jon Williams, Bruce Sterling, puţin Philip Dick), cele la J.R.R. Tolkien, William Blake sau chiar Timothy Leary, faimosul guru al LSD-ului din anii ‘60. Sigur, la o adică, multe altele i se pot reproşa lui Pîtea: naraţiunea inutil fragmentată, numai de dragul unor îndoielnice efecte lirice; dialogul uneori de serie B - sau, aşa cum spune chiar autorul: “Replica părea să fi venit dintr-un film prost”; subiectele fără miză; finalurile deseori pripite.

Dar aş vrea să atrag atenţia asupra a două reale atuuri de scriitor sf pe care le are Florin Pîtea. Primul este capacitatea de a crea decoruri credibile, de a face cititorul să simtă lumea în care se mişcă personajele. Două mostre de scriitură sunt, cred eu, elocvente:

 

“De-a lungul nervilor mi se scurg convorbiri telefonice, iar muşchii îmi zvâcnesc în ritmul a zeci de mii de posturi multimedia. Vederea mi s-a spart în milioanele de faţete ale unor ochi de insectă, şi fiecare poligon minuscul prinde alt canal HDTV, într-un mozaic de o claritate cristalină. Pe limbă îmi apasă gustul fiecărei substanţe, de la aur la zirconiu, şi intensitatea fiecăreia în parte creşte sau scade, urmînd fluctuaţiile bursiere. În loc de sânge, prin artere îmi pulsează miliarde de terabiţi. Iar Spider şi Jackie îmi sunt mai aproape decît mi-am fost eu însumi vreodată. La fel de aproape ca suma datelor din întregul ciberspaţiu. Am încetat să mai fim în matrice. Acum suntem matricea.” (“Rave-O-Lution”)

 

Şi:

 

“Taxiul în care m-am urcat avea caroseria acoperită cu holograme cinetice, bancuri de peşti exotici evadaţi din Disney Waterworld care conversau veseli, lăsând să le scape din guri şuvoaie de bule multicolore. I-am dat adresa şoferiţei, o mexicană cu părul lung care mă privea din când în când în oglinda retrovizoare. Purta şi o şapcă din aceea cu cozoroc, înclinată ştrengăreşte, cum nu mai văzusem decât în filmele din secolul trecut. La început n-am înţeles cum de o suporta pe cap, pentru că mie îmi venea să mă dezbrac şi de piele din cauza căldurii sufocante, dar în taxi era o răcoare plăcută. Sub oglinda retrovizoare se legănau două statuete mayaşe din plastic transparent, legate între ele cu un şirag de mătănii. Pe locul din dreapta stătea o hologramă în mărime naturală a lui Iisus. Mesia avea pe chip o expresie uşor stânjenită, provenind probabil din faptul că nu-i plăcea să fie văzut zilnic plimbându-se prin San Diego într-un taxi Mercedes cu aer condiţionat la bord. (…) Suburbiile erau ordonate pe linii drepte şi suprafeţe plane impecabile, ca un vis al lui Euclid. Pe alocuri se vedeau parcuri, gemând de mastodonţi vegetali producători de oxigen. Cred că fiecare fir de iarbă fusese rescris şi optimizat la nivel genetic pentru a contribui la purificarea aerului. De două sau trei ori ne-am intersectat cu pensionari care practicau jogging. Pantofii de sport pe care-i purtau costaseră probabil mai mult decât câştigasem eu anul trecut.” (“Sarariman”)

 

Al doilea e ideea sf, capitol înglobând invenţii punctiforme gen paharul cu reclamă încorporată din “Ficţiuni” sau şina care se autorepară din “Sarariman”, speculaţii sociale cum e angajarea plug’n’play (“Sarariman”), dar şi reuşita totală din superbul “Necropolis” (printre puţinele texte româneşti într-adevăr sf şi care pot oricând figura în cele mai pretenţioase antologii occidentale). Pe ansamblu, cu excepţia a trei texte, “Deadline” (insolită parabolă cu iz fantastic), “Celălalt” (tema dublului revizitată fiindcă dă bine la sumar) şi “Ficţiuni” (exerciţiu metaficţional oleacă prea intelectual), restul povestirilor încearcă, fie şi independent de voinţa auctorială, să închege un univers comun, deja familiar (dacă m-aţi răbdat până aici). E cel al lumii în descompunere, al metropolei cancerigene, al realităţilor virtuale, al piraţilor de software, al rataţilor mărunţi atât de des întâlniţi în prozele cyberpunk americane de care Florin Pîtea e încă prea îndrăgostit. Personaje şi denumiri cu iz exotic (Thierry Noir, Miami Bitch, DatArmaggedon, Kansar City, Kirilov) se plimbă dintr-un text într-altul, contribuind la cimentarea unui unic décor, departe de fundalul static tipic literaturii mainstream. “Ţara pustie” sugerează că arabii din “Noaptea…” şi “Phoenixul…” ar fi fost învinşi, în urma lor revărsându-se un val asiatic de dominaţie informaţională, transferată ulterior pe orbită, unde sufocarea economică a celor rămaşi pe Pământ (cf. decorului din “Sarariman”) se transformă în luptă de rezistenţă împotriva Inteligenţelor Artificiale din “Sfinx”, care dobândesc conştiinţă de sine, preluând integral controlul asupra planetei în “Necropolis”.

Adăugând la cele de mai sus faptul (unic în cazul reprezentanţilor generaţiei ’90, poate cu excepţia lui Dănuţ Ivănescu) că Pîtea reuşeşte, în repetate rânduri, să istorisească o poveste cu cap şi coadă, fie ea şi poliţistă, nu-mi rămâne decât să închei această introducere aşa cum am început-o, cu un citat al lui Brian Aldiss referitor la William Gibson: “Numai în timp i se va dovedi adevărata valoare, pe care e neîndoios c-o are. Deocamdată, el este doar potenţial în stare pură.”

Şi, parafrazând: într-un gen atât de dominat de impostori cum e sf-ul în România, iată un avantaj deloc de neglijat.

Cristian Lăzărescu (top)

 

 

            Această recenzie a apărut în numărul din septembrie 2001 al ediţiei româneşti a revistei Playboy şi este reprodusă aici prin amabilitatea autorului.

 

Florin Pîtea – Necropolis

 

Science fiction scris alert şi “americăneşte” (textele chiar par traduse din engleză). Uşor de ecranizat şi fără prea multe efecte speciale.

Good job, Pîtea dear. (top)

 

           

Această recenzie a apărut în suplimentul literar al revistei Zarva „Revista Nouă”, anul II, numărul 9 (19), septembrie 2001 şi este reprodusă aici prin amabilitatea domnului redactor şef Florin Dochia.

 

Literatura sf şi strategiile narative

 

Scepticismul cu privire la literatura SF nu se justifică nici din cauza imensei popularităţi a genului care se sprijină tot mai temeinic pe mijloacele artei narrative, fiind, deci, literatură în cel mai consacrat sens al cuvântului. Cum este, de exemplu, prima carte tipărităde Editura QED, Necropolis de Florin Pîtea, unde, potrivit spusei prefaţatorului, Liviu Radu, autorul “a depăşit de mult graniţa genurilor literare şi nu se mai adresează doar fanilor literaturii SF, ci tuturor iubitorilor de literatură…” Pentru acest grup masiv de potenţiali cititori atraşi numai de talentul literar al autorului, se vorbeşte de “cyberpunk” şi este dat în vileag mentorul William Gibson, cel care a consacrat curentul acesta: aducerea literaturii SF tot mai aproape de literatura beletristică. Şi mai e un motiv, hotărîtor, care determină aplecarea spre acest gen de literatură: postmodernitatea o reconsideră tocmai datorită dispreţului arătat faţă de SF în viziunea elitistă a modernismului. Bunăoară, Kurt Vonnegut Jr. Este obsedat de SF din pricina existenţei, încă, a unor sectoare neexplorate şi din convingerea că pe lîngă ”un nou realism” există şi „o nouă fantezie”.

Prin urmare, Necropolis de Florin Pîtea satisface atît pe fanii SF cât şi pe amatorii de literatură în sensul acreditat al noţiunii de imagine artistică, nici într-un caz de "calofilie". şi e normal să fie aşa, cel puţin pentru că atît povăţuitorul (Gibson) cît şi emulul sunt absolvenţi ai Facultăţii de Filologie şi, mai mult decît atît, au talent literar. Necropolis (titlu sugestiv!) conţine 15 asemenea "ficţiuni", cum le numeşte autorul în ultimul text cvasi-memorialistic. Se vede de la distanţă că Florin Pîtea este un ager cititor al lui Faulkner, pentru care figura structuratoare este, cum ar spune Gerard Genette, metonimia. Problema esenţială constă în stabilirea relaţiei dintre verosimil şi perspectiva narativă; între motivat şi arbitrar, în cazul literaturii SF. Şi mai mult decât anticipaţie avem de găsit în aceste texte fantasticul care ţine de feerie şi de basm, ori fantasticul în accepţia lui Poe, Villier de l'Isle Adam, Eminescu, Mircea Eliade, Vasile Voiculescu, Gustav Meyrink, Jules Spervielle etc. Hotărât lucru, justificarea "ştiinţifică" a actelor ce par a ţine de fantastic rezistă numai în măsura în care aceste ficţiuni sunt plauzibile din punct de vedere literar. Tocmai aici este meritul cel mai mare al lui Florin Pîtea, consolidarea imaginarului în plan artistic.

Iată, în povestirea "Deadline", tehnica narativă se situează decisiv pe aliniamentele textuale. Avem, aici, de-a face cu un discurs despre discurs, cu un meta-text şi cu diversele strategii pe care acesta le implică. Un text narativ în care autorul îşi denunţă propriile tehnici, propria istorie nefericită. Scriitorul S., un om ca toţi oamenii de rând, iniţial, este determinat (programat) de o suprainstanţă să-şi secătuiască puterea de creaţie în împrejurări care ating pragul fantasticităţii malefice. Această parabolă a robotizării apelează, de pildă, la strategia autoreferenţială ("Am scris textul de faţă atât de bine cât m-am priceput şi-am lăsat deoparte ornamentele acelea greoaie care în definitiv nu folosesc la nimic"); textul trebuie numai "să fie bun din punct de vedere literar". Povestea e "simplă", protagonistul e un om oarecare, cu reacţii aproape derizorii. Deşi scriitor profesionist, S, este expert în pierderea timpului, iroseşte mult timp cu ascuţitul creioanelor şi în căutarea unui... sinonim. Ironia şi parodicul vin să augmenteze impresia de banalitate fantastică, plasîndu-ne în plină atmosferă urmuziană. Protagonistul e singur (soţia îl părăsise "nu se ştie bine din ce motive"), observă în fiecare zi covorul plin de praf, dar nu mătură decât de două ori pe an. Fireşte, autorul recurge la complicitatea cu Măria Sa Cititorul ("Bănuiesc că şi dumneavoastră vă place să vă puneţi imaginaţia la lucru din când în când"), evocă, referenţial, numele lui Hemingway, Faulkner, Georges Simenon, Margaret Mitchell. Un anume Roger, programatorul, îl pune în mişcare prin metoda "scurtării progresive a termenelor-limită", printr-un proiect de mecanizare a reflexelor. De acum încolo, fantasticul dobândeşte însemnele specifice genului SF. Protagonistul îşi ia maşină de scris, apoi un computer, îl năvălesc comenzile literare în ritm năucitor, mecanic, tastarea îi degradează degetele, e nevoie să i se amputeze ambele mîini, "montându-şi în locul lor nişte proteze mioelectrice. Pentru coordonarea protezelor, în măduva spinării i s-a montat un implant din lanţuri de proteine sintetice, proiectat special pentru metabolismul său." Creşterea productivităţii literare, enorme, se produce direct proporţional cu degenerescenţa fiinţei umane: "Se opri în faţa oglinzii din hol, apoi se rezemă de perete, privindu-şi imaginea. Obraji scofîlciţi. Gură căzută înăuntru, peste gingiile pustii. Ochi încercănaţi, prinşi într-o reţea de riduri premature. Chelie triumfătoare, întinsă dincolo de creştet. Smocuri de păr cărunt deasupra urechilor. Piele ridată, uscată, atîrnînd de pe obraji şi de pe gît. Umeri încovoiaţi. Piept scofîlcit. Spate cocoşat din cauza prea multor ore petrecute zilnic la masa de scris."

            Am stăruit asupra acestei povestiri, care este şi cea mai bună, şi cea mai probantă pentru scrisul lui Florin Pîtea. Celelalte sunt la fel de bine scrise, însă cu o mai mare încărcătură "tehnicistă", unde omul apare tot mai mult ca un mecanism sofisticat, într-o lume a invaziei electronicii, informaticii, Internetului. O lume, totuşi, hidoasă, un necropolis unde totul e robotizat: o pisică, un păianjen, o "javră" etc. Viziunea autorului este mai mult "negativă", coşmarescă (în "Noaptea cea mai lungă" există şi o premoniţie a unei ocupaţii teroriste a lumii de către Islam!) dar, am spus, pe noi ne interesează cu precădere literaritatea, cum ar fi tehnica oximoronică, a contrapunctului, prin care feericul este pus alături de imagini infernale, fantasticul se împleteşte cu cotidianul, realitatea cu utopia, concretul cu imaginarul...

profesor doctor Constantin Trandafir (top)

 

            Această recenzie a apărut în numărul 3/2001 al revistei “Generaţia XXI” şi este reprodusă aici prin amabilitatea autorilor.

 

 Necropolis sau dreptul primului născut

 

Necropolis este prima carte publicată de Florin Pîtea (de fapt, o culegere de nuvele şi povestiri, o parte deja apărute prin paginile „Anticipaţiei”). Citind această frază şi cugetând puţin, nu putem spune decât „Ura!”, considerând că autorii români de SF rar îşi mai văd în ziua de astăzi lucrările sub o formă mai avansată decât cea de manuscris. Fapt de mirare, dat fiind faptul că suntem asaltaţi de o adevărată avalanşă de noi titluri din toate domeniile mai mult sau mai puţin posibile. Avem aici de-a face cu un pârdalnic cerc vicios... scriitorii autohtoni de SF nu se publică deoarece nu sunt cunoscuţi, ergo, nu se vând... Dar cum să te faci cunoscut dacă nu publici şi tu o carte acolo, o atenţie, o măslină? Se pare însă că, după îndelungi peregrinări pe la vreo 8 edituri în răstimp de 5 ani, Florin Pîtea a reuşit performanţa de a se impune în răvăşitul peisaj publicistic românesc.

Cartea se înscrie cu dezinvoltură în genul cyber-punk, Florin Pîtea fiind singurul autor român care practică acest gen în mod constant. Cele mai multe povestiri se desfăşoară într-o lume comună, unele personaje şi situaţii reapar de la un text la altul, dezvoltându-se şi transformându-se, iar în final cititorul rămâne cu impresia de a fi parcurs un tot unitar.

 

„Într-un fel, mă simt responsabil faţă de soarta personajelor mele.”

 

Fiecare povestire are o complexitate aparte, textul fiind structurat pe mai multe nivele de lectură – acţiunea propriu-zisă, simbolistica prezentă în spatele textului, o reţea de aluzii culturale subtil inserate – ceea ce stimulează cititorul să exploreze noi domenii, să se informeze pentru a putea savura întreaga bogăţie de sensuri a textelor.

 

„Încerc să las loc în textele mele şi pentru imaginaţia cititorului, astfel încât lectura să fie într-un stil participativ şi nu unul de receptare pasivă.”

 

Întâlnirea cu Florin Pîtea a fost pentru noi o surpriză plăcută – am descoperit omul din spatele scrierilor pe care le savuram prin „Anticipaţia”, amabil, plin de umor, debordând de vitalitate şi în acelaşi timp o persoană analitică, profundă, cultă, cu care am stat de vorbă ore în şir la o bere, transformând un presupus interviu într-o discuţie prietenească. Şi uite-aşa, printr-o manevră de învăluire insidos-subversivă, am obţinut niscai informaţii pe care le-am strâns într-un dosar, am trântit deasupra o ştampilă „CLASSIFIED” şi le-am ascuns sub pernă. Vă încredinţăm o parte din acest dosar (restul îl păstrăm pentru şantaj J); nu ştiu în ce măsură veţi găsi aceste informaţii interesante sau utile, dar pe noi ne-au ajutat să înţelegem mai bine textele lui Florin Pîtea şi ne-au sugerat interpretări inedite.

 

„Un text literar reprezintă în primul rând un act de comunicare între mine şi cititor.”

 

Ca orice artist, un scriitor are un set de reguli, teme, preferinţe, obsesii şi influenţe din care se constituie specificul său tematic şi stilistic. Florin Pîtea nu face excepţie de la această „lege naturală” şi a binevoit să ne prezinte setul său personal, lustruit şi frumos etalat pe perniţe de pluş cu picăţele. Să o luăm pe rând....

În materie de influenţe, acestea sunt multe şi variate, combinându-se şi rafinându-se subtil în textul finit, extrase nu numai din literatură, ci şi din cinematografie („Mad Max”, „Blade Runner”); scrierile lui Florin Pîtea se constituie într-o reţea fină de aluzii culturale, reinterpretări, ecouri, detalii aparent nevinovate, reverberate din cele mai variate surse: muzică, literatură, jocuri pe calculator, filme.

Logic şi evident, influenţele literare sunt cele mai numeroase şi mai importante, Pîtea preluând şi prelucrând diverse elemente de la William Gibson, Bruce Sterling, Jules Verne, Isaac Asimov (modelul de povestire clară, cu raţionamente expuse inteligibil şi personaje raţionale), Philip K. Dick (tensiunea veşnic prezentă între realitate şi iluzie, paranoia personajelor), Charles Dickens (goticul peisajului urban), Jorge Luis Borges (diversitatea culturală), J. R. R. Tolkien (din punct de vedere al stilului narativ; de altfel, prima carte citită pe când era mai tânăr şi mai neliniştit – la 5 ani, mai precis – a fost The Hobbit).

 

„Practic, locuiesc într-o realitate culturală alternativă, diferită de ceea ce ni s-a predat la şcoală”.

 

În altă ordine de idei, în materie de preferinţe, cele ale lui Florin Pîtea sunt multe şi variate... În ceea ce priveşte literatura, ne-a vorbit de „preferinţe pe termen lung”, trecând succesiv prin opera lui Asimov, Gibson, Frank Herbert, William Faulkner, Franz Kafka, Jorge Luis Borges şi, mai nou, Terry Pratchett. De asemenea, se delectează cu creaţiile sonore ale lui Jean-Michel Jarre, Sonny Boy Williamson, Frank Zappa, Pink Floyd, Vangelis, The Beatles, Metallica şi şi-a petrecut zile şi nopţi întregi în faţa calculatorului, jucând Heretic, Unreal şi Civilization. Ar revedea oricând cu plăcere Star Wars, Fight Club, The Matrix, The Game, Mad Max sau Blade Runner, iar ca seriale, Muppets şi Vacanţa Mare (primul sezon – ’94-’97). În ceea ce priveşte propria operă, povestirile sale „de suflet” sunt „Ancalagon”, „Infernul fractal”, „Sarariman”, „Necropolis” (pentru care a primit de altfel în 1995 premiul ARSFan pentru cea mai bună proză scurtă), „Sfinx”, „Ficţiuni” (scrisă la cererea d-lui Horia Nicola Ursu, redactor-şef la revista „Ficţiuni” din Satu-Mare), „Noaptea cea mai lungă” (cu care a debutat în 1992 în CPSF „Anticipaţia”).

Ne bucură să aflăm că acest volum proaspăt publicat (lansat pe 19 octombrie şi în Bucureşti) va fi urmat de încă unul, An/Organic, ce va relua unele personaje şi va extinde universul din Necropolis. Mai mult, Florin Pîtea lucrează la primul său roman, intitulat provizoriu Gangland, ce abordează tot genul cyber-punk, deşi autorul ne-a mărturisit tentaţia de a aborda şi alte genuri – heroic fantasy (are un proiect început acum 7 ani, în stil tolkienesc) sau steam-punk.

Uf... aş mai avea multe de spus, dar ştiţi cum e cu spaţiul de la primărie... Aşa că voi încheia, dorindu-i lui Florin Pîtea cât mai multă inspiraţie şi la mai mulţi fani!

                                                                       

                                    Ana-Maria Luiza Bărbuţă şi Alin Cristian Sârbu (top)

 

           

 

            Această recenzie a apărut în revista online Lumi Virtuale 21-23 în ianuarie 2002 şi apare aici prin amabilitatea domnilor Cătălin Badea-Gheracostea şi Michael Haulică.

 

Inteligenţă artificială cu sâni naturali
de Cătălin Badea-Gheracostea

 

Cel care reuşeşte să treacă de combinaţia titlu-copertă a volumului Necropolis, apoi să sară peste prefaţa lui Liviu Radu, înseamnă că a obţinut trei lucruri: 1. nu este preocupat de conexiunile "multi-level" dintre Thanatos şi Eros; 2. nu consideră autorul volumului un mărginit epigon al lui William Gibson; 3. poate sesiza diferenţele între cyberpunk-ul anglo-saxon şi cel românesc. Cele 15 proze scurte ale lui Florin Pîtea din prezentul volum sunt cvasi-totalitatea scrierilor sale - în mod sigur cuprind toate premiile pe care le-a obţinut în deceniul trecut. Necropolis este, cu alte cuvinte, culegerea prozelor de început ale autorului, punctul de fugă al tabloului ultimilor şapte ani. Având aceste observaţii preliminare într-o fereastră deschisă în spatele celei a textului cărţii, cititorul lui Florin Pîtea se poate lăsa în voia lecturii. Ceea ce se simte de la prima pagină este autentica uşurinţă, fluiditatea povestirii oricărui text prezent în volum. Ceva se întâmplă de fiecare dată când Florin Pîtea scrie. Astfel că se poate trece cu vederea revenirea/ calchierea/ copierea şi recombinarea/ resemnificarea/ epuizarea secvenţelor/ clişeelor/ personajelor găsite de cititorul de SF în William Gibson, spre exemplu, cum nimicitor spune pe şleau Liviu Radu. Bine-bine, o nouă povestire cu muşchetari nu este Cei trei muşchetari, o nouă romanţă cu plopi nu este "Pe lângă plopii fără soţ". Cum de nu se spune pur şi simplu că Necropolis este doar o aproape-traducere, la un pas de plagiat a nu'ş'cărui fragment din Neuromancer (a se vedea "Zid de umbră, umbră de zid", nimic de acolo, personaj, lume, acţiune nu este original)? Pentru că ar fi neadevărat şi, implicit, nedrept. Exceptând căderea sus-numită, restul prozelor din Necropolis doar "seamănă" a William Gibson. Nu doar talentul (de necontestat) semnalat şi de prefaţator îl salvează pe Florin Pîtea, ci explicit diferenţele sesizabile.

Să vină exemplele. Personajul principal al lui Florin Pîtea are un plus de viaţă psihologică. Se reţin, în ordinea crescătoare a valorilor factorului considerat, războinicul orb din "Ancalagon", jokerul din "Relief", puştanii din "Rave-O-Lution", personajul de a doua persoană singular din "Noaptea cea mai lungă", sculptorul din "Ţara pustie", virusul autoconştient din "Shai Tan", "originalul" din "Celălalt", pentru a încheia cu personajele principale din "Phoenixul din Kansar City" şi "Sarariman".

Lumea construită de Florin Pîtea urmează, în 4 din 5 cazuri reţeta "punk": civilizaţie urbană în declin, chiar prăbuşire, partea cea mai luminoasă este de neatins pentru personaje fiindcă se află pe orbita Pământului sau undeva unde nu a fost război. Diferenţele în construcţia lumii, Pîtea le aduce prin motivarea prăbuşirii ("eliberarea" arabă, topirea calotelor polare), sau prin exploatarea unor date sociologice (evaziunea fiscală) insuficient lucrate în modelele anglo-saxone. În cazurile 1 la 5, lumea este dickiană ("Ficţiuni", un Ubik pentru vii), sau definită printr-o anomalie în propria geneză ficţională ("Sfinx" şi "Necropolis").

Acţiunea, trama, fabula din povestirea lui Florin Pîtea are ca mobil general supravieţuirea. Personajul principal sau personajul colectiv trebuie să supravieţuiască bolii sau pierderii ("Deadline", "Zid de umbră...", "Phoenixul...", "Celălalt"), atacului ("Shai Tan", "Ţara pustie", "Noaptea cea mai lungă") sau pericolului de a fi atacat ("Relief", "Ancalagon", "Sarariman").

Oricât nu ar plăcea, sintagma "scrieri de atelier" se aplică liniştit peste patru cincimi din volumul Necropolis. Să fie înţeles: există alţi "consacraţi" în SF-ul românesc, ba chiar în main-stream-ul românesc care nu sunt în stare să lege personajul de acţiune şi de lume cum o face Florin Pîtea. Însă prozele lui au apărut într-o perioadă în care "cyberpunk-ul românesc" (ceea ce se poate numi "sindromul motocentaurilor") era ceea ce se susţinea de o parte a comunităţii SF, cealaltă parte ridicându-se cu mânie proletară împotrivă-i. Florin Pîtea a arătat (arată) ce este "de-adevăratelea" cyberpunk pe româneşte, cu tot riscul de-a fi categorisit (pe nedrept, trebuie repetat asta) ca jalnic epigon. "Scrieri de atelier" întrucât prin volumul de faţă Florin Pîtea şi-a deschis şi închis simultan palierul său în SF-ul românesc, asigurându-şi o unicitate caracterizabilă cel mai uşor prin a nu fi de dorit.

Vârfurile volumului Necropolis sunt, probabil fără să mire pe nimeni, "Shai Tan", "Necropolis", "Sfinx" şi - se pot mira unii - "Sarariman". Dacă vine cineva să strige că aceste proze nu mai seamănă cu William Gibson, ci cu Greg Egan are tot atâta dreptate cât Liviu Radu (care vorbeşte mai mult de Gibson decât de Pîtea...). Fals, fals, fals. Aici se vede viitorul scriitorului (nu doar de SF) Florin Pîtea - odată epuizată zona pentru care a făcut pasiune (că doctoratul în cyberpunk nu se dă de flori de măr), el o transcende. Densitatea ideatică, simplitatea stilistică, poetica totalităţii sublimate - iată tot atâtea premize care îndreptăţesc cititorul să-i ceară imperativ autorului volumului Necropolis să se prezinte repede cu ceva "hundred percent" nemaivăzut, însă natural (şi într-o copertă mai "naturală").

Fiindcă Florin Pîtea are de unde şi poate. Recitiţi "Sfinx". (top)

 

Această recenzie a fost publicată în numărul 1 din 2003 al revistei online Pro-Scris şi apare aici prin amabilitatea autorului.

 

Cărţi noi pe creasta valului

de Mircea Opriţă

(Fragment inedit din ediţia a 2-a a volumului Anticipaţia românească, Editura Viitorul Românesc, Bucureşti)

 

     Împreună cu Ona Frantz, Florin Pîtea (n. 1971) se plasează în fruntea „literaţilor“ generaţiei lor. Lucru cu atât mai de mirare cu cât, dacă materia gen fantasy a Sfâşierii se preta prin însăşi natura ei la o prelucrare cu mijloace literare, semnatarul volumului Necropolis operează efectiv cu teme şi motive cyberpunk. Traducător din scrierile lui William Gibson, Bruce Sterling, Nancy Kress şi Greg Egan, Pîtea consideră că „fără cărţile lor viaţa ar fi mult mai monotonă“ şi îşi aduce propria sa contribuţie la polifonia contemporană printr-un număr de povestiri admirabile, compuse în maniera americanilor pomeniţi mai sus. Cum s-a văzut, şi alţi nouăzecişti români s-au aruncat cu febrilitate asupra subiectelor descoperite în labirintul realităţii virtuale. La mulţi dintre ei plăcerea halucinaţiilor „techno“ sau „echo“ este atât de mare, încât apropierea de asemenea trufandale ale tehnologiilor cibernetice refuză tratamentul artistic, fiindu-i suficientă relaţia nemijlocită, „pură“, ca o trăire extatică a efectelor unui drog. Florin Pîtea, în a cărui povestire de debut („Noaptea cea mai lungă”) unii recunosc cea dintâi proză cyberpunk scrisă de un român, vizitează domeniul cu o surpinzătoare voinţă de a-i fructifica produsele „inginereşti“ în regim artistic. El îşi conduce textele nu spre o ruptură cu realitatea, ci în spiritul unei experienţe „realiste“, al cărei conţinut, însă, concentrează substanţa unei verosimile lumi viitoare. Tulburătoare, lumea aceasta e străină de măsurile cu care tradiţia judecă lucrurile. Surprinzător e faptul că din ea n-au pierit cu totul căldura sufletească şi spiritul uman.

     Explorării „pe dinăuntru“ a universului cibernetic îi lipsesc, aici, aspectele de vertij sufocant din Neuromantul, fiindcă aventura în cascadă a cowboy-ului de consolă se înlocuieşte cu o desfăşurare epică mai calmă, favorabilă decantării unor sensuri omeneşti. Autorul povesteşte „curat“, cu sobrietate, atent la efecte de emoţie şi culoare. Într-o asemenea abordare cumpătată, senzaţionalul apare cumva „îmblânzit“, proiectat în banalitate. Ashburn, în „Phoenixul din Kansar City”, bântuie trist străzile reci şi murdare ale secvenţei sale de viitor, printre figuri de un teribilism exotic şi, în fond, insignifiant ca valoare fundamentală. El nu e un ins cu simţurile castrate. În condiţiile unei lumi fără speranţă, idealul său se limitează la puţin, dar puţinul acesta este esenţial. Viaţa îl poartă în derivă, ar putea fi şi el un „gunoi“ robotizat, siluetă fantomatică în peisaj, pe seama căreia SF-ul comercial să-şi dezvolte scenariile convenţionale. Relaţia de o emoţionantă ambiguitate cu un muribund – pentru care Ashburn ajunge să fure, să cerşească şi chiar să vrea să ucidă – reprezintă, bineînţeles, cu totul altceva. Ca personaj, el are „extravaganţa“ de a se comporta uman, cu reacţii corect acordate la o lume esenţialmente dezumanizată.

     Povestirile din culegerea Necropolis (2001), ca şi altele neincluse în volum, se dezvoltă, la un anumit nivel al construcţiei, din acumulări de fapte mărunte, de gesturi aparent neînsemnate, care descriu însă eficient personajele şi proiectează o lumină vie asupra cadrului imaginat. Pentru consumatorul obişnuit de SF, a introduce în text pasaje despre vreme reprezintă aproape o impietate, ca şi a descrie minuţios îmbrăcămintea cuiva, atunci când nu e compusă din piesele de universală folosinţă ale combinezonului de astronaut. Florin Pîtea, în schimb, nu se dă înapoi de la astfel de corvezi ale scriiturii, rezervate amănuntului lipsit de strălucire. Eroii lui se preocupă de hrană, de somn, de facturi plătite şi neplătite. Tensiunea se acumulează treptat în materialul amorf. Lucrările au, pe de altă parte, încărcătura lor de senzaţional, dar aceasta ni se prezintă într-o permanentă fuziune cu elementul concret, cu banalitatea fundamentală. Personajele pot fi uneori viruşi de reţea întruchipaţi în entităţi de o inteligenţă diabolică (precum în „Shai Tan”), sau dragoni vorbitori, din categoria figurilor belicoase întâlnite prin jocurile de computer. În „Ancalagon”, un orb care mânuieşte sabia ninja cu priceperea samurailor profesionişti vede lumea prin ochii păsării sintetice pe care o poartă pe umăr. Tânăra Sly din „Suburbia” face surf printre clădirile aproape înghiţite de apă ale oraşului Los Angeles, pe sub flash-urile fotografilor japonezi. Cetăţenii unei Românii viitoare sapă şanţuri echipaţi, pe sub salopetă, cu veste antiglonţ („Plimbarea de după-amiază”). În categoria senzaţionalului intră, apoi, multe elemente din decor, acesta din urmă deloc plat, ci adecvat unei lumi a viitorului ce-şi afişează într-o deplină lipsă de pudoare extravaganţele şi obsesiile. Deasupra consumatorilor indiferenţi, din tavanul unui local atârnă „mii de falusuri din termofibră translucidă care unduiau lent, creând senzaţia stranie că sunt pe o pajişte bătută de vânt“. Transferată unei lumi anticipate, imaginea aminteşte de Creangă din povestirile sale „deocheate“. O frizură din fibre optice implantate pe craniul cuiva face ca purtătorul să arate „ca rezultatul împerecherii unei reptile jurasice cu un foc de artificii“. Autorul îşi cultivă umorul cu o degajare remarcabilă. E mult amuzament ironic în povestirile lui, fără ca acesta să deraieze în veninul dens al maliţiei. Aluziile sunt adesea neaşteptate şi de bun efect comic. Într-o staţie de metrou, o negresă vinde americanilor romane SF est-europene, iar un individ pe nume Messiah locuieşte într-o casă atât de dezordonată, încât vizitatorul ajunge să se întrebe dacă stăpânul locului „putea găsi patul sau masa fără hartă“. Plasat pe o instalaţie muzicală, bustul de plastic al lui Beethoven are „epoleţi de LED-uri care clipeau, indicând intensitatea pistelor sonore. Un şir de bolduri înfipte în fruntea şi tâmplele statuetei o făceau să arate ca o versiune kitsch a Statuii Libertăţii“. Nici un respect cultural nu există în această dezinvoltă lume a surogatelor spectaculoase, căreia autorul îi dă o culoare fascinantă, făcându-ne-o simpatică, în ciuda oricăror reţineri şi prejudecăţi. SF-ul său trăieşte excelent dintr-o asemenea manieră comico-ironică de abordare a lumilor viitoare. Deşi alimentată masiv cu descripţii ale superficialităţii consumiste, literatura aceasta nu e deloc superficială.

     În mod paradoxal, nu însă şi inexplicabil, materia epică a prozelor lui Florin Pîtea e străbătută uneori de spiritul îndoielii etico-filosofice, cu aplicaţie chiar şi la domeniul cyberpunk. Acolo unde sefultura se lansează orbeşte în tentanta, dar nu foarte diversa ofertă a realităţii virtuale, autorul, într-un discurs eseistic tensionat, nu ezită să pună întrebări incomode:

 

„... şi ce sens are să-ţi implantezi mufe craniene sau microreceptoare dacă intri în reţea doar ca să urmăreşti emisiunile guvernamentale necodate, care-ţi oferă varianta senzo a peltelii de la televiziune, sau dacă rătăceşti fără să ştii unde vrei s-ajungi, ăia de la Asahi Shimbun au făcut o statistică şi se pare că mai bine de jumătate din utilizatori accesează reţeaua ca să se afle-n treabă, şi anul trecut în reţea s-a ivit Iisus care predica, iar gură-cască ăştia se strângeau cu miile să asiste, bună şi realitatea virtuală la ceva, mai trist a fost când s-a aflat că Iisus era produs de un programator de la Apple, şi programul a fost şters, pe programator l-a dat în judecată Vaticanul, iar acum tipul cultivă bumbac la Parchman, şi nici măcar n-o făcuse pentru bani, dar procurorul s-a făcut că nu ştia, poate asta caută cei ce rătăcesc, sau oricum ceva asemănător, ceva blând şi sigur şi constant într-o lume unde totul merge prea tare şi prea repede, cum s-a întâmplat în America de Vest, la Santa Monica, unde o clădire a fost demolată înainte să fi fost construită în întregime, tot şuvoiul ăsta de schimbări ce se petrec cu viteză nebună, te dezorientează şi te obosesc, iar uneori te întrebi dacă-i folosesc într-adevăr cuiva...“

 

     Asemenea popasuri în meditaţie nu strică SF-ul, ci dimpotrivă, dau firului său epic o contrapondere menită să-i aducă partea de senzaţie la nivelul verosimilului şi al credibilităţii. Autorul apelează însă mai rar la comentariul din culise, lăsând de regulă libere desfăşurările subiectelor sale. Chiar burduşite de extravaganţă, ficţiunile au plauzibilitate literară. Personajele sunt creionate economicos, din linii puţine dar pregnante. Tonul relatării este surprinzător de „uman“, dialogurile conduse interesant, cu replici neaşteptate şi pauze de efect. Prozele au o desfăşurare secvenţială, pe două sau chiar trei paliere ale naraţiunii, armonizate cu grijă. Când doreşte să demonstreze ceva, autorul o face în minimum de fraze, ceea ce ţine iarăşi de literatura veritabilă, contrastând cu prolixitatea dezordonată a altor compuneri SF.

      Povestirea ce dă titlul volumului ni se pare cea mai apropiată de comicul inteligent şi logica „rece“ din Istoriile insolite ale lui Ovid S. Crohmălniceanu. O premisă aparent banală în SF (dorinţa firească a omului de a-şi învinge moartea) conduce curând la o veritabilă escaladare a nebuniei cibernetice. Nemulţumită de tehnica sarcofagelor criogenice, civilizaţia viitoare se transpune treptat în memoria calculatoarelor, continuându-şi existenţa în spaţiul artificial al informaţiei, prin personalităţi simulate. În consecinţă, reţeaua Internetului va fi invadată de „necrosofturi“, impunându-se rediscutarea şi, mai ales, redimensionarea actualelor reguli de comportament social. Situaţiile imaginate în marginea birocraţiei contemporane au haz, dar şi justificare logică. Încadrarea noii realităţi în „normalitatea“ socială pretinde, astfel, măsuri juridice uluitoare: legi privitoare la protecţia necrosofturilor, la libertatea lor de mişcare în reţelele publice şi private, precum şi obligaţii cetăţeneşti foarte clare (îndeosebi cele legate de sistemul fiscal). Necrosofturilor, spre a fi reprezentate echitabil în Parlament, li se acordă drept de vot. „Ca o consecinţă indirectă – se amuză autorul – titlul de senator pe viaţă s-a transformat, devenind senator pe viaţă şi pe moarte“. Statutul de inferioritate al necrosofturilor generează în campaniile electorale discursuri despre segregaţia dintre vii şi morţi, cu consecinţe inclusiv asupra proprietăţii limbajului autorizat (în sens de „political corectness“): oamenii nu mai trec în nefiinţă, ci în „necrofiinţă“ etc. Escaladarea culmilor absurdului produce enunţuri emise fără umbră de zâmbet, cum le stă bine bunilor povestitori de anecdote memorabile. Prin marşuri de protest şi greve (în realitatea virtuală, bineînţeles) necrosofturile obţin egalitatea în drepturi cu cei vii, pentru ca imediat diverse organizaţii de tip civic să militeze pentru integrarea deplină a viilor şi morţilor „într-o societate armonioasă“. În acest sens, urmează a fi abolite legi ce interzic necrofilia, căsătoriile mixte şi dreptul cuplurilor decedate de a adopta copii. Cu timpul, „cetăţenii morţi, dar activi“ ajung să împânzească ierarhiile Pământului, eliminându-şi concurenţa şi impunând în chip firesc transformarea ciberspaţiului în Necropolis. Florin Pîtea îşi construieşte cu abilitate ideile, dezvoltările sale logice au inspiraţie şi cursivitate, iar răsturnările de situaţie (precum o dovedeşte acest transfer al complexei realităţi sociale a viilor asupra celor decedaţi) sunt subtile şi imprevizibile, generatoare, la rândul lor, de plăcere estetică. (top)

 

Această recenzie a apărut iniţial în revista „Lumi Virtuale”, nr. 2, vara, 2004, şi este reprodusă aici prin amabilitatea directorului şi autorului, Cătălin Badea Gheracostea, şi a redactorului şef, Michael Haulică.

 

Materii organice neperisabile şi inteligenţe artificiale muritoare

De Cătălin Badea Gheracostea

 

Cele două volume de povestiri lansate de Florin Pîtea şi Editura Amaltea în primăvara acestui an sunt un festin al lecturii. Dacă argumentele pentru primul, Necropolis, s-au mai făcut văzute (vezi „Inteligenţă artificială cu sâni naturali”, în arhiva electronică a revistei Lumi Virtuale, nr. 23, www.lumivirtuale.ro), ediţia a doua nemaiaducând mari surprize, cel de-al doilea volum, An/Organic, împrospătează şi simultan confirmă toate judecăţile pozitive asupra geamănului care îl precede. Acest paradox al succesiunii şi simultaneităţii, împreună cu exactitatea construcţiei de ansamblu, dezvăluie în Florin Pîtea un scriitor preocupat permanent de îmbunătăţirea raportului său nu doar cu publicul, nu doar cu critica, dar şi cu un ideal valoric şi intelectual superior clipei. Susţinut de entuziasmul dublat de pragmatism al editorului Cristian Cârstoiu (trebuie spus aici măcar în treacăt că editura s-a implicat puternic în lansarea, şi nu doar în distribuţia cărţilor), Florin Pîtea le dă iubitorilor de literatură fantastică, ştiinţifico-fantastică şi de aventuri (pentru cei care ţin neapărat la etichete) 33 de proze care răspund tuturor exigenţelor literaturii „mari”, fără nici o concesie acordată „consumului” de dragul consumului.

Înainte de a prezenta noutăţile din An/Organic prin evoluţia de la Necropolis, ar fi interesant să se reamintească vârfurile şi constantele povestirilor lui Florin Pîtea, observabile în cei doisprezece ani care au trecut de la debutul său în Colecţia de Povestiri Ştiinţifico-Fantastice.

Florin Pîtea pare să scrie foarte uşor, şi atunci lectura povestirilor sale este foarte uşoară. Acest lucru Pîtea îl obţine nu prin simplificarea frazei sau prin fragmentarea „poetică” a discursului, ci printr-un echilibru dinamic între imaginile, acţiunea şi mesajul pe care le comunică într-un anumit ritm, cu o anumită frazare.. Personajele lui Florin Pîtea au un plus de viaţă personală, ele nefiind doar simpli actanţi, marionete ale unei singure motivaţii de tip „me-Tarzan – you-Jane”, respectiv „me-Picard – you-bloody-Romulan”, cu finalităţi onomatopeice şi pirotehnice. Dacă în primul volum, Necropolis, personajele se preocupă în primul rînd de supravieţuirea lor într-o lume a unui post-industrialism torid în care codurile se topesc într-un amalgam postmodern ameţitor, în al doilea volum, An/Organic, personajele sunt în primul rând psihisme, şi numai apoi vectori ai acţiunii. Se reţin astfel micul Stevie („Suburbia”), o entitate virtuală, un program care rulează într-o buclă viaţa unui băiat între şapte şi opt ani – un program care citeşte benzi desenate, se joacă în curtea casei dintr-o suburbie idilică (un domeniu virtual, evident), are sentimente şi frică de moarte (ştergere); apoi Slippery Sly, văduva Ching, Alex Dickinson, personaje cu vieţi multifaţetate şi care interacţionează nonliniar, fiind capabile să treacă peste facilităţile dezumanizante ale tehnicii şi ciberspaţiului.

Aici ar fi necesar să se menţioneze rigurozitatea cu care Florin Pîtea construieşte aceste personaje, sigur pe cale de consecinţă cu rigurozitatea construcţiei cuprinsului cărţii. (Am putea dezvălui aici şi indicaţia „secretă” de lectură dată de autor prietenilor – cărţile lui trebuie citite de la prima povestire, în ordine, către ultima.) Este importantă această rigoare fiindcă Pîtea reuşeşte în diferitele sale tipuri de proză (fantastică, parodică, cyberpunk, basm/fantasy) să dea ceva nou prelucrînd clişee vechi, întocmai cum dintr-o bucată de fier îndoit un făurar poate face o sabie nouă.

Astfel, personajele din prima secţiune a An/Organic-ului, intitulată România?, sunt fie ciobani ardeleni din bancuri („Transhumanţă la est de mileniu”), fie un „sărman Dionis” de cartier („Alături de tine”). Proza aceasta şi personajele ei au cîteva inflexiuni groteşti şi un final horror asemănător cu cele ale lui Radu Tuculescu din Cuptorul cu microunde. Ce aduce nou Florin Pîtea este însă o aplecare către poetic şi către metafizic. La fel se întîmplă şi cu prozele din a treia secţiune (a doua dă titlul volumului şi am vorbit de ea deja), Alte tărâmuri, unde miturlie germanice, prelucrate de fluviul fantasy anglo-saxon, sunt în parte sintetizate în „Pui de lup, inimă de şarpe”.

Concluzia cititorului la terminarea lecturii An/Organic-ului se va înscrie, cel mai probabil, într-o zonă emoţională. Florin Pîtea reuşeşte fără dubii să fie un entertainer, după ce a demonstrat cu Necropolis că este un scriitor. Şi spun asta fără să fiu colonizat de nanozoarele lui, cred. (top)

 

Această recenzie a apărut pe site-ul http://www.cartea.info la data de 27 mai 2004 şi este reprodusă aici prin amabilitatea domnului Vlad T. Popescu

 

Necropolis de Florin Pîtea – Editura Amaltea

De Vlad T. Popescu

 

Şi dacă am putea citi această carte fără să fim marcaţi de prejudecăţi? Pentru că ele ne spun că ţinem în mâini un volum science-fiction, că trebuie să ne pregătim pentru un simplu divertisment, pentru o lectură făcută în fugă şi în orice condiţii, iar singurul regret trebuie să fie acela, adolescentin, că am ajuns mult prea repede la ultima pagină.

Dar, dacă nu am avea această prejudecată, nu ne-ar mai mira că plăcerea lecturii creşte prin cântărirea fiecărei fraze până la decelarea ultimei semnificaţii, a celei mai ascunse intertextualităţi, şi ne-am permite să fim invidioşi, ca în faţa scriitorilor cu talent „omologat” prin abordarea unor genuri prestigioase şi respectarea unor cutume universitare.

O altă prejudecată, susţinută şi de autor, şi de prefaţator, şi de toţi cei care au mai scris despre acest volum aflat la a doua sa ediţie, este omagiul permanent adus lui William Gibson.

Dar, dacă nu am fi dirijaţi cu atâta precizie, am avea libertatea de a ne gândi şi la Daniil Harms, şi la mulţi alţii pentru care fronda şi experimentul au justificat pariul lor cu literatura.

Pentru că Necropolis, fie el privit ca un roman în care autorul nu a dorit să facă efortul de a gestiona materialul epic şi a lăsat asta pe seama cititorului, fie privit ca o culegere de povestiri plasate într-un univers coerent, trebuie lăsat liber de orice prejudecată pentru a fi înţeles.

Şi pentru a descoperi că miza nu este hard-ul şi soft-ul. Care au un rol în atmosfera cyberpunk, un rol coerent, nu sunt un simplu decor, cum se întâmplă la aproape toţi cei care au încercat pe la noi să-şi măsoare puterile cu Gibson. Pentru a descoperi că miza este meditaţia asupra informaţiei, a valorii şi semnificaţţiei acesteia. Pentru că personajele atât de bine construite şi descrise cu mult umor luptă pentru informaţie aşa cum, altă prejudecată, se luptă pentru o palmă de pământ.

M-am întrebat în ce măsură autorul ar fi putut transmite exact aceleaşi idei fără să recurgă la un univers cyberpunk şi răspunsul pe care mi l-am dat a fost că era posibil, oricât de ciudat ar părea. Ce-i drept, ar fi fost păcat de culorile tari şi de gri-urile care ţin de convenţiile genului.

Nu ar fi fost păcat însă dacă Florin Pîtea ar fi renunţat definitiv la neîncrederea în formula adevărului sugerat şi nu explicat, la falsa proiectare în „viitor” a unor „cârlige” dâmboviţene şi ar fi realizat stridenţa acestui jargon suburban şi infracţional.

În acel timp altfel al cărţii scrise de autorul exploatat şi epuizat de propria lui lăcomie – cartea începe cu o miniatură pe această temă ce trebuie privită ca o cheie secundară în descifrarea a ceea ce urmează – în acel timp în care europenii sunt stigmatizaţi şi obligaţi să poarte în piept o cruce albă pentru a fi batjocoriţi precum purtătorii stelei lui David, eroii lui Florin Pîtea, lacomi şi ei după informaţie, sau chiar ei înşişi informaţie în stare pură, inteligenţe artificiale, sunt mai umani şi mai semnificativi decât majoritatea personajelor de seră din proza contemporană.

Cartea o veţi descoperi uşor în librării, coperta fiind ilustrată de Tudor Popa în maniera lui inconfundabilă.

Citiţi pe îndelete şi fără prejudecăţi! (top) 

 

Această recenzie a apărut pe site-ul http://www.cartea.info la data de 1 septembrie 2004 şi este reprodusă aici prin amabilitatea domnului Vlad T. Popescu

 

An/Organic de Florin Pîtea – Editura Amaltea

De Vlad T. Popescu

 

Numai un scriitor talentat poate alterna spectaculosul „gratuit” cu satira neiertătoare fără să cadă în păcatul kitsch-ului. Iar dacă vom reduce analiza textului la evaluarea vocabularului folosit, ceea ce s-a mai făcut cândva din dorinţa de a arunca în cârca matematicii efortul de interpretare a textului, vom descoperi că Florin Pîtea utilizează mai multe cuvinte pe metru pătrat decât oricare alt contemporan al său.

 

Iar această benignă „risipă” poate fi şi motivul pentru care nu avem pe rafturi zece volume scrise de acest autor – ar fi avut timp să le scrie, ne-ar fi bucurat pe toţi ca ele să existe! – ci numai două, apărute acum la Editura Amaltea.

Încă tributar unui fandom care a avut un rol considerabil în impunerea autorului, volumul de povestiri este parazitat de pseudo-dedicaţii sub formă de schiţă, de şarje prieteneşti greu de înţeles pentru cititorul neutru, conţine povestiri propuse cândva unor antologii tematice care fie nu au mai apărut, fie au avut tiraje discrete, povestiri care, în lipsa contextului şi a proiectului, sunt mai greu de apreciat.

Chiar şi aşa, din această categorie, „Transhumanţă la est de Mileniu” poate fi inserată în manuale ca un comentariu modern şi post-modern la „Mioriţa” şi, conştient de sacrilegiul pe care îl propun, poate înlocui cu totul „Mioriţa” dacă rolul acesteia ar fi numai acela de a defini firea românului.

Celelalte povestiri, corpul central al volumului, grupate chiar sub titlul An/Organic, merită o atenţie suplimentară. La ceilalţi autori, mai toate prozele cyberpunk sunt sumbre, apelează la un univers „tehnofag”, negociază cu semnificaţia dependenţei de inteligenţa artificială şi au un plot de tipul călătoriei iniţiatice, cel mai potrivit pentru a pune toată povestea în slujba unei simple descrieri, mai mult sau mai puţin coerente, a lumii imaginate. Pîtea mai vine cu ceva în plus, dincolo de satira amintită deja, vine cu personaje ale căror trăiri sunt general umane, nu sunt artificiale (în sens estetic), personaje care simţi că, dacă ar fi evoluat în spaţiul generos al unui roman, ar fi avut puterea să se schimbe, să evolueze în urma aventurilor modelatoare pe care le trăiesc.

Este şi motivul pentru care merită aşteptat un roman al lui Florin Pîtea. Un roman cyberpunk, un roman fantasy sau, mai bine, un roman pur şi simplu. Distanţarea de nuanţele SF ar putea să dezamăgească fandomul, dar ar fi benefică pentru autor. (top)

 

Această recenzie a apărut în revista Axioma, nr. 7 (52), iulie 2004, şi este reprodusă aici prin amabilitatea domnului Florin Dochia.

 

An/Organic de Florin Pitea

De Florin Dochia

Fără îndoială, proza lui Florin Pîtea se situează în descendenţa geografiei imaginarului propusă de William Gibson. Admiraţia recunoscută a autorului pentru „maestrul său” postmodern îl împinge la inventarea unui viitor dominat de IT la toate nivelele, o lume reală dublată de o alta, virtuală, interdependente până la un punct, dar ajungând până la preluarea în stăpânire a celei dintâi (cea mai veche) de către cea de-a doua şi tendinţa de a o înlocui. Pîtea foloseşte aceleaşi tehnici narative „conden­sate", presară textul cu detalii tehnice sclipitoare, îşi plasează personajele într-o zonă underground, un lumpen al unei societăţi post-conflict planetar. Ceea ce nu-1 abandonează tentaţiei „esteticii stradale” adoptată de autorii români ai generaţiei '90 (cultivaţi de Jurnalul SF). Aflat la a doua prezenţă editorială (după Necropolis, Ed. QED, 2001, reeditată acum), autorul elegantului volum intitulat An/Organic (Ed. Amaltea, 2004) se aşază mai comod într-o nişă literară personală, aparţinătoare de cyberpunk, care nu respinge subtilitatea construcţiei din mainstream (beletristica tradiţională), dar îşi asumă inte­gral urmările knowledge revolution. Lumea inventată de Florin Pâtea este, înţelegem, aceea de mâine cu oamenii de azi şi de totdeauna - psihologii şi comportamente recognoscibile, relaţii şi întâmplări cu care suntem obişnuiţi, în fond, chiar dacă (sau mai ales că) o umbră orwelliană pluteşte pe cerul întunecat. Şi totuşi, nimic miraculos, magic, feeric, fabulos, straniu, insolit, grotesc - autorul prezintă totul ca fiind ceva foarte firesc. O normalitate subînţeleasă traversează naraţiunile, iar în ecoul auctorial simţim o tandră ironie. Personajele sunt, ca să recurg la un termen al lui Rene Berger, „cosmocefale", tinzând a cuceri toate cele trei teritorii de manifestare - logo-, grafo- şi videosfera (Regis Debray) - şi de comunicare-semnalizare. Ele sunt plasate de autor într-un spaţiu la simbolului şi al eticii care dă măsura valorii de circulaţie (lectură) a textelor.

Ce se petrece, totuşi, în naraţiunile lui Florin Pîtea?

Un cetăţean pleacă să facă rost de un sac de cartofi. Pentru asta urcă într-un neuropanzer - vehicul blindat şi superinformatizat legat de sistemul nervos central al celui care-1 conduce - cu care străbate un drum de coşmar, vânat, dar şi ajutat, de tot felul de entităţi polimorfe şi organico-minerale, să le zicem post-umane. „Prin sandvişul acesta de para­noia urbană nu intra nici urmă de  lumină, dar asta nu deranja cu  nimic clientela localului, compusă  din doi tipi, un orb cu arahnoghidul său Sony şi un protezat ai cărui ochi Zeiss Ikkon erau comutaţi permanent pe spectrul infraroşu." Desigur, aduce acasă, unei soţii indiferente, care tocmai îşi „ucisese" antrenorul-android, cartofii de contrabandă. Peste tot atârnă,   precum  sabia lui Damocles, deasupra lumii, ideea alegaţiei din „Alături de tine”: „Viaţa, sub orice formă, este o tulburare insuportabilă a simfoniei tăcerii". Povestirea din care tocmai am citat aminteşte de „Metamorfoza" kafkiană - dar nu e singurul loc unde, deliberat, Florin Pîtea reia, reface, inversează, simulează, pastişează în marginea sau înlăuntrul unor motive livreşti. („Jurnal de călătorie" întoarce chiar trama celebrei povestiri al cărei erou este Gregor Samsa, dar este numai un nivel secund la naraţiunii, cel care, adesea, aduce surpriza.) Experimentul său este eminamente posmodernist, recuperator de sincronie, deconstruind modele canonice din „cultura oficială". De fapt, totul este sincronie în povestirile din acest volum. Sfârşitul istoriei a fost, ne aflăm în post-istoric, există doar noapte şi zi (întunecată), ele îşi urmează în continuare alternanţa, chiar dacă după un algoritm necunoscut. Ne aflam, de asemenea, într-un continuum temporal al spaţiului virtual, unde nimic nu se opreşte, niciodată.

În „Transhumanţă la est de mileniu", un cioban şi ucenicul său călătoresc agale, discută obiceiurile şi pericolele meseriei. În final, aflăm ca turma are o singură oaie, mânată de baciul care-şi confecţionează ţigări din tutun Samson, le aprinde cu o brichetă Zippo, găteşte alimente din conserve la un aragaz Primus, ascultă Maria Lătăreţu la un CD-player portabil.

În „Veniţi afară", Iisus se întoarce pe Pământ şi învie toţi morţii, dându-le viaţă veşnică. „Şi era hotărât să se ţină de cuvânt." Desigur, se instaurează haosul.

„Pui de lup, inimă de şarpe" este un excelent exerciţiu de fantasy - gen de succes azi, vezi Stăpânul inelelor, Harry Potter, etc.

Cele mai complexe consecinţe în acţiunile relatate apar din „invenţia" unor entităţi microscopice numite nanozoare, rezultat al unor cercetări secrete scăpat în afara laboratorului. Ele se aseamănă omului „numai" în trei caracteristici: sunt inteligente, autoprogramabile şi autoreproducătoare. Adică acelea esenţiale. Ele fac bine(le). Ele menţin echilibrul. Ele vor să salveze planeta de la degradarea în urma poluării. Ele creează armonie, înlocuiesc necesitatea muncii, reciclează toate deşeurile. Conduc, insesizabile, lumea, o lume din care a fost alungat anorganicul, totul - locuinţele, vestmintele, mijloacele dde transport etc. - este controlat de nanozoare, organizate în ceva numit Comindserv. Sunt şi unii care se revoltă, care vor să se elibereze de sub tutelă. Dacă vor reuşi, autorul nu ne spune. Încă.

Ne spune, însă, o mulţime de alte istorii, rod al unei imaginaţii lipsite de complexe şi aparent inepuizabile, scrise cu mâna sigură a prozatorului „şcolit" la marile texte ale lumii, pentru care valorile cuvântului ca vehicul şi mate­rial de construcţie al structurilor narative sunt familiare. Florin Pîtea produce, ca orice postmodernist care se respectă, fragmente ale unui puzzle narativ aparent infinit, ficţiuni decanonizate, subtil ironice, hibridizate, deliberat textualiste, dinamitând stereotipuri. Că acestea sunt puse sub semnul science-fiction, mai precis cyberpunk, mi se pare secundar. Florin Pîtea este, organic, prozator şi are de spus încă multe despre lumea ficţională, pe care, încet-încet, o structurează. Pentru a o înlocui pe aceasta, reală?... (top)

Această recenzie a apărut iniţial în revista Observatorul cultural nr. 272, 9-15 iunie, în cadrul rubricii “Fantasy şi science fiction”, şi este reprodus aici prin amabilitatea domnului Michael Haulică.

Mr. Cyberpunk.ro

De Michael Haulică

Dacă e să vorbim despre cyberpunk în România, atunci automat trebuie să pronunţăm numele lui Florin Pîtea. Cîndva îi ziceam Mr. Cyberpunk.ro. Ştiu că cei care s-au aplecat asupra fenomenului la noi în ţară îl citează îndeosebi pe Sebastian A. Corn, dar acesta face parte dintr-o ramură a cyberpunk-ului autohton (şi, oarecum, autohtonizat, în vogă la jumătatea anilor ’90), împreună cu Dănuţ Ivănescu, Don Simon, Ana-Maria Negrilă şi alţi cîţiva. În prozele cyberpunk, Pîtea a rămas fidel filiaţiei directe din William Gibson, filon pe care, în ultima vreme, s-a mai afirmat tînărul Bogdan Gheorghiu (Hax Grid, Editura Nemira, 2003).

Florin Pîtea s-a născut în 1971 la Cîmpina. Are o licenţă şi un masterat în filologie, este lector la Universitatea Spiru Haret şi îşi pregăteşte doctoratul cu o teză despre cyberpunk. A debutat în 1992 cu povestirea “Noaptea cea mai lungă” (Anticipaţia nr. 489). A publicat recenzii, eseuri, povestiri. A tradus din Walter Jon Williams, William Gibson, Bruce Sterling, Greg Egan, Eric Brown, James Patrick Kelly, Michael Swanwick, Neal Stephenson şi alţii. Este prezent în almanahurile Anticipaţia (din 1993 pînă în 2000) şi Nautilus 2001, în antologiile Nemira ’95, Nemira ’96, România SF 2001, Alte lumi, alte legende (2002). Volume proprii: Necropolis (Editura QED, 2001; ediţia a doua la Editura Amaltea, 2004) şi An/Organic, Editura Amaltea, 2004.

An/Organic este un volum de povestiri şi nuvele cyberpunk printre care s-au mai strecurat şi alte cîteva care puteau lipsi, dînd astfel o mai mare coerenţă cărţii, pentru că despre o carte vorbim şi de astă dată. Multe dintre texte sînt legate între ele prin peisaj, personaje sau întîmplări. De aceea autorul a şi simţit nevoia să le numeroteze, sugerîndu-ne astfel să le citim în ordine.

Florin Pîtea are un discurs direct, fără floricele stilistice – cîtă vreme nu e şi ăsta un stil –, uzînd de un limbaj vioi, apropiat de cititor, cu mult umor – deşi uneori prea se vede că a asimilat lecţia discursurilor americane împănate cu bancuri aducătoare de popularitate, prea vrea să fie pontos. Influenţele sînt clare şi lesne detectabile, lecturile din Chandler, Pynchon şi Gibson punîndu-şi amprenta pe felul în care îşi structurează textele, pe felul în care îşi construieşte personajele, în care spune povestea. Găsim peste tot trimiteri la cărţi şi personaje celebre – cînd acestea nu devin chiar personaje în propriile-i texte – Pîtea fiind un scriitor „cultural“, adică dintr-aceia care-i mai şi citesc pe ceilalţi. Nu-i este străină parodia (“Neuropanzer”), deşi un cititor mai puţin obişnuit cu cyberpunk-ul american s-ar putea să nu facă deosebirea între aceasta şi textele originale, ceea ce nu-i chiar „de bine“... Uneori textele lui Pîtea prea seamănă a Gibson şi ai impresia că citeşti lucruri pe care le-ai mai citit.

Iar senzaţia e cu atît mai neplăcută atunci cînd textele nu se deosebesc prea mult între ele, acţiunea fiind extrem de simplă – cineva are de făcut un transport, este în urmărirea cuiva ori trebuie să omoare pe cineva – restul fiind doar descriere de spaţiu, ambient, tehnologie, reguli sociale. La urma urmei, gadgeturi de care literatura SF este plină, lucruri de care cititorii care nu sînt fani ai genului fug, şi au dreptate să fugă, pentru că în tot potopul de implanturi şi dispozitive şi arme care de care mai inteligente, literatura rămîne pe-afară... Păsăreasca cyber nu ţine loc de cuvinte care să stîrnească emoţia, mirarea, revelaţia. De aceea este foarte greu de scris cyberpunk. De aceea, poate, grupul de care vorbeam mai înainte s-a desprins de sub influenţa lui Gibson, căutînd un alt mod de exprimare care să le elibereze cuvintele.

Textele în care Pîtea reuşeşte să se smulgă din cyberpunk-ul cu orice preţ mi se par şi cele mai reuşite, cele în care decorul este discret şi tehnologia există fără a ni se băga cu obstinaţie sub ochi.

“Ol’ Man River Blues” este una dintre aceste povestiri. Eddie Sullivan, partenerul lui James Boucher este asasinat prin injectarea unei supradoze de substanţă folosită de scafandri pentru egalizarea presiunii. În consecinţă este spulberat, împrăştiat pe toţi pereţii biroului. Boucher îi caută pe asasini, asasinii îl caută pe Boucher şi, pînă la urmă, acesta reuşeşte să-i toarne pe vinovaţi – nou-apăruta mafie a orbitalilor – concurenţei şi fuge la ferma lui din Mississippi de care nu ştia nimeni. Cînd ajunge, găseşte în cutia poştală o scrisoare ce conţine un singur cuvînt, „mulţumesc“, din partea Yakuzei... Nimic ostentativ, o poveste care curge, care te atrage, te ţine lipit de carte.

“Legiune”. Într-o Londră victoriană, pe Podul Waterloo, apare o înfloritură din piatră. Este distrusă, dar apare alta. Şi tot aşa. Toată Londra înfloreşte. Apoi apar icoanele pe geamuri, icoanele Sfintei Emma a Tăcerii (ştim dintr-o poveste anterioară despre crucificarea Emmei, cea care a fugit dintr-un laborator cu un flacon plin cu nanozoare, microorganisme autoprogramabile şi autoreproductibile...).

Povestea continuă cu Jack Spintecătorul şi crimele lui anchetate de Sherlock Holmes şi doctorul Watson, cu Thomas Edison şi Florence Nightingale, cu Walt Whitman şi Sam Clemens/Mark Twain pe care ziaristul narator i-a cunoscut fie pe cîmpurile de bătălie de la Gettysburg şi Plevna, fie pe drumul spre Anglia, fie la Londra unde îşi construieşte un calculator cu motorul analitic al lui Babbage, cartele perforate, maşină de scris şi un ecran kinotropic, ba mai mult, foloseşte şi reţeaua internaţională de telegraf – iacă Internetul! Tot la Londra o cunoaşte pe Lady Ada Lovelace care-i dezvaluie misterul: nanozoarele eliberate de Emma au preluat controlul şi, recunoscătoare fată de eliberatoarea lor, îi ajută pe oameni. Dar „nu într-atît încît să oprească evoluţia vieţii pe Pămînt de dragul lor“.

Cînd scrie cyberpunk după cyberpunk, Pîtea e monoton. Cînd ajunge şi în fantastic, în steampunk sau în fantasy, ne arată că este un scriitor complex şi cu multe mijloace. Să admirăm voinţa lui Florin Pîtea de a scrie proză şi capacitatea de a o face. (top)

 

Această recenzie a apărut iniţial în ediţia electronică a revistei Lumi Virtuale, iar ulterior pe weblog-ul editorului Horia Nicola Ursu, la http://millenniumpress.blogspot.com, şi apare aici cu permisiunea autorului.

 

Pîtea Reloaded

sau

Vîrful unui aisberg

de Horia Nicola Ursu

 

Puţini cititori au trăit vreodată experienţa bizară de a se recunoaşte în personajele unei cărţi. În cazul cititorilor profesionişti, o astfel de experienţă e cu atît mai paradoxală: mă aflu, iată, în poziţia bizară (dar provocatoare de fiori estetici cu totul aparte) de a comenta un volum în care mă regăsesc, în repetate rînduri, în calitate de personaj! Voi încerca să-mi păstrez obiectivitatea. La fel ca şi Necropolis (cartea de debut al lui Florin Pîtea, a cărei ediţie secundă a apărut simultan cu acest volum), culegerea de faţă strînge laolaltă (aproape) toate textele risipite prin reviste şi antologii în intervalul scurs de la ultima apariţie editorială, dar şi cîteva producţii inedite. De aici, uşoarele inegalităţi între textele care îl compun, dar şi senzaţia pregnantă a unei certe evoluţii în plan stilistic, ce pare a se produce chiar sub ochii cititorului.

An/Organic constituie o treaptă superioară în evoluţia unuia dintre cei mai interesanţi scriitori din arealul F/SF românesc. O demonstrează varietatea tematică mai mare (Necropolis fiind o explorare exclusivă a filonului cyberpunk), desprinderea (sau intenţia desprinderii) de modele (Gibson şi Sterling, în primul rînd), dar şi elaborarea stilistică superioară. Prozele acestui volum secund sînt structurate – tematic – în trei părţi. Cea dintîi cuprinde texte cu „specific românesc” şi constituie, fiind vorba de cosmopolitul Florin Pîtea, o surpriză plăcută. În „Fricţiuni”, acesta ni se dezvăluie ca un ironist fin, ce ştie să mînuiască îndemînatic uneltele necesare caricaturii. Un excurs impecabil în maniera horror, „Alături de tine” e totodată un exerciţiu postmodern plin de miez. Ultimul text al acestei secţiuni, „Transhumanţă la est de mileniu” şarjează însă exagerat, dovedind inapetenţa autorului pentru textele scrise „la comandă” (textul a fost scris pentru o antologie compilată de Dan Popescu pentru editura Dacia şi intitulată La Est de Mileniu – din nefericire, ea nu a mai văzut, în cele din urmă, lumina tiparului).

Grosul volumului e dat de secţiunea secundă, care justifică şi titlul aflat pe copertă. Aici, scriitorul se dezlănţuie, dînd măsura adevăratului său talent. Florin Pîtea reface, pe parcursul povestirilor din An/Organic, traseul maeştrilor săi transoceanici (de la cyberpunk la steampunk şi de aici la contemplarea ironică a prezentului), fără a cădea însă în capcana pastişei. Sînt texte atent lucrate, în care referinţele livreşti abundă, în care personaje reale (fie că e vorba de Mao Zedong, Philip K. Dick, Jimi Hendrix sau Fletcher Christian) îşi dau întîlnire cu creaţii ficţionale legendare (Ishmael, Jack Spintecătorul, Dracula, Dr. Watson şi Sherlock Holmes), iar destinele cunoscute cititorilor sînt date peste cap, cu fermecătoare graţie auctorială. Pe de altă parte, textele din secţiunea secundă se întrepătrund pe alocuri, personaje recurente şi toposuri ficţionale comune regăsindu-se de la text la text, în posturi diferite. Regăsim aici filonul cyberpunk din Necropolis (mai ales în povestiri ca „Ol’ Man River Blues”, „Suburbia” sau „An/Organic”), alterat însă de un plus de experienţă scriitoricească şi trecut prin filtrul a nenumărate lecturi clasice. Tema predominantă e cea a metamorfozei. Culminaţia acestui ingenios joc o constituie epilogul secţiunii, „Jurnal de călătorie”, unde protagonistul, un gîndac domestic, e martor la secvenţe desprinse din textele anterioare. Finalul, ca un apogeu al referinţelor livreşti, e memorabil şi merită citat în întregime:

 

„A doua zi de dimineaţă, cînd gîndacul se trezi în culcuşul lui, după o noapte de vise zbuciumate, se pomeni metamorfozat în Gregor Samsa.”

 

În fine, ultima secţiune – “Alte tărîmuri” – reuneşte două texte fantastice, cel dintîi scris într-o vervă parodică de bună calitate (o A Doua Venire în contextul postistoric al contemporaneităţii), iar cel de-al doilea în maniera legendelor de sorginte celtică în care şi-a găsit inspiraţia şi Tolkien.

Din păcate, prezentarea grafică (şi îndeosebi ilustraţia frivolă semnată de Tudor Popa: obişnuita-i damă bine dotată pectoral, despuiată şi înfăţişată în preajma unor structuri cu aspect metalic) face un deserviciu cărţii, care ar merita din plin desprinderea din raionul rezervat juvenilităţilor. În ceea ce priveşte conţinutul, avem de-a face cu o carte categoric interesantă. Mai mult chiar, două texte extraordinare – „Ţesătura de vise” şi „Cîteva cuvinte despre tăcere” – mă determină să afirm că, asemeni unui aisberg, adevăratul talent al lui Florin Pîtea de-abia începe să ni se dezvăluie. Nu ne rămîne decît să aşteptăm cu interes Gangland, romanul îndelung promis şi, sînt convins, şlefuit pe măsură. (top)

 

Această recenzie a apărut iniţial în revista “Zarva”, anul VII, nr. 38 (351), 21 septembrie 2006, şi este postată aici cu permisiunea autoarei.

 

Florin Pîtea si Gangland-ul său imaginar

de Andreea Ştefan

 

Autorul, Florin Pîtea, este câmpinean, are o licenţă şi un masterat în filologie, este lector la Universitatea Spiru Haret, este posesorul unui talent rar întâlnit în sfera dinamică a literaturii SF şi este singurul scriitor român care practică curentul cyberpunk. Lansarea romanului a avut loc vineri, la orele 17.00, în sala mică a Casei de Cultură Geo Bogza. Deşi evenimentul nu s-a bucurat de un public numeros, a fost mai mult decât ne-am fi aşteptat. A fost un fel de iniţiere în tainele SF-ului, taine care au traiectorii reale şi care nu necesită o încărcare psihică negativă, dat fiind faptul că nu sunt multi cei care apreciază literatura SF din motive “glorioase” de înspăimântare a minţii umane. Romanul Gangland explorează ex - Statele Unite ale Americii dintr-un posibil viitor apropiat, este o carte cu şi despre adolescenţi, dar scrisă pentru toate vârstele. Este una din cărţile care te acaparează imediat, scrisă într-un stil fluent şi natural, o carte pe care nu vrei să o lasi până nu o termini. Editorul Cristian Cârstoiu exprimă cel mai bine adevărata revelaţie literară a lui Florin Pîtea: “Un roman scris cu vână si cu mult spirit. E ca un joc pe calculator unde imaginile se derulează cu repeziciune...”. Într-un stil aparte, de o naturaleţe deosebită şi fără un discurs pregătit, autorul ne-a povestit de unde, ce este, cum este si de ce este. . . Gangland: “În 1994 am trecut printr-o perioadă mai dificilă, am simţit că îmi lipseau nişte prieteni de care mă despărţisem la încheierea liceului şi am creat nişte prieteni imaginari. Întâi mi-am imaginat peisajul, după aceea personajele şi, din păcate, a durat vreo 11 ani până am reuşit să termin de scris romanul. Vestea bună este că a ieşit un roman mult mai bun acum, decât aş fi fost în stare să scriu atunci, în 1994.” (top)

 

Această recenzie a apărut iniţial pe site-ul atelierKULT şi este postată aici cu permisiunea autorului.

Lume, lume virtuală!
(Florin Pîtea, Gangland, Editura Diasfera, 2006)

de Liviu Radu

 

Se spune că iubeşti pe cineva nu pentru calităţile sale, ci în ciuda defectelor pe care le are. Parafrazînd acesta perlă de înţelepciune, putem afirma că ne place romanul lui Pîtea nu pentru calităţile sale, ci în ciuda defectelor pe care le are. Bineînţeles, nu-i vorba de defecte majore, pentru că talentul lui Pîtea n-ar fi fost suficient să compenseze – doar prin el însuşi - greşeli de logică sau de construcţie romanescă. Pe de altă parte, Pîtea nu putea să facă greşeli decît intenţionat, pentru că în cazul său intervin pregătirea de specialitate şi o cantitate mare de lectură, adică lucruri menite să-l împiedice să facă prostii. În ciuda acestor elemente care par a reprezenta o autocenzură suficientă, Pîtea a acţionat în mod deliberat într-un mod pe care eu îl consider eronat.

De exemplu, unul dintre personajele sale umple pereţii de graffiti. Vom descoperi ulterior că acest lucru are un anumit sens. Singura problemă este că mesajele respective sînt scrise în engleză, în ciuda faptului că personajele vorbesc româneşte.

Un alt exemplu: romanul conţine toate clişeele literaturii cyberpunk, începînd cu grupurile urbane, inteligenţe artificiale şi terminînd cu refugiile din staţiile orbitale. Pentru cunoscătorii genului, treaba devine cam obositoare.

M-am întrebat de ce romanul se numeşte Gangland, pentru că grupările ce acţionează în carte se numesc triburi, nu bande.

N-are rost să vă plictisim cu o sumedenie de lucruri mărunte, de acelaşi calibru, care demonstrează uneori neatenţie, alteori opinii ciudate.

Important este altceva: că în ciuda tuturor acestor lucruri, faţă de care cititorul poate obiecta, romanul are certe calităţi, se citeşte cu plăcere şi lasă o impresie generală favorabilă.

Acţiunea este trepidantă, răsturnările de situaţii sînt frecvente, personajele sînt bine creionate, credibile şi unele dintre ele chiar simpatice. Scriitura este fluentă, frazele - de obicei scurte, percutante – sînt uşor de urmărit, iar dialogurile sună natural. Pîtea este un scriitor talentat şi nu ne dezamăgeşte nici de data asta.

Însă nu mă pot abţine să nu-mi pun o întrebare foarte serioasă: cînd o să priceapă Florin Pîtea că, totuşi, cyberpunkul nu-i oferă cea mai bună cale de afirmare? Cyberpunkul a fost de la bun început o literatură specializată, care respecta anumite canoane născocite de inventatorii genului. În asemenea literaturi, libertatea de mişcare este redusă, un autor nu-şi poate folosi potenţialul creator pe deplin. Sincer vorbind, nu înţeleg de ce Pîtea, care a demonstrat în mai multe ocazii că-i un scriitor cu multă imaginaţie, îşi limitează singur posibilităţile literare. Pînă la un anumit punct, e treaba lui. Dar de la un moment dat, e şi treaba cititorilor. (top)

 

 

 

ACADEMIC    ŢESĂTORUL   INTERVIURI