NECROPOLIS          ŢESĂTORUL           GANGLAND

 

 

Partea I: ROMÂNIA?

FRICŢIUNI

TRANSHUMANŢĂ LA EST DE MILENIU

ALĂTURI DE TINE

Partea a II-a: AN/ORGANIC

1. NEUROPANZER

2. OL’ MAN RIVER BLUES

3. SUBURBIA

4. LA PRIMA VEDERE

5. SOIURI DE PEŞTE

6. CÎTEVA CUVINTE DESPRE TĂCERE

7. AN/ORGANIC

8. FLETCHER CHRISTIAN

9. LEGIUNE

10. PHILIP

11. ŢESĂTURA DE VISE

12. FICŢIUNI 1.999

13. JURNAL DE CĂLĂTORIE

Partea a III-a: ALTE TĂRÎMURI

VENITI AFARĂ

PUI DE LUP, INIMĂ DE ŞARPE

 

Partea I: ROMÂNIA?

Fricţiuni

 

            Da, ştiu că aţi aşteptat numărul ăsta de revistă pînă vi s-a urît. Credeţi-mă pe cuvînt că şi eu l-am aşteptat cel puţin tot atît ca şi voi, şi n-a fost deloc uşor. Dar în fine, asta e, am reuşit încă o dată, noi l-am făcut, voi l-aţi cumpărat, şi (aproape) toată lumea-i mulţumită. De data asta nu rezist să nu vă spun cum a fost treaba. Asta aşa, în loc de editorial.

            Acolo unde stau plouă foarte des, e sus în nord şi mai e şi ceva industrie, cîtă a mai scăpat neînchisă, şi aţi fost pe la şcoală, aşa că nu-i cazul să vă mai explic cum e cu efectul de seră. După cum ştiţi, prea multe chestii nu se pot face pe ploaie, decît treaba aia cu banii şi ailaltă cu nevasta. Numai că am absolvit filologia şi lista mea cu activităţi pentru zile ploioase e ceva mai lungă. Exact. În zilele ploioase mă apuc şi mai scriu, mai traduc, mai redactez, mai pun de-o carte, de-o revistă. Şi plouă aproape-n fiecare zi.

            Azi aşa, mîine-aşa. Într-un an mai ploios decît alţii mi s-a umplut casa de manuscrise şi-am convins-o pe nevastă-mea să deschidem editură şi să publicăm o revistă literară. Nu, nu scriu ca Asimov, ziua şi noaptea, şi cu mîinile şi cu picioarele. Manuscrise au mai venit şi de la alţii, fiindcă probabil mai plouă şi prin alte părţi.

            Ei, şi dacă tot am pus de-o revistă literară a trebuit să alerg încolo şi-ncoace după aprobări, semnături, parafe, în fine, un circ întreg. Cred că mai puţine aprobări mi-ar fi trebuit ca să pot detona o rachetă nucleară decît ca să pot edita o revistă. După toată alergătura, nu vă pot spune decît că revistele, fie ele şi literare, sînt cam ca mezelurile: ai un respect mult mai mare pentru ele dacă nu ştii cum se fac.

            După ce-am strîns toate aprobările, s-a chemat în cele din urmă că am editură. Măcar atîta cît să facă unul dintre colaboratori glumiţe literare insipide pe seama ei. A început altă alergătură cu primul număr al revistei pe la tipografie, fă rost de hîrtie, de una, de alta. Dacă mă gîndesc cum a fost, nici nu pot să-mi dau seama cînd şi cum l-am redactat, că nu-mi mai aduc aminte decît de drumuri, drumuri, drumuri. Dar a apărut pînă la urmă, şi cum nimeni nu se ocupă de redactare aici la sediu în afară de mine, bănuiesc că, deşi nu-mi mai amintesc, totuşi l-am redactat cumva.

            Poate credeţi că am avut timp să respir măcar după ce am scos exemplarele primului număr al revistei din tipografie. De unde. Altă alergătură. Cu difuzarea. Cu contabilitatea. Cu impozitele. Încasări n-am prea avut, de, ca la-nceput, dar impozite ştiu c-am plătit. Lasă, mi-am zis, nu-i nimic, numărul al doilea precis o să se vîndă mai bine.

            Ce mi-a scăpat din vedere a fost că înainte să-l vînd, preferabil mai bine, trebuia mai întîi să-l fac. Am luat toate brambureala de la capăt, cu sponsori, cu colaboratori, cu materiale. Pînă să mă dezmeticesc bine între difuzarea primului nunmăr, care nu se făcea singură, şi redactarea celui de-al doilea, care nu era mai brează, m-am trezit că trecuse ditamai anul. Un an ploios, din cîte-mi amintesc.

            Al doilea număr chiar s-a vîndut mai bine, cît să acoperim cheltuielile şi să plătim impozitele. Bun, las' că al treilea o să se vîndă şi mai bine, mi-am zis. Găsim noi ceva, îi punem copertă color, promitem un număr patru de să plîngă lumea, şi o să se vîndă. Alergături, hîrtie, tipografie, difuzare, toată treaba de la capăt şi între timp poştaşul a început să aducă scrisori de la voi, asta e, nu toată lumea are e-mail, mai scrie şi pe hîrtie, mai trimite prin poştă. Scrisori de apreciere, din partea voastră nici nu ne aşteptam decît să fiţi drăguţi şi să ne primiţi cu braţele deschise, să ne citiţi şi să ne iubiţi, aşa că am vorbit cu nevasta, am făcut un efort de voinţă, am mai alergat pe la sponsori, i-am mai luat cu vorba bună pe-ăia de la tipografie şi am făcut revista semestrială, ca să vă bucuraţi de două ori mai des cînd o vedeţi pe piaţă.

            Numărul trei s-a vîndut, sau mai precis s-a evaporat într-un mod destul de misterios, că bani n-am prea văzut de pe urma lui decît aşa şi-aşa, cît să acoperim cheltuielile strict necesare şi impozitele. Vînzări mai mari, impozite mai mari, n-ai ce să-i faci. Nu-i nimic, înainte cu numărul patru. Am aranjat cu soţia, am vîndut maşina, am mai dus cu vorba nişte rude şi cîţiva prieteni, am mai făcut rost de bani pentru două-trei numere.

            Poştaşul a început să ne aducă scrisori prin care ni se cereau abonamente. Am mai ţinut-o aşa, cu apariţii semestriale, cale de vreo trei numere şi pe urmă am zis să o public trimestrial, ca să simtă cititorii că au abonament. Toată alergătura trebuia făcută de patru ori mai repede, şi n-aveam pe cine să trimit în locul meu. Nevastă-mea are un post adevărat, cu program şi carte de muncă. Şi cu salariu. Nu ştiu ce m-aş face fără ea.

            Între timp a mai crescut şi tirajul, au început să curgă şi scrisorile prin care ni se cereau abonamente sau exemplare mai vechi, ni se propuneau materiale pentru publicare, iar poştaşul venea cu un sac numai şi numai pentru redacţia revistei. Printre scrisori au început să se strecoare şi cele de genul: "Stimate domn, agentul meu a făcut contract cu tine pentru publicare în primul număr al revistei. De publicat ai publicat, de plătit n-ai plătit. Aştept cu interes." Am mai dat cîte un telefon, le-am explicat cum e cu cheltuielile, cu impozitele, cu următorul număr al revistei, aşa e viaţa, statul nu iartă. Au înţeles.

            Vînzările au crescut de m-am speriat. A trebuit să mai închei un contract la o fabrică de hîrtie. Din străinătate au început să vină mesaje şi propuneri de colaborare, întîi de prin Franţa şi Marea Britanie. Bun. Citit. Plăcut. Publicat. Unele scrisori erau acum făcute cu litere decupate din ziar: "ŢI-AM RĂPIT HAMSTERUL. DACĂ NU NE PLĂTEŞTI COLABORAREA LA NUMĂRUL DOI N-AI SĂ-L MAI VEZI NICIODATĂ." Hamsterul a dispărut de-adevăratelea, nu l-am mai găsit, a plîns nevastă-mea de s-a-nvineţit, n-am putut s-o-mpac cu nici un chip şi bănuiesc că nu s-ar da aşa de ceasul morţii dacă m-ar răpi careva pe mine, în fine, între timp trebuia să mă duc iar la tipografie, i-am luat alt hamster, i-a mai venit inima la loc pînă săptămîna următoare cînd prin poştă ne-a sosit într-un plic o lăbuţă de-a amărîtului, alte bocete, alte crize. Aveam de tradus un text al unui colaborator din America, aşa încît am lăsat-o într-ale ei şi i-am dat înainte cu traducerea, nu de alta dar între timp revista devenise lunară şi termenul apariţiei se apropia văzînd cu ochii.

            Poşta ne trimitea deja corespondenţa cu o maşină specială, aruncau zilnic sacii cu scrisori în dreptul uşii de la intrare şi din cînd în cînd trebuia să merg ca să croiesc cărare printre ei cu lopata. Mai veneau şi pachete, unul a fost inscripţionat Deschideţi cu grijă şi semnat The Unabomber şi-am avut aşa o jenă, nu l-am deschis, cu altă ocazie am primit tăbliţe din piatră cu porunci, am apreciat gluma şi-am publicat poruncile cu adnotări ca scrisoarea lunii, iar a doua zi ne-a venit la redacţie un trăznet însoţit de-un bileţel semnat de Dumnezeu, au ars toate maldărele de scrisori din curte ca nişte lumînări, norocul nostru că n-a ars şi casa, şi uite-aşa ne-am hotărît să publicăm revista de două ori pe lună.

            Între timp vînzările au crescut de mai mare dragul, am început să avem abonaţi prin străinătate, banii au ajuns să curgă, dar în general curgeau de la cititori direct la vistierie ca impozite, mai puţin rămăşiţele din care scoteam următorul număr al revistei. Bafta mea că măcar ne acopeream de fiecare dată cheltuielile şi n-a trebuit să vindem casa şi să ne mutăm cu chirie. Casa e frumoasă, am scoate din ea de vreo şase-şapte numere de revistă, dar ar fi păcat. Unii colaboratori nemulţumiţi s-au apucat să mă intercepteze pe la tipografie, pe la fabrica de hîrtie, pe la difuzori. Prima dată am încercat să-i iau cu vorba bună, iar ei au încercat la rîndul lor să-mi măsoare spatele cu cîte-un baston, de ajunsesem să deosebesc esenţa lemnului după calitatea vînătăilor. Cînd am simţit că nu se mai putea, mai ales că bastoanele începuseră să fie înlocuite cu săbii ninja meşterite prin Pantelimon, mi-am angajat nişte budigăi cu umeri laţi şi frunte îngustă care te făceau să-ngheţi chiar şi-n cazul paşnic în care doar se uitau fix la tine. Buni şi ăştia, nu s-a mai luat nimeni de mine, tipii de pe la tipografie, difuzare şi minister au devenit dintr-o dată suspect de cooperativi, numai că flăcăii cu frunte-ngustă n-au înţeles prea bine ce era cu pachetul ăla care ticăia, şi aşa se face că a trebuit să angajez altă secretară şi să zidesc alt sediu. Poştaşii se-nvăţaseră şi ei, săracii, aduceau corespondenţa într-un camion blindat, iar de descărcat îl descărcau echipaţi în costume de Kevlar.

             Am primit materiale şi de pe staţiile orbitale, le-am publicat, între timp Interzone dăduse faliment pentru că cititorii lor trecuseră la noi, totul mergea bine, revista se vindea la scară continentală şi în ediţii săptămînale, iar bugetul statului se redresase vizibil de la sumele pe care le plăteam ca impozit, motiv pentru care au fost drăguţi şi au făcut o grilă de impozitare special pentru revistă, grilă concepută în avantajul administraţiei de stat, se-nţelege. Numărul o mie a avut un text de la un colaborator de pe Marte, după care am publicat lucrări de la coloniştii sateliţilor jovieni. Într-o dimineaţă, făcînd tranşee cu lopata printre scrisorile pe care poşta ni le vărsase dintr-un TIR, am găsit o bombă atomică. Nevastă-mea a-nceput să-şi smulgă părul din cap că ce ne facem, Dumnezeule, o bombă atomică, dar i-am spus să nu fie bleagă, că o bombă de-asta costă, nu glumă, foarte bine c-au dat-o la noi în grădină şi să zică mersi că n-a explodat, am vîndut-o imediat la rakeţi şi-am mai scos de două numere ale revistei, între timp ăia de la tipografie mi-au dat un ultimatum pe motiv că ei nu mai apucau să onoreze alte comenzi din cauza revistei. N-am avut ce să fac, i-am cumpărat cu tot cu ultimatum şi mi-am văzut de treabă, revista se tipărea deja de două ori pe săptămînă, ne soseau colaborări din norul lui Oort iar scrisorile de la cititori se livrau deja cu vagonul. A mai venit o bombă, de data asta termonucleară, care chiar a explodat, noroc că fusesem prevăzător şi construisem un buncăr în fundul grădinii, m-am mutat acolo cu cele treizeci de telefoniste care lucrau în schimburi ca să răspundă non-stop telefoanelor de ameninţări de la colaboratorii neplătiţi şi în consecinţă nemulţumiţi, din America au început să ne vină nu numai materiale pentru publicat ci şi cîte-o rachetă intercontinentală, de m-am mirat ce pile au colaboratorii noştri texani pe la Pentagon, dar am mai pus un scut din plumb, am mai săpat un tunel între redacţie şi tipografie şi mi-am văzut de treabă.

Pe de altă parte, cînd un laser a dat găuri prin Siberia şi Tibet, iar apoi a vaporizat un sfert din Oceanul Atlantic, n-am făcut imediat legătura cu materialele pe care le primisem dinspre Proxima Centauri cu cîtva timp mai înainte. Se înfuriaseră şi acum încercau să ne dezintegreze redacţia, numai că de la distanţa aia le venea destul de greu să regleze tirul pentru o lovitură de precizie chirurgicală. Am transmis o notă explicativă la Organizaţia Naţiunilor Unite, dar n-am făcut-o prea detaliată pentru că deja revista apărea la fiecare două zile, în redacţie se mutaseră permanent nişte perceptori de la vistierie pe care ajunsesem să-i tratăm ca şi cînd ar fi fost de-ai casei, băieţi buni, săracii, mai făceau o tehnoredactare, în fine, mai mari probleme am avut cu tipografia cînd ne-au zis că nu mai au cum să procure hîrtie, de-a trebuit să cumpăr şi cîteva fabrici, vînzările depăşiseră orice aşteptări şi deja preluasem toţi cititorii de la Asimov's, Analog şi F&SF, prin redacţie forfotea lumea într-o isterie deplină şi cineva a făcut odată greşeala să mă-ntrebe la un interviu transmis în direct la nu mai ştiu ce post de televiziune, apropo de o melodie care se-auzea prin redacţie, ce-ar fi dacă Dumnezeu ar fuma cannabis, şi i-am zis că, dacă e să ne luăm după ce se-ntîmplă cu lumea de cîţiva ani încoace, mai probabil moşu' de la etaj ia amfetamină, fabricile de hîrtie au rămas în cîteva săptămîni fără materie primă, cumpărasem şi păduri dar se terminaseră copacii şi nu mai putea veni lumea la redacţie din cauza pichetelor de ecologişti, aşa că am luat instalaţii de reciclare şi-am tipărit revista pe hîrtia ce ne venea prin poştă de la cititori, nu-i nimic, am mai degajat casa cît de cît, măcar să se vadă din stradă creasta acoperişului, şi cu timpul s-au trimis la reciclare chiar şi manuscrisele de prin redacţie, pînă cînd nevastă-mea a ajuns la fundul sertarelor şi m-a întrebat dacă vreau să trimită la reciclat şi materialele nepublicate, i-am zis că da, asta e, pe ceva trebuie să tipărim revista, că de, copaci nu mai sînt, şi a insistat, chiar şi textul ăsta, da, mă, e de la ochelaristul ăla, cum îl cheamă, ăla care mă pisează mereu la cap cu telefoanele, a nu, stai, pe-ăsta-l punem în revistă.

            Nişte colaboratori nemulţumiţi din constelaţia Pleiadelor ne-au lovit cu o chestie urîtă de tot, o armă cu unde probabilistice, aşa încît două săptămîni n-am mai fost oameni, nici măcar mamifere, şi-am scurmat prin curte, am cotcodăcit şi-am depus ouă pînă n-am mai ştiut de noi, însă revista a apărut în continuare, chiar şi cînd din păsări ne-au transformat în reptile, mai interesant a fost după aceea, cînd revista ajunsese deja să apară de două ori pe zi, ediţie de prînz şi ediţie de seară, cînd nişte entităţi din Norul Mare al lui Magellan ne-au făcut drept răzbunare inversiuni termodinamice şi toate sistemele au căpătat o eficienţă suspectă, ieşea din ele mai mult decît intra, mai puţin bugetul de stat unde în continuare intrau mult mai multe impozite decît ieşeau subvenţii, în fine, revista ajunsese să apară de trei ori pe zi şi să se distribuie prin toate galaxia cînd într-o dimineaţă s-a oprit în curtea noastră o astronavă care i-ar fi dat coşmaruri pînă şi lui Giger şi nişte fiinţe de lumină ne-au anunţat că au fost trimise de Guiness Book of Intergalactic Records TM şi că sîntem nu numai revista cu cel mai mare succes din toate timpurile, cele mai multe numere apărute, ci şi deţinătoarea unui record absolut şi incomparabil în ceea ce privea neachitarea colaborărilor, motiv pentru care ne ofereau un sejur în timp, spaţiu şi universuri posibile, împreună cu nemurirea şi tinereţea veşnică mie, soţiei şi hamsterului, ca să ne putem bucura pe deplin de sejur. I-aş fi luat şi pe perceptori, că mă obişnuisem atît de mult cu ei încît în ultimul timp îi trecusem pe statul de plată al colectivului de redacţie, dar mi-am zis să nu întind coarda prea tare. Mă pregăteam să urc în navă cînd mi-au spus că înainte de plecare trebuie să îndeplinesc o mică formalitate, şi anume să plătesc toate colaborările începînd de la primul număr al revistei, calculaseră ei suma, şi ca să nu consume prea multă hîrtie o scriseseră în formă factorială, 715852! lei.

 

Domnule Pîtea S.F. Florin Corneliu, prin prezenta sînteţi somat să vă prezentaţi la data de 31.06. anul curent dinaintea Curţii de Justiţie pentru a răspunde acuzaţiei de calomnie formulate împotriva dumneavoastră de către redactorii revistei "Ficţiuni".

            Magistrat                                                                              Grefier

(semnături indescifrabile)

 

SC OMNIBOOKS SRL

Str. General Victor Popescu, nr. 7

3900 SATU MARE

Tel. 061 71 58 52

            Dragă Florin,

            Am solicitat daune morale în valoare de 715852! lei. (Am folosit notaţia factorială pentru că între timp am aflat că în Univers nu există atîţia atomi, cu atît mai puţin suficientă hîrtie ca să scriu numărul ăsta desfăşurat.) Le-am zis avocaţilor să-i ceară judecătorului ca, în cazul în care te-ai afla în imposibilitate de plată, să-ţi comute sentinţa în muncă silnică pe viaţă şi să execuţi pedeapsa la noi la redacţie, pentru că aş avea mare nevoie de ajutor.

            Cu drag,

            Redactorul şef

            P.S. Salutări din Andromeda. Şi spor la lucru. (top)

 

Transhumanţă la est de Mileniu

 

            Veneau agale, prin iarba de la marginea drumului, doi ciobani cu turma. Ce se întîmplase cu cel de-al treilea cioban povestea de faţă nu ne spune, dar mai mult ca sigur că dumneavoastră aţi aflat deja din alte părţi, sau măcar puteţi face o presupunere educată. Nu era chiar o linişte paradisiacă, pentru că mai lătra un cîine, mai dăngănea un clopot, mai intervenea cîte unul din ciobani cu un "Nii, boală!" cînd turma apuca pe un drum greşit, dar oricum se putea auzi, dacă nu cum creştea iarba, măcar cum cădeau MiG-urile, după cum a spus cîndva poetul. Numai că, fireşte, ultimul MiG aflat în ţară căzuse de atîta timp că se şterseseră din peisaj pînă şi urmele impactului, ca să nu mai vorbim de rămăşiţele sale care, sub formă de fier vechi, luaseră calea tradiţională a tezaurelor, cherestelei, petrolului şi zăcămintelor de uraniu româneşti. Undeva în depărtare se zărea ceva care odinioară, în mileniul anterior, fusese un oraş înfrăţit cu o metropolă californiană. Înfrăţirea decursese însă atît de bine la nivel individual încît prin adopţiuni şi căsătorii mixte oraşul se depopulase, sporind însă demografia Californiei cu cîteva zeci de mii de cetăţeni. De clădirile, instalaţiile şi drumurile abandonate se ocupaseră încetul cu încetul diverşi alţi factori mai mult sau mai puţin umani, iar după încă un secol sau două din istoria acestui popor multimilenar probabil că pe acolo avea să treacă istoria seculară a altui popor fără ca măcar să aibă vreo umbră de bănuială că traversa un străvechi oraş.

            Ciobanul mai tînăr privi lung către ruinele năpădite de ierburi, ferindu-şi cu palma ochii de lumina soarelui. Nu era mai nimic de văzut, aşa încît în cele din urmă îşi mută bîta pe umărul celălalt şi grăbi pasul ca să ajungă din urmă turma.

            - Cînd prînzim, bace? întrebă el.

            Ciobanul celălalt, mai vîrstnic, dar departe de a fi bătrîn, se scărpină pe sub cuşmă. Din urechi îi ieşeau două fire negre care se pierdeau undeva în chimir.

            - Cînd om prînzi, bace? repetă cel tînăr, ceva mai tare.

            - Hă? făcu baciul, scoţîndu-şi casca miniaturală din ureche.

            - Ziceam c-om prînzi şi noi, de, zise cel tînăr.

            - D'apoi prînzim, Todiruţ, cum nu, răspunse baciul. Stai să dau ţedeu' o ţîrică înapoi, c'aşa zicea cu foc din cimpoi şi m-ai făcut de-am pierdut semnalu' pe canalu' stîng.

            - No cînd prînzim, bace? repetă Todiruţ pe un ton aproape de exasperare.

            - Amu, s-ajungem ni la vîlceaua ceea cu umbră, cum i-i drag românului, ş-om prînzi.

            Vîlceaua cea cu pomi şi umbră nu era chiar departe, aşa încît Todiruţ smulse un fir de iarbă şi începu să mestece ca să-şi mai amăgească foamea. Turma n-avea asemenea angoase existenţiale referitoare la spaţiu şi timp fiindcă începînd de dimineaţă, ca în fiecare zi, păscuse mergînd.

            În cele din urmă, punctîndu-şi traseul cu uşoare lovituri de bîtă cînd turma se abătea de la parcurs, ajunseră la umbra pomilor. Frunzele erau dese şi umbroase, căci de cîtva timp, odată cu depopularea ţării şi adîncirea crizei economice, activitatea fabricilor încetase, iar sistemul ecologic începuse să se refacă voiniceşte.

            - Să caut nişte găteje, bace? întrebă Todiruţ.

            - Ni la el. No la ce nevoia-ţi trebe găteje? făcu baciul, scoţînd din desagă un aragaz portabil Primus. Meri de adu apă.

            Cînd Todiruţ veni cu apa, baciul căută prin desagi şi scoase un plic cu supă concentrată. Aşteptară ca supa să dea în clocot. Baciul înlocui CD-ul cu un altul, luat din chimir.

            - Fain lucru ţedemanu' ăsta, zise Todiruţ.

            - Fain tare. Îi Sony, de la frate-meu din Germania.

            Todiruţ puse supa în două străchini de plastic, dintre care pe una o întinse baciului. Începură să soarbă supa cu înghiţituri mici, suflînd des în ea ca s-o răcorească.

            - Şi ce-asculţi la el, bace?

            - Amu, numai şi numai muzică de-a noastră, românească. Altceva nemica. Ţedeu' ăsta de-l ascult amu îi cu Maria Lătăreţu.

            - Aşa-i şade bine românului, încuviinţă Todiruţ.

            - D'apoi cum. Şi-s şi faine ţedeurile-astea cu muzică populară românească făcute-n Bulgaria.

            Turma păştea agale, pe sub pomi, păzită de cîini. Todiruţ mai luă o înghiţitură de supă şi oftă adînc, a mulţumire.

            - Fain îi la umbră şi verdeaţă, bace. Numa' de-ar fi turma mai mare, să ne bucure şi nouă inima...

            - O fost ea turma şi mai mare, de, răspunse baciul gînditor.

            - Şi-apoi cum de-o rămas numa' atîta de mică, bace?

            Văzînd că Todiruţ avea chef de vorbă, iar lui nu-i mai rămînea nici o şansă să-şi asculte CD-ul cu Maria Lătăreţu, baciul sorbi ce mai rămăsese pe fundul castronului de plastic, se şterse la gură cu dosul mîinii şi începu să depene povestea.

            - Cum să rămîie, păcatele ei de turmă... În fiecare iarnă, ni, or venit lupchii.

            - Şi-or luat din oi? îl încurajă Todiruţ.

            - No, că dară n-or venit s-aducă, vedea-i-aş cu pielea-ntoarsă, întări baciul supărat. Or luat.

            - N-aţi ieşit la ei? N-aţi asmuţit cînii?

            - Asmuţit. Da' vorba e că de cîte ori or luat din oi, turma s-o-mpuţinat.

            - Drept îi, încuviinţăTodiruţ. Ai şi nişte slană-n desagi, bace? O ţîrică de slană, ni, cum îi şade bine românului.

            Baciul căută prin desagi şi zise:

            - Slană n-am, da' ia o conservă, şi-i întinse lui Todiruţ o cutie cu carne conservată chinezească.

            - No, şi numai lupchii or împuţinat turma aşa?

            - Or venit şi urşii, de. Că nu-i voie să tragi cu puşca-n ei, şi s-or înmulţit tare, şi cînd îs înfometaţi nu mai ţin samă nici de cîni, nici de bîtă, nici de nemica.

            Todiruţ încuviinţă din cap, căutîndu-se prin buzunare.

            - Unde păcatele o fi brişca? se întrebă el cu jumătate de gură.

            Baciul scoase din buzunarul pantalonilor un briceag cu lama lată, pe care i-l întinse ciobanului mai tînăr.

            - Numa' fii cu băgare de samă, ficior, că brişca-i Smith & Wesson, de la frate-meu ăllalt, din Australia, şi-i ascuţită tare. Nici nu ştii cînd te-ai tăiat.

            Todiruţ tăie de jur împrejur capacul conservei, apoi răsturnă carnea dinăuntru într-o strachină din plastic.

            - Şi n-ar fi fost nemică dac-ar fi venit numai lupchii şi urşii. Ăştia or tot venit, din moşi strămoşi. Numa' c-or venit şi lupchi de ceia cu două picioare, de.

            - Cum cu două picioare? se miră Todiruţ.

            - Lotri, vedea-i-aş şi pe ei cu pielea-ntoarsă. Or venit furii şi-or luat din oi.

            Mîncară cîte o bucată de carne conservată, lingîndu-şi grăsimea de pe degete.

            - Or venit de multe ori?

            Baciul clătină din cap.

            - Lotrii or venit numai o dată. Da' perceptorii or venit în fiecare an, de, să ceară bani pentru impozit. Numa' că de unde păcatele să le dăm bani? Amu, dac-or văzut că nu era nici un chip să scoată bani de la noi, or luat şi ei din oi de fiecare dată.

            - Da' n-aţi asmuţit cînii la ei?

            - Cum nu, oftă baciul. Prima dată or plecat în treaba lor, şi-am crezut c-or să ne dea pace. Da' pe urmă, vezi bine, or venit cu cătane şi-or luat oi cu de-a sila. Ba, de la un timp or venit numai cătanele de mai multe ori pe an, şi-or luat din oi.

            - Ce soi de cătane, bace? vru să ştie Todiruţ.

            - Da' păcatele să le ştie de cătane, că tăt li s-or schimbat uniformele la culoare şi croială. Care-s ai Preşedintelui, care-ai Parlamentului, care-ai Conducătorului, care-ai guvernului provizoriu, de nu mai ştii pe ce lume eşti.

            - Şi-s greu de deosebit?

            - Tăţi îs la fel, bag sama, că n-or venit nici unii să aducă oi, numa' să ia, zise baciul cu obidă. Da' ăi de vroiau ceas, vino şi hazaică or fost olecuţă mai altfel. Mi-or luat şi Rolexu' cînd or trecut pe-aici.

            - Avut-ai Rolex, bace? întrebă Todiruţ neîncrezător.

            - Avut. Mi-o trimis frate-meu din America.

            Ciobanul cel tînăr se întinse pe iarbă într-o rînă, sprijinit în cot.

            - Da' mulţi fraţi mai ai, bace, zău aşa.

            - Şi tăţi îs oieri, ca tăt neamu nostru de români din moşi strămoşi. Numa' că fraţii mei s-or dus cu oieritul prin Germania, Australia şi America.

            - Şi cătanele celea de vroiau vino şi hazaică or luat ce vroiau?

            - De unde păcatele să le fi dat muiere dacă nu aveam? Pînă la urmă, din lipsă de muieri s-or mulţumit tăt cu nişte oi şi s-or dus la nevoia, duce-s-ar după mama să se ducă.

            Baciul scoase un pachet de tutun Samson şi o foiţă, apoi începu să-şi răsucească o ţigară. După ce o lipi bine, o aprinse cu o brichetă Zippo nichelată şi trase adînc în piept primul fum.

            - Şi-aşa se face că s-o-mpuţinat turma? continuă Todiruţ.

            - Aşa, spuse baciul suflînd fumul de tutun. Nu-i vorbă, amu turma asta aşa mică îi mai uşor de mînat şi de-ngrijit, şi-i mai lesne să ne-ascundem de tăt dacă îi bai.

            - Drept îi, întări celălalt cioban, privind la singura oaie care le mai rămăsese. Uşor de mînat şi de-ngrijit, repetă el oftînd. Săracă ţară bogată…

            - Asta o fo’ de mult, în străbuni. Care cum or venit or luat ce-or apucat, cam ca şi din turma noastră, pînă cînd la urmă de tăt n-o rămas decît săracă ţară săracă. Da’, ca tăt românu', ne facem şi noi nădejde de mai bine amu, c-a-nceput mileniu' ăsta nou, continuă baciul, fără prea multă convingere, privind în jarul ţigării.

            Todiruţ se întinse pe spate, să privească la nori şi să tragă un pui de somn după masă.

            - Ştiu şi eu, bace, zise el visător înainte de a adormi. Bag sama că tăţi românii or cam rămas la est de Mileniu, afar' de-ăi care-or plecat în vest. (top)

 

Alături de tine

 

Pînă recent nu ai avut cum să mă vezi, deşi am fost mereu în preajma ta. Veşnic aproape, urmărindu-te dintr-o direcţie care nu e sus sau jos, înainte sau înapoi, dreapta sau stînga, te-am privit clipă de clipă dintr-un loc ce nu încape în viziunea cuminte, tridimensională, care ţi-a fost educată la şcoală cu compasul şi rigla pînă cînd a devenit o a doua natură.

            Mereu.

            Alături.

            De tine.

            Te-am însoţit din prima zi cînd te-ai mutat în garsoniera de pe strada Dristorului, te-am urmat cînd ai intrat pe uşa din pal, vopsită verde industrial în straturi inegale aplicate neglijent cu bidineaua. Eram acolo, şi într-un fel ai ştiut, chiar dacă nu-ţi dădeai seama cum sau de ce. Ai privit împrejur, neînţelegînd dincotro venea sentimentul acela nelămurit, senzaţia insinuantă că noua locuinţă n-avea să-ţi aducă noroc. Ca şi cînd ai fi putut să afli direcţia din care te priveam, tu, cu sărmana ta viziune euclidiană.

 

Versiunea integrală a acestei nuvele poate fi citită în ediţia tipărită a volumului An/Organic. (top)

Partea a II-a: AN/ORGANIC

1. Neuropanzer

 

            Era zăpuşeală în noaptea cînd s-a petrecut toată treaba. Televizorul dat pe un canal fără emisie avea culoarea cerului de deasupra portului. Am pus puşca în sacoşa Adidas, am calat-o cu şase perechi de şosete pe care urma să le duc la spălătorie, mi-am îmbrăcat costumul negru din arahnofibră matlasat cu gel antiglonţ şi m-am urcat în panzerul urît, numai blindaje unghiulare şi culee pe care se vedeau din loc în loc abţibilduri discrete de genul: "Eu l-am împuşcat pe Kennedy" sau "Oamenii ie dă trei feluri: ăia care ştie să numere şi ăia care habar nare." Sînt şi mijloace mai puţin impresionante ca să ieşi în lume în ziua de azi, dar eu unul n-am chef să mă culeagă nimeni de pe trotuare în bucăţi uşor de cărat. Nu mai des decît face bine la sănătate, în orice caz.

            Un jack inteligent ţîşni din bordul panzerului şi mi se înfipse în tîmpla dreaptă. Dintr-o dată, în minte începu să mi se despăturească o tablă de şah 3D, infinită şi perfect transparentă, halucinaţie consensuală de o nesfîrşită complexitate în care reprezentarea geometrică a unor blocuri de date se mişca de-a lungul unor traiectorii prestabilite. Am înţeles că venise vremea ca IA-ul panzerului să mai înveţe şi alte jocuri în afară de Tetris.

            Pilotarea monstrului de oţel şi ceramică nu fusese niciodată o treabă uşoară, dar pentru a îndeplini ceea ce-mi propusesem îmi trebuia oricum o doză nebunească de curaj. Problema fundamentală, pe care nici o minte bazată pe carbon sau siliciu nu reuşise încă s-o rezolve sau s-o ocolească într-un mod elegant, era să conving inteligenţa artificială care constituia creierul de cristal conştient al blindatului că nouăzeci pe oră însemnau kilometri, nu pietoni. De fiecare dată cînd mă avîntam în haosul de decadenţă urbană ce constituia realitatea mea cotidiană, urmăream neputincios cum IA-ul, mai turbat decît un cîine care n-a fost vaccinat la timp, zdrobea totul în cale, făcînd să urle turbinele panzerului şi să curgă lichide mai mult sau mai puţin corporale.

            Cred că-i plăcea.

            Pietonii, la rîndul lor, se simţeau liberi să-mi trimită tot felul de drăgălăşenii gen copoitroznitori din hexogen şi TNT lamelar, pe care de obicei nu-i vedeam venind prin traseul semănat de gropi şi mormane de moloz care în mileniul anterior se numise reţea de autostrăzi. Mă mai împrăştiam în toate părţile, n-aveam de ales. Veneau băieţi tăcuţi, cu pardesie negre şi ochelari reflectorizanţi, mai palizi decît Keanu Reeves, şi, cu mături şi făraşe antiseptice, îmi adunau în pungi de plastic organele risipite. Uneori căutau minute în şir cîte un ochi sau un testicul răzleţit, dar mie nu-mi păsa la ora aia. Doar erau plătiţi să-şi facă treaba.

            Altul s-ar fi trezit poate cu piese lipsă în inventar. Dar pentru că aveam un agent bun, aveam un contract bun. Pentru că aveam un contract bun, cam într-o oră ajungeam într-o clinică a pieţei negre şi mă făceau ca nou, sau chiar mă upgradau pînă-ntr-acolo că reuşeam să-mi amintesc episodul de săptămîna trecută al telenovelei preferate a nevesti-mi fără să fac apel la extensia de memorie a jokerului pe care-l am implantat în mastoidă.

            Undeva departe, în mintea mea, cînta o chitară din răşini şi mase plastice reciclate, pentru că chitări din oţel nu se mai fabricaseră de vreo jumătate de secol cel puţin. Şi deplasările cu blindatul pe pernă de aer continuau, semn că undeva pe lume era un colţişor liber de cer, acolo unde mai lipsea jet-ul meu personal ca să fie acoperit şi ultimul culoar posibil de zbor.

            Dar în noaptea aceea, sub arcurile de neon stins ale domurilor geodezice, am simţit că misiunea pe care-o aveam de îndeplinit avea să fie puţin prea grea chiar şi pentru sistemul meu nervos superpotenţat şi hiperprotezat. Aşa că mai întîi m-am afundat în cartierul rău-famat pentru a recruta mercenari. Poate că pentru a intra într-un cartier rău-famat alţii ar fi avut nevoie de trasee speciale, optimizate de către IA-ul de bord cu ajutorul sistemului de poziţionare globală al lumii interlope pus la dispoziţie de Yakuza prin intermediul unui comsat camerunez. Mie însă mi-a fost de-ajuns să fac dreapta la întîmplare de pe fosta autostradă. Problema începuse cu mult timp în urmă să fie mai degrabă găsirea cartierelor cu o rată a criminalităţii mai mică decît lanţul Himalaya.

            Clubul de noapte unde-am intrat avea un şir de două mese pe o parte şi o vitrină antiglonţ pe partea cealaltă. Vitrina fusese întărită cu plasă metalică, apoi cu gratii, cu saci din Kevlar plini cu nisip şi în cele din urmă cu cîteva foi de blindaj ceramic frumos garnisite cu inscripţii. Prin sandvişul ăsta de paranoia urbană nu intra nici urmă de lumină, dar asta nu deranja cu nimic clientela localului, compusă din doi tipi, un orb cu arahnoghidul său Sony şi un protezat ai cărui ochi Zeiss-Ikkon erau comutaţi permanent pe spectrul infraroşu. Mă îndoiesc că tipii ăştia vorbeau vreodată cu cineva, inclusiv cu ei înşişi sau - în cazul orbului - cu arahnoghidul.

            La uşă erau de pază Surorile Cîinelui Electromagnetic. Erau amante de ani de zile şi făceau prăpăd cînd se lăsa cu caft în local sau pe stradă, adică aproximativ din sfert în sfert de oră. N-am aflat niciodată care dintre ele fusese iniţial cîine.

            Undeva dincolo de ele, pe ceea ce din lipsa unui termen mai adecvat se numea în continuare stradă, se intersectau din cînd în cînd curiere sexy pe bicicletă cu alte curiere sexy pe skateboarduri. De ce era nevoie de atîtea curiere după ce lumea căpătase acces la telegraf, telefon, telefax, telemobil, comsaţi, reţele şi criptare imposibil de spart pînă la moartea termică a universului mi-era greu să înţeleg. Dar la urma urmei trebuie şi fetele-astea minore să apară undeva, că doar n-or să stea acasă şi să-şi troznească degetele de plictiseală cînd alături de ele se întîmplă atîtea lucruri interesante.

            Aveam obiceiul să pictez cîte o bicicletă minusculă pe panzer de cîte ori IA-ul scurta chinurile unei curiere, dar în cele din urmă am renunţat cînd n-am mai avut loc pe caroserie.

            - Văd că te cam plictiseşti, gagiule, zise o voce joasă, senzuală şi uşor tabagică de undeva dindărătul umărului meu stîng. N-ai vrea nişte bază liberă lux-antîia?

            - Adică nişte cocaină amestecată cu compuşi volatili pe care s-o fumez din pipă?

            - Mda, de fapt asta vroiam să zic. Într-o zi cred c-o să stau niţel de vorbă între patru ochi cu traducătorul.

            Era o tînără slăbuţă, îmbrăcată cu un maieu din plasă şi cu blugi din piele pe care se întindeau dungi neregulate de culoarea sîngelui închegat. Pe urmă mi-am dat seama că era chiar sînge.

            - De unde-i tot borşul ăsta? am întrebat-o, făcînd semn cale de un milimetru cu bărbia către blugii cu pricina.

            - M-am tăiat cînd m-am bărbierit, şefule.

            Avea tupeu cît încape, tipa. Normal c-am angajat-o.

            - Am de făcut un transport, i-am zis. S-ar putea să iasă cu necazuri. Dacă scăpăm neşifonaţi, ai un comision de cinci la sută din valoarea lui la livrare.

            Ochelarii de soare reflectorizanţi ai fetei aveau două imagini impasibile de-ale mele prinse în băltoacele rotunde de mercur ale lentilelor. Un minut sau două nici nu se clintiră, apoi se ridicară încet cînd fata termină de verificat velcro-ul care-i ţinea închisă încălţămintea. Ochelarii-oglindă îi purta numai pe creştetul capului, ca să nu-i rămînă urme inestetice pe şaua nasului.

            - Trei miliarde avans, zise ea.

            Mi-am tras un meniu virtual în cîmpul vizual şi-am verificat starea contului curent.

            - Două. Ştiu precis că atît îţi trebuie ca să plăteşti chiria şi curentul.

            - Trei, repetă ea cu o uşoară urmă de ameninţare în glas. Ca să-mi pot plăti consumaţia aici şi să-mi rămînă şi de-o pîine.

            În bar se lăsase un moment de tăcere tensionată, poate şi pentru că Surorile Cîinelui Electromagnetic îi scoseseră în şuturi nu numai pe cei doi clienţi permanenţi, dar şi pe barman, totul din cauza unei încăierări la care nici unul dintre ei nu luase de fapt parte.

            - Îmi place cum te tîrgui. Ia două miliarde avans, şi-ţi plătesc eu consumaţia.

            Mîna fetei zvîcni, iar arătătorul ei mi se opri sub urechea stîngă. Am simţit oţel rece deasupra carotidei. Rece şi nu mai gros de un micron.

            - Şi mie-mi place cum te tîrgui, dar dacă nu-mi dai cît cer pe cuvînt că nu mă mişc din barul ăsta pînă la sfîrşitul povestirii.

            I-am dat, ce era să fac...

            Am ieşit din bar, urmăriţi de privirile suspicioase ale Surorilor Cîinelui Electromagnetic, şi i-am făcut semn fetei să urce în panzer. Alături, pe trotuar, un puştan cu o expresie foarte preocupată îşi băga încet pe gît o pană galbenă.

            - Ce faci, puştiule, te-ai apucat să te droghezi cu Vurt de la vîrsta asta? l-am întrebat în timp ce urcam pe turelă.

            - Nu, moşule, replică el icnind. Am o indigestie şi-ncerc să dau o vulpe.

            Mai icni de două ori, apoi un jet de vomă îi ţîşni din gură, mînjindu-mi panzerul. Am închis trapa turelei, înjurîndu-l pe nesimţit de toate neamurile şi rudele colaterale, apoi mi-am conectat interfaţa neurală la inteligenţa artificială a blindatului.

            - Cum ziceai că te cheamă? am întrebat-o pe fată înainte de a-mi cufunda senzoriumul în infernul fractal al interfeţei virtuale.

            - Sînt destui care-mi zic căţea, dar n-apucă să pronunţe cuvîntul decît o singură dată, după care le-arăt că pe unde iese vorba iese şi sufletul. În rest, unii-mi zic Sarah, alţii Molly. Cred că Sally e cel mai bine.

            - OK, Sally. Hai să luăm transportul ăla odată.

            IA-ul panzerului calculă un traseu optim care în trecere demolă cîţiva pereţi şi întrerupse o slujbă religioasă, două partide de amor şi trei cine în familie. Cel mai rău mi-a părut de urmele de şenile pe care le-am lăsat pe covorul persan din sufrageria unui ochelarist care scria ceva la un calculator străvechi. Tipul era atît de cocoşat peste tastatură şi absorbit de ceea ce scria încît nici n-a observat cînd am trecut cu panzerul pe-acolo. Bănuiesc că după aceea a răcit de la curentul care trecea prin pereţii proaspăt dărîmaţi de blindajele ceramice ale tancului.

            În cele din urmă am ajuns la Piaţa Neagră, care se numea aşa din cauză că toţi pereţii, tavanul, podeaua şi tarabele erau acoperite cu nenumărate straturi de vopsea albă. M-am dus în linie dreaptă pînă la furnizor, fără să mă deranjez să mai cobor din blindat, motiv pentru care topografia pieţei se schimbă considerabil. Botul urît al panzerului se opri la doi milimetri de tarabă, permiţîndu-i afaceristului să citească pe îndelete o inscripţie cu corp de literă 6: DACĂ EŞTI DESTUL DE APROAPE CA SĂ VEZI CHESTIA ASTA, E DEJA PREA TÎRZIU.

            - Ai adus marfa? am întrebat voios imediat cum am scos capul din turelă.

            Gherasim Pavlovici Şuşkin mă privi cu un aer dezaprobator.

            - Am adus-o, dar dacă zbieri aşa în gura mare o să ne trezim cît ai zice peşte cu Yakuza, Triadele şi Cosa Nostra peste noi.

            - Şi mafia rusă? întrebă Sally, cu aerul că vroia să contribuie şi ea cu ceva constructiv la discuţie.

            - Mafia rusă livrează marfa, o lămuri scurt Gherasim Pavlovici.

            Înainte să mă pot dezmetici, Şuşkin puse sacul cu marfă pe tarabă.Trebuie să recunosc că rusul ori era niţel nebun, ori avea tupeu cît încape.

            - Ai acolo cinci kile, zise el cu un accent prin care se-auzeau şuierînd viscole siberiene. Şase sute de miliarde.

            Sally deschise sacul şi aruncă o privire circumspectă înăuntru.

            - Minţi ca un porc. Sînt 4, 99863614 kilograme.

            - Plătiţi sau plecaţi, zise Şuşkin cu un aer sumbru. Privirea lui albastră evoca brusc geruri circumpolare.

            Cu o mişcare suficient de rapidă ca să provoace un bang sonic, mîna lui Sally coborî de-a lungul jachetei din piele a lui Gherasim Pavlovici şi reteză un rever fără să-i clintească măcar un grăunte din mătreaţa care-i orna din abundenţă umerii rusului.

            - Ai tupeul să ne furi din încărcătură şi tot tu faci figuri? mîrîi ea pe un ton atît de bogat în subsonice încît am simţit cum mi se zbîrlea părul de pe ceafă.

            Şuşkin privi reverul retezat cu ceea ce probabil spera să pară doar un interes politicos în tehnicile deconstrucţiei şi colajului.

            - O căutaţi cu lumînarea, spuse el fără prea mare convingere. Cîntarul cibernetic e cu cipuri coreene retroproiectate după Seiun-uri de-acum şase luni. Nu mai faceţi mofturi, că ştiţi cum e cu cipurile clonate, mai dau erori.

            Din gura lui Sally ţîşni un şarpe cibernetic al cărui cap se opri la un centimetru de ochiul stîng al lui Gherasim Pavlovici. Limba de laser sîngeriu a şarpelui, mai fină decît un fir de păianjen, îi caligrafie rusului pe cornee cu blîndeţe: VEZI CĂ AZI ŞEFA E-N TOANE PROASTE. EU ÎN LOCUL TĂU AŞ FI FOARTE ATENT.

            Şuşkin se înmuie şi ne făcu o reducere de preţ. Norocul lui că nu era analfabet, altfel nu vreau să mă gîndesc ce s-ar fi întîmplat. Am plătit, apoi am luat sacul cu marfa şi-am urcat în panzer. De pe o arcologie din apropiere ne urmăreau nişte ciudaţi în costume mimetice, cu digicamere şi microfoane parabolice.

            - Mare minune dacă ajungi acasă cu marfa fără să ne intercepteze careva pe drum, şefule, zise Sally urmărindu-mi privirea.

            Ştiam că viitorul foarte apropiat nu ne rezerva nimic bun, dar n-am vrut să-i stric surpriza lui Sally. Am pornit spre casă, cu motoarele urlînd ca ultimul dinozaur suferind de nevralgie dentară. Spre noi, din vreo şase locuri diferite, veneau undele-spion ale unor sisteme de detecţie atît de băgăcioase pe cît le putea face cea mai recentă tehnologie furată discret din laboratoarele de cercetare ale zaibatsu-urilor. Vopseaua antiradar le sorbi ca un elefant deshidratat şi mahmur după beţie.

            - Ţin-te bine, Sally, că e de rău!

            Am tras o cotitură bruscă, o curbă atît de strînsă că ne zgîlţîi toate oasele din încheieturi, poate şi pentru că apucasem pe o rută unde nu era stradă. Pe urmele noastre ţîşniră ca din pămînt cîteva elicoptere care, dacă era să dau crezare rapoartelor oficiale, stăteau bine-mersi la o bază aeriană din Filipine. Am trimis o rachetă ce se împrăştie în fragmente incandescente, emiţînd fiecare mesaje radio cu starea vremii şi remixuri de pe asteroidul Frank Zappa. Un timp, elicopterele s-au vînat unele pe altele prin ceaţa de paraziţi care le bulversa sistemele de teledetecţie, contribuind cu grindini de schije şi jerbe de scîntei la înviorarea meteorlogiei locale. În cele din urmă, însă, cele două aparate rămase în aer se puseră din nou pe urmele mele. Cîteva rachete aer-sol îşi greşiră ţinta cu puţin, parte din cauza manevrelor disperate pe care le făceam, parte din cauză că IA-ul panzerului reuşise să intre în sistemul de operare de la bordul elicopterelor şi să-l viruseze. Manevra îi reuşi atît de bine încît elicopterele trebuiră să se dea bătute şi să aterizeze forţat pe terasa unui bloc abandonat din apropiere, unde hoarde de vandali urbani le năpădiră şi ciopîrţiră într-un timp record.

            Imediat după aceea se puse pe o furtună groaznică. Noroc că ajunsesem aproape de casă. Cînd am coborît, cîţiva tipi cu căşti, vizoare şi mănuşi se uitau la norii întunecoşi din care se revărsau pînze furioase de ploaie.

            - Aţi făcut modele matematice ale furtunii şi-acum pilotaţi de la distanţă planoare care vă transmit date din ochiul ciclonului? am întrebat, mai mult din politeţe.

            - Da' di undi. Ni-o luat viitura Moldovii cu tot cu motoşicleti, şî pi dînsa, şî pi dînsul, şî pi mini. N-am mai vazut viiturî ca aşeea, maiculiţî Doamni!

            Am plătit-o pe Sally şi i-am dat liber, apoi am intrat în casă. După ce am încuiat uşile blindate şi-am activat sistemele de securitate ale casei, am coborît una cîte una treptele care duceau la subsol, purtînd pe braţe sacul cu încărcătura preţioasă pe care încercaseră să mi-o smulgă mercenarii crimei organizate internaţionale. În cele din urmă am intrat în sala de la subsol, unde soţia mea tocmai trimisese o prelungire ascuţită şi tăioasă din aliaj polimorf prin orbita dreaptă a instructorului de arte marţiale, ţintuindu-l de perete. Probabil că aveam să-mi petrec timpul pînă dimineaţă clonîndu-i unul nou într-o cuvă.

            Mă privi cu un aer întrebător, uşor ofensat, şi ridică un milimetru o sprînceană perfect pensată şi creionată.

            - Iartă-mă că te deranjez, dragă, am îngăimat drept răspuns la întrebarea ei nerostită, lăsînd sacul undeva într-un colţ şi căutînd să dispar cît mai repede de-acolo. Am trecut doar să-ţi zic că am luat cartofi.

            N-am mai văzut-o niciodată pe Sally decît în emisiunile federale cu persoane date în urmărire generală. (top)

 

2. Ol' Man River Blues

 

            Tata are-o vorbă: "O nenorocire nu vine niciodată singură." Aşa e el, mai optimist.

            În dimineaţa cînd s-au pornit necazurile eram bine dispus, cu toate că începea o zi de luni. Chiar fluieram ceva prin masca de filtrare a aerului în timp ce parcam şi încuiam maşina, o frîntură de melodie country auzită la radio pe unul din posturile locale. Maşina îmi ură şi ea o zi bună după ce primi semnalul de închidere de la telecomandă.

            Am trecut prin ecluza de la intrarea în clădire, apoi mi-am scos masca şi-am urcat pe scările din imitaţie de marmură cenuşie pînă la etajul doi, unde e sediul firmei noastre - aşa îi zicem, "firmă", cu toate că-i o cămăruţă de trei pe trei. De-a latul uşii din sticlă mată stă scris cu majuscule aurii "Sullivan & Boucher. Consultaţii juridice". Sullivan e înnebunit după chestiile astea retro gen uşi de sticlă cu inscripţii, ca şi tata dealtfel. Numai că în dimineaţa aceea uşa părea să fi fost mînjită cu ceva pe dinăuntru.

            M-am grăbit să descui şi să intru, mai mult curios decît enervat.

Versiunea integrală a acestei nuvele poate fi citită în ediţia tipărită a volumului An/Organic. (top)

 

3. Suburbia

 

            Cînd se trezi, micul Stevie rămase cîtva timp între aşternuturile calde şi urmări cum lumina aurie a dimineţii se strecura în fîşii prin deschizăturile obloanelor de lemn. Îşi amintea cum astă-primăvară le vopsise în verde împreună cu mămica lui şi cum se stropiseră amîndoi pe mîini şi pe faţă, după care lăsaseră ferestrele larg deschise ca să se usuce vopseaua de pe obloane mai repede, iar ei doi îşi curăţaseră stropii de pe piele cu gaz dintr-un bidon de tablă pe care-l ţineau în debara. Mama îi făcuse plăcintă cu mere în ziua aceea, din provizia pusă pe rafturi în pivniţă de astă-toamnă, şi mirosul plăcintei calde din cuptor se răspîndise în toată casa.

            Era duminică, o duminică de început de toamnă şi aproape ultima înainte să înceapă şcoala. Stevie sperase în sinea lui că odată cu încheierea clasei întîi nu avea să mai fie nevoie să meargă la şcoală, mai ales că învăţase atît de bine să citească, să scrie şi să socotească, dar ţi-ai găsit, în curînd urma să se suie iar în autobuzul galben în fiecare dimineaţă şi să ia corvoada cu şcoala de la capăt, numai că de data asta avea să se numească clasa a doua. Păcat. Îi plăcuse tare mult în vacanţă.

 

Versiunea integrală a acestei nuvele poate fi citită în ediţia tipărită a volumului An/Organic. (top)

 

4. La prima vedere

 

Slippery Sly avu parte de două săptămîni de somn şi surfing. Dacă ar mai fi rămas cît de cît ceva din stratul de ozon, poate că ar fi riscat să facă şi plajă. Oricum, după toate necazurile prin care trecuse din cauza lui Kirilov, simţea că trebuie s-o lase mai moale.

"Mai moale" nu însemna însă cu mai puţină adrenalină. Dimineaţă devreme, cu Gorthaur grohăind undeva în fundal, Sly călărea valurile pe planşă acolo unde pe la începutul secolului rulaseră maşini de lux. Stevie făcea şi el surfing, căci Jimi Hendrix crease pentru el o simulare în timp real a sectorului de Pacific care inundase străzile din Los Angeles. Băiatul era o prezenţă intensă, mai reală decît realitatea, undeva în periferia cîmpului vizual al lui Sly. Uneori trebuia să facă volte, să se întoarcă şi să-l aştepte, căci Stevie mai cădea de pe planşă şi se încăpăţîna să nu trişeze cu valurile şi cu gravitaţia.

În dimineaţa aceea, totuşi, cineva trişă.

 

Versiunea integrală a acestei nuvele poate fi citită în ediţia tipărită a volumului An/Organic. (top)

 

5. Soiuri de peşte

 

Yo, Carver. Da, omule. Da, McAllister, cin' să fie altcineva. Hă, da, mai ţii minte cînd făceai mişto de mine că McAllister e nume predestinat? E, unde crezi c-am ajuns? La bulău, pe bune dacă te mint. Nu la penitenciarul MacAllister din Mississippi, că-i cam departe, da' orişicît, la o secţie de poliţie, m-au săltat acu' cîteva ore şi mi-au citit drepturile alea multe, mi-au făcut pianul, toate porcăriile alelalte de care nu vrei să ştii, că m-au scanat mai rău ca pe giulgiul din Torino, şi pînă să mă bage-n tribunal în procedură de urgenţă... Da, ce te miri, la cum şi-au făcut legile aici după ce-au dat fundamentaliştii lovitura de stat, noţiunea de arest preventiv nu mai există, judecata e rapidă, pedepsele - chiar nu vrei să ştii, şi în ritmul ăsta cred că azi-mîine o să-nceapă să importe oameni, că altfel nu mai rămîn decît predicatori, gabori şi judecători în ţara asta.

Da, moşule, pînă să mă bage-n tribunal, băga-i-aş în... în fine, şi-au adus aminte de chestia cu dreptul la un telefon, şi te-am sunat. Ce avocat, care avocat? Carver, omule, vino-ţi în fire! Tu stai în atelier, la cioplit de bolovani, aşa, în bezna minţii, nu te mai uiţi la ştiri, nu mai vezi ce se întîmplă în lume? Ăştia din Republica Fundamentalistă a Crezului Mîntuirii au făcut ilegală profesia de avocat, cică Mîntuitorul n-a avut avocat, şi nici apostolii. Păi da' d'aia L-au răstignit, frăţie, d'aia, că n-a avut avocat. Un avocat bun I-ar fi lungit procesul pînă L-ar fi secat de bani, şi pe urmă L-ar fi lăsat să-L bată ăia-n cuie, după regula lui Attila Hunul: întîi jefuieşti, pe urmă dai foc.

A, nu-i cazul să-ţi faci griji cu telefonul, că dau de pe mobilul meu. N-aş vorbi de la vreun telefon de-al gaborilor, să stea ei cu urechea ciulită şi să-mi taie macaroana cînd mi-e lumea mai dragă. Telefonul meu, banu' meu, vorbesc cît vreau, şi mai dă-i în mă-sa.

Şi pentru ce crezi că m-au săltat? Hai, du-te d'aci cu faza cu drogurile, că mă enervezi şi-ţi trag vreo două. Nu, moşule, m-au arestat pentru practici de divinaţie şi amestec în voinţa divină. Da, exact aşa. Poţi să stai şi o mie de ani, nu un minut, că tot n-o să ghiceşti ce vor ăştia să zică.

Futures. Da, am făcut o facultate pe tema asta, un master, un doctorat şi-un MBA, am făcut la studii de caz de mi-a ieşit pe nas, mi-am tras firmă, am dat clasă, i-am umplut de respect pînă şi pe orbitali, am fost pe coperta de la Newsweek, şi vorbesc de ediţia pe copaci morţi, nu aia electronică pe care şi-o permit sărăntocii, ce să mai vorbim, am ajuns cineva în domeniul ăsta, şi nişte mitocani cu ceafa roşie care vor neapărat să se joace de-a primii creştini mă bagă în tribunal pentru că-mi fac meseria.

Ei, omule, cum de la ce a plecat? Bulangiii ăştia tot nişte rasişti împuţiţi sînt. Eram la o întrunire internaţională cînd au dat lovitura de stat, şi pe motiv că era o ţară nouă pentru care nu primisem viză, nu mi-au dat dreptul să mai plec de-aici. Am fost în locul nepotrivit la momentul nepotrivit, şi am aşa o impresie că n-a ajutat deloc faptul că-s negru.

Mi-au zis tot felul de aiureli cînd m-au luat. Futures, la mintea lor, e un fel de a ghici viitorul, şi asta e un fel de vrăjitorie, iar nu mai ştiu care pasaj din Vechiul Testament zice că pe vrăjitori să nu-i laşi să trăiască. Şi dacă-s negru, sigur practic voodoo. Îţi vine să crezi că gunoaiele-astea albe care nu-s în stare să găsească Haiti pe hartă şi n-ar recunoaşte un houngan nici dacă i-ar muşca de fund m-au acuzat că practic voodoo? Iar faza cu Vechiul Testament e chiar trasă de păr, că doar tot acolo zice că să nu ucizi. Păi dacă-i aşa, îi laşi pe toţi să trăiască, fie ei vrăjitori sau agenţi pe piaţa derivativelor. Da' e şi normal că nemernicii ăştia albi citesc Biblia numai cum le convine lor, de-aia zic şi africanii că la început ei aveau pămîntul şi albii Biblia, iar acum ei au Biblia, iar albii pămîntul. E, dă-i în mă-sa de gabori, ce vrei să zică. Au spus să nu fiu supărat, c-o să-mi dea şi mie pămînt, doi metri pe unu.

Frate, pe moment, cînd a survenit secesiunea, mă aşteptam să fie aşa, un fel de glumă, cum a fost pe vremuri cu împăratul Americii. Sau, la nevoie, mă aşteptam la trupe antitero care să plouă din cer, din elicoptere, să le bage mitocanilor nişte lanterne-n ochi şi nişte gloanţe vidia unde nu străluceşte soarele. Da, Carver, numai că ai dracu' fundamentalişti au făcut mişcarea cu secesiunea imediat după ce au pus orbitalii interdicţia aia nasoală pe utilizarea spaţiului aerian. Aşa că pa elicoptere sau aviaţie militară în general, şi guvernul federal al Americii de Vest are oricum prea multe pe cap la ora asta, iar statul ăsta fundamentalist a rămas în picioare, 'r-ar mama lui a dracului, că şi-aşa-i cît un timbru. Mă rog, cît Luxemburg, Monaco şi Vatican laolaltă, ce să zic, foarte impresionant. Noroc că au interzis şi sporturile, altfel n-ar fi fost în stare să-şi facă un teren de fotbal mai ca lumea fără să anexeze teritorii de la vecini.

Ce să-ţi spun, omule, cum e viaţa prin zonă? E nasol să vii în vizită, şi n-ai vrea să trăieşti aici. Au interzis atîtea chestii că e mai simplu să-ţi fac o listă cu ce ai voie. E interzis să faci recensămînt, dar musai să te înscrii cu acte în regulă la o biserică. E interzis să practici jocuri de noroc, dar achitarea impozitelor e combinată cu o loterie naţională. Carver, omule, uneori cred că cineva i-a sistematizat harta viselor lui Jerry Falwell pe vremea cînd trăia şi pe urmă a proiectat chestia asta. Au afişe peste tot, şi te încurajează să-ţi plăteşti impozitele, reclame la radio, spoturi la televiziune, pînă şi pe pixuri şi brichete tot reclamă la plata impozitelor fac.

A, nu ţi-am spus. E singura chestie la care mai fac reclamă. Da, reclama e pentru ei un fel de înşelătorie, ceva care-ţi prezintă lucrurile altfel decît sînt, ceva care creează nesiguranţă. Ca urmare, publicitate mai primesc doar lucrurile sigure, moartea şi impozitele. Mă rog, impozitele, că moartea oricum o administrează ei cu sîrg.

Da, frate, şi reclamele-astea te duc la singurul canal tv pe care nu l-au interzis. Normal, nu l-au interzis fiindcă-i al lor. Să vezi ce-i acolo, frăţie, două'ş'patru cu şapte. E un fel de spectacol concurs, unde ba te freacă la icre cu nemurirea sufletului şi alte predici, ba defilează numere cîştigătoare, ba o anunţă pe Annie Preston din Goldwater că i-a pus Dumnezeu mîna-n cap pentru că şi-a plătit impozitele şi a făcut donaţii la biserica unde-i afiliată. Ce să-ţi zic? Un nenorocit de circ.

Mă rog, ei cu circul lor, eu cu-al meu. Doar nu-ţi închipui c-am pus pe picioare o firmă cu profituri anuale de milioane de OCU doar ca să am ce lăsa de izbelişte. Derivativele au ajuns un domeniu tare ciudat, şi pe cîte-un tătăiţă de-ăsta pensionat prin Florida îl mai apucă nostalgia cum şi-a făcut primul milion de dolari în cin'şpe minute pe la începutul secolului din swap-uri bine gîndite. Nu, omule, pe vremea aia chiar aveai ce să faci cu un milion de dolari, nu ca acum. Şi tot atunci, pe la începutul secolului, puteai să te joci cu derivativele pînă dădeai în bîlbîială, că nu venea nici tata să le impoziteze. Da, între timp s-au şmecherit guvernele, ba au pus taxe într-o ţară, ba în alta. Ce, gura lor să nu mănînce?

Prima dată a fost chiar amuzant. Le-au impozitat în America, pe vremea cînd încă mai era o singură Uniune. Pînă să termine Congresul de votat, firmele care speculau derivative se mutaseră deja cu actele şi sediul oficial care în Insulele Cayman, care în Mexic, care în Canada, mă rog, fiecare unde-a putut. Aşa, fraţi politicieni, luaţi şi impozitaţi dacă aveţi de unde, şi să ne mai căutaţi la anu' pentru fonduri de campanie electorală.

Pe urmă, încet-încet, s-a-mpuţit treaba, şi am avut de ales: sau ne mutam cu firmele în ţări de-alea unde nici n-au auzit de electricitate, sau ne camuflam prin alte mijloace. A fost unu' super-tare, Derek, care chiar asta a făcut, s-a mutat într-o zonă de-aia unde prindeau aligatori ca să aibă ce mînca la micul dejun, şi dacă vroiai curent electric trebuia să-ţi aduci generator de-acasă. Ce Congo, frăţie? Derek s-a mutat în Louisiana, sau ceva care era Louisiana înainte să se întindă Golful Mexic în aşa hal încît nu se mai ştie unde se termină Mississippi.

Da, mă rog, treaba lui, eu n-am chef să mă mănînce ţînţarii. Am început faze cu softuri de criptare, că de la un punct încolo am ajuns să nu mai ştiu dacă era firmă de futures sau Agenţia Naţională de Securitate, pe bune, aveam mai mulţi matematicieni angajaţi decît economişti. Grosul pieţei de futures se mutase între timp în Taiwan. Au şi ăştia bubele lor. Loteriile sînt interzise acolo dinainte să ne fi născut noi, dar funcţionează loterii ilegale cu tradiţie, care anunţă numerele cîştigătoare sub formă de preţuri ale unor soiuri de peşte. Normal că guvernanţii-şi iau şpaga şi-nchid ochii. De dragul tradiţiei, au făcut aceeaşi chestie şi pentru piaţa derivativelor, nu pentru c-ar fi ilegală, ci fiindcă firmele care speculează în domeniul ăsta preferă de la un timp să stea în umbră.

Acu', ce să-ţi zic, omule, futures pot să fie şi o boală rea de tot, şi pe mine m-a prins boala asta aşa tare că nu mi-au mai trebuit medicamente. După ce ai pus semnătura pe un pachet de acţiuni, cu contract că pînă la data de îl cumperi de la firma cutare la preţul x, nici nu ştii cum îţi ţîţîie fundu' ce-o să se-ntîmple cu acţiunile-alea, sau ce mama zmeului sînt, şi dintr-o dată te interesează foarte tare fiecare mişcare din compania ale cărei acţiuni le-ai cumpărat spre revînzare, ca să poţi prevedea înaintea concurenţei dac-or să scadă sau or să crească, şi cum poţi specula asta. Divinaţie pe dracu'. Gunoaiele-astea albe care m-au arestat n-au nici o idee cu ce se mănîncă futures. Futures se bazează pe informare rapidă, nu pe divinaţie.

Carver, omule, dacă tot am ajuns în Republica asta guvernată de mitocani care n-au altă treabă decît să predice şi să impoziteze, am început să mă informez sistematic. M-a ajutat enorm unul, Alex Dickinson, care-i băgat în tot felul de afaceri, dat naibii cîte ştie ăsta. Okay, să zicem că numele nu-ţi spune nimic. Ia desfă niţel briceagul ăla cu care te scobeşti între dinţii ăia de negrotei din Mississippi, şi vezi ce scrie pe lamă. Da, ştiu că e fractală şi că-i o lamă de Damasc, ştiu că o respecţi prea tare ca să te scobeşti cu ea în dinţi, ziceam şi eu, aşa. Ce scrie? Aha, e-un păianjen grăsunel şi scrie Spyderco. Şi bănuieşti cine are pachetul majoritar de acţiuni la Spyderco?...

Asta ar fi o chestie. Are şi o firmă de software, una de speculaţii pe piaţa artei, şi tot felul de alte afaceri despre care doar bănuiesc. Pentru un alb care nu face nimic toată ziua decît să tragă de fiare, se descurcă al naibii de bine. Mi-a pasat nişte programe care oficial nu există, chestii risipite sub formă de reziduuri nevinovate prin reţele, pe servere, programe-fantomă care trasează convorbiri telefonice, faxuri, teleconferinţe şi tot ce mai ai nevoie să ştii despre sănătatea firmei x sau y înaintea ălorlalţi de pe piaţa derivativelor. Eu îi mai dau un procentaj, Alex îmi mai dă cîte-un upgrade. Şi programele-alea sînt aşa deştepte că de multe ori le caut cu lumînarea pînă le găsesc, şi doar eu le-am implantat acolo unde sînt. Înainte mai era cum mai era, dar după ce am pus sistemul ăsta la punct afacerea cu futures a-nceput să zbîrnîie. Am ajuns să ştiu cine cumpără şi vinde ce cui la ce preţ înainte să ştie sigur ei, care discută tranzacţia.

Păi nu ţi-ai dat seama, omule? N-am plecat de-aici, din republica asta de buzunar, fiindcă partea cu spionajul e aproape legală. Sfinţii părinţi, sau cum şi-or mai fi zicînd guvernanţii săptămîna asta, oricum pun minicamere şi microfoane peste tot, că-i freacă la culme aşa, o curiozitate, cine face cu cine şi-n ce poziţii, cine ce-a zis, cine la ce s-a uitat. Pe cetăţeni îi încurajează să se spioneze unii pe alţii şi să se dea în gît, iar mulţi atît aşteaptă. Aşa că-mi văd şi eu de-ale mele, numai că la mine nu-i chiar spionaj, e informare.

Sau, mai bine zis, mi-am văzut pînă azi, cînd mi-au spart bulangiii ăştia uşa şi mi-au pus cătuşele la mîini pentru chestia cu divinaţia. Era unu' mai şmecher, în civil, care parcă-parcă avea o idee ce-i cu futures. Şi-am făcut şi eu pe prostu', chit că lista cu fluctuaţii futures îmi licărea chiar atunci pe monitor în timp real, zic: Ce, dom'le, e o crimă să mă uit pe net la preţurile de peşte din Taiwan? La care ăla: Chiar veniţi cu pluta n-om fi nici noi. Toate soiurile de peşte la care afişează taiwanezii preţuri au dispărut de mult din oceanul planetar.

Okay, hai că trebuie să-nchid, frate. A venit Alex cu băieţii, au făcut un pic de curăţenie pe-aici, de-aia s-a auzit gălăgie cînd vorbeam, nu vrei să ştii cum arată secţia de poliţie acum. Trebuie să plec, omule, te-am pupat, pa. (top)

 

6. Cîteva cuvinte depre tăcere

 

            Mergea pe un drum de ţară prăfuit, îndreptîndu-se într-acolo unde presupunea că ar fi nordul. Nu era foarte sigură dacă se afla în Arkansas, Alabama, Tennessee ori Louisiana (în cazul în care vreunul dintre ele se mai numea aşa), şi nici măcar pe care parte a fluviului Mississippi, care în ultimul timp părea mai mult un fel de extensie a Golfului Mexic. Îl traversase oricum de atîtea ori că pierduse socoteala. Era chioară de somn, mai ales că pe la patru dimineaţa în tufişul unde se ghemuise o găsise o santinelă-robot şi începuse să vocifereze cu volumul dat la maximum: "Ieşi de pe proprietatea mea!"

            Emma se supusese imediat. Verificase instinctiv dacă mai avea sticluţa la gît. Îşi strînsese sacul de dormit, îl înghesuise din trei mişcări în rucsac şi pornise cu paşi împleticiţi către drum, cu santinela pe urmele ei. Era un fel de robot grădinar, genul proiectat pentru amuzamentul vizitatorilor din Tsukuba, pe care un mitocan îl vopsise în culori de camuflaj şi-l dotase cu un laser din surplusurile fostei federaţii. Zgribulită în jacheta Lee, Emma privise din cînd în cînd cum vopseaua de pe santinelă îşi schimba încet nuanţa în funcţie de vegetaţie şi de creşterea intensităţii luminii. Nu ştia dacă laserul fusese pus acolo, pe umărul robotului, numai de dragul impresiei sau chiar funcţiona. Nici nu vroia să afle.

Versiunea integrală a acestei nuvele poate fi citită în ediţia tipărită a volumului An/Organic. (top)

 

7. An/Organic

 

            În partea inferioară a cîmpului vizual al lui Roger, inductorul de vise îi genera o bandă continuă cu texte de reclamă Comindserv. Fusese una dintre condiţiile puse pentru licenţa de comercializare a produsului. Roger, ca mai toţi utilizatorii, încerca să urmărească restul imaginii şi să ignore cu stoicism textele insipide ale Comindservului. Chiar şi în vis ştia că subconştientul său înregistra totuşi mizeriile acelea ce se scurgeau cu viteză cvasi-subliminală.

            Roger visa că era din nou student la Colegiul Regal de Artă din Londra, umblînd împreună cu colegii (ce nu păreau să fi îmbătrînit deloc) de-a lungul coridoarelor vechi, din piatră cenuşie. Se aşezau în bănci, iar un profesor proaspăt bărbierit care purta ochelari groşi, cu rama de oţel, le împărţea foi cu subiectele de examen, punîndu-le grijuliu cu faţa în jos.

Versiunea integrală a acestei nuvele poate fi citită în ediţia tipărită a volumului An/Organic. (top)

 

8. Fletcher Christian

 

·                     Ziua bunã şi dumitale.

·                     Da, într-adevãr, mã numesc Fletcher Christian.

·                     Nu, nu este o coincidenţã de nume, deşi mult timp dupã ce au avut loc evenimentele de pe Bounty mi-aş fi dorit sã fie.

·                     Încîntat de cunoştinţã, domnule.

·                     A, de la ziarul local. Înţeleg. Şi eu care speram cã s-a terminat în cele din urmã cu interviurile.

·                     Şi dacã aş zice cã nu sînt de acord, pînã la urmã tot mi-ai lua unul, aşa încît...

·                     Da, despre evenimentele la care am fost martor. Ştiu lecţia. Dacã aş fi putut sã fiu peste tot în acelaşi timp mi-aş fi scris memoriile în cele mai mici detalii şi l-aş fi scutit pe Sir John Barrow sã mai scotoceascã prin arhive ca sã-şi scrie cartea.

·                     Şi eu consider cã e o carte foarte bunã, numai cã, la cîte interviuri am dat pentru gazete, am ajuns sã nu mai fiu niciodatã sigur care sînt amintirile mele şi care sînt citatele aproximative din cartea aceea, pe care gazetarii sînt foarte dezamãgiţi dacã nu le aud.

·                     Mã bucur, atunci. Sã mai povestesc despre prima expediţie în Tahiti, aceea condusã de cãpitanul James Cook în 1768?

·                     Mai bine cã nu. Fireşte cã n-am participat la aceastã expediţie, dar destui gazetari au dorit sã audã şi despre ea, dupã cum spuneam mai devreme.

·                     E-adevãrat, William Bligh a participat. Pe atunci era locotenent.

·                     Bounty a avut ghinion în multe privinţe, începînd cu furtuna care ne-a surprins la cîteva zile dupã plecare şi care ne-a provocat stricãciuni la bord, precum şi pierderi de provizii.

·                     Da, de bine ce scopul expediţiei era aducerea arborelui de pîine din Tahiti în Antile, cãpitanul William Bligh a gãsit de cuviinţã sã ne reducã raţiile de pîine dupã furtuna de care v-am povestit.

·                     Tot în Atlantic au început şi pedepsele cu biciuirea la bordul lui Bounty.

·                     Da, e adevãrat cã m-a înaintat la funcţia de secund al navei peste cel de-al treilea cart.

·                     Iniţial a încercat sã intre în Pacific pe la Capul Horn, dar nu a fost posibil, şi în cele din urmã am purces pe la Capul Bunei Speranţe şi prin Oceanul Indian.

·                     Am mai fãcut nişte escale pentru aprovizionare, şi în cele din urmã am ajuns în Tahiti pe 26 octombrie 1788.

·                     Nu numai Bligh fusese în expediţia cãpitanului Cook, ci şi botanistul Nelson, care a început sã studieze puieţii arborelui de pîine împreună cu grădinarul.

·                     Nu, nu Nelson a descoperit fiinţele acelea microscopice, ci medicul de bord, ceva mai tîrziu.

·                     A fãcut descoperirea într-unul din rarele lui momente de luciditate, cãci în aproape un an, de la plecarea lui Bounty şi pînã la decesul lui pe 9 decembrie, medicul n-a fost treaz mai mult de douãsprezece ore.

·                     I-au atras atenţia tatuajele pe care bãştinaşii le-au fãcut mateloţilor. Se schimbau ca formã şi culoare aproape în fiecare zi.

·                     Probabil cã şi ale bãştinaşilor la fel, însã pe aceia nu-i cunoştea, în vreme ce pe membrii echipajului îi ştia bine.

·                     A cerut sã examineze sub microscop vopselele pe care tahitienii le foloseau, şi aşa se face cã a vãzut lucrurile acelea minuscule despre care nici mãcar nu era sigur dacã sã le numeascã fiinţe sau nu.

·                     Sigur cã ai vãzut şi dumneata gravuri, doar microzoarele nu sînt un secret, dar încearcã sã-ţi imaginezi uimirea care ne-a cuprins vãzînd prima datã sub microscop ceva care arãta ca un cristal şi se purta ca un fel de germen.

·                     Cunosc teoria. Dacã se reproduc, înseamnã cã sînt vii, dar trebuie sã recunoşti cã dupã cum aratã par sã fie produse cu meşteşug, nu pe cale naturalã.

·                     Nu i-au dat atenţie medicului, şi au continuat sã-şi facã tatuaje, sã aibã relaţii cu bãştinaşii...

·                     Da, inclusiv relaţii intime cu femeile. Microzoarele se transmiteau prin relaţii intime, prin mîncarea pe care o consumam pe insulã şi prin tatuaje. Botanistul Nelson a studiat ulterior modul în care microzoarele au infestat întregul echipaj, dar e greu de imaginat în ce fel am mai fi putut scãpa de ele. Mai ales cã disciplina la bord dispãruse aproape cu desãvîrşire, iar mateloţii îşi fãceau de cap cam în fiecare zi.

·                     Cãpitanul Bligh a impus din nou pedepse, cel puţin înainte ca şeful bãştinaşilor sã i-o ofere ca soţie pe fiica lui. Ulterior s-a dovedit cã se infestase şi el cu acele cristale microscopice inteligente.

·                     Asta e o întrebare pe care am tot auzit-o, dar dumneata crezi, prin analogie, cã dacã o clãdire de cãrãmidã se umple la toate etajele cu oameni inteligenţi, devine şi ea în vreun fel mult mai inteligentã decît înainte? Cam aşa cred cã se întîmplã şi în relaţia dintre oameni şi microzoare.

·                     Evenimentele ulterioare au demonstrat, cred eu, cã deveniserãm altfel în urma infestãrii cu microzoare, însã în nici un caz mai inteligenţi.

·                     Mã refer în primul rînd la decizia cãpitanului Bligh, la cîtva timp dupã plecarea înapoi spre Anglia, de a renunţa să încheie cu bine expediţia, de a se întoarce în Tahiti şi de a sfida Amiralitatea.

·                     A pregãtit totul în secret, fãrã ştirea mea ori a altor mateloţi şi ofiţeri care erau loiali Coroanei, şi m-a arestat în miez de noapte, apoi m-a scos pe punte numai în cãmaşã, cu mîinile legate, şi m-a întrebat pentru ultima datã dacã doream sã mã alãtur acestei revolte, pe care cel mai bine aş putea s-o descriu ca un act de piraterie.

·                     E adevãrat cã mã ameninţase cu moartea, dar am încercat atunci sã-l conving cã nu face deloc bine, iar reacţia lui a fost sã mã abandoneze în largul mãrii în şalupa lui Bounty împreunã cu alţi membri loiali ai echipajului, optsprezece la numãr.

·                     A fost o încercare de duratã, cãci a trebuit sã ne drãmuim puţinele provizii, sã înfruntãm oceanul într-o ambarcaţie fãrã punte, şi sã parcurgem o mare distanţã, din largul arhipelagului Tonga pînã la Marea Barierã de Corali, şi de acolo mai departe, pînã la colonia Coupang din insula Timor.

·                     Trei mii şase sute optsprezece mile, ca sã fiu mai exact.

·                     Am supravieţuit cu raţii infime, dar nu a pierit nici unul dintre cei aflaţi în şalupã. Am prins peşti, am constatat cã puteam înota mai repede şi mai bine, cã puteam rãmîne mult mai mult timp sub apã, şi presupun cã schimbãrile acestea le datorãm microzoarelor. Cu toate acestea, a fost poate cea mai grea încercare din cîte am suferit pînã acum.

·                     Da, ulterior am venit cu toţii şi am depus mãrturie la procesul lui William Bligh.

·                     Amiralitatea a instituit o comisie de anchetã, şi trebuie sã spun cã obiectul cercetãrii acestei comisii a fost purtarea fiecãruia dintre membrii echipajului pe tot parcursul expediţiei, inclusiv a mea şi a celorlalţi care au fost abandonaţi în şalupã.

·                     Pare surprinzãtor, nu-i aşa? Am fost şi noi bãnuiţi într-un fel, iar asta m-a amãrît în asemenea mãsurã încît dupã încheierea anchetei am decis sã demisionez din postul de cãpitan la care fusesem promovat şi sã mã stabilesc aici, în Lumea Nouã.

·                     Urma sã fie executat la bordul unei nave a Amiralitãţii, Brunswick, în rada portului Portsmouth, dar cînd au încercat sã-l spînzure de vergã s-a transformat într-un pãianjen uriaş care a ţesut plase pe toatã nava şi i-a ucis pe toţi membrii echipajului.

·                     Pentru o fiinţã aşa mare, se mişca atît de repede încît era greu de urmãrit cu ochiul liber. În mai puţin de un minut, nava a fost acoperitã cu plase de la vîrful arborelui mare pînã la linia de plutire, iar membrii echipajului s-au transformat în mumii uscate, înfãşurate în fire.

·                     Nu, n-a rãmas aşa. Şi-a reluat înfãţişarea obişnuitã, iar trupele Amiralitãţii l-au prins cu nãvoade şi-au încercat sã-l rupã în bucãţi cu caii.

·                     Sigur cã nu era regicid, dar cei însãrcinaţi cu executarea sentinţei au încercat şi metoda asta.

·                     Bucãţile s-au unit la loc, într-un fel pe care numai firesc nu l-aş numi, iar pe urmã Bligh s-a apucat sã sfîşie cu mîinile goale caii şi soldaţii.

·                     A fost teribil, într-adevãr. Mai am coşmaruri şi acum.

·                     Mai apoi s-a dovedit cã n-am fost singurul, cãci se pare cã în public se aflau poetul Percy Bysshe Shelley şi iubita lui, Mary Wollstonecraft, iar domnişoara a fost atît de impresionatã încît mai tîrziu a scris şi publicat o carte în care sfîşierea corpurilor, reasamblarea lor şi readucerea la viaţã ocupã o parte însemnatã.

·                     Nu, Bligh n-a scãpat chiar aşa uşor. În cele din urmã l-au capturat, l-au pus în lanţuri, într-o cuşcã din bare groase, de unde n-a mai reuşit sã scape oricum s-ar fi transformat, şi l-au aruncat în largul Atlanticului cu ghiulele legate de picioare.

·                     Da, aşa am crezut şi eu mulţi ani, cã atunci şi acolo s-a terminat povestea lui Bligh şi a revoltei de pe Bounty. Dar, spre surpriza mea, mã înşelam.

·                     L-am regãsit pe Bligh, mult schimbat şi sub un alt nume, cãpitan pe un vas de aici, din Nantucket. Se jura cã-l va prinde pe caşalotul care-i mîncase un picior.

·                     Nu-i lipsea nici un picior, iar dacã vreun caşalot îi mîncase unul, atunci nu mã îndoiesc cã microzoarele îi crescuserã altul.

·                     Nu m-a recunoscut, cãci şi eu mã schimbasem mult în atîţia ani, iar cînd m-am îmbarcat pe vasul lui şi m-a întrebat cum mã cheamã, i-am zis: "Numiţi-mã Ishmael." Dar evenimentele de la aceastã a doua îmbarcare sub comanda lui alcãtuiesc o altã poveste, mult mai lungã. Sînteţi sigur cã vreţi s-o ascultaţi şi pe aceasta, domnule Melville? (top)

 

9. Legiune

 

"Ştersesem cea mai mare parte din celălalt exemplar şi înregistrasem mesajul nostru în intervalul rezultat, lăsînd doar atît din program cît să poată fi identificat ca fiind marfa adevărată." (William Gibson - "Johnny Mnemonic")

 

Mi-ar plăcea să vă pot spune că Londra a înflorit într-o primăvară. Dar n-a fost aşa. Londra a înflorit într-o toamnă mai urîtă decît altele, o toamnă bîntuită cînd de ploi reci, interminabile, cînd de fuioare de ceaţă în care se îngemănau funinginea fină şi condensul. Prin combinaţia aceea bolnăvicioasă, lămpile cu gaz din ferestre se iveau seara precum ochii gălbui ai unor demoni de piatră.

Nu ştiu precis în care loc din Londra a apărut prima dată un caz de înflorire, şi nici investigaţiile altor jurnalişti, nici cercetările pe care le-au efectuat detectivii de la Scotland Yard nu au dus la vreun răspuns cert în această privinţă, dar îmi amintesc cu precizie unde am văzut prima dată un asemenea caz.

Pe Podul Waterloo.

 

Versiunea integrală a acestei nuvele poate fi citită în ediţia tipărită a volumului An/Organic. (top)

 

10. Philip

 

            Pe alţii îi vizitează vecinii, prietenii, colegii de serviciu şi, cel puţin odată pe an, perceptorii de impozite. Pe mine mă vizitează Philip.

            Apare din senin, iar în ultimul timp şi-a luat obiceiul să stea din ce în ce mai mult, prelungindu-şi vizitele neanunţate. Nu mă deranjează venirea lui, pentru că oricum stau singură şi nu am niciodată mare lucru de făcut. Nu-l pot acuza că din cauza lui pierd vremea sau că aş avea treburi mult mai importante pe care mă împiedică să le duc la bun sfîrşit.

            Nici azi nu face excepţie. Mă pomenesc cu el în cameră fără să-mi dau seama cînd a intrat. În ciuda faptului că e atît de înalt şi masiv, Philip se mişcă repede şi fără zgomot.

            - Ce mai faci? zice el, iar întrebarea, venită de la oricine altcineva, ar părea banală şi politicoasă. Numai că, venind din partea lui Phil, nici o întrebare sau remarcă nu e atît de banală pe cît ar părea. În ochii albaştri, în care sclipeşte o intensitate greu de suportat, i se citeşte faptul că aşteaptă cu mare interes cu totul alt răspuns decît banalul "Bine" pe care oricine l-ar spune dintr-un reflex înrădăcinat pe tot parcursul existenţei sale de fiinţă socială.

            Ridic din umeri şi zîmbesc:

            - Ce să fac... După cum se vede.

            Fără să fie invitat, Philip se aşază dinaintea mea. Nu se osteneşte să caute un scaun, ci ia loc direct pe podea. Încă nu am aflat de unde a căpătat manierele astea, ca şi obiceiul de a sta tot timpul cu cămaşa scoasă din pantaloni, sau de ce a renunţat la disciplina zilnică a bărbieritului, dar într-o bună zi am să-l întreb. Nu chiar azi, fiindcă nu aş vrea să se simtă stînjenit. Într-o altă zi, cu siguranţă.

            - Nu pot să cred cît de mult te încăpăţînezi în ciuda evidenţelor, zice el. De ce nu accepţi adevărul?

            Iar începe. M-a exasperat cu ideile astea ale lui. La început, pe parcursul primelor vizite, se străduia să fie drăguţ cu mine. E atît de cult şi manierat, ştie o mulţime de lucruri despre muzica simfonică şi despre filosofie, încît îl aşteptam cu plăcere. Dar treptat a început să-mi vorbească din ce în ce mai des despre lucruri ciudate, foarte diferite de acelea pe care le-am învăţat la şcoală, iar atunci cînd încerc să-l contrazic între noi ia naştere o tensiune tăcută, nearticulată în cuvinte, dar cît se poate de prezentă. Deşi nu dă semne că s-ar fi enervat, din privire îmi dau seama că nu suportă ca eu să nu mă las convinsă de argumentele lui.

            - Care adevăr, Philip?

            - Te încăpăţînezi să te laşi înşelată de aparenţe, în loc să cauţi dincolo de vălul iluziilor şi să capeţi acces la adevărata realitate.

            Iar povestea cu adevărata realitate.

            - Care aparenţe? Cum să pun sub semnul îndoielii ceea ce văd şi aud? Cum să mă îndoiesc de faptul că Ted Kennedy este preşedinte, aproape de sfîrşitul celui de-al doilea mandat?

            - Ted Kennedy, zici?

            - Da, Ted Kennedy. L-am văzut de atîtea ori la televizor, i-am ascultat discursurile...

            Zîmbeşte cu indulgenţa superioară a unui adult care trebuie să-i explice pentru a nu se ştie cîta oară unui copil nu prea strălucit cum se utilizează regula de trei simplă.

            - Televiziunea e un excelent mijloc de manipulare. În locul lui Ted Kennedy, despre care susţii cu atîta înfocare că ar fi preşedinte, în faţa camerelor de luat vederi ar putea la fel de bine să apară un figurant, sau chiar un simulacru, un android.

            Încerc să par amuzată, dar privirea lui albastră, pătrunzătoare, citeşte prin expresia pe care mi-am aşternut-o pe figură.

            - Aşa încît de ce ar fi Ted Kennedy preşedinte, la urma urmei?

            - Philip, chiar trebuie să continuăm aşa la infinit? Ţi-am mai spus că am dat mîna

cu Ted Kennedy acum şapte ani, în timpul primei lui campanii electorale pentru preşedenţie.

            - Putea foarte bine să fie un figurant, după cum ţi-am explicat deja. Poate că nu există o familie Kennedy, la urma urmei.

            Nu-l las să continue, fiindcă de fiecare dată cînd aud aşa ceva mă înfurii cumplit.

            - Şi-atunci cine stă la Casa Albă de aproape douăzeci şi patru de ani, mă rog frumos? Ştii bine că John F. Kennedy a avut două mandate, apoi Bobby încă două şi în cele din urmă a venit rîndul lui Ted. Care nu e cine ştie ce preşedinte, între noi fie vorba, dar îi are consilieri pe ceilalţi doi.

            - Ce dovezi ai că nu sînt cu toţii nişte simulacre?

            În ultimul timp a repetat întrebarea asta absurdă pînă la exasperare, dar o spune pe un ton atît de potolit, de calm, de rezonabil, încît o clipă, doar o clipă, aproape că sînt tentată să-i dau crezare. Dar de la un timp, poate în urma acestor discuţii pe care le-am avut cu Philip, am învăţat şi eu cîte ceva.

            -Tu ce dovezi ai că sînt nişte simulacre?

            Phil nu-i atît de uşor de prins, însă. Mai demult mi-a spus nişte poveşti ciudate cu un cordon de lampă care nu era acolo unde ar fi trebuit să fie, cu amintiri despre alte lumi

prezente şi zeci de alte aşa-zise teorii, care de care mai aberante.

            De data asta nu spune nimic, cel puţin o vreme, ca şi cînd răspunsul ar fi mult prea evident ca să se mai ostenească el să-l enunţe.

            - Vezi că nu ai argumente solide? zic, dornică să-l întărît din nou.

            - N-ai înţeles, zice el cu un zîmbet blînd. Nu susţin că familia Kennedy, în mod special, ar fi de fapt constituită din simulacre, ci mai degrabă că numeroase segmente din ceea ce consideri a fi realitatea ar putea să nu fie ceea ce par.

            - Asta e o afirmaţie atît de vagă încît oricine ar fi de acord cu ea. Dar, Phil, povestea asta cu simulacrele, cu androizii, e pur şi simplu...

            - Realitatea de lîngă noi pe care refuzăm s-o acceptăm în ciuda evidenţei sale? completează el cu un aer îndatoritor.

            Fără să vreau, mă bufneşte rîsul. Şi lui îi apare un zîmbet pe faţă, luminîndu-i cu sclipirea dinţilor barba uşor încărunţită.

            - Ai fost vreodată la un consult psihiatric, Phil?

            Încetează să zîmbească, şi privirea lui se desparte de a mea pentru a rătăci undeva, pe un perete.

            - Dacă ai şti de cîte ori... Numai că psihologii, psihiatrii, psihanaliştii şi toţi ceilalţi membri ai grupurilor profesionale psi- sînt şi ei nişte oameni, la urma urmei. Dacă ştii cu precizie pe ce teorii îşi bazează evaluarea pacienţilor, dacă le zici exact ceea ce au fost învăţaţi că ar trebui să audă, mă tem că ei, sărmanii, nu mai au cum să-ţi aplice alt diagnostic decît acela către care i-ai condus.

            Asta explică foarte bine cum se face că Phil, în ciuda ideilor aberante în care crede cu sinceritate, se află încă în libertate în loc să fie internat undeva, într-o instituţie psihiatrică.

            - Presupunînd, de dragul demonstraţiei, că ai avea dreptate şi că realitatea mea nu e ceea ce pare a fi, cum e de fapt lumea? Cine e preşedinte la Casa Albă, spre exemplu?

            - Cum e de fapt lumea? repetă Phil clătinînd din cap. Asta e o întrebare foarte grea, la care crede-mă că am căutat răspuns toată viaţa. Cum ai reacţiona, însă, dacă ţi-aş spune spre exemplu că la Casa Albă s-au perindat indivizi ca Richard Nixon...?

            - N-a avut niciodată vreo şansă împotriva lui John F. Kennedy.

            - Şi dacă Kennedy a fost asasinat la Dallas în 1963?

            - Şi mai ai şi alţi preşedinţi imaginari?

            - Ronald Reagan...?

            Încep din nou să rîd, pentru că astăzi Philip e mai amuzant decît de obicei. Şi lui îi strălucesc ochii, dar nu din cauza amuzamentului.

            - Ronald Reagan? Mai apare şi acum în filme western. Cine mai vine la rînd? Elvis Presley? Frank Sinatra?

            Phil clatină din cap.

            - Poate că ar fi făcut mai bine să rămînă actor. Teoria lui reaganomică a dat multe lucruri peste cap. La un moment dat, din cauza reducerilor de buget, nebunii din azile au fost puşi în libertate.

            - Cine ştie, poate că n-a fost chiar ideea cea mai rea. Şi aşa zici că s-au petrecut lucrurile în versiunea ta? Nixon şi Reagan?

            - Nu numai ei. Au fost şi alţii înaintea lor, între ei...

            - Dar, presupunînd că JFK ar fi fost asasinat în 1963 - deşi l-am tot văzut la televizor de-atunci încoace - de ce nu a devenit preşedinte Bobby?

            - Pentru că a fost asasinat în 1968.

            - Bănuiesc că şi pe Ted l-au asasinat.

            - Nu. Pe Ted nu. Dar nu a devenit niciodată preşedinte.

            - Şi ce te face să crezi că Nixon, Reagan, şi ceilalţi preşedinţi care pretinzi că au fost în locul fraţilor Kennedy la Casa Albă nu erau nişte simulacre, nişte androizi construiţi din circuite electrice şi angrenaje? întreb, triumfătoare.

            - Aici e problema, că eu de fapt am convingerea că asta sînt. Simulacre.

            Mă ridic şi încep să mă plimb agitată încoace şi încolo.

            - În cazul ăsta, Philip, ce importanţă are dacă simulacrul acela este numit Richard Nixon sau Ted Kennedy?

            - Exact asta încercam să te fac să înţelegi. Că nu are nici o importanţă. Că de fapt contează realitatea aflată dincolo de vălul acestor iluzii.

            - Continuînd pe firul acestei logici aberante, ce te face să crezi că eşti real, Phil?

            - Ce te face să crezi că eşti reală?

            Mă apropii de el şi mă uit fix în ochii lui, dar privirea sa albastră nu se abate, ci rămîne neclintită.

            - Am avut operaţii chirurgicale. Am văzut cînd m-au deschis la zece ani ca să-mi scoată apendicele. Am organe, Philip, nu circuite şi angrenaje. Ştiu. Le-am văzut.

            - Poate că eşti un simulacru deosebit de bine realizat. Sau poate că ţi s-a făcut un implant de memorie despre o operaţie chirurgicală care în realitate nu a avut loc niciodată.

            - Atunci poate vrei să mă convingi că toată viaţa mea e un implant de memorie, o iluzie. Expediţiile pe Marte din anii '70, pe care le-am urmărit la televizor, războiul din Vietnam pe care Statele Unite l-au cîştigat în 1964, şi aşa mai departe.

            - Nu neapărat un implant de memorie. Dar poate o iluzie, răspunde Philip.

            N-am să înţeleg niciodată cum poate întemeia convingeri atît de ferme pe dovezi atît de firave, sau mai degrabă inexistente. Mă pregătesc să-i dau o replică usturătoare, dar discuţia ne este întreruptă de voci venite de dincolo de uşă:

            - ...E-aici, domnule doctor. Jane Kindred Dick, născută pe 16 decembrie 1928 la Chicago. Suferă de schizofrenie, iar în ultimul timp starea i s-a agravat. Are halucinaţii în care-i apare fratele ei, Philip, care a murit imediat după naştere, la 26 ianuarie.

            Ca prin vis, pe peretele capitonat al celulei în care stau legată în cămaşă de forţă îmi apare o stelă funerară aflată în Fort Morgan, Colorado, pe care sînt gravate prenumele fratelui meu, împreună cu datele pe care le-a amintit vocea îngrijitorului, şi prenumele meu, cu data naşterii şi o liniuţă.

            Dar iluzia se destramă repede, iar fratele meu zîmbeşte trist, aşezat lîngă mine, şi clatină din cap:

            - Să nu crezi nimic din ceea ce-ţi spun ceilalţi. Totul e o iluzie, un complot urzit împotriva ta. De fapt realitatea este cu totul altfel... (top)

 

11. Ţesătura de vise

 

Într-o noapte, Mao Zedong adormi şi se visă păianjen. Avea opt picioare păroase şi subţiri, ochi simpli situaţi în poziţii curioase, mandibule mustind de otravă şi un corp mic. Peisajul în care se afla era plin de fire de iarbă enorme, de frunze pe care s-ar fi putut plimba în voie o zi întreagă, de copaci mai înalţi decît Everestul. Din noua perspectivă, China căpătase dimensiuni cosmice.

Era singur-singurel, şi în formă de păianjen cum ar fi putut conduce naţiunea chineză pe calea construirii socialismului? Gîndul cã nu mai avea rolul de conducãtor pentru obţinerea cãruia se străduise atît amar de vreme îl chinui un timp, dar încet-încet lui Mao i se fãcu foame, şi lãsã regretele pentru mai tîrziu.

Din firele lipicioase care-i ieşeau din corp ţesu o plasã pe cît de bine putea. Întinse o ramã de fire printre tulpinile buruienilor, apoi fire radiale şi altele în spiralã printre ele. Cînd ajunse în centru, plasa i se pãru nepotrivitã. Ochiurile erau prea mari, iar musculiţele şi ţînţarii treceau cu uşurinţã printre ele fãrã sã se agaţe. Porni sã ţeasã ochiuri noi, pe o spiralã mai strînsã, şi între timp mîncã firele vechi. Aveau un gust oribil, iar foamea nu i-o potolirã cu nici un chip, dar asta nu fãcu decît sã-i întãreascã hotãrîrea de a face o plasã mai bunã.

Nu mai avea mult pînã la terminarea noii plase cînd vibraţii din fire îl anunţarã cã prinsese prima pradã. Era o muscã albastrã ale cãrei eforturi disperate rupseserã cîteva dintre ochiurile ţesute cu atîta migalã. Însã toatã agitaţia muştei nu fãcuse altceva decît s-o atingă mai mult cu firele lipicioase ale plasei. Mao se apropie cu precauţie, aruncã noi fire peste muscã, şi abia dupã ce o imobilizã complet tãbãrî pe ea, o apucã în mandibule, îi injectã otravã paralizantã şi se apucã sã-i sugã carnea din învelişul chitinos. Musca bîzîi o vreme, din ce în ce mai slab, apoi muri. Cînd Mao se opri din supt, umflat şi sãtul, din muscã nu mai rãmãsese decît o carcasã uscatã.

Un pãianjen oarecare s-ar fi mulţumit sã aibã o plasã, şi poate, într-o zi cînd ar fi fost norocos şi prevãzãtor, i-ar fi dus ofrandã un gîndac mort unei femele, ca sã se poatã acupla rapid cu ea în timp ce mînca gîndacul. Dar Mao nu avea minte de pãianjen, nu se gîndea numai la mîncare şi împerechere, şi ştia cã menirea lui pe lume este sã prefacã întreaga Chinã. Aşa încît porni sã ţeasã o plasã nouã, apoi încã una. Fiecare era mai bine fãcutã, mai ingenios aşezatã, iar gãrgãriţele, muştele şi ţînţarii se prindeau în ele cu zecile. Mao se hrãni pe sãturate, zi de zi, şi curînd ajunse sã se lupte cu alţi pãianjeni şi sã-i biruie. Erau proşti, le lipsea conştiinţa luptei de clasã şi habar n-aveau de rãzboiul de gherilã sau despre metodele de ambuscadã.

Umplu cu plasele lui întregul luminiş, apoi pãdurea. Alţi pãianjeni, vãzînd cã nu era chip sã-l biruie, luarã obiceiul sã-i dea tribut de insecte paralizate ca sã-i lase în viaţã. Vãzuserã cã pãţeau aceia care se ridicau împotriva lui Mao.

Cu timpul, nou-venitul nu se mai mulţumi sã primeascã bir, ci îşi trimise supuşii la lucru, sã-i întreţinã plasele vechi şi sã ţeasã altele noi dupã planurile sale. Astfel, prin munca pãianjenilor aliaţi, plasele se întinserã din buruianã în buruianã, din tufã în tufã, din creangã în creangã, cuprinzînd azi un cîmp, mîine o pãdure, şi întinzîndu-se încet prin tot ţinutul.

Mao îşi organizã supuşii, îi trimise la luptã împotriva altor pãianjeni, apoi îi conduse în lupte aprige contra cuiburilor de viespi, muşuroaielor de furnici şi roiurilor de albine. Furnicile aveau experienţa rãzboaielor, şi albinele se pricepeau grozav sã înţepe, dar Mao ştia foarte bine cum sã pregãteascã bãtãliile, cum sã înconjoare stupul sau muşuroiul cu plase rînduri-rînduri, cum sã taie aprovizionarea asediatelor şi cum sã le împuţineze trupele prin încãierãri repetate. Printre artopode se duse vestea, şi din ţinuturile învecinate începurã sã soseascã pãianjeni dornici sã intre în slujba conducãtorului. Iar Mao îi folosi cu succes şi ajunse sã le invadeze teritoriile de baştinã.

De-acum ţesea planuri, mai degrabã decît plase, iar stãpînirea lui se întindea cale de cîteva zeci de kilometri jur-împrejurul luminişului de unde pornise. Era un regat de fire lipicioase, întinse printre plante, vibrînd uşurel cînd bãtea vîntul. Un imperiu tãcut, netulburat de bîzîit de insectã, pentru cã supuşii sãi le exterminaserã şi pe cele zburãtoare, şi pe cele care se tîrau. Pãianjenii întreţineau plasele, trimiteau mesaje rapide de-a lungul firelor, pãzeau cuiburile cu pui şi-i îndeplineau ordinele conducãtorului.

Ajunsese acum sã stãpîneascã mai mult decît regina unui stup, dar mintea lui Mao nu era îngustã, ca a unei insecte. Mao avea o viziune mãreaţã. Ştia cã niciodatã nu ar fi putut sã ia în stãpînire întreaga Chinã, nu în chip de pãianjen, pentru cã mare parte din ţinuturile chineze erau prea aride, prea lipsite de umezeala care le pria supuşilor sãi şi de insectele cu care se hrãneau aceştia. Deasupra fluviilor şi canalelor nu ar fi putut nicicînd sã-şi întindã ţesãtura de plase, iar pe vîrfurile munţilor, ori prin îndepãrtatul Tibet, pãianjenii pe care-i conducea ar fi pierit de frig şi din lipsã de aer. Dar pretutindeni unde condiţiile erau prielnice, Mao dorea sa-şi întindã stãpînirea, sã-şi îndemne supuşii sã ţeasã rînduri peste rînduri de plase şi sã înfrîngã insectele.

Curînd, grupuri de furnici şi de albine cãzurã în robie, iar Mao le puse la lucru. Furnicile începurã sã lucreze pãmîntul, cãrîndu-l grãunte cu grãunte. Albinele aduserã seminţe în pãmîntul cel nou. Buruieni şi arbuşti prinserã rãdãcini, iar pãianjenii lui Mao ţesurã plase prin locuri care pe vremuri fuseserã sterpe. Era un efort colosal, dar la el participau miliarde şi miliarde de artropode şi insectele pe care le subjugaserã.

Iar Mao, mai degrabã decît sã ţeasã plase, ca în prima zi, cãlãtorea prin ţinuturile sale, cãlare pe libelule, înfruptîndu-se din ofrandele suculente pe care i le aduceau ceilalţi pãianjeni. Inspecta din cînd în cînd hãţişul de fire, punînd cîteodatã sã fie pedepsiţi cei care deveniserã delãsãtori. Şi într-o zi, pe cînd inspecta o ţesãturã deasã dintr-un vechi templu taoist, gãsi un fluture lipit pe fire, o arãtare cu aripi uriaşe, pline de solzi care de care mai coloraţi, ca o revãrsare de lacrimi cãzute din curcubeu. De cînd cutreiera pãdurile, Mao nu vãzuse niciodatã un fluture atît de frumos, necum sã fi prins şi sã fi mîncat vreunul.

Le fãcu semn celorlalţi pãianjeni sã stea deoparte, apoi începu metodic sã-l cuprindã în fire lipicioase şi sã-l imobilizeze. Fluturele bãtu slab din aripi de cîteva ori, dar nu se luptã cu adevãrat ca sã scape. Cînd Mao fu mulţumit de legãturi, se cãţãrã pe trupul fluturelui şi muşcã din el cu mandibulele mustind de otravã.

- Sînt Chuang Tzu, zise acesta cu glas omenesc.

Mao fu uimit peste mãsurã, cãci era prima datã dupã atît timp petrecut printre artropode şi insecte cînd cineva îi vorbea în chinezã.

- Mã visez fluture, continuã prizonierul cu voce sfîrşitã. Ar trebui sã mã trezesc şi sã pun întrebãri filozofice care sã-i uimeascã şi sã-i încînte pe oameni mii de ani de acum încolo. Dar nu ştiu dacã am sã mã mai trezesc, nu ştiu cine o sã punã întrebãrile acelea uimitoare în locul meu... Cine eşti?.. Ce cauţi în visul meu?... De ce-mi ucizi visul?... (top)

 

12. Ficţiuni 1.999

 

            Pentru tine totul a început cu un pachet primit prin poştă ceva de rutină care în nici un caz nu ţi-ar fi dat de bănuit şi nu părea să fie altceva decît un proiect ca atîtea altele cu un titlu aproape ingineresc Ficţiuni 1.999 care te-ai fi aşteptat să fi trecut prin stadii succesive gen 1.01 şi-aşa mai departe chiar cu un proces răsunător pentru interzicerea versiunii 1.69 iar cînd ai deschis plicul şi-ai tras afară teancul de file imprimate privirile ţi-au căzut pe antetul inversat şi-au văzut 666 număr de rău augur şi piază rea cu iz demonic şi conotaţii apocaliptice parcă-l şi vedeai pe Gregory Peck într-un film de cînd era bunica fată cum se căznea să-i vină de hac unui puştiulică ştanţat cu numărul ăsta

 

Versiunea integrală a acestei nuvele poate fi citită în ediţia tipărită a volumului An/Organic. (top)

 

13. Jurnal de călătorie

       Gîndacul locuise în pivniţă de cînd se ştia. Pivniţa nu semăna însă deloc cu ceea ce auzise el că ar fi trebuit să fie pivniţele respectabile, adică umedă, întunecoasă, plină de legume şi fructe pe cale de a putrezi, numai bune să le mănînce gîndacii. Nu, nici vorbă, pivniţa unde locuia gîndacul era curată, luminată, iar stăpîna casei venea zilnic pentru antrenamente. Instructorii nu rezistau niciodată prea mult, căci femeia căpătase viteză, precizie, şi de ceva timp încoace chiar şi o eleganţă stranie care îmbina eficienţa ucigaşă cu baletul.

            Gîndacul ieşea uneori şi o privea, mai mult de dragul spectacolului. În dimineaţa aceea, însă, spectacolul dură mai puţin decît de obicei, căci stăpîna făcu un salt neobişnuit prin aer, iar din mijlocul traiectoriei extinse un deget subţire prin orbita dreaptă a instructorului de arte marţiale şi-l ţintui de perete. Execută o aterizare perfectă, fără să-şi elibereze victima, şi privi cu atenţie ultimele zvîcniri ale muribundului.

 

Versiunea integrală a acestei nuvele poate fi citită în ediţia tipărită a volumului An/Organic. (top)

 

Partea a III-a: ALTE TĂRÎMURI

Veniţi afară!

 

            Îmi amintesc cînd s-a întors bunicu' prima dată de unde-l dusesem. Eram copil, habar n-aveam că ceea ce vedeam era un eveniment, chiar dacă nu unic, dar suficient de rar ca să fie perceput astfel pe atunci. S-a întîmplat într-o seară, eram adunaţi cu toţii în cămăruţa din spate, se nimeriseră pe-acolo şi nişte copii de-ai vecinilor cu care săream garduri toată ziua, acum stăteam toţi în vîrful patului la poveşti, şi cam cînd începuse să se-ntunece bine uşa s-a deschis şi-a intrat bunicu'. M-am repezit în braţele lui, fericit că venise, şi-am început să strig ca apucatul:

            - Bunicule, bunicule, bine c-ai venit, bunicule! Nici nu ştii ce rău ne-a părut la toţi, da' bine că te-ai întors.

            Bunică-mea încremenise, săraca. A dus o mînă la gură şi-a rămas aşa multă vreme, neştiind ce să spună. Plîngea. Copii vecinilor n-aveau nici ei nimic de zis, nu că ar mai fi avut loc de gura mea, că de, venise bunicu', aşa că s-au strecurat uşurel pe uşă afară şi duşi au fost, atît de tiptil că nici nu mi-am dat seama. Acasă îi aştepta mîncarea, care se răcise ca de obicei, dar cînd au început să povestească ce li se întîmplase şi ce văzuseră, bunicuţele au lăsat baltă şi mîncare, şi tot, şi s-au apucat să-i descînte de deochi, de vedenii şi de Necuratul.

            - Ieri ţi-am făcut de patruzeci de zile, măi omule, zise într-un tîrziu bunica. Şi le spuneam fetelor şi popii cuum te-ai dus tu şi n-ai apucat să mănînci din nucu' ăla de l-ai pus în curte.

            - Las' c-o să mănînc de-acu' încolo, cînd s-o face, răspunse bunicu'. A mai rămas nişte colivă de la pomană?

            Aşa era el, se bucura de dulciuri ca şi noi, nepoţii. Şi bunica i-a pus pe măsuţă un pahar de vin roşu şi o strachină cu colivă. Pe urmă bunicu' şi-a văzut mai departe de bătrîneţe şi de pensie, tîrînd de colo colo prin sat piciorul de lemn. Despre modul în care pierduse piciorul cel bun, de-l primise pe-ăsta de lemn, nu prea vorbea, dar avea bunica grijă să ne povestească pe îndelete, cu tot felul de amănunte, cînd era el plecat de-acasă. Uneori mai visez şi acum pierderea, de parcă mi s-ar fi întîmplat mie mai degrabă decît bunicului.

            După cîţiva ani, unui vecin care ne era şi un fel de rudă mai îndepărtată i s-a făcut rău şi-a căzut în bătătură. La cît vin roşu şi cîtă ţuică turna în el de dimineaţa pînă seara în fiecare zi, noi ăştia mai mici ne miram cum de nu i se făcuse rău mai de demult. Nevastă-sa, o femeie mărunţică, sfrijită şi cu ochi albaştri palizi, i-a aprins o lumînare la cap. Moare Mitică. Bunică-mea a comentat mai pe urmă că de ce n-a chemat un doctor să-l ajute pe bietul om. Atîta a ştiut biata femeie, atîta a făcut. I-a aprins lumînarea şi, ai - n-ai chef, mori Mitică.

            După o vreme s-a întors şi el, şi a băut mai departe ţuică şi vin, cînd roşu, cînd alb, de dimineaţă pînă seara ca şi cînd nu s-ar fi întîmplat nimic. Apoi i-a venit ei rîndul să moară, şi deja nu s-a mai mirat nimeni cînd s-a întors la rîndul ei de la cimitir, măruntă şi ridată, privind din poartă la trecători cu ochii albaştri de o nesfîrşită inocenţă.

            În oraşul unde locuiam au revenit rînd pe rînd vecinii pe care-i dusesem pe ceea ce credeam a fi ultimul drum. Au fost şi unele discuţii în legătură cu cine avea sau nu drept de proprietate asupra cutărui loc de casă sau cutărui apartament, dar oamenii s-au lămurit repede că din asta n-aveau de cîştigat decît avocaţii.

            Am mai plecat prin ţară, pe la neamuri, uneori la cîte o înmormîntare. După un timp ne scriau ca de obicei ca să ne felicite de Crăciun, de Paşte. Ne obişnuiam încet-încet cu ideea că moartea nu mai e definitivă.

            Mai rău a fost cînd au început ăştia să arate pe la televizor cine mai revenea şi ce făcea. S-a lăsat cu mare tămbălău în momentul cînd s-au întors fraţii Kennedy şi-au deschis anchetă asupra asasinatelor politice. Tămbălăul a fost de două ori mai mare cînd a înviat şi Lee Harvey Oswald şi-a spus ce avea de spus.

            Prin părţi mai răsăritene au înviat în ordine Cernenko, Andropov, Brejnev, Hrusciov, Stalin şi Lenin. Ăştia mai tineri, care ştiau ce-i pîndeşte, au încercat tot felul de tertipuri ca să scape. Pe Lenin l-au scos de la mausoleu, l-au ars şi l-au împrăştiat pe o întreagă emisferă, doar-doar n-o să învie şi el. De ce le-a fost frică n-au scăpat însă. Stalin, mai practic, a mai făcut nişte epurări, ba chiar la un moment dat l-a tîrît pe Lenin într-un proces alături de Troţki şi alţi cîţiva care dintr-un motiv sau altul nu trecuseră prin ritualul proceselor din anii '30. Chipurile pentru activităţi contrarevoluţionare. Mai greu a fost cînd s-a constatat că oricît s-ar fi străduit să-i împuşte pe duşmanii revoluţiei socialiste, ăia oricum se întorceau bine-mersi după cîtva timp.

            Nici Lenin n-a stat cu mîinile-n sîn. La următorul proces, Stalin a fost pe banca acuzaţilor, după care a făcut o intoxicaţie cu plumb calibrul 7.62, deşi nici asta n-a folosit la prea mare lucru, decît cel mult le-a dat un fel de satisfacţie tîrzie lui Buharin şi compania. Ceva mai tîrziu, a venit şi Ivan cel Groaznic, care n-avea nimic împotriva folosirii plumbului contra adversarilor politici, dar prefera să-l folosească în stare lichidă.

            În Italia şi Sicilia diverşi mafioţi şi-au pus mai departe unii altora explozibili în maşini şi pantofi de ciment, nu pentru că ar mai fi avut vreun rost, ci mai mult de dragul păstrării tradiţiei. La Hollywood au înviat o groază de staruri şi starlete. Marilyn Monroe s-a înfundat din nou cu barbiturice, aşa încît au trebuit s-o înmormînteze a doua, a treia şi respectiv a patra oară. Humphrey Bogart a părut contrariat de interzicerea fumatului în locurile publice, şi a fost sincer dezamăgit de înfăţişarea pe care o avea în filme color. Cei de la Warner Brothers s-au îndurat în cele din urmă şi i-au făcut un buget anual minuscul, numai al lui, pentru filme alb-negru în care să joace cu Lauren Bacall. James Dean n-a renunţat să şofeze fără ochelari, aşa încît a mai avut cîteva accidente mortale.

            În lumea rockului vedetele au continuat să facă ce făcuseră dintotdeauna. Ocazional au mai tras cîte un schimb de experienţă, şi aşa se face că după un timp Kurt Cobain se putea lăuda că a murit de băutură cu Janis Joplin, de somnifere cu Jimi Hendrix, de amfetamine cu Elvis Presley şi de plictiseală cu Frank Sinatra. John Lennon şi-a crescut mai departe copilul din a doua căsătorie, încercînd să fie un om obişnuit, mai ales cînd a aflat că războiul din Vietnam se terminase cam de multişor. Oricum, Julian Lennon începuse o carieră promiţătoare, iar John era de părere că un muzician în familie este mai mult decît suficient.

            Henrc al VIII-lea a avut în schimb tare mult de furcă atunci cînd a trebuit să împace şase neveste prost-dispuse în acelaşi timp, iar Turnul Londrei şi securea nu prea i-au fost de folos, deşi a avut bunăvoinţă şi a încercat. Prinţesa Diana a făcut un tărăboi teribil în legătură cu mina magnetică pe care i-o plasaseră discret sub limuzină, dar a lăsat gura mai moale cînd regina Victoria, proaspăt înviată, i-a văzut fotografiile din Penthouse şi a murit a doua oară de inimă rea. Pe urmă regina s-a întors şi a pus la cale cu Churchill, Gladstone şi Disraeli o restructurare a Imperiului Britanic. Crăpa de ciudă că nu mai este Împărăteasă a Indiilor.

            Planurile reginei Victoria au fost spulberate, însă, cînd prin Asia Centrală şi Europa Răsăriteană au început să bîntuie din nou hoardele mongole ale lui Ginghis Han, care ocazional se ciocneau cu hoardele de huni ale lui Attila, biciul lui Dumnezeu. Napoleon şi-a reluat bătăliile cu vecinii, inclusiv cu Hitler şi Franco, iar Alexandru Macedoneanul a pornit un război crîncen cu Baiazid Fulgerul. Ioana D'Arc a condus efortul de eliberare a Franţei de sub ocupaţie nazistă, la început fără prea mare succes, dar a învăţat repede să folosească rachete antitanc. Lucrurile au luat o întorsătură mai urîtă cînd oameni precum Cezar sau împăratul Quin au ajuns să controleze rachete intercontinentale. Hiroshima a suferit noi bombardamente atomice. Cîte un cetăţean din Nagasaki îşi plimba nepoţii prin grădină şi le explica:

            - Umbra de pe peretele ăsta am lăsat-o eu cînd m-a prins unda de şoc a bombei atomice.

            Pe urmă venea altă undă de şoc, şi-i făcea pe toţi alt set de umbre.

            Indienii din Lumea Nouă au înviat masiv, iar unii mai răsăriţi, care au studiat şi au înţeles cum venea treaba cu epidemiile aduse de europeni, s-au pus pe creat noi varietăţi ale vărsatului de vînt împotriva cărora vaccinurile omului alb erau complet ineficiente. Au rezultat noi epidemii de  o amploare nemaiîntîlnită, dar victimele înviau cu o regularitate de ceasornic. Şi, ba cu natalitatea, ba cun învierea, populaţia creştea exponenţial.        

            Situaţia devenise deja disperată, pentru că nu prea mai era hrană pentru atîţia oameni, şi nici spaţiu pentru locuit, iar complicaţiile legale în privinţa deţinerii de funcţii şi proprietăţi erau de domeniul celor mai sinistre coşmaruri. În măsura în care mai funcţionau, diferite guverne şi-au pus la lucru serviciile secrete , sateliţii de spionaj şi reţelele de informaţii, în speranţa că aveau să afle cauza învierii morţilor. Şi în cele din urmă au aflat-o.

            Era un bărbat de vreo treizeci de ani, un fel de hippie în sandale, care mergea pe jos din loc în loc, se oprea la cimitire, mausolee, gropi comune şi vechi cîmpuri de bătălie, întindea mîinile şi poruncea:

            - Veniţi afară!

            Şi morţii făceau ce li se poruncea, fie că şi-ar fi dorit revenirea la viaţă sau nu.

            Cam fără tragere de inimă, unii conducători politici au ordonat lunetişti, lasere, bombardamente la punct fix, ba chiar, într-un moment de disperare, o lovitură nucleară tactică.

            Dar morţii au continuat să învie, netulburaţi.

            Bărbatul încălţat în sandale ne promisese învierea şi viaţa veşnică. Şi era hotărît să se ţină de cuvînt. (top)

 

Pui de lup, inimă de şarpe

 

Cosaşul din vis. Totul a început cu un vis. Se făcea că Wulfila plutea în zbor pe deasupra unei cîmpii întinse cît cuprindea cu ochii, şi cîmpia aceea era acoperită de grîne coapte, cu spicele bogate şi grele. Părea că toată sănătatea şi puterea de viaţă a Erdorului se iviseră pe acea cîmpie în chip de lanuri de grîu. Pe cînd zbura, Wulfila zări deodată în depărtare o dungă neagră, ca o tăietură prin marea de spice. Cînd se apropie, văzu că era o brazdă lată care nu urma o cale dreaptă, ci cotea pe nepregătite cînd la dreapta cînd la stînga în inima lanurilor. În capăt trudea cel ce croise brazda, un bărbat cu pelerină stacojie, căruia gluga ridicată îi ascundea chipul. În mîini ţinea o coasă pe care o mînuia cu mişcări largi, sigure. Sub tăişul coasei, spicele de grîu cădeau şi se prefăceau în pulbere.

            Din tulpinile retezate curgea sînge.

 

Versiunea integrală a acestei nuvele poate fi citită în ediţia tipărită a volumului An/Organic. (top)

 

NECROPOLIS               ŢESĂTORUL                GANGLAND