GANGLAND

Povestea de faţă, care este pe cale să înceapă, are şi ea povestea ei. S-a născut dintr-o discuţie pe care am purtat-o cu Ana Maria Negrilă într-o după-amiază de vară în Parcul Herăstrău cu privire la un text scris de ea, "Schimbarea la faţă". N-am să vă povestesc despre ce era textul, fiindcă mi-a plăcut atît de mult încît vreau să vă stîrnesc curiozitatea şi să vă invit să-l citiţi (asta în cazul în care nu l-aţi citit deja). Oricum, discuţia a fost lungă, plină de argumente şi contra-argumente, şi pe parcursul ei fiecare dintre noi doi şi-a definit cu mare claritate opiniile referitoare la subiect. Mai precis, Ana Maria a scris o nouă versiune a "Schimbării la faţă", iar eu am început să lucrez la ceva care mai întîi a fost o lume imaginară, apoi o succesiune de paragrafe într-o agendă, pe urmă o nuvelă citită, răscitită, comentată şi re-remodificată, iar apoi - cine ar fi crezut că discuţia cu Ana Maria avea să mă ducă atît de departe? - un roman.

O carte pe care tocmai aţi început s-o citiţi. (top)

1. Gangland

Pe străzile din Gangland lumina ajunge atrofiată, bolnavă, zăbrelită. Lumină de flăcări. Lumină de laser. Lumină de neon. Rar - prea rar - peste zidurile roase de lepră se prelinge cîte o rază de soare. Mai des vine ploaia să mîngîie cu degetele umede caldarîmul ciuruit. Prin noiembrie, zăpada împrumută străzilor o aparenţă de puritate îndoielnică, cenuşie, pe care înfloresc grabnic bălţi de ulei şi pete de sînge. Aerul e dens, irespirabil, îngreunat de fum, gaze de eşapament şi jeturi de abur care ţîşnesc din conducte fisurate. Prin el, clădirile pe jumătate distruse apar ca o părere, sau mai degrabă ca un vis sinistru de care vrei să nu-ţi mai aminteşti.

A fost nevoie de ani, tehnologie şi un fel de sadism deturnat asupra obiectelor pentru ca zona urbană să capete înfăţişarea actuală. Peste clădirile din Gangland s-au aşternut straturi succesive de semne, graffiti paranoice, palimpsest de răni şi tatuaje pe pielea minerală a oraşului. Fiecare zid, fiecare faţadă, fiecare stîlp şi grindă poartă urme. De daltă. De graser. De sînge. De explozii. Hipertext ilizibil, cronică a istoriei urbane.

Peste carcasele eviscerate ale clădirilor se ţese o reţea multietajată de cabluri, grătare metalice şi ţevi, semănată pe alocuri cu şasiuri de automobile, antene parabolice şifonate şi panouri fotoelectrice ciuruite. Hăţişul a fost instalat pentru a îngreuna manevrele aparatelor de zbor, însă dă impresia că a fost întins de un păianjen monstruos, creatură hidoasă cu carapace de crom şi membre acţionate hidraulic, care pîndeşte din umbră, pregătindu-se să soarbă vlaga oraşului paralizat.

În timpul zilei, Gangland este inert, rece. Pe străzi nu trec decît gunoaiele purtate de vînt. Ici-colo, faţadele vandalizate rînjesc cu colţi prăfuiţi de sticlă spartă. La amiază, un fel de clarobscur cenuşiu izbuteşte să răzbată pînă jos, luminînd întrucîtva nemişcarea şi tăcerea clădirilor în descompunere. Fulgi de funingine trec prin aer, ca nişte fluturi îndoliaţi. Oraşul pare atît de mort încît s-ar putea auzi cum creşte iarba. Dar în Gangland iarba nu mai creşte de mult.

Noaptea, însă, înfloresc lumini palide, ca nişte roiuri de licurici risipite într-o grădină părăsită. Scîntei de la aparatele de sudură. Lasere pentru detectarea ţintei. Jeturi de napalm. Focuri. Faruri. Proiectoare a căror lumină violentă, nemiloasă, parcurge straturile succesive de încîlceală metalică pentru a baleia cerul otrăvit.

Noaptea se aude torsul felin al motoarelor ceramice. Trăncăneală de dee-jay. Răpăit de arme automate. Frînturi de muzică. Scrîşnet metalic. Din adîncurile pămîntului urcă vuiete surde, ca gîfîitul unor demoni îngropaţi de vii. Noaptea, Gangland se trezeşte, iar glasul său compus din mii de zgomote suprapuse rosteşte poveşti întunecate.

Prin aer trec în zbor tăcut reptile cu aripi membranoase a căror anvergură atinge zece metri. Minielicoptere teleoperate se strecoară prin ochiurile ţesăturii metalice, zumzăind că nişte bondari. Cîteodată acul nemilos al unui proiector le ţintuieşte în aer, şi pe cer înfloreşte cu zgomot de tunet o crizantemă din flăcări şi scîntei.

Pe străzi alunecă motociclete, viespi de crom şi email negru. Uneori din beznă răsar vehicule blindate, iar alteori pavajul se cutremură sub paşii agili ai unor umbre imense, monştri cuirasaţi a căror trecere trimite trepidaţii pînă în măruntaiele pămîntului.

Gangland este locul unde găşti de adolescenţi îşi dispută teritorii, tronsoane de infrastructuri, informaţii. Este rezervaţie, laborator şi poligon. Aici sînt testate noile tehnologii. Sălbaticii urbani din Gangland folosesc unii împotriva altora arme, echipamente şi programe care, nu peste mult timp, vor fi utilizate de mercenarii zaibatsu-urilor în conflictele dintre megacorporaţii. Enzimele destinate rescrierii codurilor biochimice de fidelitate ale funcţionarilor-cheie, nanomecanismele utilizate în spionajul industrial, programele menite să semene haosul în reţelele competitorilor, tehnicile subliminale proiectate pentru cucerirea de noi pieţe, toate trec mai întîi prin Gangland. Fiecare penetrare a unei baze de date, fiecare foc de armă, fiecare mişcare de acolo sînt urmărite cu atenţie în Tsukuba, în Kansai, în Silicon Valley şi în habitatele din punctele Lagrange. Un delicat echilibru de forţe, menţinut între fragmentatele entităţi politice locale prin trafic de influenţă, şantaje multiple şi bani grei de către trusturile orbitale, le permite adolescenţilor să se vîneze netulburaţi unii pe alţii.

Sub seria de impacturi aleatorii ale conflictelor dintre găşti, aria urbană îşi schimbă lent configuraţia, devenind zi de zi mai stranie, mai ciudată. Un hipergraffito vizibil de pe orbită.

Cercetarea hărţilor s-ar dovedi zadarnică.

Locurile de importanţă strategică nu figurează niciodată acolo. (top)

2. Noduri şi nume

Prin ceaţa groasă, faţadele văduvite de ferestre se iveau ca nişte ocnaşi legaţi între ei cu lanţuri, în şiruri ce se întindeau pe cele două laturi ale străzii. Din loc în loc, focurile din pubele aruncau pîlpîiri şovăielnice, tulburi, peste zidurile igrasioase. De-a lungul străzii veneau încet, călare, doi oameni, strunind din hăţuri cabalinele.

- Asta nu era vreme de ieşit din Templu, părinte, zise cel din dreapta.

Chipul îi era acoperit de viziera căştii, în care lumina roşiatică a focurilor se reflecta distorsionată.

- Mie-mi spui, Enguerrand? replică părintele. Umezeala asta scîrboasă se strecoară pînă în măduva oaselor. După ce terminăm treaba, neapărat să mergem să bem nişte tărie ca să-mi mai revin.

Spre deosebire de Enguerrand, părintele nu purta cască. Părul lung, negru şi ondulat, îi atîrna peste gulerul jachetei din piele pînă în dreptul omoplaţilor. Pe obraji şi pe bărbie i se întindeau ţepii unei bărbi nerase de trei sau patru zile, iar în lobul urechii stîngi avea un mic craniu de argint.

- Parcă ai băut nişte tărie şi cînd am plecat, remarcă Enguerrand întorcîndu-şi viziera spre el.

- N-aş mai fi plecat, zise părintele clătinînd din cap.

Enguerrand trase brusc de hăţuri. Cabalina se opri, înfigîndu-şi extensiile ceramice ale copitelor în asfaltul măcinat al străzii. Călăreţul scoase de la oblîncul şeii o armă graser pe care o îndreptă către un ungher întunecos al unei ruine, în locul unde odinioară se aflase o uşă. Cu degetul mare declanşă proiectorul cu xenon ataşat deasupra armei.

În cercul de lumină se ivi un copil de cinci sau şase ani, îmbrăcat în zdrenţe. Cu mîna stîngă căuta să-şi ferească ochii de lumina proiectorului, iar în dreapta ţinea o bucată de ţeavă ruginită. Enguerrand închise proiectorul, apoi puse arma înapoi la oblînc.

- Am crezut că-s şobolani, explică el îndemnîndu-şi cabalina mai departe.

Părintele ridică din umeri, făcînd să licărească ţepii cromaţi care-i înţesau jacheta.

- Care hacker vine de data asta? întrebă el.

- Macho Kid, răspunse Enguerrand. Numele hackerului fu însoţit de răpăitul unei arme automate care se auzi din depărtare, dinspre stînga lor.

- Puştiul ăla din Kansar City, comentă părintele. Are clasă.

Peste ei se tîrau umbrele cablurilor şi lanţurilor întinse între clădiri, iar vocile celor doi răsunau înfundat în spaţiul acela care nu era închis şi rezonator, dar nici deschis.

- Aşa am auzit şi eu, că n-are decît o clasă, zise Enguerrand, prefăcîndu-se că nu înţelesese.

Se apropiau de o piaţă, iar în lumina focurilor păreau să se vadă cîteva siluete.

- Cu una mai mult ca tine, în tot cazul, spuse părintele.

Enguerrand duse mîna la mînerul paloşului pe care-l purta la şold.

- De la o vreme încoace nu mai ştii de glumă, vistiernice, se grăbi părintele să spună, avînd grijă să se îndepărteze de Enguerrand atît cît să iasă din raza de acţiune a paloşului.

- Cînd glumeşti, zîmbeşte, părinte, replică trezorierul. Ca să nu apară confuzii.

Schimbul de replici părea să facă parte dintr-un fel de ritual, căci mîna lui Enguerrand se îndreptase spre mînerul paloşului încet şi fără prea mare convingere. Cabalina părintelui se apropie din nou de a vistiernicului, tropăind agale pe drumul plin de hîrtoape. De-a lungul picioarelor celor două creaturi se întindeau tendoane din fibră de carbon a căror culoare neagră mată părea să absoarbă din aer lumina firavă.

Aproape că intraseră în piaţă cînd de deasupra lor se auzi uruitul unui elicopter. Un proiector îi scăldă în lumină intensă, alb-albăstruie, filtrată prin grătarele şi ţevile metalice care se întreţeseau deasupra străzii.

- Identificaţi-vă, lătră o voce sintetică amplificată de un megafon.

Enguerrand îşi îndreptă în sus privirile, iar filtrele vizierei compensară automat intensitatea luminii. Peste fuselajul aparatului defilă un şir de date despre model, anul de fabricaţie, caracteristici aerodinamice, armament şi raza de acţiune.

- E-un rahat de bondar teleoperat, remarcă el dispreţuitor.

Una dintre cabaline fornăi, trimiţînd două jeturi de aburi în aerul jilav.

- Normal, răspunse părintele. Un elicopter cu personal uman ne-ar fi ciuruit de mult. Dar de elicopterele mari au grijă Îngerii.

- Repetăm, identificaţi-vă, reluă vocea cu răbdare neomenească. Cine sînteţi?

Părintele scoase din coburi o puşcă de vînătoare fără pat şi cu ţevile retezate la jumătate. Una dintre ţevi scuipă foc, iar minielicopterul explodă, luminînd pentru o clipă zidurile măcinate de vreme.

- Bănuiesc că asta vă răspunde la întrebare, remarcă părintele încărcînd din nou puşca şi punînd-o în cobur.

- Ştii bine că în preajma pieţei unde vin hackerii şoselelor n-avem voie să folosim arme. De ce l-ai doborît, părinte? întrebă Enguerrand în timp ce intrau în piaţă.

- Detest să stau la discuţii cu maşinăriile.

Se opriră lîngă o faţadă ruinată şi descălecară, apoi se retraseră în întuneric. Ceva mai departe, lîngă o fîntînă arteziană secată, pe jumătate sfărîmată, se aflau cîteva pubele. Într-una din ele ardea un foc anemic care făcea mai mult fum decît lumină. Deşi de jur împrejurul pieţei nu se vedea nimeni, cei doi Templieri ştiau că ceva mai departe, în umbra zidurilor, aşteptau reprezentanţii altor triburi urbane, veniţi ca şi ei la întîlnirea cu hackerii şoselelor. Convenţia de încetare a focului pe care o amintise mai devreme Enguerrand nu reprezenta totuşi o garanţie atît de mare încît vreunul dintre cei veniţi să se aventureze în spaţiul deschis al pieţei. Cu toate riscurile de a aduce interdicţia de prezenţă a propriului trib la asemenea întruniri, unii o mai încălcaseră din cînd în cînd.

- Ai dat de vreo urmă a lui Macho Kid? se interesă Enguerrand.

Părintele O'Blivion clătină din cap.

- Scanerele cabalinelor nu l-au detectat, dar asta nu înseamnă nimic. Transportoarele hackerilor sînt foarte bine camuflate.

- Socot că alea care nu-s bine camuflate în scurtă vreme nu mai sînt deloc, rosti o voce cu accent Mid-West din spatele lor.

Se întoarseră în direcţia vocii. Între doi stîlpi igrasioşi, printre ruinele unei clădiri, stătea un bărbat înalt care purta în braţe ca pe un nou-născut o mitralieră cu ţevi rotative. Borul pălăriei Stetson îi ascundea faţa în umbră, cu excepţia mustăţii stufoase, în schimb o rază răzleaţă de lumină se juca pe ţevile lucioase ale armei.

- Ai venit de mult, puştiule? întrebă Enguerrand.

- De vreo două ceasuri, zise Macho Kid pe un ton tărăgănat. M-am tot uitat la voi şi m-am întrebat ce rost mai are să-mi pun pielea-n saramură. Sînteţi aşa de învrăjbiţi unii cu alţii că vă temeţi şi de umbra voastră, de-aţi ajuns să trageţi chiar şi-n bondarii ăia amărîţi cu care supraveghez zona cînd vin aici.

Templierii nu îndrăzniră să comenteze. Enguerrand ridică din umeri. O'Blivion lăsă capul în jos.

- Dac-aţi vedea ce văd eu de fiecare dată cînd iau drumul încoace v-aţi gîndi mult şi bine înainte să vă luaţi la harţă, continuă hackerul. La început parcă se mai ştia aşa, vag, care cu care se bate. Fundamentalişti creştini contra fundamentalişti islamici, separatişti contra federali, triadele contra columbienilor, Feminazi contra tuturor bărbaţilor, necrosofturile contra tuturor, din principiu, şi orbitalii ne încurajau din cînd în cînd trîntindu-ne în cap meteoriţi, fără deosebire. Treceai pe şosea cu transportorul şi vedeai cruci. Cale de mile-ntregi. Cruci de ţi se ura şi te-apuca frica. Mississippi nu-i nici pe departe atît de lat cît sînt unele cimitire prin care-am trecut de cînd a-nceput războiul ăsta, sau ce mama dracului e. Acu' nu mai are cine să-i îngroape, şi nu se mai ştie nici cine împotriva cui e. Am văzut maldăre de morţi arşi cu benzină pe cîmp, şi maldăre de morţi lăsaţi să putrezească pe cîmp de cînd nu prea mai e nici benzină. Dac-aveam cîte un OCU de fiecare cruce şi mort pe care le-am văzut numai la drumu-ăsta de-acuma, puteam să mă mut bine-mersi în Lagrange şi să trăiesc liniştit.

- Şi ce legătură are asta cu noi, puştiule? îndrăzni să întrebe O'Blivion.

- Are, replică hackerul. E o plăcere să-mi zică puşti unul care nu era nici în proiect cînd am început să fac transporturi încoace. Pe tot continentul ăsta nenorocit, un singur loc e mai de doamne-ajută. Gangland. Cineva, acolo sus, a hotărît că războiul de-adevăratelea n-o să se întindă pîn-aici. Şi noi, din Go West Network, culegem copiii de peste tot, îi aducem pîn-aici numai noi ştim cum, ca să-i ferim cumva din calea prăpădului. Şi dup-atîta chin, îi vedem învăţînd să umble cu arme şi omorîndu-se între ei. Are vreunu' din voi douăzeci de ani?

Templierii se priviră unul pe celălalt, încurcaţi. Nici unul dintre ei nu răspunse. O'Blivion avea nouăsprezece, dar probabil că pentru Macho Kid era irelevant.

- De-asta mă-ntrebam dacă mai are vreun rost. Am văzut ceva transportoare arse de cînd m-am apucat de treaba asta, şi-am pierdut destui prieteni. Azi-mîine poate-o s-o fur şi eu. Cînd ştiu că v-am salvat pe la cinci-zece ani doar ca să vă omorîţi între voi la cinşpe, m-apucă un soi de lehamite. Da' dacă tot am adus copiii ăştia, vi-i las. Pe cuvînt că i-aş duce-n altă parte, da' n-am unde.

Privi peste umăr, în umbră, şi făcu semn din cap.

- Haideţi încoace.

Din umbra ruinelor se iviră pe rînd cîţiva copii, îmbrăcaţi în haine destul de curate pe care se vedeau brodate siglele unor organizaţii orbitale umanitare. Părintele îi numără din ochi şi oftă adînc a pagubă.

- Cam puţini, îndrăzni Enguerrand.

Macho Kid îi aruncă o privire pe sub borul pălăriei Stetson.

- Din cîţi erau la-nceput crede-mă că au rămas al naibii de mulţi. Mai ales dacă mă gîndesc la chestiile prin care-au trecut...

Copiii, nu mai mulţi de o duzină, aveau figurile emaciate, complet lipsite de grăsime, cu frunţi ce se bolteau enorme deasupra ochilor pierduţi în orbite. Stăteau adunaţi îndărătul hackerului, ferindu-se de lumină şi avînd grijă să nu intre în raza de acţiune a mitralierei cu ţevi rotative. Cel mai înalt dintre băieţi mînca un măr, iar una dintre fetiţe răsucea încet între degete un ghemotoc murdar şi cleios care poate fusese iniţial o batistă din hîrtie. O pală de vînt împinse fumul din pubele către ei, ascunzîndu-i o clipă, apoi direcţia vîntului se schimbă, fumul se risipi şi copiii se iviră iarăşi, părînd stînjeniţi de faptul că erau examinaţi cu atîta atenţie.

- Acu' am cam ajuns la capătul drumului, la ultimul nod din reţeaua şoselelor, le zise Macho Kid, iar lumina tăioasă care-i jucase în priviri se îmblînzi. Eu o să plec înapoi să mai aduc şi alţi copii încoace, da' aici are cine să se îngrijească de voi.

O fetiţă cu părul cînepiu îndrăzni să arunce o privire către Templieri, apoi lăsă iute capul în pămînt. Nu părea deloc convinsă de ceea ce le spunea hackerul.

- Uitaţi-vă bine la fiecare din băieţii şi fetele-astea care-au venit să vă primească şi gîndiţi-vă cu care din ei aţi vrea să staţi. Ei n-au voie să vorbească cu voi pînă nu alegeţi toţi care cu cine vrea să plece. Asta ca să fim siguri că voi îi alegeţi pe ei, nu invers, încheie el.

Fără prea mare tragere de inimă, copiii ascultară îndemnul şi porniră într-un tur al pieţei, pe lîngă ziduri şi ganguri, privindu-i pe reprezentanţii triburilor din Gangland. În umbră şi tăcere, aceştia aşteptară decizia copiilor, încercînd cu mai mult sau mai puţin succes să facă impresie. Dacă ar fi fost destul de vîrstnici pentru a-şi putea aminti asemenea lucruri, poate ar fi comparat scena cu vizita unor posibili părinţi adoptivi la orfelinat, numai că de această dată alegerea o făceau orfanii.

Enguerrand îşi scoase casca. Avea părul lung adunat într-o coadă ce-i cobora din creştet şi, spre deosebire de părintele O'Blivion, era proaspăt bărbierit. Încercă să-şi imagineze cum percepeau copiii nou-veniţi înfăţişarea adolescenţilor ce-i aşteptau în semiîntuneric, evaluînd şansele pe care le avea Ordinul Templierilor ca să-i atragă pe cît mai mulţi dintre ei. Nu era pentru prima dată la o asemenea alegere, aşa încît putea să facă o estimare destul de exactă. Trezorierul învăţase de la întîlniri asemănătoare din trecut că mulţi dintre copii erau atenţi mai degrabă la vehicule şi accesorii, ceea ce era un dezavantaj pentru triburile mai puţin orientate către tehnologie. Urmări cu inima strînsă cum copiii îşi plimbau privirile nehotărîte între alte ganguri şi intrări, unde se ascundeau vehicule şi creaturi mai impresionante, oprindu-se numai rareori asupra cabalinelor celor doi Templieri.

Într-un tîrziu, fetiţa cu părul cînepiu îndrăzni să intre într-unul din ganguri. Un băiat care pînă atunci îşi făcuse de lucru cu nişte pietricele se îndreptă către o stradă unde se întrezăreau în semiîntuneric aripi enorme, membranoase, şi întrebă:

- O să zbor din seara asta? O să fiu moartea-de-sus?

Moartea-de-sus. Enguerrand îşi amintea destul de limpede lungile perioade pe care le petrecuse prin subterane înainte de a fi adus de hackerii şoselelor din nod în nod pînă în Gangland. Intervale greu de măsurat ce se scurgeau de cele mai multe ori în întuneric, fuga printre ruine de la un adăpost la altul, groaza de spaţiile deschise, teama permanentă de moartea-venită-de-sus, trimisă de păsările din oţel, şi invidia nemăsurată faţă de fiinţele invincibile care-şi petreceau viaţa în zbor, pîndindu-l din înaltul cerului. Pentru unii dintre copii promisiunea că aveau să se transforme din vînat în vînători era o ispită prea mare. Încă un băiat şi o fetiţă se pierdură în întunericul străzii unde-i aştepta promisiunea zborului.

Rînd pe rînd, toţi copiii aleseră unul sau altul dintre triburi şi plecară din piaţă. Spre disperarea crescîndă a celor doi Templieri, deşi întîlnirea se apropia de sfîrşit, nici unul dintre copii nu-i alesese. Mai rămăseseră doi băieţi, unul foarte scund, care părea şi cel mai mic, şi cel cu mărul, care mesteca netulburat de parcă ar fi avut tot timpul de pe lume. Cel mic se uita indecis, clipind des şi neştiind deloc pe care dintre străinii aceia din umbră să-i aleagă. Se vedea că era atît de speriat încît nici măcar nu avea curaj să plîngă. În cele din urmă se întoarse către Macho Kid, îşi luă inima în dinţi şi zise:

- Măcar eu pot să rămîn cu tine? Te rog frumos de tot.

Hackerul se apropie de el, avînd grijă să ţină ţevile mitralierei departe de copil. Îi puse o mînă pe umăr şi-l privi în ochi, apoi îşi drese vocea, căutînd parcă să cîştige timp de gîndire. Din depărtare se auzi sunetul înfundat al unei explozii.

- Mai ţii minte cînd am dat peste tancurile necrosofturilor, lîngă Saint Louis?

- La apa aia mare unde au fost focuri mari toată noaptea, după ce ne-ai luat de la Jivin' Jack?

- Exact. La Mississippi. Mai ţii minte?

Feţişoara băieţelului se crispă. Începu să vorbească repede, ca şi cînd amintirile evocate ar fi fost o punte suspendată veche şi extrem de periculoasă dincolo de care vroia să se vadă trecut cît mai curînd.

- Ne-au alergat tancurile, şi-am mers toată noaptea şi ziua următoare şi pe urmă iar toată noaptea, şi-n prima noapte ne-am hurducat rău şi-au fost bubuituri şi-ai zis vorbele-alea care ne-ai spus să nu le zicem că nu-i frumos, şi noi trebuia să stăm pe podea. Şi dup-aia ai văzut că Mike şi Tom şi fata aia din Boston muriseră şi din ei cursese sînge peste tot, chiar dacă stătuseră cuminţi pe podea, şi i-am îngropat dimineaţă şi-ai spus că Domnul e păstorul meu.

Macho Kid însoţi fiecare detaliu al poveştii cu cîte un semn de încuviinţare.

- Atunci ştii de ce nu poţi să rămîi cu mine, zise hackerul. Ca să nu ţi se întîmple ce li s-a întîmplat lui Mike, şi lui Tom, şi lui Debbie... Şi lui Jivin' Jack, adăugă printre dinţi.

Băieţelul dădu din cap, semn că înţelesese, apoi se întoarse către piaţa pe marginile căreia oamenii găştilor aşteptau în tăcere. Privi gînditor şi într-un tîrziu întinse un arătător subţire, aproape străveziu, către o intrare aflată undeva în dreapta Templierilor.

- Voi n-aveţi nici un fel de arme. N-aveţi nici colţi, nici gheare. Nu omorîţi pe nimeni, niciodată?

Probabil că primi un răspuns mulţumitor, căci se îndepărtă într-acolo, întinzînd două mîini palide, firave şi brăzdate de vene albăstrii.

- Atunci vin la voi. Dacă toată lumea ar fi aşa, Debbie şi Tom şi Mike ar fi cu noi aici.

Cei doi Templieri plecară capetele în pămînt. Acel dacă toată lumea ar fi aşa îi atinsese mai mult decît tot discursul cu care-i întîmpinase Macho Kid. Tăcerea nu era punctată decît de zgomotul discret pe care băiatul mai înalt îl făcea mestecînd cotorul mărului.

- Aveam nevoie să ştiu care dintre voi se ocupă cu informatica, spuse băiatul cu o voce de contraltă, dar fireşte că nu vă permite convenţia să răspundeţi. Noroc că am ghicit. Mergem să ne înscriem în Ordinul Templierilor.

O'Blivion rămase cu gura căscată. Vocea părea să-i aparţină unei femei tinere, iar tonul pe care fuseseră rostite cuvintele, ca şi vorbele în sine, nu se potriveau deloc cu înfăţişarea băiatului.

- Ce... ce-a fost asta? întrebă el.

- De ce încalci convenţia, părinte? interveni hackerul pe un ton rău-prevestitor.

- Lasă-ne-n durerea noastră cu convenţia, puştiule! se burzului O'Blivion. Nu l-ai auzit că vrea să rămînă la noi? Gata, s-a terminat tîrgul de vite, acum putem să vorbim cît avem chef. Ce-a fost asta?

- Rămîn cu voi, zise băiatul, de data asta cu un timbru cît se poate de potrivit pentru doisprezece ani.

Macho Kid întinse un deget acuzator către O'Blivion, iar mustăţile i se zburliră.

- Tîrg de vite, zici? Ai uitat cînd te-am adus şi pe tine, numai pielea şi osul, de te-am dat!

Făcu doi paşi către O'Blivion, dar Enguerrand intră între hacker şi părinte.

- Stai uşor, puştiule, zise el pe un ton împăciuitor. Ştii cum e părintele, mai vorbeşte gura fără el.

Trezorierul se strădui să-l calmeze pe Macho Kid şi să-l ducă înapoi la transportor. Părintele O'Blivion nu dădu însă prea mare atenţie agitaţiei produse la încheierea întîlnirii, şi nici măcar vociferărilor hackerului. Îşi freca nedumerit bărbia ţepoasă şi se uita la băiatul nou-venit cu un fel de îngrijorare.

- Cum se face că vorbeşti cu două voci? Îţi place să-ţi schimbi vocea, sau care-i treaba?

- Nu-mi schimb vocea, spuse băiatul pe un ton normal, ridicînd din umeri.

- Cînd ai zis la început că ai fi avut nevoie să ştii care dintre triburi se ocupă cu informatica aveai altă voce, insistă părintele.

- Aa, asta era, făcu băiatul, ca şi cînd precizarea ar fi explicat totul.

- Asta era. Aveai altă voce.

Băiatul privi în jos, puţin încurcat, către rămăşiţele fîntînii sfărîmate. Focurile din pubele se potoliseră acum, iar jarul arunca o lumină roşiatică pe chipurile celor doi.

- N-am vorbit eu, ci sora mea.

- Care soră? clătină părintele din cap. Nu cred că am văzut nici o soră. Şi dacă la înfăţişare e ca şi la voce, crede-mă că aş fi văzut-o imediat.

- Eu o văd, zise băiatul încet. Este mereu cu mine. O văd tot timpul.

Cînd Enguerrand reveni, obrazul stîng îi era umflat şi congestionat. O'Blivion se întoarse către el:

- Avem o problemă...

Trezorierul nu-i lăsă timp să termine. Îl înşfăcă de reverele jachetei din piele neagră şi-l trînti de un perete.

- Sigur c-avem o problemă.

Îşi însoţi remarca cu încă un brînci care făcu să-i clănţăne dinţii în gură părintelui.

- Avem o problemă dată dracului. E ultima dată cînd îmi mai pun obrazul pentru tine.

- Da' ştiu că l-ai pus, nu glumă, ricană O'Blivion.

Enguerrand îl lovi scurt în plexul solar de două ori cu dreapta, ţinîndu-l ţintuit de zid cu stînga. Părintele icni.

- Ne-am înţeles? continuă trezorierul cu un aer sumbru. A fost ultima oară.

- Puştiul... horcăi O'Blivion, luptîndu-se să ia o gură de aer. Puştiul are-o soră.

- Foarte bine, să-i trăiască.

- N-ai... n-ai priceput. Zice că... e-aici, dar numai el... numai el o vede.

Enguerrand îi dădu drumul părintelui şi merse să-şi culeagă casca de unde o aruncase.

- Mare scofală, mormăi el. O grămadă de copii au fraţi sau tovarăşi de joacă imaginari.

O'Blivion îl cuprinse pe copil cu o mînă pe după umeri. Din mîneca jachetei i se ivea o brăţară din piele decorată cu lanţuri şi ţinte.

- Vocea pe care-ai auzit-o şi care a ales Ordinul Templierilor era a surorii de care-ţi vorbesc.

Enguerrand tresări şi începu să-i privescă pe rînd pe O'Blivion şi pe copil.

- Zici că sora ta a vorbit mai întîi, puştiule?

- Da, răspunse băiatul. Mă cheamă...

Mîna părintelui se ridică fulgerător de pe umărul copilului şi-i acoperi gura.

- Nu ne spune numele, se grăbi el să explice. Numele adevărat e lucru tainic, bun să fie ştiut numai de tine. Să nu-l spui nimănui, niciodată, ne-am înţeles?

Băiatul încuviinţă din cap, iar O'Blivion îi luă mîna de la gură.

- De ce ar trebui să rămîne secret? se interesă puştiul.

Înainte ca vreunul dintre cei doi Templieri să poată răspunde, trăsăturile copilului se transformară, căpătînd o expresie care nu avea deloc ce căuta pe faţa unui băiat de doisprezece ani, iar gura sa rosti cu voce de contraltă:

- Tribul Necromanţilor se ocupă cu crearea de virusuri wetware ce pătrund în sistemul nervos folosindu-se de faptul că oamenii sînt extrem de receptivi la succesiunile de silabe care conţin numele lor. Aceste virusuri acţionează simultan pe mai multe planuri, distrugînd şi eliminînd ceea ce formează personalitatea victimei şi transformînd-o pe aceasta din urmă într-o carcasă biomecanică aptă să primească programe wetware scrise de Necromanţi. Cu alte cuvinte, să-ţi declari numele în public înseamnă să rişti a fi transformat într-un zombie.

Cei doi Templieri se priviră îngrijoraţi. Trăsăturile băiatului reveniră la normal, ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat.

- Ăă... cam aşa ceva vroiam să spun, îngăimă într-un tîrziu părintele.

- Sper să nu fie nimic mai grav decît o schizofrenie, comentă Enguerrand pe un ton sumbru. Oricum, dacă ştii - sau măcar sora ta ştie - de ce nu folosim adevăratele nume, va trebui să-ţi alegi un nume public pe care să-l poţi folosi fără teamă. Pentru că eşti novice în Ordinul Templierilor, numele va fi al unui cavaler, real sau fictiv. Nu e obligatoriu să fi aparţinut unui Templier.

- De unde-mi pot alege numele? întrebă puştiul.

Părintele O'Blivion îşi dădu deoparte pletele din dreptul craniului de argint pe care-l purta în lobul urechii.

- Am aici Biblioteca Congresului. Dacă facem rost de o interfaţă pentru tine...

Băiatul întinse mîna, apucă între degete cercelul în formă de craniu şi după cîteva clipe vocea de contraltă spuse:

- Are să te cheme Olivier. O să-ţi traduc Cîntecul lui Roland din versiunea franco-normandă aflată la Oxford ca să ştii cine a fost.

- Atunci spuneţi-mi Olivier.

- Bine, ăsta să-ţi fie numele, zise trezorierul.

Frînturile de cer care se întrezăreau prin hăţişul metalic de deasupra capetelor lor începuseră să capete o nuanţă palidă, semn că se apropiau zorii.

- Mai e niţel şi se luminează de-a binelea, spuse părintele. Haidem la Templu, că n-am chef să mă prindă dimineaţa pe drumuri.

Enguerrand îl urcă pe băiat în şaua cabalinei, apoi încălecă la rîndul său. Dădu pinteni creaturii şi, urmat de părintele O'Blivion, plecă la pas din piaţă.

- Aş vrea să fie doar o schizofrenie, părinte, zise el îngîndurat în timp ce se îndepărtau. Tare mă tem însă că e ceva mult mai periculos.

- Mai periculos pentru el sau pentru noi? întrebă O'Blivion.

Dar întrebarea rămase fără răspuns. (top)

3. Plicul

Biroul Mariei Alonzo străluceşte de curăţenie. Deşi au trecut câteva decenii de la atacurile cu antrax, autorităţile nu au uitat lecţia şi, în fiecare seară, echipele de la igienizare parcurg metodic fiecare cameră, pulverizând toate suprafeţele cu dezinfectant şi ştergându-le cu lavete sterile. Dimineaţa devreme, soarele de iulie se furişează printre lamelele de plastic alb din ferestre şi întinde dâre de lumină aurie peste fotografiile înrămate de pe pereţi.

Una dintre fotografii este versiunea mărită a unui instantaneu Polaroid cu un bărbat negricios, cu mustaţă, şi o fetiţă brunetă de zece ani. Bărbatul o ţine pe după umeri, zâmbind, şi dinţii foarte albi contrastează plăcut cu mustaţa neagră. Are pantaloni scurţi, un tricou Red Sox şi o şapcă marcată Philadelphia PD. Fetiţa poartă blugi cu franjuri şi aplicaţii şi o cămaşă foarte scurtă, cu poalele înnodate, care îi dezveleşte talia şi buricul. Hainele fetiţei seamănă cu cele ale unei vedete pop latino-americane de la începutul secolului, numai că pe fetiţa uscăţivă, aflată înaintea pubertăţii, par nelalocul lor. Dinaintea celor doi se vede un grătar cu câţiva hamburgheri, iar în spate se zăresc alte siluete neclare în pantaloni scurţi şi tricouri.

În altă fotografie, acelaşi domn cu mustaţă, puţin încărunţit la tâmple, în costum bleu-ciel la un rând, cu o doamnă brunetă, plinuţă, în rochie de seară turcoaz cu paiete. O fotografie ceva mai mare, cu un grup de absolvenţi aliniaţi frumos, băieţi şi fete cu toce şi robe negre, cu diplome frumos rulate şi prinse cu panglici. Fetiţa din prima fotografie, mult mai înaltă şi mai împlinită, zâmbeşte din rândul al doilea, între o blondă drăguţă şi un tânăr roşcat, cu pistrui. În spatele ei, cu un cap deasupra tuturor, se profilează căpitanul ciocolatiu al echipei de fotbal. Dedesubt, cu litere cursive, înclinate, o inscripţie: Liceul Thomas Pynchon, promoţia 2013.

Alături, o altă fotografie cu fata cea brunetă în rochie de mireasă cu voal şi cu uriaşul ciocolatiu în costum alb. Mirele poartă ochelari de soare cu ştrasuri şi o pălărie albă, înclinată ştrengăreşte. Pe lângă el, mireasa pare minionă. Dedesubt, o poză în ramă argintie cu acelaşi bărbat, ceva mai corpolent, o fetiţă şi un băiat, aşezaţi pe banchetele unui trenuleţ la Disneyland. Lângă uşă, o fotografie formală a bărbatului, de această dată în uniformă, cu trese şi caschetă; o imagine sobră, de studio, peste colţul căreia se întinde o banderolă neagră de satin.

În partea de jos a peretelui, un afiş mare cu o gravură din evul mediu târziu ce reprezintă o adolescentă printre bărbaţi în armuri articulate. Afişul e uşor îngălbenit, semn că a fost expus multă vreme.

Pe birou, un monitor demodat, cu cristale lichide, şi un notepad. O plăcuţă de alamă cu inscripţia Maria Conchita Alonzo, inspector şef. Un teanc de post-it galbene şi un pix din plastic verde fosforescent cu gel cu sigla Orbitech. Un coupe-papier cromat în formă de jungher cu două tăişuri. Pe notepad stă aşezat un plic cu sigla unei agenţii federale.

La nouă fără cinci, uşa biroului se deschide, iar femeia din fotografii, îmbrăcată într-un taior sobru, albastru foarte închis, intră şi îşi aşază servieta diplomat din imitaţie de piele neagră pe colţul biroului. E la fel de brunetă ca în poze, numai că are o înfăţişare mult mai gravă şi mai obosită, ca şi când între ea şi mireasa cu voal ar fi trei decenii, nu unul.

Se aşază la birou. Cu jungherul ornamental deschide plicul. Citeşte mesajul cu antetul oficial al agenţiei. Îl împătureşte cu grijă, îl aşază înapoi în plic, iar plicul îl pune în buzunarul de la piept al taiorului. Rămâne câteva minute la birou, neclintită, scăldată în lumina aurie a soarelui de dimineaţă, apoi se ridică încet, ca o bătrână artritică, şi începe să dea jos de pe perete fotografiile înrămate, una câte una. Afişul cu tânăra printre cavaleri în armuri rămâne ultimul. (top)

4. Coma

Versiunea integrală a acestui capitol se poate citi în ediţia tipărită a romanului Gangland. (top)

5. Tiranie de catifea

Maria Alonzo ajunse înapoi acasă ca niciodată, pe la douăsprezece. Era atât de obişnuită să vadă suburbia seara, la lumina lămpilor cu halogen, încât ziua casele şi aleile aveau un aer complet străin. Era ca un fel de duminică ciudată, în care nu se zărea nimeni tunzând iarba ori plimbând câinii, nici o alergătoare, nici un biciclist. Dacă n-ar fi fost peluzele atent îngrijite şi perdelele din ferestre, ar fi zis că se afla într-un oraş părăsit.

Opri în faţa casei. Parcă pe alee cu faţa, mai degrabă decât cu spatele, cum îi stătea în obicei. Aşteptă ca Toyota şi sistemul de securitate al casei să facă schimb tăcut de informaţii, apoi coborî din maşină şi intră în casă.

De cum deschise uşa de la intrare, o întâmpină o rafală de zgomote sacadate, chitare electrice care forjau şi răgete de neînţeles. Îşi lăsă pantofii în holul de la intrare, lângă cuier, şi luă papucii în formă de tigrişori pluşaţi pe care îi primise cadou de la Sam de ziua ei, cu un an în urmă. Traversă camera de zi. Televizorul Panasonic, uitat pe un canal despre animale sălbatice, debita fără zgomot imagini cu cameleoni sobri ca nişte senatori. Maria aruncă o privire în bucătărie, unde totul era exact ca la plecarea ei, apoi în frigider. Se întoarse şi urcă pe scările acoperite cu autocolant imitaţie de marmură. Melodia (dacă melodie era) se termină, dar imediat începu o alta, încă şi mai furioasă, întreruptă din când în când de câte un solo isteric la baterie.

Femeia deschise încet uşa unuia dintre dormitoare. O fetiţă mulatră de vreo cinci ani stătea în pijama, întinsă de-a latul patului, ţinându-şi o pernă colorată peste cap şi urechi. Lângă pat era o revistă cu păpuşa Barbie, deschisă la o ilustraţie cu caleşti.

Maria întinse mâna şi-i luă fetiţei perna de pe cap.

– Mami! Ce-i cu tine aşa devreme acasă?

Femeia zâmbi.

– E o poveste lungă, Juanita. Ai mâncat ceva azi?

Fetiţa încuviinţă.

– Da, mami, cu tine, dimineaţă.

Maria dădu ochii peste cap.

– Lasă ce-a fost dimineaţă. Cereale cu lapte şi-un pahar cu suc de portocale. Asta nu-i mâncare. Ţi-a făcut Lenny ceva de mâncare la prânz?

Juanita clătină din cap.

– Nu, şi nici n-a vrut să se joace cu mine. Ai zis că vacanţa e pentru copii ca să se joace, şi Lenny e în vacanţă, dar nu vrea să ne jucăm.

– OK, o să vorbesc cu el.

– Şi, mami, de ce ascultă zgomotul ăsta?

Maria rămase fără răspuns. Prin perete răzbătea acum glasul sumbru al unei chitare bas.

– Tati îi dădea voie. Tati îţi dădea şi ţie voie să faci ce vrei, să te joci cum vrei şi să asculţi ce muzică îţi plăcea în camera ta.

Juanita ridică spre ea o privire rugătoare.

– Da, mami, dar zgomotele astea fioroase sunt muzică?

– Poate că asta e muzica preferată a lui Lenny, spuse Maria fără prea mare convingere.

Ieşi pe coridor, apoi intră alături, în camera lui Lenny.

Băiatul, în vârstă de vreo opt ani, ţopăia în pat şi scutura din cap, mimând un solo la chitară. Pe ecranul televizorului dat la maximum, nişte mongoloizi cu bărbi rare şi cu plete făceau cam acelaşi lucru, dar în bătaia unor reflectoare cu ultraviolete. În lumina aceea spectrală, dinţii le luceau ca unor vampiri. Ochii le sticleau sălbatic.

– Lenny!

Băiatul continuă să ţopăie. Pe pereţi şi pe tavan, în postere lipite strâmb, se vedeau aceiaşi mongoloizi în diferite ipostaze şi o siglă cu litere pline de cârlige împletite: Shoot 2 Kill.

– Lenny!!

Copilul aruncă o privire peste umăr şi rămase locului, pe patul răvăşit. Maria luă telecomanda de lângă televizor şi-l închise.

– Ce-i debandada asta aici?

– Credeam că eşti la serviciu...

– Şi ce dacă eram la serviciu? De ce trebuie s-o torturezi pe Juanita cu mizeria asta?

– Da' n-o torturez, protestă Lenny. Ea stă în camera ei, poate să asculte ce vrea.

– Ai văzut-o cum stă în camera ei? întrebă Maria. Stă cu perna pe cap, pentru că tot zgomotul se aude prin perete. Ce-i dezordinea asta? De ce n-ai făcut curat la tine-n cameră? I-ai dat ceva de mâncare lu' aia mică la prânz?

Băiatul ridică din umeri.

– Are mâncare chinezească.

Femeia îl înşfăcă de tricoul negru inscripţionat cu sigla Shoot 2 Kill.

– Două felii de lămâie în zahăr caramel! Asta-i toată mâncarea chinezească din frigider! Ţi se pare o masă de prânz pentru un copil sănătos de cinci ani sau te aştepţi să trăiască numai cu suc de portocale?!

Lenny înghiţi în sec.

– Nici eu n-am mâncat nimic la prânz...

– Asta nu-i o scuză ca s-o înfometezi şi pe ea! Nu poţi să-i încălzeşti nişte supă sau tocană? La ce-am luat cuptor cu microunde?!

Privi împrejur, tremurând de furie, şi smulse un poster de pe perete, apoi începu să-l sfâşie în bucăţi. Fâşii colorate de coală cretată îşi luară zborul prin cameră, ca penele unei păsări exotice.

– Aş fi vrut să creşti, şi uite că în loc să te porţi responsabil, te-au apucat la opt ani mofturi pe care trebuia să le ai la şaisprezece.

Trase discul optic din unitatea de sub televizor şi, cu un efort vizibil, îl îndoi şi-l sparse. Băiatul încercă s-o împiedice, dar Maria îl îmbrânci înapoi în pat. Azvârli cioburile de plastic pe jos.

– Vrei dezordine, na dezordine! În loc să ai grijă de sora ta, dai din cap la mongolii ăştia.

– Uzbeci.

– Ce?!

Lenny îşi şterse o lacrimă de pe obraz şi-şi trase nasul.

– Uzbeci. Sunt din Uzbekistan.

– Uzbekistan, Afghanistan, nu mă interesează! O să am foarte mare grijă ce faci de-acum încolo.

– Păi nu te duci la serviciu?

– Uite că mulţumită noii administraţii federale şi reducerilor de buget, nu mă mai duc la serviciu pentru că de azi s-a desfiinţat agenţia.

Abia atunci băiatul se sperie cu adevărat.

– Ţi-ai pierdut serviciul, mami?

Maria îi evită privirea.

– Asta e. Nu numai eu. Suntem o mulţime de agenţi în situaţia asta. S-a terminat cu federaţia şi uite că se termină şi cu agenţiile federale.

– Şi ce ne facem, mami? Ce facem cu creditul ipotecar? O să rămânem pe drumuri?

Femeia se aşeză pe pat, peste cuvertura mototolită şi fâşiile de hârtie colorată.

– Nu ştiu. Caut eu ceva şi n-o să rămânem pe drumuri.

Se uită împrejur, derutată.

– Hai să te ajut să strângi. Îmi pare rău pentru poster.

Lenny îşi trase nasul din nou.

– Tati nu mi-a rupt niciodată posterele din cameră. Şi discul era cu ultimul lor album în concert, Velvet Tyrrany.

Maria încercă să înghită nodul care i se ivise în gât.

– Îmi... Îmi pare rău...

Îşi privi copilul dezolat, care adunase de pe jos cioburile discului optic.

– Şi mie mi-e dor de Sam. Hai să strângem aici. (top)

6. Citirea viitorului

Versiunea integrală a acestui capitol se poate citi în ediţia tipărită a romanului Gangland. (top)

7. Din uşă în uşă

Maria pregăti prînzul într-o tăcere adîncă. Lumina ce venea de afară părea ireală, iar mobila din bucătărie, în alb şi galben pai, avea cu totul altă înfăţişare decît după-amiaza tîrziu, aşa cum o vedea de obicei.

În casă domnea o linişte apăsătoare, ca şi cînd ar fi avut loc un priveghi. Mult mai rău, se corectă Maria în gînd. Astă-primăvară, cînd fusese înmormîntarea lui Sam, priveghiul care o precedase fusese plin de bocete şi de vaiete, cu maică-sa şi cele două surori plîngînd de se zguduia casa, iar Maria ajunsese în cele din urmă să le ţină în braţe ca să le liniştească şi să le aducă din cînd în cînd cîte o cutie cu şerveţele din hîrtie. Aproape ai fi crezut că şi Sam avea să se ridice din sicriu, deranjat de atîta gălăgie, numai că, fireşte, sicriul era gol. Doar poza lui formală de la Academie era sprijinită de cutia convexă şi lăcuită, din lemn de stejar. A doua zi veniseră cu maşini oficiale, negre şi sobre, cu steguleţe fluturînd, colegi de-ai lui de la Academie, alţi piloţi din escadrila lui (puţini, înspăimîntător de puţini), garda de onoare şi, în cu totul alt gen de automobile, oameni din cartierul unde crescuse, ba chiar şi spectatori de la meciurile de fotbal, şi toate astea ca să ducă la locul de veci, cu onor, o cutie din lemn goală. Pentru că cealaltă cutie, cea din metal, ticsită cu computere de bord şi senzori şi rachete şi muniţie de uraniu, cea numită pompos avionul cel mai sigur şi mai greu de detectat din lume, cea care pînă de curînd fusese atît de secretă încît nu i se recunoştea oficial existenţa, cea în care se afla de fapt soţul ei, nu mai fusese găsită niciodată...

Soneria cuptorului cu microunde o făcu să tresară. Tocana era gata, iar în bolul aflat dinaintea Mariei foile de salată erau tăiate şi răstăiate, sfărîmate şi mărunţite pînă cînd nu mai rămăsese printre ele nici o bucată pe care s-o poată lua cu furculiţa. Lăsă cuţitul Solingen pe masă, cuprinsă de o vagă nedumerire, şi aduse farfurii de plastic portocaliu pe care le aşeză cu precizie împrejurul bolului de salată. Nu se simţea în stare să umble cu farfurii de porţelan. Nu în acea zi.

Împărţi tocana aburindă în farfurii, puse felii de pîine de secară în coşuleţul împletit, apoi trase cu urechea. De la etajul de sus nu se auzea nici cel mai mic sunet, ca şi cînd copiii nu s-ar fi aflat în casă.

– La masă!

Tăcerea se prelungi. Maria privi încoace şi încolo, hehotărîtă. Îşi umezi buzele de cîteva ori.

– Numai de asta n-aveam nevoie, zise ea cu jumătate de gură. Juanita! Lenny! Haideţi o dată, că se răceşte tocana!

De pe palierul de sus se auzi o uşă, apoi zgomot de paşi mărunţi, aproape furişaţi. Juanita se ivi la intrarea în bucătărie, ţinînd de un colţ revista cu păpuşa Barbie.

– Stai jos, făcu Maria. Lenny nu vine?

Fetiţa ridică din umeri, apoi se urcă pe scaun. Revista poposi pe marginea mesei, lîngă solniţa din plastic vernil. Juanita ridică privirea, apoi o lăsă imediat în jos.

– Lenny! Cît crezi că te mai aşteptăm?!

Din nou tăcere, cu o nuanţă aproape tangibilă de încăpăţînare îmbufnată.

– Lenny, să nu urc eu la tine, c-o să fie vai şi-amar!

Pe palierul de sus, o altă uşă se deschise, apoi se închise cu întîrziere, parcă în silă. Zgomot de paşi pînă în capătul scărilor.

Pauză.

Apoi treptele se auziră încet, una cîte una.

Lenny apăru în cadrul uşii, cu privirea în podea. Ostentativ, merse mai întîi la masca chiuvetei, deschise coşul de gunoi şi aruncă înăuntru cîteva rămăşiţe de afiş.

– Stai jos şi mănîncă.

Băiatul se supuse.

– Chiar îţi închipui că avem toată ziua la dispoziţie, ca să stăm după tine şi să te aşteptăm cu masa?

– Da' ce, te duci la serviciu?

Maria tresări. Strînse pumnii. Se înroşi la faţă, dar făcu un efort vizibil să se stăpînească.

– Dacă mă duc sau nu la serviciu nu te priveşte, băiete. Lasă gălăgia şi mănîncă tocană, ca să nu mănînci bătaie.

– Cum adică dacă nu te duci la serviciu? întrebă Juanita.

Femeia amestecă cu furculiţa în farfurie.

– O să discutăm asta după masă. Acum mîncăm.

Nici nu vroia să se gîndească la ce o aştepta. După ani de lucru în cadrul agenţiei, trebuia să meargă din uşă în uşă în căutarea unui nou loc de muncă. Şi cine ar fi vrut să angajeze un fost agent federal? (top)

8. Lumina mutilată a dimineţii

Versiunea integrală a acestui capitol se poate citi în ediţia tipărită a romanului Gangland. (top)

9. Insectarul numelor uitate

Maria strânse castroanele de plastic şi le puse în maşina de spălat vase. Prin carcasa transparentă, urmări jeturi de săpun lichid şi de apă cum treceau ca nişte fântâni arteziene în miniatură peste castroane. Juanita răsfoi revista, legănându-şi picioarele sub masă. Lenny îi aruncă din când în când priviri îmbufnate pe sub sprâncene.

Femeia puse apoi castroanele umede pe grătar, la uscat, şi umplu o ceaşcă cu cafea din aparatul Braun.

– Hai în sufragerie, le zise copiilor.

Pe ecranul televizorului din camera de zi, cameleonii fuseseră înlocuiţi de nişte ratoni care cotrobăiau în pubele. Maria lăsă ceaşca de cafea pe măsuţa de sticlă şi căută telecomanda, apoi, când o găsi, închise televizorul. Se aşeză pe canapea, cu un picior strâns sub ea, şi sorbi din cafea. Era călduţă şi amară.

Juanita se aşeză la celălalt capăt al canapelei, cuminte şi puţin speriată. Lenny se trânti într-un fotoliu, încruntat, refuzând s-o privească în ochi pe maică-sa. Între braţele enorme, capitonate ale fotoliului, părea şi mai mic decât era în realitate. Mic şi neajutorat.

– Agenţia s-a desfiinţat, spuse Maria cu voce egală. Asta înseamnă că n-o să mai merg la serviciu. Nu acolo, oricum.

– Şi o să stai cu noi, acasă? întrebă fetiţa.

Maria puse ceaşca de cafea înapoi pe masă. Căută să pară convinsă de ceea ce spunea.

– Câteva zile, poate. Am primit un cec de la agenţie şi o să ne descurcăm. Pe urmă o să găsesc alt post şi totul o să fie bine.

– Şi dacă nu găseşti? întrebă Lenny. Ce-o să ne facem?

Peste braţele încrucişate ale băiatului, imaginea solistului vocal de la Shoot 2 Kill părea s-o privească sfidător.

– O să găsesc.

– Dacă s-a desfiinţat agenţia, poate că sunt sute de mii de foşti agenţi care îşi caută posturi, insistă Lenny. Milioane.

Maria pufni.

– Nu fi absurd. Nu au fost milioane de angajaţi în agenţie nici pe vremea Războiului Rece. Pe toată coasta de est probabil că sunt câteva zeci de mii. Aici, în Philadelphia, cel mult vreo trei sute.

Lenny clătină abătut din cap.

– Chiar şi aşa. O să fie o luptă pentru posturi, iar cei mai tari o să învingă.

Maică-sa făcu o grimasă.

– Nu mă lua cu poveşti de la orele de biologie.

– De pe Animal Planet. La orele de biologie, profesoara nu mai are voie să ne predea despre evoluţionism.

Maria sorbi iar din cafea. Răsuci ceaşca între degete.

– Chiar şi aşa... Dacă pot face flotări cu aplauze, crezi că nu pot concura cu oricine pentru un amărât de post? Ia, mergeţi sus şi jucaţi-vă frumos până dau nişte telefoane!

Copiii se ridicară, cam fără tragere de inimă, şi urcară scările. Maria îi urmări cu privirea, stăpânindu-şi un oftat. Măcar dacă ar fi fost de vreun folos flotările cu aplauze...

Luă de pe măsuţă cablul de fibră optică al reţelei, îi scoase capacul protector şi îl introduse în mufa neurală. Sigla AT&T, fluorescentă, argintie, i se roti câteva clipe în câmpul vizual, apoi agenda personală i se ridică dinaintea ochilor ca un perete acoperit cu panouri mici de lemn brun-roşcat. Sub fiecare panou se afla o plăcuţă de alamă lustruită pe care erau ştanţate cu litere cursive numele şi funcţia unei persoane. Sute şi sute de plăcuţe, sute de nume, unele proaspete, altele rămase acolo de cine ştie când. Un insectar al numelor pe jumătate sau pe de-a-ntregul uitate. Câteva rude, câteva cunoştinţe, câţiva colegi – foşti colegi, se corectă Maria cu amărăciune – şi o majoritate covârşitoare de oameni cu care venise în contact pe parcursul anchetării diferitelor cazuri pe care i le încredinţase agenţia.

Şi plăcuţa cu numele lui Sam, cu numărul lui de telefon mobil, pe care nu avea de gând să-l şteargă vreodată din agendă. Pe care nu mai avea cum să-l apeleze...

Trase mai aproape colţul din stânga-sus al agendei şi începu să parcurgă numele în ordine alfabetică. (top)

10. Consiliul Templierilor

Versiunea integrală a acestui capitol se poate citi în ediţia tipărită a romanului Gangland. (top)

11. Carul cu fân

… Şi atinse următoarea plăcuţă, Emmeline Miller, criptanalistă, iar panoul de lemn crescu şi se transformă într-o uşă masivă, lăcuită, şi Maria ciocăni având senzaţia distinctă că o dureau încheieturile degetelor de la atâta ciocănit în uşi virtuale, ceea ce i se părea ironic, căci o alegere stilată se dovedea acum propria ei pedeapsă, având în vedere că sistemul, sau mai degrabă interfaţa grafică a sistemului cu utilizatorul, îi păruse la început ceva cu mult stil, oarecum retro, ca echivalentul virtual al recepţiei unui hotel victorian cu lambriuri din lemn brun-roşcat şi lămpi de gaz cu abajururi aurii, iar magia grafică a micilor panouri care creşteau şi se transformau în uşi masive o încântase de-a dreptul, numai că magia aceea îşi avea rostul ei când Maria ar fi trebuit să apeleze zece-douăzeci de numere telefonice într-o zi, aşa cum era o zi obişnuită la birou – fusese, se corectă ea – dar în nici un caz nu era interfaţa cea mai eficientă când încerca să ia la rând toate numerele din agendă, iar operaţiunea era cu atât mai obositoare cu cât spectacolul grafic avea nevoie de ceva vreme, oricum, câteva secunde bune, ca să se desfăşoare în toată splendoarea lui texturală, şi, înmulţit cu câteva mii de nume listate în agendă, toate acele secunde de animaţie computerizată minuţioasă şi stilată însemnau o infernală pierdere de timp, cu atât mai frustrantă cu cât numerele de telefon, nefiind folosite de luni, sau în unele cazuri chiar de ani de zile, nu mai erau de actualitate şi fie le aparţineau unor persoane complet necunoscute, fie, cum aparent era cazul de faţă cu numărul lui Emmeline Miller, nu îi mai aparţineau nimănui, iar Maria n-ar fi vrut totuşi să renunţe înainte de a fi parcurs întreaga agendă pentru că ştia prea bine că relaţiile personale, cu substratul lor tribal, primau destul de des, mai des decât era oricine dispus să recunoască, în orice caz, faţă de ideea de a afişa un anunţ pentru un post şi a aştepta apoi candidaţii, şi chiar dacă, în ceea ce o privea, mai bine de trei sferturi dintre cei listaţi în agendă nu ar fi încadrat-o în categoria celor cu care aveau relaţii personale, tot prefera să-i caute unul câte unul şi, în situaţia în care numerele de telefon mai erau de actualitate, să-i întrebe dacă o puteau ajuta să se angajeze, decât să ia la rând anunţurile cu oferte de muncă din ziare, mai ales că nu avea abonament la nici un ziar şi i se părea o irosire a resurselor, cel puţin deocamdată, să facă abonamente de trei luni la ziare numai ca să cerceteze rubricile cu anunţuri de locuri de muncă timp de câteva zile, cu toate că ediţiile online erau ceva mai ieftine decât cele imprimate pe hârtie şi le putea vedea cu câteva ore mai devreme, dar nu ajunsese acolo, nu deocamdată, şi prefera să privescă uşi virtuale care creşteau şi descreşteau, să ciocăneascăi, de multe ori având impresia clară că nu făcea decât să caute acul într-un car cu fân în care poate că, la urma urmei, nici nu se afla vreun ac, şi câteodată, frustrant de rar, să constate că i se deschidea uşa – ce uşă era de data asta? Aruncă o privire furişă către plăcuţa de alamă: Nathaniel Murdoch, consultant software – şi că nimerise chiar la persoana pe care o căuta, cu toate că Murdoch, în cazul de faţă, numai a consultant software nu arăta... (top)

12. Ordinul suntem noi

Versiunea integrală a acestui capitol se poate citi în ediţia tipărită a romanului Gangland. (top)

13. Icre negre

Nathaniel Murdoch o privea dintr-o interfaţă veche, plată, ca un ecran de cinematograf de la mijlocul secolului precedent. Perspectiva era ciudată, căci împrejurul figurii lui, care acoperea o bună parte din ecran, se vedeau copaci înălţându-se spre cer. Era aproape ca şi când Maria ar fi stat întinsă pe iarbă sau pe o bancă într-un parc, cu necunoscutul acela bărbos lângă ea, inconfortabil de aproape.

Apoi imaginea se mototoli, iar Murdoch întinse o palmă uriaşă, murdară, şi o netezi la loc.

– Scuze. Bate vântul destul de tare azi şi-mi ghemuieşte laptop-ul.

– De ce nu foloseşti funcţia de rigidizare? întrebă Maria nedumerită.

Murdoch zâmbi, cu aerul că se scuza din nou.

– S-ar putea să se fi şters din greşeală când s-a mai făcut curăţenia automată prin fişiere, şi acum ar trebui să reinstalez sistemul.

– Şi...? Reinstalezi sistemul, decât să te chinui aşa.

Murdoch se scărpină în barba încâlcită care-i acoperea faţa.

– Nu cred că mai am kit-ul de instalare. În fine... N-are importanţă, merge şi aşa.

Femeia simţea că ceva era foarte nelalocul lui. Murdoch avea figură de om inteligent, dar părea nebărbierit şi nespălat de cel puţin o lună. Purta costum bleu-marine şi cravată, dar cămaşa era murdară, ba chiar de-a dreptul neagră la guler. Laptop-ul părea să fie un model costisitor, dintre cele foarte subţiri şi flexibile, dar Murdoch nu avea kit-ul de instalare al sistemului de operare, şi foarte probabil nici creditul necesar ca să descarce kit-ul din reţea.

Maria se simţi ca şi când ar fi fost la plimbare pe un lac îngheţat şi ar fi auzit gheaţa pârâind.

– Poate... am sunat într-un moment nepotrivit? încercă ea să-şi croiască drum spre o încheiere diplomatică. Revin cu altă ocazie.

– E un moment la fel de potrivit ca oricare altul, o asigură Murdoch. Chiar dacă revii cu altă ocazie, tot aici mă găseşti, iar laptop-ul probabil tot fără funcţia de rigidizare o să fie. L-aş prinde la colţuri cu nişte pietre, dar mi-e că-l sfâşie vântul.

Maria îşi luă inima în dinţi.

– Poate n-am găsit persoana potrivită? Îl căutam pe Nathaniel Murdoch, consultant software.

– Şi l-ai găsit, o asigură el. E drept că de vreo şase luni am statut de freelancer, dar tot consultant software se cheamă că sunt.

– Sunteţi cumva în pauza de prânz?

Pusese întrebarea mai mult ca să păstreze aparenţele. Murdoch zâmbi strâmb, iar în barbă îi sclipiră câţiva dinţi galbeni.

– Poţi să-i zici şi aşa. Sunt în pauza de prânz de aproape patru luni.

Maria închise ochii. O lua ameţeala.

– Şi... pentru ce ai sunat, Maria?

Deschise ochii. Bărbosul privea preocupat undeva în stânga ei, atingând din când în când ecranul cu un deget sau două. Unghiile îi erau lungi şi îndoliate.

– Maria Conchita Alonzo. Inspector federal şef. Fost, începând de azi-dimineaţă. Lasă-mă să ghicesc. Ai luat la rând toate numele din agendă ca să-i întrebi pe cunoscuţi dacă te pot ajuta să-ţi găseşti un nou loc de muncă.

Femeia strânse buzele, stăpânindu-şi cu greu iritarea. Nu era atât de naivă ca să creadă că numai agenţiile federale şi serviciile secrete aveau programe pentru culegerea datelor despre populaţie, dar se enerva de fiecare dată când vedea asemenea programe pe mâna unor persoane fără autorizaţie.

Murdoch zâmbi, etalându-şi din nou dantura murdară.

– Hei, e în regulă. Am trecut şi eu pe acolo. Gândeşte-te la mine ca la o versiune a ta aflată cu şase luni mai încolo pe axa timpului. În prima zi am luat la rând numele din agendă. Pe urmă am căutat anunţuri în ziare. Ai să vezi.

– De ce ai fi o versiune a mea? Am casă, am familie...

– Cine zice că n-am avut şi eu? Am avut casă, dar era contractată cu credit ipotecar şi când am rămas în urmă cu plata mi-a luat-o banca. Am avut familie, dar soţia a intentat divorţ şi mi-a luat copiii şi economiile. Nici n-o învinuiesc. Cine ştie, dacă se întâmpla invers, poate că şi eu aş fi făcut la fel ca ea. Vremurile când o familie se ţinea cu un singur salariu s-au dus de mult.

– Poate n-ai avut noroc, zise Maria fără convingere.

– Ce ni se întâmplă nu se cheamă noroc, nu se cheamă ghinion, nu se cheamă karma, răspunse Murdoch pe un ton plin de amărăciune. Se cheamă macroeconomie. Azi dispare federaţia, mâine dispar agenţiile federale, poimâine ajunge în şomaj o armată de agenţi federali.

– Şi tu asta ai păţit? Ai ajuns în şomaj?

– Nu ştiu ce-ţi închipui că e ajutorul de şomaj, zise bărbatul, uşor încruntat, dar conform legislaţiei ţi se taie ajutorul dacă refuzi trei locuri de muncă pe care ţi le oferă serviciul de protecţie socială. Ca urmare, de cum te duci cu cererea pentru ajutor de şomaj, ei îţi oferă trei posturi de neurochirurg, traducător din norsa veche şi înghiţitor de săbii, tu nu le ocupi pentru că nu ai calificarea necesară şi ei îţi taie ajutorul de şomaj încă înainte să ţi-l acorde, cu legea în mână. Oricum, ţi-am zis deja că am statut de freelancer.

Interfaţa se încreţi din nou, dar Murdoch o netezi la loc.

– Pe de altă parte, dacă ştii unde să cauţi, găseşti o economie paralelă.

– Piaţa neagră?

– Lasă piaţa neagră. Aia e doar motivul pentru care nu colapsează economia vizibilă, oficială. Eu mă refer la o economie interstiţială, dacă vrei, una care nici măcar nu e impozabilă.

Maria ridică o sprânceană.

– Cum să nu fie impozabilă?

– Pentru că nu se bazează pe bani, ci pe favoruri. Să-ţi dau un exemplu. I-am făcut cuiva o favoare şi i-am testat criptarea bazei de date, iar în schimb ea mi-a făcut o favoare şi mi-a trimis un laptop nou. I-am făcut altcuiva o favoare trimiţându-i o parolă de acces la o bancă online foarte discretă, iar în schimb el mi-a făcut o favoare şi mi-a trimis icre negre.

– Icre negre?

Bărbosul deschise un borcan de plastic şi-i arătă conţinutul.

– Uită-te aici, dacă nu mă crezi. De azi-dimineaţă mănânc icre negre de cea mai bună calitate. E drept că ar trebui să cerşesc de la careva niţică pâine, ca să nu le mănânc aşa, goale, dar, oricum, sunt icre negre.

– Poate că ar trebui să-i mai faci cuiva o favoare pentru pâine, sugeră Maria.

Bărbatul îi aruncă o privire bănuitoare. Remarca păruse destul de sarcastică, deşi tonul nu fusese.

– În fine, ce vroiam să-ţi arăt este că în toată reţeaua asta de favoruri – şi e o reţea globală – nu au loc nici un fel de transferuri de bani. Şi dacă nu se transferă bani, nici administraţiile de stat nu au ce să impozeze.

– Sună destul de... medieval, zise Maria, neîncrezătoare.

– Comunicarea e globală şi criptată, pachetele vin prin FedEx, majoritatea favorurilor sunt de natură informaţională... Sigur, admise Murdoch cu o sclipire ironică în ochi. Foarte medieval.

– Pe de altă parte, nimeni nu-ţi face favoarea să-ţi plătească chiria, continuă Maria.

Murdoch făcu o grimasă, ca şi când femeia i-ar fi atins un nerv.

– Ar implica bani şi prin urmare impozite.

– Am înţeles. Cel puţin am aflat unde nu vreau să ajung. Ăă... Murdoch, după ce termin cu telefoanele o să trec să-ţi aduc o pâine. Să-mi zici unde te găsesc. (top)

14. Portrete şi viziuni

Versiunea integrală a acestui capitol se poate citi în ediţia tipărită a romanului Gangland. (top)

15. În parc

După-amiază, cu destul de puţin înainte de începerea orei de vârf când lumea pleca de la birouri, Maria Alonzo ajunse într-un parc din centrul Philadelphiei. Nu coborî din maşină, ci preferă să ruleze încet pe o stradă care mărginea parcul. În dreapta ei, dincolo de trotuar, trunchiuri de banian aclimatizat conspirau să înfulece dioxid de carbon, să întindă frunze şi lăstari şi să se înmulţească.

Desişurile de banian arătau frumos şi cu siguranţă că dădeau bine în peisaj. În mod clar fuseseră plantate acolo ca să îmbunătăţească imaginea locală a unor zaibatsu-uri precum Fujitsu-Geneline, dar Maria avea senzaţia că desişurile acelea erau un exemplu tipic de prea puţin prea târziu.

Femeia crescuse cu televiziune prin cablu, urmărind zilnic ştiri aparent disparate despre defrişări, inundaţii, alunecări de teren, inaugurări de platforme industriale în ţări în curs de dezvoltare, secete, creşterea temperaturilor medii anuale, topirea gheţarilor, modificări ale ţărmurilor, fenomene meteorologice de violenţă extremă. Toate aceste lucruri alcătuiau o litanie continuă ca un zgomot de fond al emisiunilor de ştiri, presărată cu imagini de sinistraţi şi victime, o acuzaţie permanentă la adresa celor care distruseseră pădurile şi modificaseră ireversibil climatul. Prin comparaţie cu acea avalanşă de dezastre, desişurile de banian din parc păreau un gest frumos, dar în mare parte nesemnificativ.

Cel puţin apăreau insistent în cărţile poştale ilustrate precum cele expuse în cascade colorate pe un raft de sârmă rotativ, lângă un stand de ziare tipărite. Iar dincolo de stand, cu mâinile în buzunarele sacoului bleu-marine, aştepta Nathaniel Murdoch, privind încolo şi încoace ca un popândău din documentarele pe care le urmărea Juanita. Era mai înalt şi mai slab decât crezuse Maria.

Îi făcu semn cu farurile o dată, apoi încă o dată.

– Aţi putea arde becurile prematur, iar abuzurile de utilizare nu sunt acoperite de asigurarea auto, o atenţionă maşina pe un ton plăcut.

– N-am voie să claxonez în oraş, explică Maria.

Murdoch o recunoscu şi se apropie zâmbind. Femeia coborî geamul din dreapta.

– Salut, Nathaniel. Arăţi mai înalt.

Consultantul ridică din umeri.

– N-o fac intenţionat.

La gât purta înnodat laptopul, pe post de eşarfă. Nu cadra deloc cu costumul şi cravata. Maria avea impresia că îl legase acolo numai ca să se dea mare.

Îi întinse o franzelă. O înfăşurase înr-un şervet de hârtie pufoasă, poroasă, ca să nu se prăfuiască.

– Poftim. Ţi-am adus-o ca să ai la icrele negre.

Murdoch apucă franzela cu o mână murdară, cu unghii negre şi crăpate. Pe degetul inelar încă i se mai vedea urma ca un şanţ lăsată de verighetă.

Dacă portiera şi geamul, chiar lăsat, închipuiseră o barieră, pâinea aceea înfăşurată în şervet de hârtie formă între ei o punte firavă. Peste acea punte, Murdoch o privi cu un aer nesigur.

– Şi ce favoare ai dori în schimb?

Maria lăsă din mână celălalt capăt al pâinii.

– Voi, bărbaţii, sunteţi groaznic de încuiaţi. O favoare cere altă favoare. Un ban câştigat aici înseamnă un ban cheltuit dincolo. Unii pierd, alţii câştigă. Sunt sătulă până în gât de viziunea asta îngustă luată din paginile de sport ale tabloidelor. Dă-le în mă-sa de favoruri. E o pâine şi-atât. Mare scofală!

Dădu să închidă geamul.

– Stai puţin! făcu Nathaniel.

Puse pâinea sub braţ şi căută prin buzunare, grăbit, dar metodic. De-acum, mirosul lui de transpiraţie acrită şi haine nespălate se infiltrase în maşină.

– Mă aşteaptă copiii, încercă Maria să încheie discuţia.

– Te rog, nu pleca aşa repede. Unde naiba... A! Uite.

Îi întinse un petic de hârtie maro, care probabil fusese rupt dintr-o pungă pentru mâncăruri la minut. Maria se uită lung la petic, apoi la consultantul software.

– Sper că nu e o adresă din ciberspaţiu. Sau vreo schemă piramidală. Sau vreo investiţie sigură, garantată, care să-mi tragă din cont şi ultimii bani. Sau vreo reclamă la cine ştie ce program shareware care să-mi dea viaţa peste cap.

Murdoch zâmbi strâmb, arătându-şi dinţii îngălbeniţi.

– Viaţa ta a fost deja dată peste cap. Pur şi simplu încă nu simţi.

– Ştiu.

– N-am zis că nu ştii. Am zis că nu simţi. Nu încă...

Lăsă peticul să cadă în maşină, pe marginea banchetei din dreapta, aproape de portieră. Maria se uită la peticul maroniu cum s-ar fi uitat la o molie moartă de foame pe fundul unui sertar. Bătu cu degetul arătător pe bord, în spatele volanului, lângă senzorul care comanda închiderea ferestrelor.

– Până la urmă, ce e pe hârtia aia?

Consultantul clătină din cap. Vântul făcea să-i fluture laptopul de la gât şi un colţ al şervetului în care era învelită franzela.

– O adresă geografică la care să mergi şi să susţii un interviu pentru un post.

– Un post?

– Nu sunt sigur că o să-ţi placă, dar am convingerea că eşti calificată ca să-l obţii. Ai să vezi.

Maria ridică o sprânceană, neîncrezătoare.

– Dacă n-ai cerut o favoare, nu înseamnă că nu meriţi una, continuă Murdoch. Să ai baftă!

Şi porni grăbit către desişul de banian. (top)

16. Album de familie

Versiunea integrală a acestui capitol se poate citi în ediţia tipărită a romanului Gangland. (top)

17. Interviu

O vreme, Maria Alonzo şofă pe străzile din ce în ce mai aglomerate, preferând să ignore peticul de hârtie maro pe care Murdoch i-l strecurase pe bancheta din dreapta. Deasupra, printre clădiri, se zăreau straturi de smog care la apus aveau nuanţe portocalii-roşiatice. Opri la un semafor, între un taxi blindat şi o dubiţă viu colorată de la o firmă de mâncare chinezească. Şoferul dubiţei dădea din cap în ritmul unei muzici care-i intra pe fir, printr-o mufă din spatele urechii, direct în nervul auditiv.

Se uită din nou la peticul de hârtie. După ore în şir de bătut fără folos la uşi virtuale, de discuţii, de rugăminţi, nu se alesese decât cu o adresă şi o promisiune vagă de la un boschetar suficient de defazat faţă de realitate ca să-şi spună în continuare consultant software.

La urma urmei, ce avea de pierdut?

Întinse mâna după hârtie, dar maşina din spatele ei îi trimise un semnal scurt cu farurile în oglinda retrovizoare. Tresări. Se schimbase culoarea semaforului.

Trecu de intersecţie pe sub un banner care o îndemna să urmărească TrueCrime 24/7, apoi staţionă lângă un hidrant ca să citească biletul. Embers, 30, Colin Powell St.

– Du-mă la numărul 30, pe Strada Colin Powell.

Maşina rămase tăcută timp de două secunde. Firma de neon a unui salon de tatuaj îi revărsa cascade de lumini colorate pe capota emailată.

– Strada Colin Powell se află într-o zonă cu coeficient ridicat de risc, zise Toyota. Orice pagube aş suferi acolo nu ar fi acoperite de contractul de asigurare. De asemenea...

– Du-mă acolo.

Maşina tăcu şi porni.

Douăzeci de minute mai târziu, Toyota intră pe o stradă mărginită de clădiri de la mijlocul secolului precedent, dărăpănate. Deasupra, din loc în loc, se vedeau vergele de metal întinse lângă ferestre, cu sfori pe care atârnau rufe puse la uscat. Pe trotuare, câţiva copii se jucau, iar în caroseria vandalizată a unui Chevrolet verde, peticită cu folie de plastic lipită cu bandă adezivă argintie, dormea un bătrân cu un câine. Când trecu Toyota, câinele se trezi şi începu să latre.

Intrarea de la numărul 30 era o uşă masivă, nituită, cu o vizetă care pe Maria o trimise cu gândul la închisorile victoriene. Uşa fusese vopsită într-o nuanţă mată de negru, probabil în câteva straturi aplicate cu grijă, numai că efectul impresionant era compromis de un graffito prăzuliu, DA FUNKEE MUNKEE.

Maria se uită la uşă, apoi împrejurul ei, dar nu zări nicăieri numele Embers. Coborî din maşină şi o încuie. Deasupra ei, la o fereastră din blocul de vizavi, o negresă între două vârste scutură o faţă de masă. Câinele nu se mai vedea. Probabil intrase înapoi în culcuşul din Chevrolet.

Se apropie de uşă, ezită un moment, după care ciocăni.

Vizeta se deschise.

Ochii căprui-închis ai unui negru o priviră. Maria susţinu privirea câteva secunde.

– Am venit pentru interviu, zise ea în chip de explicaţie.

Vizeta se trânti la loc cu un ţăcănit metalic. Trecură câteva momente, iar femeia chiar se gândi că poate era mai bine să plece. De la o fereastră deschisă undeva, la etaj, se auzea o melodie R&B.

Apoi uşa nituită se deschise fără zgomot, culisând pe balamale bine unse. Ieşiră pe rând negrul care se uitase la Maria prin vizetă, doi portoricani, un alb tuns perie şi un asiatic obez. Negrul ţinea în mâna dreaptă o bâtă de baseball.

– Ia uite ce-a târât pisica până aici, zise albul.

Se răspândiră în evantai împrejurul Mariei. Negrul rămase la mijloc.

– M-a trimis Nathaniel Murdoch, continuă femeia, privindu-i pe rând. Consultantul software.

Unul dintre portoricani încuviinţă imperceptibil din cap. Ceilalţi păreau nici să nu fi auzit. Pe tricoul albului, Maria recunoscu sigla formaţiei Shoot 2 Kill.

Negrul dădu s-o lovescă cu bâta de baseball. Femeia se feri, apoi se ghemui ca să evite o a doua lovitură, se răsuci şi-i seceră un picior atacantului. Se ridică şi făcu doi paşi îndărăt.

Portoricanii scoaseră bricege butterfly pe care le deschiseră cu mişcări abile şi reflexii de crom ieftin. Maria eschivă, prinse o încheietură şi-o răsuci, apoi auzi clinchet metalic pe pavaj.

– Chingada! ţipă cel căruia îi sucise mâna.

– Y tu madre tambien, îi răspunse femeia printre dinţi.

Se feri de celălalt briceag o dată, şi încă o dată, apoi îl lovi pe portorican în genunchi şi-l izbi cu podul palmei în stern, trimiţându-l peste negrul care tocmai se ridicase. Două braţe musculoase o înşfăcară şi-o ridicară de la pământ, o strânseră de-i tăiară respiraţia şi-o trântiră pe asfalt.

Maria izbi cu braţele în lături ca să atenueze impactul, lovi roată cu picioarele, după care se ridică dintr-un salt.

Albul tuns perie se năpusti asupra ei şi-o purtă până la clădirea de pe partea cealaltă a străzii, unde o trânti de perete. Mariei îi clănţăniră dinţii şi i se întunecă vederea. Scutură din cap ca s-o limpezească, dar un pumn în plex îi tăie răsuflarea.

– Mâţa zgârie, făcu el.

Femeia îl lovi între picioare o dată, şi încă o dată, apoi îl îmbrânci ca să-şi facă loc şi-i dădu o lovitură cu piciorul în tâmplă, din întoarcere. Bărbatul căzu secerat.

Maria aruncă o privire scurtă spre ceilalţi, care deja luaseră distanţă, apoi se aplecă asupra albului ameţit, îl luă cu stânga de tricou, îl ridică pe jumătate şi-l lovi năprasnic cu podul palmei în nas, proiectându-l înapoi pe pavaj cu un pocnet sec.

– Vorbeşti prea mult.

Se întoarse spre ceilalţi. Asiaticul făcu un gest ca s-o liniştească.

– Am avut necazuri, am pierdut personal. Şeful vrea să angajeze gardă de corp. Felicitări pentru cum te-ai descurcat la interviu.

O conduseră dincolo de uşa metalică, în josul unei scări în spirală, pe lângă sigle de neon şi decoraţiuni abstracte, printre baruri şi mese şi separeuri şi ringuri de dans, până într-o cameră unde, între un birou cât un camion şi un seif cât o ladă frigorifică, şedea un est-european spălăcit îmbrăcat într-un costum italian azuriu de trei piese. Spălăcitul îi aruncă o privire neaşteptat de prietenoasă.

– Bine ai venit la Embers. (top)

18. Arahnofibră

Versiunea integrală a acestui capitol se poate citi în ediţia tipărită a romanului Gangland. (top)

19. La foc mic

...Exact asta-i mai lipsea, Doamne apără şi păzeşte, după ce rămăsese fără loc de muncă la desfiinţarea agenţiei, care oricum fusese cea mai proastă mişcare cu putinţă pe care-ar fi putut s-o facă ăia, ca şi când ar fi lăsat practic un continent întreg de izbelişte, exact asta-i mai lipsea, să dea nişte golănaşi de cartier cu ea de pereţi şi să măture cu ea pe jos, ca să vezi la ce le stă ăstora mintea după ce-şi petrec copilăria cu ochii la filme de-alea cu bătăi făcute cu buget redus prin Hong Kong, San Andreas să ne apere, şi-acum îi mai vâjâia capul şi-o dureau coastele, numai de n-ar fi plesnit vreuna, da’ las’ că le-arătase ea cum stă treaba, mama lor de derbedei şi cu cine le băgase toate prostiile-alea-n cap, cel puţin albul ăla mai zăcea pe jos şi când terminase ea de vorbit cu ucraineanul şi plecase, dinspre partea ei n-avea decât să rămână acolo până la Judecata de Apoi, Doamne iartă-mă, prea o căutase cu lumânarea şi se-ntreba dacă un interviu pentru o nenorocită de slujbă ca bodyguard arăta aşa, cum Dumnezeu or fi fost încăierările pe bune, nu că şi-ar fi dorit să ajungă vreodată într-una, Santa Maria de Santiago de Compostella să ne aibă-n pază, oricum o mai dureau şi-acum toate alea de la interviul ăsta, şi toată bătaia de cap pentru ce, ca să aibă privilegiul să-l apere pe de-alde Levcenko, când ştia clar încă de la academie să nu se pună vreodată cu Mama Lege, Mama Natură şi mama lor de mafioţi ucraineni, cam atunci o apucase spaima cu adevărat, la discuţia din birou, nu la păruiala din stradă, aia fusese mai mult de încălzire, n-ar mai fi avut parte de alta la fel, da’ trebuise să-şi limpezească mintea repede de tot ca să discute cu ucraineanul, nu că s-ar fi aflat prima oară nas în nas cu asemenea specimene, da’ sigur fusese prima dată fără armă, fără vestă antiglonţ, fără colegi, fără echipă de sprijin, fără microfon laringeal, fără transmiţător în nervul auditiv şi-n general fără ştirea nimănui, excepţie făcând trogloditul ăla de Murdoch care-o băgase-n gura lupului, sigur, lui ce-i păsa, la o adică, parcă i-ar fi rămas lui copiii fără mamă, şobolan nespălat ce era, noroc că-i merseseră repede şi mintea şi gura la discuţia cu Levcenko... (top)

20. Un duş rece

Versiunea integrală a acestui capitol se poate citi în ediţia tipărită a romanului Gangland. (top)

21. Bonus

Începuse să se întunece când Maria Alonzo se apropie din nou de parcul cu desişuri de banian aclimatizat. Pe cer, nuanţele roşiatice erau înlocuite de tonuri de violet şi indigo, iar pe faţadele clădirilor din centrul Philadelphiei se aprindeau firme luminoase şi reclame animate.

Pe trotuar, lângă chioşcul de ziare, o aştepta Murdoch, cu o jumătate din franzelă înfiptă într-un buzunar al sacoului. Şervetul de hârtie în care era înfăşurată pâinea atârna afară.

Maria parcă şi coborî din maşină, apoi luă un pachet din portbagaj.

– Te-ai şi întors?

Îl privi, de la părul năclăit şi faţa bărboasă la pantofii prăfuiţi şi scâlciaţi. Trebuia să-şi amintească bine în ce hal decăzuse fostul consultant software ca să se poată stăpâni şi să nu-l ia la pumni.

– Cum a fost interviul?

Femeia se gândi un moment.

– Am trecut şi prin situaţii mai grele...

– A, bun!

– Dar lista e foarte scurtă.

Murdoch deschisese gura ca să spună ceva, dar se răzgândi şi o închise la loc.

– E acolo, la Embers, unu' tuns scurt care o să vrea să mă găsească. Atunci când o să-şi revină, cel puţin...

Consultantul ridică din sprâncene şi dădu din cap. Pe laptopul înnodat la gât îi clipeau câteva luminiţe minuscule.

– Asta îmi aminteşte de ceva, continuă Maria.

Căută în buzunarul jachetei şi scoase peticul de hârtie maro pe care Murdoch i-l dăduse cu o oră mai devreme.

– Ar trebui să-ţi vâr asta undeva, fără vaselină. Ce-a fost în capul tău când m-ai trimis să caut un post la asemenea oameni?

Bărbatul dădu din mâini, privind cu un aer nesigur când în ochii Mariei, când la biletul dintre degetele ei.

– Cum să-ţi spun... M-am gândit că acolo, la agenţie, v-au pregătit în tot felul de domenii: arte marţiale, tir cu arme de foc, diverse alte tehnici, şi ai putea să lucrezi ca gardă de corp.

Maria închise ochii un moment, apoi îi redeschise şi îl privi cu milă.

– Ca gardă de corp la nişte traficanţi de droguri? Nathaniel, agenţia în care am lucrat caută sistematic asemenea oameni. Sau, în fine, înainte să se desfiinţeze, îi căuta. De obicei, îi găsea în saci de plastic, făcuţi pachet în câte un portbagaj.

– Am zis că nu sunt sigur că o să-ţi placă...

Femeia dădu ochii peste cap.

– Nu de plăcut e vorba. Dacă ar fi aflat cu ce mă ocup – cu ce m-am ocupat până ieri – ar fi fost îndreptăţiţi să creadă că eram un agent sub acoperire care încerca să se infiltreze în organizaţia lor. Ai cea mai vagă idee ce mi-ar fi făcut când ar fi aflat?

– Te-ar fi împachetat într-un sac de plastic şi te-ar fi lăsat într-un portbagaj?

Maria făcu o grimasă acră.

– Foarte amuzant, Nat, băiete. Ar trebui să ai o emisiune a ta, la televizor. Chestia cu plasticul şi cu portbagajul e modul lor de a avea grijă de afaceri. Dar când un agent sub acoperire se infiltrează în treburile lor, au tendinţa să ia asta foarte personal. Am văzut rezultatele, şi nu vrei să ştii cum arată.

Murdoch se schimbă la faţă. Într-un fel, Mariei îi păru rău pentru el.

– OK, am înţeles. Tu eşti cu programele, iar lumea reală e ceva care li se întâmplă altora.

– Am încercat să-ţi fac la rândul meu o favoare pentru că ai fost amabilă cu mine, zise bărbatul pe un ton amărât.

– M-am fofilat până la urmă, continuă Maria. Le-am povestit că am copii de crescut şi că programul de lucru de la Embers îmi strică orele când fac lecţii cu ei şi când îi duc la plimbare.

Consultantul o privi neîncrezător.

– După ce ai dat cu ei de pământ la interviu...?

– Ştiai cum sunt interviurile?!

– Doar nu crezi că eşti prima persoană pe care am trimis-o să lucreze pentru Levcenko?

Femeia lăsă pachetul din mână şi-l înşfăcă pe consultant de reverele soioase.

– Băi, şobolanule!

– Eşti prima care se întoarce de la interviu pe picioarele ei, chiţăi Murdoch speriat. Asta vroiam să te întreb: după ce ai dat cu ei de pământ, te-au mai crezut că eşti mamă devotată şi că-ţi creşti copiii?

Maria luă pachetul de pe trotuar.

– Chiar sunt o mamă devotată şi chiar mă ocup de creşterea copiilor mei, dacă vrei să ştii. Dacă m-au crezut sau nu, e problema lor. Oricum, trebuia să plec de acolo înainte să-şi pună prea multe întrebări în legătură cu mine, şi în mod cert înainte să afle răspunsurile. Mai ales că lui Levcenko i-a plăcut cum m-am descurcat la interviu.

– Şi-atunci de ce n-ai păstrat postul?

Femeia clătină din cap, zâmbind ca pentru sine.

– Mi-am petrecut ani de zile conducând echipe care să-i investigheze pe unii ca Levcenko şi să-i bage la răcoare, iar acum vrei să-ncasez gloanţe ca să-i apăr pielea unuia de teapa lui? În fine, ce-a fost, a fost. Mi-a dat ceva, un fel de bonus, sau un avans de plată pentru cazul când aş vrea să mă întorc.

Ochii îi sclipiră jucăuş.

– Din bonus ţi-am luat şi ţie ceva: un sac de dormit din GoreTex. E uşor, e călduros şi e bleu-marine, ca să se asorteze cu costumul.

Îi întinse pachetul şi dădu să plece.

– Stai puţin, zise Murdoch.

Căută în buzunare şi îi oferi o notiţă scrisă cu marker albastru pe o fâşie ruptă chiar din şervetul de hârtie în care fusese înfăşurată franzela. Maria îl privi lung, luă fâşia şi citi notiţa cu atenţie.

– Asta ce mai e? Încă un traficant de droguri?

Murdoch clătină din cap.

– Nu. O orbitală. (top)

22. Dedesubturi

Versiunea integrală a acestui capitol se poate citi în ediţia tipărită a romanului Gangland. (top)

23. Plus cheltuielile

Când Maria ajunse înapoi acasă, se înnoptase de-a binelea, iar pe trotuarele din suburbie se vedeau uneori oameni care-şi plimbau câinii. Lăsă maşina pe alee şi intră în casă. Se descălţă, luă nişte papuci de plastic cu perniţe de gel şi merse în baia de la parter.

Se spălă bine pe mâini, se dezbrăcă şi îşi examină hainele – cam pătate de noroi în urma interviului – apoi făcu un duş. Când termină, se şterse bine cu un prosop roz, pufos, curăţă oglinda de condens şi îşi privi reflexia cu atenţie. Pe mâini, pe coate şi genunchi avea mici julituri, iar pe spate şi pe şoldul stâng era zgâriată. După cum o ustura pielea capului, probabil căpătase zgârieturi şi acolo când o trântise malacul cel alb de perete. Oricum, mare minune dacă albul n-avea să vorbească cu glas de soprană când avea să-şi revină în simţiri.

Îşi diluă câţiva mililitri de betadină într-un pahar şi îşi dezinfectă cu mare grijă toate zgârieturile şi juliturile, strângând din dinţi când simţea usturime. În cele din urmă, îşi puse chiloţi curaţi şi se înfăşură în halatul grena de baie al lui Sam, imens, călduros şi care o făcea să se simtă mică şi protejată.

Puse hainele grămadă în coşul cu rufe murdare, apoi îşi aminti de biletul pe care i-l dăduse Murdoch, aşa că scoase puţin blugii din coş şi recuperă biletul.

Îşi uscă părul.

Trecu prin bucătărie, unde în loc de cină îşi amestecă suc de portocale cu Stolichnaya într-un pahar-sondă, apoi urcă în dormitorul ei.

Se întinse pe pat, direct peste cuvertura imitaţie de urs polar, şi se simţi tentată să adoarmă, pur şi simplu, şi să se trezească abia a doua zi. După câteva minute, însă, luă paharul de pe noptieră şi bău o înghiţitură rece, apoi încă una. Căpătase de la Sam obiceiul de a ţine votca în congelator.

Când trecu de jumătatea paharului, iar usturimea zgârieturilor se estompase într-un fel de amorţeală plăcută, luă de lângă pat cablul de reţea şi îl conectă la mufa neurală. În minte îi înflori sigla AT&T, apoi i se desfăşură agenda cu panouri din lemn şi plăcuţe din alamă, dar Maria o împinse deoparte cu un gest hotărât, după care deschise în aer un meniu fluorescent şi apelă o tastatură virtuală. Formă adresa primită de la consultantul software şi sectoare de ciberspaţiu trecură în goană pe lângă ea, creându-i senzaţia vertiginoasă că se înălţa la ceruri.

Deasupra ei, parcă din neant, se deschise o trecere ca un iris. Fu absorbită.

Ajunse pe o câmpie întinsă, cu ierburile şi arbuştii redaţi în detalii minuţioase, aproape obsesive. Undeva, la mare distanţă, se zăreau nişte munţi coloraţi într-o uşoară tentă de albastru din cauza depărtării. Pe cerul azuriu, ici şi colo, pluteau scame de nori.

– Adorabil, nu-i aşa? Lui Teddy îi păcea foarte mult, şi mereu venea aici.

Lângă Maria se ivise o femeie de treizeci şi ceva de ani, înaltă, cu părul de un blond închis şi ochi căprui, blânzi.

– Da, e... E frumos, făcu Maria, luată cam pe nepregătite.

– Şi dumneata eşti...? reluă femeia.

– Maria Conchita Alonzo. Inspector-şef. Am primit adresa dumneavoastră de la Nathaniel Murdoch, consultant software.

Femeia clipi de câteva ori, căutând să-şi amintească.

– A, sigur, zise ea după câteva momente. Un prieten al unui prieten. Da. Nathaniel Murdoch. Apropo, ce mai face domnul Murdoch?

– Nu prea bine. Acum şase luni şi-a pierdut postul, şi de vreo patru luni doarme prin parcuri, în Philadelphia.

– Teribil. Am vorbit cu el o singură dată, dar mi-a făcut o impresie bună.

Maria zâmbi imperceptibil.

– Şi mie, iniţial.

Femeia ridică o sprânceană perfect pensată şi creionată.

– Iniţial?

– Are o manieră cel puţin ciudată de a înapoia o favoare, explică Maria.

– Înţeleg...

– Spre exemplu, mi-a dat adresa aceasta fără să-mi spună cum vă numiţi sau cu ce v-aş putea ajuta. Iar de ce s-a întâmplat la o adresă pe care mi-a dat-o mai devreme, în cursul zilei, nici nu vreau să-mi aduc aminte.

Femeia cea înaltă păru uşor contrariată.

– E drept că, în mediul nostru, nu prea ne facem cunoscut numele, şi cu atât mai puţin adresa privată din ciberspaţiu.

Aruncă o privire împrejur.

– Dumnezeu ştie cât îmi ia din puterea sistemelor de calcul menţinerea peisajelor preferate ale lui Teddy la asemenea rezoluţie. Nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar întâmpla dacă ar da năvală aici o mulţime de nepoftiţi. Dar, trecând peste asta, am avut un motiv ca, la sfatul consilierului meu pentru relaţii cu publicul, să îi comunic adresa mea domnului Nathaniel Murdoch. La rândul său, acesta a dovedit discreţie şi profesionalism. Dumneata eşti prima persoană care m-a contactat în opt luni. Şi ai grad de inspector-şef...

Maria încuviinţă din cap.

– Atunci...

– Aţi putea, cel puţin, să-mi spuneţi cum vă numiţi? insistă Maria. Cum să vă spun?

– „Doamnă” cred că e suficient, răspunse femeia, ridicând uşor din umeri.

– Perfect, doamnă. Mi-am pierdut soţul în războiul vostru de independenţă. Acum stau singură în patul nostru. Şi îi port halatul de baie. Şi îi beau votca. Şi îi simt lipsa. Cred că nu e ziua potrivită ca să fiu ţinută la distanţă cu asemenea răceală de o orbitală.

Femeia clătină din cap. O boare de vânt îi legăna părul.

– Îmi cer scuze. Pentru noi, orbitalii, păstrarea discreţiei este a doua natură. Dar am nevoie de ajutorul dumitale, pentru că şi eu am pierdut pe cineva.

Maria încuviinţă, îndemnând-o, pe tăcute, să continue.

– Cu şase ani în urmă, fiul meu, Teddy, a fost ademenit de o inteligenţă artificială şi a fugit din habitatul nostru. A ajuns pe Pământ, iar condiţiile de acolo fiind aşa haotice practic a dispărut.

– Şi credeţi că mai poate fi găsit?

– Sunt aproape sigură. L-am văzut în urmă cu mai bine de opt luni la o emisiune de ştiri. Arăta destul de schimbat, dar cred că el era.

– În opt luni e posibil să fi plecat oriunde din locaţia unde l-aţi văzut la ştiri.

Femeia schiţă un zâmbet trist.

– Foarte puţin probabil. Ajunsese într-un teritoriu secret, păzit cu stricteţe. Gangland...

Maria simţi că îi fugea pământul de sub picioare.

– Nu numai că vreţi să găsesc pe cineva despre care nu ştiţi cu certitudine dacă mai e în viaţă şi care a dispărut de şase ani, dar mai vreţi şi să îl caut într-un teritoriu atât de secret încât nu i se recunoaşte existenţa şi nu i se face cunoscută locaţia. Of, Santa Juanita, păzeşte-ne! La ce ştiri l-au dat?

– Pe un canal multimedia criptat, din habitatul nostru.

Pe moment, Maria se simţi ispitită să întrerupă convorbirea, să-l caute pe Levcenko şi să accepte să-i fie gardă de corp. Acum, părea o slujbă mult mai sigură şi mai ferită de riscuri.

– Pentru ce nu l-aţi recuperat atunci, imediat după aterizare?

Orbitala se întristă.

– În habitatul nostru sunt reguli foarte stricte privitoare la evitarea contaminării, iar ex-Statele Unite se încadrau printre ţările cu un risc ridicat, aflate practic sub interdicţie. Abia recent au devenit disponibile noi generaţii de nanozoare simbiote care pot face sistemul imunitar uman mult mai eficient. Acum, indiferent cu ce ar fi contaminat Teddy, l-am putea vindeca, iar societatea de aici l-ar putea primi înapoi.

Maria căută să gândească repede şi clar, furioasă că votca şi oboseala îi încetiniseră mintea.

– Aveţi date despre el? Imagini, emisiunea de la ştiri, grupa de sânge, date genetice, modelul vaselor de sânge de pe retină, amprentele digitale?

– Amprentele nu le am, spuse femeia. Celelalte informaţii am să ţi le trimit.

– Aveţi adresa?

Femeia schiţă un zâmbet plin de indulgenţă.

– Ţi-am localizat şi analizat tot sistemul de acasă înainte să-ţi permit accesul în spaţiul meu privat, Maria.

Fosta inspectoare făcu un efort să ignore tonul condescendent.

– Şi încă ceva. Ca să-l caut, vreau să fiu plătită cu bani adevăraţi. Un avans suficient ca să-mi acopere cheltuielile de drum, şi o lichidare pe care o s-o discutăm la momentul potrivit.

Pentru prima oară, orbitala păru cu adevărat şocată.

– Au trecut mai bine de optzeci de ani de când unii ca Marlowe lucrau pe douăzeci şi cinci de dolari pe zi plus cheltuielile, insistă Maria Alonzo. Şi, oricum, pe vremea aia douăzeci şi cinci de dolari însemnau cu totul altceva. Dacă e să plec de lângă copiii mei şi să vă caut fiul tocmai în Gangland, va trebui să mă plătiţi cu bani adevăraţi. (top)

24. Văzătorul

Versiunea integrală a acestui capitol se poate citi în ediţia tipărită a romanului Gangland. (top)

25. Pas cu pas

Maria se lipi de Sam şi îl lăsă să îi cuprindă talia cu braţul. Petrecuse atâtea zile pe drumuri, la croitor, făcuse atâtea probe pentru rochie, ca totul să fie perfect la balul absolvirii, iar acum avea aşa o stare plăcută când se lăsa învăluită în braţele lui uriaşe şi purtată pe ringul de dans, în sala de festivităţi. Sam mirosea atât de bine, şi era îmbrăcat în costumul acela alb, aşa de elegant. O ţinea în braţe cu delicateţe, o făcea să se simtă fragilă, preţioasă...

Se roteau în paşi de vals, ceea ce era puţin ciudat pentru balul acela, unde mai degrabă s-ar fi aşteptat să-i vadă pe DJ-ii liceului cu platanele şi mixajele lor. Mai repede, din ce în ce mai repede, şi lumea parcă se învârtea şi ea împrejurul lor, nebună, ameţitoare...

Ameţitoare...

Ameţită, Maria întredeschise ochii. Aţipise aşa cum se întinsese pe pat, în halatul de baie şi cu veioza aprinsă. Se ridică în capul oaselor, căscă şi se frecă la ochi.

Îşi desprinse cablul de reţea din mufa neurală, îl acoperi cu capacul de pe noptieră, apoi merse la şifonier ca să-şi ia o cămaşă de noapte. Sam alesese un model ale cărui uşi erau placate cu oglinzi de sus până jos, şi plasase strategic şifonierul în faţa patului. De aproape un an, în fiecare seară, Maria urmărise în lumea oglinzilor o femeie singură şi tristă. Avea chipul său.

După ce se îmbrăcă cu o cămaşă de noapte imprimată cu flori mari, lila, Maria hotărî să treacă pe la bucătărie şi totuşi să mănânce cât de cât ceva. Paharul de Stolichnaya cu suc de portocale pe stomacul gol nu fusese cea mai inspirată idee.

Coborî tiptil, pe întuneric, ţinându-se de balustradă, iar din frigider luă o cutie de margarină şi o pungă de pâine feliată. După ce puse două felii în prăjitorul de pâine, pe pipăite, se aşeză la masă şi urmări LED-urile de control ale aparatului.

Avea ceva timp la dispoziţie, aşa încât începu să-şi aşeze gândurile în ordine.

Într-o singură zi îşi pierduse postul de la agenţie, îşi căutase toţi cunoscuţii din agenda telefonică, susţinuse un interviu în urma căruia o mai dureau şi acum toate oasele, primise o ofertă şi o sumă frumuşică drept bonus, discutase cu o orbitală şi acceptase să caute o persoană dispărută. Mai mult, i se promiseseră bani adevăraţi. În legătură cu banii avea de gând să facă o listă precisă.

Nu era deloc rău pentru prima zi de şomaj, mai ales că destui alţii în locul ei pur şi simplu mergeau acasă şi se uitau la televizor. Sau îşi zburau creierii...

Mai mult pe pipăite, unse cu margarină cele două felii de pâine prăjită şi începu să le mănânce.

Pe de altă parte, din moment ce acceptase cazul, avea să fie nevoită să caute acel teritoriu secret, Gangland, şi, o dată ajunsă acolo, trebuia să-l găsească pe acel Teddy, presupunând că băiatul ar mai fi fost în viaţă. Iar în ceea ce privea întoarcerea de acolo...

Mestecă, gânditoare.

Întoarcerea era o chestiune foarte delicată. Maria nu ştia nimic precis, dar auzise zvonuri, şi nici unul dintre ele nu avea darul s-o liniştească. Se spunea că orbitalii plasaseră sisteme avansate de supraveghere şi pază deasupra zonei urbane, iar singurii care puteau intra şi ieşi de acolo nestingheriţi erau hackerii şoselelor. Aşa încât, chiar dacă ajungea vreodată până în Gangland, Maria trebuia să se întoarcă imediat cu cel care o aducea acolo. Ar mai fi fost posibilitatea de a rămâne în Gangland până la sosirea următorului hacker, dar femeii i se părea strict teoretică.

Până la urmă, constată Maria pe când mesteca ultima îmbucătură din cea de-a doua felie, şansele ei de a-l găsi pe acel Teddy în realitate erau practic nule atât timp cât nu lua legătura cu el în ciberspaţiu şi nu-l convingea mai întâi să vină la o întâlnire cu ea şi să o însoţească pe drumul de întoarcere. Dar asta avea să fie partea uşoară. Ca agent federal, atâţia ani, cea mai mare parte din activitatea ei se desfăşurase în ciberspaţiu.

Puse margarina şi pâinea înapoi în frigider, apoi urcă scările, se întinse în pat, sub cearşafuri, şi îşi înfipse cablul în mufa neurală.

Află că Lenny era treaz, conectat la un spectacol multimedia: „I-aţi văzut în sălbăticia australiană şi în Tahiti, în Antarctica şi în Deşertul Gobi. Acum se confruntă cu o provocare încă şi mai dificilă: South Bronx Survivor.” Se retrase, neobservată, şi îşi deschise biroul virtual, o încăpere sobră, cu pereţii acoperiţi de corpuri de bibliotecă în care se înşirau, frumos aliniate, mii de cărţi legate în piele. Apelă fişierele primite de la orbitală, apoi îl activă pe Modelator.

Modelatorul arăta ca o maimuţă mov, cu privire înţeleaptă şi mâini foarte agile. Luă imaginile cu băiatul dispărut, le suprapuse şi apoi le intersectă la diferite unghiuri, trase şi împinse de anumite porţiuni, iar degetele sale îndemânatice creară un model tridimensional, o hologramă detaliată a lui Teddy la vârsta de şase ani. Operaţia dură treizeci de secunde.

– Păstrează o copie a modelului, îi spuse Maria. Acum aş vrea să văd cum ar arăta cu şase ani mai în vârstă, în condiţiile în care a ieşit foarte rar la lumina zilei şi a mâncat... Ştiu şi eu?... O dată pe zi. Cel mult.

Maimuţa se apucă din nou de treabă, cu o iuţeală greu de urmărit, iar din mâinile ei ieşi un alt model, mai înalt, mai palid şi cu mult mai slab. Maria deschise în aer o fereastră, rulă reportajul primit de la orbitală şi făcu stop-cadru pe o imagine în care apăreau mai mulţi copii. Mări imaginea, spori rezoluţia figurii unui băiat ceva mai înalt, surprins pe când ducea un măr la gură, şi apoi o compară cu modelul creat de maimuţa mov.

Dacă nu lua în seamă coafura, modelul şi imaginea semănau chiar bine.

Compară pe rând diferitele trăsături, pas cu pas, după metodele de investigaţie ale agenţiei, apoi, pentru mai multă siguranţă, confruntă figura din stop-cadru şi cu modelul băieţelului de şase ani.

După ce constată că foarte probabil orbitala nu se înşelase, Maria îşi aminti şi de celălalt aspect al poveştii lui Teddy, inteligenţa artificială care îl convinsese să plece din habitat. Poate că măsurătorile antropometrice îi arătau că exista o probabilitate foarte ridicată ca băiatul apărut la ştiri să fie Teddy, dar Maria prefera să verifice căutând în reţea urme ale acelei inteligenţe artificiale şi ale băiatului, cu toate că în ciberspaţiu şase ani însemnau practic o eternitate. Înainte să aibă o certitudine, nici nu se gândea să plece de acasă, de lângă Lenny şi Juanita.

Apelă ora exactă. 4:56. Prea devreme ca să discute personal cu Vanessa, de la arhive, aşa încât îi trimise un mesaj vocal.

Lenny nu mai era în reţea. Se deconectă şi ea, căută pe bâjbâite capacul de plastic de pe noptieră şi acoperi mufa cablului, apoi se ghemui între cearşafuri şi încercă să adoarmă.

Dinaintea ochilor îi jucau frânturi de lumină colorată. (top)

26. Plaza

Versiunea integrală a acestui capitol se poate citi în ediţia tipărită a romanului Gangland. (top)

27. Cicatrice

La 7:03 o trezi un apel pe telefonul mobil. Bâjbâi după el pe noptieră, îl apucă – un fel de meduză molatecă din gel bleu translucid prin care se vedeau circuite electronice – şi răspunse.

– Bună dimineaţa, Maria.

Vanessa.

– Bună.

– Am găsit mesajul tău şi m-am gândit că, dacă mi l-ai trimis la ora aia, sigur e ceva urgent.

Se strădui să zâmbească.

– E destul de urgent, da.

– Tehnic vorbind, dacă am fost concediate de la agenţie, nu mai avem ce căuta în arhive, continuă Vanessa. Dar ce nu fac eu pentru tine?

– Muchas gracias, hermana.

– De nada. Dar ai grijă ce faci. Chestia aia pare al naibii de periculoasă.

Puse telefonul înapoi pe noptieră, apoi îşi introduse cablul de reţea în mufă. Intră în biroul virtual, care era scăldat într-o lumină aurie, ireală, şi începu să cerceteze materialele primite de la Vanessa.

Erau destul de numeroase, însă toate datau dintr-o perioadă extrem de scurtă – câteva zile standard, din urmă cu şase ani. Cele mai multe se refereau la pagubele produse de o entitate informaţională extrem de virulentă care fusese lansată în ciberspaţiul unui habitat orbital, Insula Unu. Lista distrugerilor avea proporţiile unui infocid.

Alte câteva rapoarte şi articole se refereau la eforturile de a contracara entitatea şi în mod special la campania purtată de o echipă din Lagrange Hive. Chiar şi după şase ani, operaţiunile celor din Lagrange impresionau prin profesionalism. Dar nu o capturaseră.

Ultimele informaţii se refereau la fuga lui Teddy şi a inteligenţei artificiale cu ajutorul unei navete, inclusiv un dialog suspect în care entitatea încercase să folosească vocea băiatului. Apoi nimic, de parcă îi înghiţise pământul.

Dispariţia celor doi părea încă şi mai ciudată când Maria o compara cu vizibilitatea lor informaţională de până atunci. Băiatul petrecuse zilnic mai mult timp în mediul virtual decât în realitate (inclusiv în preeria pe care o vizitase ea în seara precedentă). Inteligenţa artificială fusese stăpânită de o frenezie distructivă de neimaginat, de pe urma căreia economia Insulei Unu îşi revenise abia după opt sau nouă luni. Iar după aterizare (filmată din satelit, disponibilă într-un format digital desuet) cei doi dispăruseră cu totul din ciberspaţiu.

Şi dispăruţi rămăseseră timp de şase ani. În ceea ce o privea pe Maria, după ce văzuse prăpădul făcut de inteligenţa artificială în ciberspaţiul habitatului, ar fi preferat ca măcar aceea să rămână dispărută pentru totdeauna. La urma urmei, ea era plătită numai ca să-l găsească pe băiat...

Din rapoarte află şi adresa virtuală a celei care condusese echipa din Lagrange Hive, Helga Weissmann. Mariei i se păru de mirare că Helga, spre deosebire de marea majoritate a orbitalilor, îşi făcuse publice numele şi adresa. Speră în sinea ei că, după atâta timp, adresa mai era valabilă.

Era.

Din ciberspaţiul aglomerat al habitatului Lagrange, Maria trecu printr-o uşă culisantă cromată şi ajunse pe o alee cu pietriş ce ducea, printre pomi de înaltă rezoluţie, la un conac enorm cu ziduri îmbrăcate în granit. Peisajul era minunat, dar femeia nu avea nici timp, nici chef să-l parcurgă pe jos, aşa încât făcu un fast-forward până la intrarea principală.

În loc de scanner retinal, la intrare găsi un cordon textil. Trase de acesta, iar în conac răsună un clopoţel.

Aşteptă.

Uşa se deschise şi Maria se pomeni faţă în faţă cu un construct metalic, un robot cu braţe scheletice şi şenile în loc de picioare. O examină de sus până jos cu luminiţele roşii care-i ţineau loc de ochi.

– Cu cine am onoarea?

Femeia se stăpâni cu greu să nu zâmbească. Uşierul arăta ca o jucărie pe care vreun fan încărunţit o asamblase şi o pusese în funcţiune ca să aducă la viaţă virtuală cine ştie ce amintire de tinichea dintr-un film de serie B pe care-l văzuse în copilărie, în urmă cu o jumătate de secol sau mai mult.

Poate chiar asta era.

– Maria Conchita Alonzo. Inspector şef. O caut pe Helga Weissmann.

Uşierul încuviinţă din cap.

– Urmaţi-mă.

Maria intră. Indiferent cine crease robotul, avusese răbdarea necesară ca să-i migălească tot felul de detalii grafice pe carcasă, pete de ulei ars, urme de rugină ici şi colo, zgârieturi. La umeri avea roţi dinţate, care pe marginea carcasei toracice arătau ca tivurile decorative ale unei veste.

Şenilele lăsau urme adânci pe covoare.

Intrară într-un salon cu mobilă tapisată în mătase liliachie. Scaunele şi mesele aveau picioare curbate, cu înflorituri.

Lângă cămin, pe unul dintre fotolii, stătea o femeie căruntă, rotofeie, cu nişte ochi albaştri, ageri, care păreau în stare să taie sticlă.

– Maria Conchita Alonzo, inspector şef, anunţă uşierul.

– Fostă, preciză Helga Weissmann fără să clipească.

Robotul se uită de la stăpână la vizitatoare şi înapoi, cu un zumzet de servomotoare aproape imperceptibil.

– Fostă, admise Maria. Oricum, nu vă caut în calitate de reprezentantă oficială a agenţiei.

– Oricum, chiar dacă ai fi fost în calitate oficială, jurisdicţia defunctei agenţii nu se întindea până în Lagrange Hive, continuă Helga fără să o scape din priviri.

– Dacă ziceam că sunt detectiv particular, v-aţi fi aşteptat poate să am impermeabil şi pălărie cu borul moale, încercă vizitatoarea să glumească.

Gura orbitalei se încreţi uşor, ca şi când tocmai ar fi muşcat dintr-o lămâie.

– Am altele pe cap, aşa că nu m-am mai uitat de mulţi ani la filme din secolul trecut.

Fără să vrea, Maria aruncă o privire spre uşierul care se pregătea să iasă.

– Să nu-ţi închipui cine ştie ce, zise Helga. Pe Robbie l-a asamblat nepoţica mea. A fost un program bun la vremea lui...

Se aşternu tăcerea.

– Şezi, spuse orbitala într-un târziu. M-am retras din afaceri de vreo doi ani, dar poate că nu s-a auzit şi pe Pământ.

– N-am venit pentru devirusare. Am...

– Atunci, pentru ce? făcu Helga, ţintuind-o cu privirea aceea alertă şi inconfortabilă.

– Am venit în legătură cu un caz de acum şase ani, din Insula Unu.

Privirea orbitalei se înmuie.

– A, cazul ăla... Mi-a lăsat nişte cicatrice. Am...

Clipi de câteva ori, căutându-şi cuvintele.

– A fost singura dată când am dat greş. Când am început operaţiunea nu ştiam, dar atunci, pe Insula Unu, nu ne confruntam cu virusuri, ci cu o inteligenţă artificială modificată. Avea numele de cod dMON... (top)

28. Pe ochi frumoşi

Versiunea integrală a acestui capitol se poate citi în ediţia tipărită a romanului Gangland. (top)

29. Go West

Îi trebuiră trei luni şi o săptămână Mariei Alonzo ca să se infiltreze în ciberspaţiile generate în Gangland, să dea de urma lui Teddy şi, în final, să-i afle adresa. Se dovedi o muncă foarte migăloasă, căci unele triburi de acolo erau experte în depistarea şi distrugerea programelor de supraveghere. Zile şi nopţi la rând, Maria plantă programe-cârtiţă cu nemiluita, culese date de la cele rămase nedepistate – deprimant de puţine – dormi şi mâncă pe apucate.

În prima săptămână făcu eforturi să gătească şi să le dea de mâncare copiilor la ore fixe, dar se convinse repede că sistemele de protecţie din Gangland erau atât de eficiente încât, dacă nu se ocupa exclusiv cu infiltrarea, nu avea să reuşească în veci. Un tunel de lumină mozaicată o absorbi, întrerupt uneori de scurte intervale tulburi în care Maria mergea la toaletă, mânca o felie de pizza sleită sau se trezea brusc, fără să-şi dea seama când aţipise şi fără să se simtă câtuşi de puţin odihnită. Duşul deveni o amintire.

Prin casă crescură maldăre de cutii de carton, colorate şi soioase, de la mâncarea vietnameză, thailandeză, mexicană, chinezească pe care Lenny o comanda în fiecare zi. Naţiunile Unite, sub formă de fărâmituri şi sosuri. Poate că prin cutiile alea începuseră să mişune noi forme de viaţă...

Intervalele de realitate aveau o coloană sonoră zgomotoasă şi agresivă produsă de uzbecii aceia cu bărbi rare, ori de alţi visători ca ei, de prin lumea a treia, care îşi închipuiau că genurile derivate din heavy-metal mai aveau ceva de spus. Cam după două luni, Maria îşi dădu vag seama că petrecea atât de puţin timp în lumea reală încât nu ascultase nici una dintre melodiile acelea, dacă melodii se puteau numi, de la cap la coadă.

Câteodată, noaptea târziu, o descoperea pe Juanita ghemuită în pat, lângă ea.

Dar în cele din urmă, prin octombrie, răzbi.

Se prelinse din tavanul unui dojo, ca o lacrimă transparentă, monstruoasă, iar în drum spre podea se metamorfoză într-o siluetă omenească.

Nimerise între Teddy şi un adolescent înalt, nebărbierit, cu părul lung şi inelat. Amândoi purtau bastoane de bambus şi exersau mişcări de kendo. Când o văzu, pletosul încercă s-o lovească în moalele capului, iar undeva pe la jumătatea mişcării băţul de bambus se transformă în sabie.

Maria întinse mâna stângă în întâmpinarea sabiei şi o pojghiţă subţire de gheaţă se întinse pe lungimea lamei, apoi îl cuprinse pe pletos din creştet până în tălpi şi îl încremeni.

Teddy luă o poziţie defensivă.

– E în regulă, spuse femeia. Am venit numai ca să vorbim.

Băiatul o măsură din priviri, plin de neîncredere. Făcu semn cu bărbia către pletosul îngheţat.

– Halal început de conversaţie.

Maria ridică din umeri.

– A căutat-o cu lumânarea.

– N-a fost nimic personal. Aşa e părintele, întâi trage şi pe urmă nu mai pune întrebări.

Femeia ridică privirea spre tăişul sabiei, care rămăsese încremenit la zece centimetri deasupra frunţii ei.

– Da, sigur. Nimic personal.

– Tot nu mi-ai spus pentru ce ai venit, reluă băiatul.

– Ba da. Ca să vorbim. Atât.

Teddy lăsă bastonul în jos.

– O.K. Vorbeşte.

Maria inspiră adânc. Pierduse atât timp cu programele de supraveghere şi infiltrare, încercând şi eşuând şi încercând din nou, încât aproape uitase pentru ce dorea să intre acolo.

– Maică-ta... Adică... Bun, cineva mi-a spus că şi-a pierdut copilul acum mai bine de şase ani. Cu aproape un an în urmă, te-a văzut la ştiri. Persoana crede că tu eşti copilul acela.

Băiatul dădu din cap.

– Şi...?

– Am făcut analize antropometrice, am comparat figura ta şi a copilului pierdut. Şansele sunt de 80,65 la sută ca într-adevăr să fii acel copil.

– Mhm.

Maria se simţi la capătul răbdării.

– M-am chinuit trei luni şi ceva ca să pătrund aici. Vreau măcar să ştiu dacă tu eşti într-adevăr cel pe care-l caut.

Nehotărât, băiatul răsuci între degete capătul băţului.

– Gangland e plin de orfani şi de copii ai nimănui, spuse el pe un ton evaziv.

– Se poate, insistă Maria, dar eu am treabă cu unul singur, care a plecat de pe Insula Unu, însoţit de o entitate cu numele de cod dMON. Băiatul se numea Teddy.

Prin ochii puştiului trecu o sclipire de mânie.

– După ce i-ai făcut părintelui, acum mai rosteşti şi nume adevărate în gura mare!

Se transformă într-un val de fum verde, iar din tavan coborî o ploaie de napalm arzând.

Maria comandă din reflex MAX REVERSE, lăsă în urmă dojo-ul incendiat şi se deconectă de la reţea. Clătinându-se de oboseală, merse prin întuneric până în bucătărie şi luă din congelator sticla de Stolichnaya. Nu se mai deranjă s-o combine cu suc de portocale, sau măcar s-o toarne în pahar. Luă o gură uleioasă, infernal de rece.

– Asta a fost, zise ea încet. Acum o să merg în vest. (top)

30. Hyatt

Versiunea integrală a acestui capitol se poate citi în ediţia tipărită a romanului Gangland. (top)

31. Columbianul

În primele două zile şi două nopţi de după confirmare, Maria dormi. Ocazional trecu pe la toaletă, uneori întâlnindu-se la intrare sau la ieşire cu Juanita şi cu Lenny. Renunţaseră să-i mai arunce priviri acuzatoare.

În cea de-a treia dimineaţă, se trezi suficient de întremată şi cu mintea limpede. Făcu un duş pe îndelete. Se spălă pe dinţi ca să scape de senzaţia că în gură îi crescuse pluş acru. Îşi tăie unghiile.

Trecu apoi în bucătărie, pregăti ochiuri cu şuncă, boluri cu lapte şi cereale şi îşi făcu o ceaşcă de cafea. De jur împrejur, pe mese, pe frigider, în chiuvetă şi pe podea zăceau maldăre de cutii. Cutii în care fusese livrată mâncare la minut, cutii de cereale, cutii de sucuri, pungi de plastic, pahare de spumă poliuretanică, o mare de ambalaje cum Maria nu mai văzuse decât în liceu, în camera lui Sam, din cămin, după petrecerile care însoţeau victoriile la fotbal.

Cafeaua era suficient de tare ca să topească linguriţa.

Din buzunarul de la piept al halatului, Maria scoase telefonul mobil şi formă numărul tatălui ei. Părinţii săi nici acum nu îşi implantaseră mufe neurale pentru comunicare în realitatea virtuală, iar de când începuseră problemele cu necrosofturile nici că mai vroiau să audă de aşa ceva.

– Hola!

– Hola, Maria!

– Ce mai faceţi?

– Noi, bine, dar ne-a sunat Juanita şi ne-a zis că nu faci bine deloc.

Mariei îi îngheţă zâmbetul. Simţi că obrajii îi luau foc.

– Ne-a spus că stai tot timpul în ciberspaţiu. Nu mai dormi aproape deloc, nu prea mai mănânci, nici copiilor nu le mai dai de mâncare. Ce fel de mamă eşti?

– Acum am terminat.

– Cu îndatoririle de mamă? Sigur, aşa se pare, că ai terminat de mult cu ele.

Se luptă să înghită nodul din gât.

– Nu, cu ciberspaţiul. S-a desfiinţat agenţia, mi-am pierdut postul de inspector şi am prins un contract ca detectiv particular. Am găsit un copil pierdut.

– Vezi să nu-i pierzi pe ai tăi, în schimb! Dacă nu-i tratezi cu responsabilitate, la ce i-ai mai făcut?

Maria clipi de câteva ori ca să-şi stăpânească lacrimile.

– Tocmai despre responsabilitate e vorba. Am avut de ales între un şir de slujbe mărunte, nu neapărat legale sau bănoase, cu care abia să ne ducem traiul de pe o zi pe alta, şi un contract pe bani adevăraţi, care să ne permită să plecăm într-un habitat orbital şi să trăim liniştiţi acolo. Şi-am ales.

– Maria, asta nu înseamnă că trebuie să-ţi neglijezi copiii!

– Asta înseamnă că, pentru o perioadă, trebuie să plec din oraş ca să-l găsesc pe acel băiat. Aş putea să-i las la voi pe Lenny şi Juanita?

– Cum adică să pleci din oraş? Unde să pleci?

– Trebuie să ajung în Gangland.

– Of, San Francisco de Assisi, ajută-ne! Maria, nici măcar nu ştim sigur dacă Gangland există cu adevărat! Vrei să te joci de-a detectiva în Neverland? În Ţara lui Oz?

– Gangland există cu adevărat, tată, numai că locaţia sa este secretă. Şi, dat fiind că băiatul pe care m-am angajat să-l găsesc e acolo, acolo trebuie să mă duc!

– Şi dacă ai să pieri pe drum? Nu te gândeşti că aproape tot ce a însemnat partea continentală a Statelor Unite e acum pustietate sau teatru de război civil?

– Decât să mor încet de foame, mai bine să pier luptându-mă pentru biletele de plecare pe orbită.

– Cel puţin adu-i la noi pe copii...

– De-asta am sunat, tată. Azi trec pe la voi şi vi-i las.

– Sam s-ar răsuci în sicriu dacă ar şti.

– Sam n-a ajuns niciodată în sicriu.

Închise telefonul şi, cu mâini tremurânde, îşi şterse lacrimile de pe obraji. Se întoarse şi îi văzu pe Juanita şi Lenny la intrarea în bucătărie, îmbrăcaţi în pijamale. O priveau în tăcere.

– 'Neaţa.

Nu-i răspunseră.

– Ce-i? Ce s-a întâmplat?

– De ce vrei să pleci, mami? întrebă fetiţa.

– O să ne laşi cu columbianul? făcu Lenny.

Maria se stăpâni cu greu.

– Lenny, te rog să nu fii obraznic. Poate că bunicul a venit din Columbia cu părinţii lui când avea doisprezece ani, dar are cetăţenia americană şi a lucrat ca poliţist în Philadelphia, în brigada antidrog, timp de patruzeci şi trei de ani, apărând legea şi ordinea.

– Parcă văd că n-o să mă lase să ascult Shoot 2 Kill, nici să comand mâncare chinezească.

Maria se uită împrejur, la bucătăria năpădită de ambalaje.

– Cred că te-ai săturat deja de mâncăruri la minut, chiar dacă nu vrei să recunoşti. O să facem curăţenie aici, o să aruncăm toate cutiile astea, o să ne facem frumos bagajele şi o să mergem la bunici ca să staţi acolo vreo două săptămâni.

– Pot să-mi iau păpuşile?

– Da, Juanita, o să luăm şi păpuşile. Acum, hai la masă, până nu se răcesc ochiurile. (top)

32. Orwoloka

Versiunea integrală a acestui capitol se poate citi în ediţia tipărită a romanului Gangland. (top)

33. Contravenţie

Maria şofă mult timp în tăcere, atentă la trafic. La un moment dat, pe deasupra lor trecu o dronă de la poliţia rutieră. Copiii o ignorară, deşi de obicei se agitau şi ţipau de bucurie când vedeau micile aparate zburătoare.

Se uită la ei în oglinda retrovizoare. Juanita în dreapta. Lenny în stânga. La mijloc, strategic, cutia de carton cu jucăriile Juanitei.

Lenny se uită la ea, îmbufnat.

– Ce-i?

Nici un răspuns.

– Ce e?

– Ea cum de a avut voie să-şi ia toate jucăriile?

Maria oftă exasperată.

– O luăm de la capăt, zise ea cu jumătate de gură.

– Şi-a adus şi păpuşile Barbie, şi jucăriile pluşate, şi revistele, şi creioanele colorate, şi...

Îl privi din nou în oglinda retrovizoare.

– Şi ce?

– Şi cutia cu jucăriile ei ocupă mai mult loc în maşină decât ea!

– Lenny, maşina e destul de mare, încercă femeia să păstreze un ton rezonabil.

– Dacă e destul de mare, de ce n-am avut voie să-mi iau albumele Shoot 2 Kill, şi posterele, şi tricourile?

Maria îşi drese vocea.

– Uite, am luat toate benzile desenate. Şi tricoul cu Nemo pe care ţi l-a cumpărat tati la Disneyland. Ştii cât de mult îţi plăcea...

– Asta a fost anul trecut.

Femeia începu să bată cu degetele în volan. Opriră la un semafor. Se întoarse spre bancheta din spate.

– Lenny, ţi-am explicat deja. Bunicul nu agreează genul heavy metal.

– Da' Shoot 2 Kill nu sunt heavy metal! Sunt mult mai răi decât leşinaţii ăia de demult, Guns'n'Roses, Bon Jovi, Motley Crue şi care mai erau.

– Tocmai de-aia, bunicului o să-i placă şi mai puţin.

– Verde, zise maşina.

Maria porni din nou.

– N-o să dureze mult. O săptămână, maximum două, minţi ea, şi pe urmă ne întoarcem acasă şi-o să poţi să-i asculţi din nou.

Se gândi puţin.

– La căşti.

– Două săptămâni? Două săptămâni fără Shoot 2 Kill? Peste trei zile o să lanseze un album nou, cu înregistrări din turneu! Şi o să stau ca fraieru' zece-un'ş'pe zile până să-l ascult! Mami, parcă ne-ai duce la bulău.

– Băiete, ai grijă cum vorbeşti!

– Discuţiile prelungite în timpul şofatului sporesc riscul accidentelor, interveni maşina pe un ton plăcut.

Maria dădu ochii peste cap.

– San Antonio, cum s-o fi oprind blestemăţia asta?

– Sabotarea asistentului de trafic constituie contravenţie, o avertiză Toyota. Se pedepseşte cu amendă de trei până la cinci sute de OCU şi cu suspendarea permisului de conducere.

– Bine, bine, scuteşte-ne, zise femeia.

Ajunseseră în cartierul unde locuiau părinţii ei. Pe alei, ici-colo, se vedeau bătrânei mergând agale, pe sub castani. O doamnă în vârstă plimba în lesă un Saint Bernard.

– Uite şi casa bunicilor.

Lenny dădu din cap, complet lipsit de entuziasm.

Maria parcă maşina pe alee cu spatele, apoi coborî, le deschise portierele copiilor şi luă cutia cu jucării de pe bancheta din spate.

Băiatul porni cu paşi mărunţi spre uşa de la intrare.

– Lenny, unde te duci?

Băiatul se opri.

– Vino înapoi şi ia-ţi geanta din portbagaj, că doar n-ai servitori!

Maria deschise portbagajul, îi dădu lui Lenny geanta cu hainele lui şi apoi luă geanta Juanitei, cutia cu benzi desenate a băiatului, iar deasupra cutia cu jucării.

– Juanita, mergi şi sună la uşă.

Le deschise doamna Mendez, parcă mai scundă şi mai rotofeie decât şi-o amintea Maria de la ultima vizită.

– Tata...?

Bătrâna clătină din cap.

– Tata e supărat şi deocamdată nu vrea să te vadă.

Maria coborî privirea.

– Înţeleg.

Lăsă bagajele în holul de la intrare. Se aşeză pe vine dinaintea fetiţei.

– Juanita, să fii cuminte. O să mă întorc repede şi totul o să fie bine.

Fetiţa era bosumflată. După câteva clipe, o privi acuzator pe sub sprâncene.

– Aşa a spus şi tati când a plecat... (top)

34. Păpuşi, andrele şi wetware

Versiunea integrală a acestui capitol se poate citi în ediţia tipărită a romanului Gangland. (top)

35. Ritualul plecării

După ce se despărţi de copii, Maria urcă în Toyota şi îi spuse s-o ducă la Biserica Catolică de Rit Vechi. Plânse tot drumul.

Când ajunseră la biserică, era după-amiază târziu, iar lumina portocalie a soarelui scălda în nuanţe calde faţada de piatră a edificiului. Ştergându-se la ochi cu un şerveţel de hârtie, Maria Alonzo coborî din maşină, o încuie şi îi acţionă alarma, apoi intră în biserică. La stânga, dincolo de băncile destinate congregaţiei, se afla întemeietorul bisericii, cu camera de filmat, iar la dreapta se afla Mântuitorul, aşa cum sfântul întemeietor îl dezvăluise lumii prin mijlocirea cinematografiei. Ambele holograme erau în mărime naturală, căci întemeietorul dusese o viaţă dedicată noţiunii că suntem cu toţii în primul rând oameni.

Deasupra intrării, soarele pătrundea printr-un rozariu multicolor şi trimitea o feerie de lumină în biserică. Dar nava era aproape pustie. Ceva mai departe, într-o gheretă, un bătrânel păzea seturi de piroane şi un dispozitiv portabil pentru citirea cărţilor de credit. Piroanele erau facsimile ale celor folosite la filmări de către întemeietor.

Iniţial, Biserica Catolică de Rit Vechi apăruse din dorinţa întemeietorului de a păstra formele religiei în care crescuse neafectate de reformele iniţiate de Vatican. După trecerea lui în lumea celor drepţi însă şi după sanctificarea lui, Biserica se dezvoltase într-un ritm nebănuit, combinând metodele francizelor, marketingul multimedia şi programarea lingvistică wetware a enoriaşilor. Cu numele, se afla în continuare în subordinea Sfântului Scaun, căci întemeietorul nu ar fi admis în ruptul capului să işte o nouă schismă în sânul bisericii de care aparţinuse şi căreia îi fusese devotat.

Maria păşi cu teamă şi respect printre rândurile de bănci pustii, iar razele colorate ce coborau prin rozariu o mângâiară în trecere. Se opri la statui şi la icoane, aprinse lumânări, se închină şi se rugă.

– Santa Juanita, şopti ea, ajută-ne ţara să scape de dominaţia orbitalilor şi de năpasta necrosofturilor, cum ţi-ai ajutat cândva poporul să scape de cotropitori. Amin.

De când pierise Sam, repetase acea rugăciune, în gând ori cu voce tare, cel puţin o dată în fiecare zi.

– San Juan de Monterey, ajută-mi să călătoresc cu bine până pe Coasta de Vest şi să mă întorc teafără de acolo. Amin.

Tăcu un timp şi ascultă sfârâitul lumânărilor.

– Sfinte întemeietorule, reluă ea în cele din urmă, dacă izbândesc în ce mi-am propus, ajută-ne copiilor mei şi mie să regăsim bucuria de a trăi. Amin.

Se ridică apoi şi se îndreptă spre confesional. Intră în boxa întunecoasă.

– Binecuvântează-mă, părinte, căci am păcătuit.

Ar fi putut să folosească micul palmtop montat acolo şi să-şi descarce în lobii frontali suficientă latină ca să se poată spovedi şi ruga, dar instalarea şi dezinstalarea wetware îi dădeau o stare de vertij.

– Cât timp a trecut de la ultima ta confesiune?

Răspunsul îi veni mai greu decât s-ar fi aşteptat. Câteva zeci de secunde, în penumbră, Maria îşi stoarse creierii, încercând să-şi amintească.

– Mai bine de trei luni şi două săptămâni.

– Puteai să te confesezi în ciberspaţiul nostru, îi zise părintele, dojenitor.

– Nu mă confesez niciodată online, părinte. Am învăţat foarte repede că tot ceea ce are format digital devine public în cele din urmă, iar confesiunile pe care le fac doresc să rămână între Domnul nostru Dumnezeu, confesorul meu şi mine, fără ştirea altora.

– Cum ai păcătuit?

– Am păcătuit prin neglijenţă, părinte.

Se forţă să înghită nodul care i se ivise în gât.

– Am păcătuit şi... Sunt nevoită să păcătuiesc şi de acum încolo.

– Pe cine ai neglijat?

– Pe cei doi copii ai mei, Juanita şi Lenny. M-am străduit şi mă străduiesc să le asigur un viitor, părinte, dar le-am neglijat prezentul.

– Sănătatea sau viaţa lor se află în pericol?

Se gândi un timp înainte să răspundă.

– Nu, părinte. Nu în pericol mai mare decât sănătatea şi viaţa celorlalţi oameni de pe Pământ. Acum sunt în relativă siguranţă, întrucât i-am lăsat în grija părinţilor mei. Dar sunt în pericol să mă piardă.

– Nu ai altă cale?

– Numai calea sărăciei, părinte. Şi Domnul mi-a arătat, prin lucrurile cu care m-am întâlnit până acum în viaţă, că prea multă sărăcie ucide sufletul la fel de sigur cum îl ucide şi prea multă bogăţie.

– Te căieşti?

– Mă căiesc din toată inima, însă merg pe calea ce mi s-a arătat.

Privi în umbră, prin grătarul din imitaţie de lemn al confesionalului.

– Cum să-mi ispăşesc păcatul? Poate fi iertat?

– Te dezleg de păcate. Ca penitenţă, priveşte de trei ori Patimile lui Christos, ca să-ţi aminteşti ce înseamnă să mergi pe calea ce spui că ţi s-a arătat şi să te gândeşti bine înainte de a porni la drum.

Maria clătină din cap. Filmul întemeietorului...

Jucase în zeci de alte pelicule, regizase şi produsese destule dintre ele, dar enoriaşii Bisericii preferau să le ignore şi să pretindă că întemeietorul făcuse un singur film. (top)

36. Greendream

Versiunea integrală a acestui capitol se poate citi în ediţia tipărită a romanului Gangland. (top)

37. Alţi hackeri, altă reţea

Pe când ieşea din biserică, Maria îşi simţi telefonul vibrând în buzunarul de la piept. Răspunse la al doilea apel.

– Maria Alonzo.

– Ne-ai căutat ceva mai devreme...

O voce de femeie. Fără prezentări, fără politeţuri.

Maria clipi de câteva ori, căutând să se obişnuiască din nou cu lumina de afară, care acum îi părea orbitoare faţă de penumbra blândă din biserică.

– Ăă, da... Dacă sunteţi de la reţea.

Pe trepte, aproape de trotuar, un bătrânel întinsese mai multe exemplare din National Geographic. De pe coperte tipărite în secolul precedent, foci, tigri, gorile şi rinoceri priveau trecătorii, ca o expoziţie mută a reproşului şi vinovăţiei.

– Nu ştiu despre ce reţea vorbeşti, cucoană, câtă vreme am văzut că eşti de la o agenţie federală.

– Am fost, preciză Maria. Nici agenţia nu mai e.

– Şi asta te face automat o persoană de încredere?

Îi trebui un efort de voinţă ca să se stăpânească.

– Asta mă face automat o persoană cu altă ocupaţie, fie că-mi doresc sau nu.

Juanitei i-ar fi plăcut revista cu foca albă pe copertă... Dar n-avea să se mai vadă cu Juanita câteva săptămâni bune. Poate chiar deloc.

– Şi ocupaţia asta implică să-ţi bagi nasul în treburile noastre?

– Implică să vă cer ajutorul ca să călătoresc.

– Sunt destule agenţii de voiaj.

– Nu şi vreuna care să mă transporte în Gangland.

Interlocutoarea tăcu o vreme. Maria descuie Toyota şi urcă la volan. Pe colţul din dreapta al parbrizului, cineva îi lipise un autocolant, o hologramă reflexivă cu sigla unei companii de bioinginerie.

– Gangland nu există, zise vocea din telefon.

– O destinaţie care nu există. La care conduce o organizaţie care nu există. Care transportă copii care nu există. Şi o să transporte o inspectoare a unei agenţii care nu mai există. Iar ea o să plătească, la rândul ei, cu bani care nu există. Electronici. Anonimi. Nedetectabili. Neimpozabili.

Îi lăsă interlocutoarei timp să rumege ce-i spusese.

– Bani adevăraţi.

– Bani adevăraţi, confirmă Maria.

– Şi dacă e o operaţiune sub acoperire?

Aruncă o privire obosită către două adolescente care treceau pe role printre pietoni. Părul le flutura în vânt.

– Ce rost ar avea ca autorităţile să pună beţe-n roate unei activităţi necesare şi pe care ele nu sunt în stare s-o organizeze?

– Dacă autorităţile ar fi luat întotdeauna decizii cu cap, nu s-ar mai fi ales praful de ţara asta.

– Bun, OK, dă-mă în judecată pentru ce-a păţit ţara, dacă ai chef, dar mai întâi du-mă în Gangland, fiindcă trebuie să mă întâlnesc cu cineva de-acolo.

Din nou tăcere.

– Vino la benzinăria Shell, spuse vocea într-un târziu. Aia de lângă mall. Să ai bagajele făcute.

În timp ce închidea telefonul, Maria zâmbi. Le avea.

Prin aglomeraţia de seară, merse la mall şi lăsă Toyota într-o parcare subterană. Plăti în avans pentru două săptămâni, apoi ieşi pe stradă, printre pietoni, şi merse la staţia Shell. Urmări o vreme şoferii care cumpărau tuburi de hidrogen.

Printre maşinile mărunte, economice, de mic litraj, sosi un Hummer de pe la începutul secolului, un saurian metalic lat, vopsit în culori de camuflaj urban. Se opri lângă Maria, iar portiera din dreapta se deschise.

– Hopa sus, Alonzo!

Îşi puse geanta sport pe banchetă, apoi urcă şi ea.

La volan se afla o femeie de vreo patruzeci şi cinci de ani, îmbrăcată în pantaloni negri, cu buzunare aplicate pe coapse, un tricou negru cu o frunză de cannabis şi o cămaşă cadrilată, descheiată de sus până jos. Era tunsă destul de scurt, iar la colţurile ochilor avea riduri.

Porniră spre ieşirea din oraş. Instinctiv, celelalte maşini se dădeau deoparte ca să-i facă loc Hummerului.

– Eşti al naibii de insistentă, Alonzo.

Maria zâmbi.

– Mi s-a mai spus.

– La ce-ţi trebuie s-ajungi în Gangland? Adultă eşti, orfană nu eşti, familie ai...

– M-aţi verificat.

– Normal că te-am verificat. Altfel n-am fi stat de vorbă acum. Nici nu te-aş fi sunat. În fine, nu contează. Ce voiam să-ţi spun e că paza orbitală din perimetrul Gangland e mai strânsă decât fundul unui ţipar. Cum îţi închipui c-o să te întorci de-acolo?

– La fel cum o s-ajung. Cu hackerii şoselelor, într-un transportor de personal.

– Dacă-ţi imaginezi c-o să mai apuci în Gangland următorul transport, visezi, cucoană. Puştanii de-acolo o să te toace mărunţel cât ai zice peşte.

– N-am de gând să aştept următorul transport. Vreau să mă întorc cu acelaşi hacker cu care ajung acolo.

Femeia de la volan clătină din cap.

– Poate doar aşa...

Dincolo de şoseaua de centură a Philadelphiei porniră pe un drum secundar, iar câţiva kilometri mai încolo, la intrarea într-o pădurice, ieşiră de pe şosea şi opriră după un maldăr de anvelope uzate, aproape de un lac.

Femeia coborî, lăsând portiera deschisă.

– Hai jos, Alonzo, că n-avem toată ziua la dispoziţie!

Cu un detector, femeia o verifică din cap până în picioare, încet, metodic, de câteva ori la rând. Din când în când, detectorul ţiui.

Maria îi predă femeii telefonul mobil, locatorul GPS din poşetă, microemiţătorul federal din brăţara ceasului şi palmtopul cu acces wireless. Femeia le puse pe toate într-o pungă de plastic, împreună cu o piatră destul de mare, apoi înnodă punga la gură şi o aruncă spre lac. Punga descrise un arc elegant prin aer şi se scufundă în apă cu un plescăit.

– Pentru ce ai făcut asta?

– Pentru că de-aici şi până pe Coasta de Vest e plin de tot felul de facţiuni militante şi vehicule teleoperate de necrosofturi şi naiba mai ştie ce alţi descreieraţi şi dacă o să umbli cu vreo jucărie de-asta într-un transportor plin de copii sunt şanse ca viaţa voastră să devină foarte interesantă foarte repede. Aşa, dacă n-ai jucării la tine, n-o să fii tentată să le foloseşti.

Porni înapoi spre Hummer. În urma ei, Maria privi cu jale către lac.

– Puteai să-mi spui...

– E mai bine să fiu sigură decât să-mi pară rău. Te costă două sutare ca să te duc la următorul nod. A, era să uit. Mă cheamă Diane.

Maria dădu din cap a pagubă.

– Vii o dată? (top)

38. Protocoale de distribuţie

Versiunea integrală a acestui capitol se poate citi în ediţia tipărită a romanului Gangland. (top)

39. Precizări

Hai înăuntru şi ai grijă să nu te loveşti la cap, că tavanul e destul de scund.

Dac-ai închis uşa, fixează şi siguranţa, că n-avem nici un chef să se deschidă la loc de capu’ ei când ne-o fi lumea mai dragă.

Ştiu că-i strâmt. Asta e. Ia şi tu o banchetă-n fund.

Apă-i aici, jos, în bidon. Mâncare – ce găsim pe traseu. Toaleta chimică e-acolo, sub banchetă.

Nu se fumează, nu se bea în transportor.

Dormi când apuci, că dacă facem popas eliberezi bancheta, să dorm eu.

Dacă ţi se pare înghesuit, stai să vezi cum o să fie când o s-avem doi-trei copii aici, cu noi, înăuntru.

Ce? N-are nici un fel de parbriz, că parbrizu-i vulnerabil. Mă conectez cu cabluri la senzorii transportorului pe canale video, audio, infraroşii.

Are şi senzori de presiune şi vibraţie.

Ai să vezi, parcă eşti transportorul, că simţi ce simte el.

E, pe naiba. N-o să te las pe tine să conduci, drăguţă. Asta mi-ar mai lipsi! Da’ dacă vrei, decât să stai şi să te uiţi pe pereţi până mori de plictiseală, mai bine te conectezi şi tu la senzorii transportorului. Poa’ să fie destul de palpitant. Mai palpitant decât mi-aş dori, câteodată, când dăm peste tancuri sau drone de-ale necrosofturilor.

Mă rog, dacă nu eşti genul care admiră peisaje, am stocate pe-aici, prin memorie nişte filme, nişte muzici, nişte cărţi în format electronic. Poţi să le şi asculţi citite cu voce tare dacă eşti postliterată.

Nu era o insultă. Rar care mai citeşte cărţi, asta e realitatea.

Da’ să ştii că e mai bine să te conectezi la senzori. Altfel, dacă ochii percep o mişcare, cum ar fi curgerea textului electronic, iar urechea internă alta, că pe-aia n-ai cum s-o păcăleşti, apare o senzaţie de dezorientare. Creierul interpretează dezorientarea asta ca pe un simptom de otrăvire şi, până să ştii bine ce se-ntâmplă, ajungi să chemi cerbii.

Şi, dacă te-apuci şi borăşti pe-aici, prin transportor, speli, drăguţă, că n-ai slugi.

Alte întrebări? (top)

40. Strategie

Versiunea integrală a acestui capitol se poate citi în ediţia tipărită a romanului Gangland. (top)

41. Cam mare

Se trezi brusc, din cauza înghiontelilor. Tresări. În penumbră, mai mult ghicită, se întrevedea silueta lui Diane.

– Ce-i? făcu Maria. Ce s-a întâmplat?

– Nu s-a-ntâmplat nimic. Am ajuns.

Se frecă la ochi, nedumerită. Pe bord clipeau câteva LED-uri verzi.

– Nici nu mi-am dat seama când am aţipit.

Diane pufni uşor, amuzată.

– „Aţipit” e un fel de-a spune. Ai sforăit de-am crezut c-o să se desprindă foile de blindaj de pe transportor.

Femeia deschise uşiţa şi se strecură afară. Maria coborî şi ea, ducându-şi geanta de voiaj. Se întinse, căscă şi se frecă din nou la ochi. Era foarte târziu, iar aerul era rece, umed, dar mult mai proaspăt decât în oraş. Se aflau la marginea unei păduri. Împrejur nu se zăreau nici case, nici şosele.

– Unde suntem? întrebă Maria.

– La începutul drumului de cărămizi galbene, zise Diane cu glas scăzut. E de-ajuns că o s-ajungi acolo unde vrei. Doar n-ai pretenţia să-nveţi şi traseul?

Maria Alonzo ridică din umeri, resemnată. Ajunsese să bănuiască în sinea ei că Diane ori era din New York, ori avusese o căsnicie foarte lungă şi nefericită. Dar, cum de câteva decenii bune căsniciile, fericite sau nu, aveau tendinţa să fie destul de scurte, înclina mai degrabă către prima ipoteză.

De undeva, din faţă, se apropie încet de ele un vehicul de teren. Avea farurile stinse, aşa încât părea un fel de monstru tăcut, întunecos, care se furişa ca să le surprindă. Se opri lângă cele două femei, iar din el coborî un tânăr roşcat, îmbrăcat în pantaloni lălâi şi într-o jachetă cadrilată. O îmbrăţişă pe Diane, apoi îi aruncă o privire mirată Mariei.

– Asta cine mai e? Ţi-ai luat copilot?

Diane schiţă o grimasă dispreţuitoare.

– Chiar aşa de bătrână par, să am nevoie de copilot? Vrea să meargă-n Gangland.

Tânărul ridică din sprâncene.

– Nu-i cam mare pentru asta?

Femeia ridică din umeri, făcând să se mişte imperceptibil frunza de cannabis pe care o avea imprimată pe tricou.

– Aşa am zis şi eu. E o poveste mai complicată. Zice că mama unuia care-a ajuns acolo vrea să-l recupereze.

Tânărul încuviinţă din cap.

– Am verificat-o, continuă femeia. Pare O.K.

Aruncă o privire scurtă către Maria.

– Şi mai şi plăteşte drumul cu bani adevăraţi, ceea ce nu strică. În tot cazul, să stai cu ochii pe ea.

Intră în transportor şi închise uşiţa, iar după câteva clipe demară. Maria rămase singură cu tânărul cel roşcat. Nici măcar nu ştia cum îl cheamă. (top)

42. Înger păzitor

Versiunea integrală a acestui capitol se poate citi în ediţia tipărită a romanului Gangland. (top)

43. Lângă graniţă

Maria era aşezată la masa din bucătărie, iar camera era cufundată în întuneric. Mobila albă se vedea ca un şir de fantome tăcute, nemişcate. Numai frigiderul vibra, de parcă toate rafturile dinăuntru ar fi fost goale.

Apoi, o uşă de la etaj se deschise şi se închise încet. Uşa de la dormitorul lor.

Paşi grei se auziră coborând pe trepte.

În bucătărie intră Sam. Maria dădu să se ridice şi să-i vină în întâmpinare, dar nu izbuti.

Era trist şi extrem de obosit. De afară, de la un felinar aflat destul de departe, veneau câteva raze slabe de lumină albăstruie şi-i scoteau în relief gravitatea feţei.

– Ce-i cu tine, Sam? De ce nu dormi?

El clătină uşor din cap.

– Nu pot să mă odihnesc.

Maria îi cuprinse o mână în palme.

– Cum să nu poţi? E linişte. Copiii s-au culcat...

Sam clătină din nou din cap, încet, cu încăpăţânare.

– Nu pot. N-am pace.

Femeia încercă să zâmbească.

– Sam, cum să n-ai pace? Doar totul e în regulă!

Dar el se îmbufnă şi mai mult, ca un urs mare şi trist.

– N-am linişte. Tu eşti aici şi ei... Ei au rămas acolo.

Făcu un gest vag peste umăr.

– Şi dacă tu nu eşti lângă ei, ca să-i veghezi, nici eu nu am odihnă.

– Sam!

Se trezi. Privi împrejur, buimacă, ameţită.

Aţipise şezând pe banchetă, rezemată cu umărul şi cu spatele de pereţii transportorului. Alături, ghemuiţi, dormeau o fetiţă şi un băiat care aveau să fie duşi în Gangland. Erau înveliţi cu o pătură cadrilată.

Maria se mişcă uşor, încercând să se dezmorţească. Prin corp îi urcau vibraţiile motorului, iar în cabină nu era altă lumină decât cea de la LED-urile indicatoarelor de bord. Hackerul, un adolescent al cărui nume îl uitase, era conectat la interfaţa transportorului şi nu băga de seamă ce se petrecea în cabină.

Femeia se întrebă dacă deja trecuseră de graniţa Virginiei de Vest, apoi se ghemui şi încercă să adoarmă la loc.

Visul o umpluse de amărăciune. (top)

44. Sfârşit?

Versiunea integrală a acestui capitol se poate citi în ediţia tipărită a romanului Gangland. (top)

45. Pe drum

Viaţa Mariei intră într-un nou ritm. Nopţile călătorea, aşezată sau ghemuită în câte un transportor de personal. Zilele dormea, uneori pe podeaua transportorului, alteori afară, în umbra lui. Cunoscu o mulţime de hackeri ai şoselelor, unii negri, alţii albi, câteodată asiatici sau hispanici. La fiecare punct de întâlnire, sau nod de reţea, cum îi spuneau ei, plătea câte o sumă cu cipul de valută electronică şi era predată ca un colet. Întâlnea o nouă faţă, un nou nume, un nou vehicul. Treptat, împrejurul ei se adună un mic grup de copii orfani care urma să fie predaţi triburilor din Gangland. Ajunse să le dea raţii de mâncare şi apă din pachetele de ajutoare distribuite de organizaţiile umanitare orbitale, să-i învelească la culcare şi, când ajungeau la câte un râu, să le spele hainele.

Hackerii erau tăcuţi, în general, ocupaţi până la obsesie cu alegerea rutelor, cu camuflarea vehiculelor şi cu menţinerea telecomunicaţiilor la minimum. La începutul celei de-a doua săptămâni însă, undeva prin Mid-West, Maria călători cu un tinerel care îi debită la nesfârşit poveşti despre trenul subteran de pe la 1850 şi traseele sclavilor fugari care mergeau în Canada. Nici măcar nu era negru.

Transportoarele erau şi ele de diverse feluri, însă cele mai multe fuseseră nu numai învelite în foi de blindaj, ci şi acoperite cu straturi de ciment şi cu vopsea absorbantă de unde radar. Vreo două dintre ele aveau ferestre, nişte sandvişuri compacte făcute din foi de sticlă şi plastic, groase cât antebraţul Mariei. Dar peisajele erau oricum monotone, pustii şi deprimante.

În cea de-a douăsprezecea zi, în zori, opriră pe un drum secundar, la o benzinărie abandonată. Hackerul, un evreu tânăr, îşi desprinse cablurile din mufele craniene, îşi ridică ochelarii reflectorizanţi de pe nas şi se frecă la ochi. Avea cearcăne adânci, vinete.

Maria se ridică de la locul ei şi se întinse. Amorţise.

– E un loc sigur, David?

Hackerul încuviinţă din cap.

– Am scanat tot, în infraroşu, în frecvenţele radio ale miliţiilor locale, cu detectoare de mişcare, în spectrul vizibil. E pustiu.

Femeia coborî din transportor, apoi îi ajută pe cei patru copii să coboare şi ei, pe rând. Împrejurul lor, până departe, se întindeau câmpuri rămase în paragină, năpădite de buruieni şi de arbuşti şi mărginite de gard din plasă metalică ruginită, prăbuşit pe alocuri. Cu două decenii în urmă, fuseseră terenuri de fermă, iar peste alţi douăzeci sau treizeci de ani probabil că aveau să fie împădurite. La mare distanţă, aproape de orizont, se zărea un şir de coline.

Hackerul ieşi ultimul.

– Dacă are careva din voi nevoie, mergeţi la tufişuri. Da' să călcaţi cu grijă, să nu stârniţi vreun şarpe. Dacă vă trebuie hârtie, să-mi ziceţi.

Le împărţi fâşii de hârtie igienică, iar copiii se împrăştiară, căutând spărturi în gardul de pe marginea drumului şi trecând mai departe, printre tufe.

– Să nu vă duceţi prea departe! strigă David în urma lor.

Maria luă şi ea nişte hârtie şi porni către intrarea în benzinărie.

– Doamnă!

Întoarse capul.

– În locul dumneavoastră, m-aş duce mai degrabă la tufiş, spuse hackerul pe un ton de scuză. Mai mult ca sigur că înăuntru nu e apă şi probabil e o mizerie de nedescris.

Femeia zâmbi.

– Mulţumesc. Aş vrea să văd, oricum.

Printre dalele de beton din faţa uşii începuseră să crească smocuri de iarbă. Cadrul cu plasă contra insectelor atârna într-o parte, negru de murdărie. Una dintre balamale era ruptă, cealaltă abia se mai ţinea. Uşa, cu ochiuri de geam pe care se zăreau autocolante străvechi, decolorate de soare, era întredeschisă.

Intră.

În camera unde pe vremuri se făcea plata pentru benzină se aflau rafturi metalice pustii, unele răsturnate, altele încă la locul lor. Toate erau acoperite cu un strat gros de praf. Un guzgan îşi iţi boticul de sub o vitrină frigorifică veche, murdară, şi o privi bănuitor cu ochi ca nişte mărgeluţe de jad, mustăcind.

Pe tejghea zăcea o casă de marcat, cu sertarul deschis şi plin cu gheme de praf şi scame.

Maria ocoli tejgheaua şi se uită îndărătul ei. Un scaun răsturnat. Câteva pagini îngălbenite din Los Angeles Times, cu poze şi articole de pe vremea candidaturii lui Schwarzenegger la preşedinţie. Un telefon.

Privi afară prin ferestrele uriaşe. David şi copiii rămăseseră undeva în dreapta, aşa că nu o puteau vedea.

Ridică receptorul.

Avea ton.

Îşi simţi inima la gât, iar mâinile începură să-i tremure. Formă un număr, dar era surescitată şi din greşeală apăsă o tastă de două ori. Anulă, apoi formă numărul din nou, silindu-se să nu se grăbească.

Ascultă glasul centralelor digitale conversând în ciberspaţiu.

Apoi telefonul părinţilor ei, sunând.

Se aşeză cu spatele la fereastră, în aşa fel încât să nu i se vadă receptorul.

Clic.

– Alo?

– Juanita? Juanita!

– Mami!

– Ce faci? Ce mai faceţi? Sunteţi bine?

– Mami, unde eşti? Când vii acasă?

– Nu ştiu sigur unde sunt, prin Mid-West, pe undeva, dar sunt bine. Zi-mi de voi, ce faceţi, cum vă împăcaţi cu bunicii...

– Bunica are grijă de noi şi bunicu' ne duce-n parc, da' pe Lenny nu-l lasă s-asculte muzica aia urâcioasă a lui şi a stat foarte supărat vreo două zile. Mami...

Receptorul îi fu smuls de lângă ureche, transformând vocea Juanitei într-un chiţăit îndepărtat, neinteligibil.

Maria se întoarse şi dădu nas în nas cu David, care stătea dincolo de tejghea.

– Ce faci?

– Ce naiba faci tu, cucoană?

Tânărul smuci de telefon cu sălbăticie o dată şi încă o dată, până îi smulse firul. Chiţăitul din receptor încetă.

– Cine dracu' crezi că lasă telefoane în funcţiune într-o clădire abandonată? Eşti chioară, madam? Nu vezi că toate alea au praf pe ele de-o juma' de metru, numai telefonu' ăsta e curat?

Mariei îi dădură lacrimile.

– Am vrut să văd...

– Ai vrut să vezi pe dracu', şi-o să-l vedem cu toţii de-o să ne iasă pe nas. Mişcă-ţi fundu' la maşină şi cheamă copiii!

O luă de mânecă şi-o scoase de după tejghea, apoi o târî în fugă afară din benzinărie şi până lângă transportorul blindat.

– Chic! Amy, Sonja, Mickey! Hai! Veniţi repede, trebuie să plecăm!

Copiii se apropiară în fugă, iar David îi luă aproape pe sus şi-i înghesui unul câte unul prin uşiţa transportorului. Maria urcă şi ea, apoi hackerul intră şi trase chepengul, se strecură printre copii, se repezi la pupitrul de comandă şi începu să-şi fixeze cabluri în mufele neurale.

– Legaţi-vă centurile şi ţineţi-vă bine! spuse el peste umăr.

Porni motoarele şi demară cu o smucitură. (top)

46. Roţi rotind alte roţi

Versiunea integrală a acestui capitol se poate citi în ediţia tipărită a romanului Gangland. (top)

47. Cursă cu obstacole

...Zgâlţâieli şi hurducături, destul de zdravene ca să-i clănţăne dinţii în gură şi s-o facă să se întrebe dacă nu cumva îi săriseră plombele, bun moment pentru plombe, de altfel, fiindcă o dată cu închiderea agenţiei îşi luase adio şi de la asigurarea medicală şi stomatologică, dar, oricât de zdravene ar fi fost zgâlţâielile, tot nu puteau s-o scape de povara grea a vinovăţiei, şi poate că, dacă David i-ar mai fi făcut reproşuri sau ar mai fi strigat la ea, ar fi reuşit într-un fel să se descarce, numai că, de când urcaseră în transportor şi porniseră la drum, hackerul fusese tăcut, doar pufnea pe nări din când în când, şi tăcerea asta nu prevestea nimic bun, iar Maria le spusese copiilor să se întindă pe podeaua transportorului, sub banchete, şi acum stăteau acolo, prea speriaţi ca să ţipe sau să plângă, în timp ce David solicita la maximum motoarele, şi păru nici să nu bage de seamă când Maria îl întrebă dacă putea să vadă şi ea ce se petrece, aşa că femeia îşi conectă un cablu în mufă şi în minte îi înflori percepţia multifaţetată a transportorului blindat, o privelişte emisferică, în ochi de peşte, a câmpurilor şi pădurilor înecate în lumina roşiatică a răsăritului de soare şi hărţi fantomatice ale ţinutului prin care călătoreau, diagrame pasagere de la motoare, imagini fugare în infraroşu, totul însoţit de zgomotul de fond al frecvenţelor radio locale, discuţii codificate între voci străine, încărcate de emoţia vânătorii, din când în când glasurile calme, perfect articulate, ale dronelor, şi prin minte îi sună nechemată o lecţie pe care i-o predase Diane în prima etapă a călătoriei, care părea ciudat de îndepărtată şi în timp, nu numai în spaţiu, cu toate că nu trecuseră nici două săptămâni de atunci, şi anume că puterea hackerilor şoselelor nu stătea în forţa brută, nici în puterea de foc ori în viteză ori în grosimea blindajului, ci mai ales în capacitatea de a se camufla, şi, după toate acele zile în care privise atâţia hackeri care întindeau plase de camuflaj peste vehicule şi împroşcau vopsea absorbantă pe carcase şi păstrau tăcerea radio cu sfinţenie şi în general treceau cu încărcătura lor umană neobservaţi ca nişte şoareci, ea, Maria, distrusese acel camuflaj construit cu migală, îl zădărnicise nu cu o petardă fumigenă, nu cu o baliză radio, nu cu un proiector, ci cu un simplu telefon care declanşase o capcană, justificând retroactiv gestul făcut de Diane pe malul lacului, gest care o revoltase atunci peste măsură, dar acum se dovedise întemeiat, căci în preajma benzinăriei, rămasă de-acum undeva în urmă, se zăreau înălţându-se spre cer trâmbe de praf ridicate de Dumnezeu ştie ce vehicule, iar senzorii trimiteau imagini fugare cu drone, unele de recunoaştere, altele de atac, multe, îngrijorător de multe, roind încoace şi încolo prin aer, căutând urme în timp ce David smucea transportorul peste un şanţ, printr-un câmp, dincolo de un hambar în paragină cu coloana vertebrală a acoperişului frântă, către o lizieră de pădure, şi dronele năvăliră pe urmele lor, chemându-se unele pe altele cu glasuri ireal de liniştite, ca nişte doamne din lumea bună la o partidă de ceai dintr-o piesă victoriană, iar conversaţia lor elegantă începu să fie acompaniată de răpăitul sacadat al mitralierelor Gatling, de şuieratul rachetelor aer-sol şi de explozii, încurajate când şi când de proiectile termice pe care David le lansa ca să momească rachetele cu detectoare de căldură, după care din urmă sosiră obuze, ca nişte lovituri date la întâmplare cu târnăcopul de un uriaş furios, semn că se apropiau tancuri, şi transportorul pe pernă de aer se smuci ca un animal în panică, printr-o mare de stuf, peste terenuri mlăştinoase, până când răzbătu într-un târziu pe ceea ce părea un lac imens, al cărui mal îndepărtat nici nu se vedea în zare, o apă liniştită şi tulbure şi murdară, molcomă, peste care se porni ploaia de obuze, iscând jerbe, şi Maria întrebă ce lac era, iar David îi răspunse de la obraz:

– Ce lac visezi, cucoană? Nu vezi că-i Mississippi? Ar fi trebuit să-l trecem noaptea, pe şest, nu ziua-n amiaza mare, cu toată potera asta pe capu' nostru! Acum tot ce au de făcut este să stea locului şi să regleze tirul, că noi nu prea avem unde să ne ascundem câtă vreme n-am ajuns pe malul ăl'lalt.

Şi, însoţită de exploziile obuzelor şi de ciocăniturile sacadate ale gloanţelor pe blindaj, Maria încercă să se roage Sfântului Cristofor ca să le protejeze trecerea, dar nu-şi găsi cuvintele... (top)

48. Stele căzătoare

Versiunea integrală a acestui capitol se poate citi în ediţia tipărită a romanului Gangland. (top)

49. Tinichea

Poate că, departe în urmă, la Philadelphia, era vară indiană, poate în casa părinţilor ei era cald şi bine, dar aici, în Munţii Stâncoşi, începutul lui noiembrie adusese un frig cumplit. Undeva, spre nord-vest, se afla Denver, sau ceea ce pe vremuri fusese Denver.

Iar pe şosea – o şosea în stare destul de bună – se pregătea un nou transfer. Maria spera să fie ultimul.

Coborâse din transportor, aştepta în drum, cu cei şase copii împrejurul ei, şi bătea când dintr-un picior, când din celălalt, cu speranţa vagă de a se încălzi cât de puţin. Pantofii sport cu care era încălţată fuseseră foarte buni pe Coasta de Est, dar n-aveau nici o legătură cu clima din Munţii Stâncoşi. Hainele, nici atât.

Pe lângă ea stăteau zgribuliţi copiii, ca puii pe lângă cloşcă. Sonja, cu o hăinuţă ecosez matlasată donată de o şcolăriţă din Hokkaido. Mickey, cu mâinile băgate adânc în buzunarele de la sacoul uniformei şcolare. Fran, care le fusese adusă la nodul dinainte, şi care ţinea în braţe un ursuleţ panda din pluş, scămoşat şi murdar.

Câţiva metri mai încolo, Lara vorbea cu hackerul care urma să-i preia, un tip între două vârste, cu pălărie de cowboy şi mustaţă stufoasă. Pe lângă el zburau de colo-colo câţiva bondari emailaţi ale căror aripi fragile, din polimeri, băteau aerul cu asemenea frecvenţă încât se vedeau ca nişte petice de ceaţă zbârnâitoare.

Maria nu auzea nimic din ce-i spunea Lara bărbatului, dar putea cu uşurinţă să-şi imagineze conversaţia, căci o ascultase, cu mici variaţii, la aproape fiecare nod al reţelei de transport de la Mississippi încoace.

– O vezi pe-aia?

...

– E, David din Chicago s-a jurat că n-o mai ia în transportor câte zile o avea.

...

– Păi, să-ţi spun de ce. La un popas, a mâncat-o undeva să dea un telefon.

...

– Proastă, ne-proastă, uite că a găsit un telefon fix care mergea şi şi-a făcut de lucru cu el.

...

– Ce să se-ntâmple? Au venit poteraşii după ei în secunda doi.

...

– Au scăpat. David a traversat Mississippi şi au scăpat cu viaţă toţi copiii.

...

– Oricum, sigur n-o s-o mai ia pe-aia în transportor niciodată.

...

– Ce să facă, a furat-o de la poteră când s-a întors, după două zile.

...

– A ars ca lumânarea. Am văzut la ştiri.

...

– Da, păcat de el. Şi asta face mai departe umbră pământului, bine-mersi.

...

– Plăteşte ca s-ajungă în Gangland. Dacă face figuri de-astea, te pişi pe banii ei.

...

– Da, bine. Să ai grijă, să nu păţeşti şi tu ceva. Stai cu ochii pe ea!

O discuţie ca o tinichea legată de coada unei pisici. Oriunde avea să fugă, tinicheaua urma să-i sune în urechi. Până când avea să-şi dea sufletul.

Viaţa aceea cu păcate mărunte şi ritualul confesiunii şi rugăciuni şi mici penitenţe părea acum să fie un fel de rai îndepărtat, inaccesibil. Părea să fie viaţa cu totul altei femei. Care rugăciune, care penitenţă l-ar mai fi adus pe David înapoi la viaţă din măruntaiele carbonizate ale transportorului?

Simţi că faţa îi luase foc, în pofida frigului. Clipi des şi lacrimile i-o luară la vale pe obraji.

Tipul cu pălărie de cowboy se apropie de ei.

– Mai avem o etapă şi-o să ajungem în sfârşit la capătul călătoriei. Hai, copii!

Fără o privire către Maria. Fără un cuvânt.

Îl urmă la transportor, ştergându-şi lacrimile cu dosul mâinii. În trecere, o salută cu un semn din cap pe Lara.

Femeia o urmări cu privirea fără să-i răspundă la salut. (top)

50. Roi ne suis...

Versiunea integrală a acestui capitol se poate citi în ediţia tipărită a romanului Gangland. (top)

51. La capătul drumului

Se însera când Maria, conectată la sistemul de senzori al transportorului, văzu în depărtare Gangland. Nu avea cum să fie altceva, pentru că, de când plecase ea din Philadelphia, hackerii în compania cărora călătorise ocoliseră sistematic zonele urbane. Or, mustăciosul cărunt care până atunci nu-i adresase nici un cuvânt se îndrepta chiar către masa de clădiri de la orizont, fără să dea semne că ar fi vrut s-o ocolească.

După ce se înnoptă, aerul se răci încă şi mai tare, iar Mariei i se făcu pielea ca de găină drept răspuns la ceea ce îi transmiteau în creier senzorii de temperatură. Asupra oraşului se lăsă o ceaţă uşoară.

Ca o precauţie suplimentară, la intrarea în Gangland hackerul activă bondarii. Maria îi simţi ca pe nişte fluturi în stomac, apoi o trapă dorsală se deschise şi bondarii îşi luară zborul pe deasupra transportorului. Se risipiră care încotro.

Femeia aşteptă în linişte. Copiii urmăreau un colaj de ştiri cu evenimentele recente din Gangland. Se mai foiră, îl întrebară pe hacker una-alta, iar el le răspunse cu voce scăzută. Sonja urină în toaleta chimică.

Bondarii emailaţi se iviră din ceaţă, unul câte unul, şi intrară cuminţi în trapă. Când se întoarse şi ultimul, hackerul comandă închiderea trapei, după care porni încet înainte.

Spre surprinderea Mariei, drumurile erau netede şi solide. Nu toate străzile erau aşa, căci uitându-se rapid printre blocuri zări gropi, maldăre de moloz, carcase de automobile vandalizate, dar cel puţin principalele artere din oraş erau excelent întreţinute.

Altă surpriză erau luminile. Din loc în loc, de-a lungul străzilor, becuri de pe stâlpi trimiteau conuri de lumină spre pavaj.

De-o parte şi de alta, pe străzi, se zăreau clădiri abandonate, iar între ele şi deasupra străzilor se întindeau straturi peste straturi dintr-o împletitură ciudată. Femeia întrezări deşeuri de tot felul, grile de ventilator, capote şi portiere de automobile, grilaje metalice, ţevi, jenţi, cărucioare din supermagazine, indicatoare rutiere, tije, segmente de conductă, şine, rămăşiţele răposatei societăţi industriale ţesute între ele cu sârme, cu lanţuri, cu plasă metalică, cu fâşii de cauciuc decupate din anvelope într-o încâlceală murdară de rugină, care părea să ţină clădirile să nu se prăbuşească. După ce călători o jumătate de oră pe sub ţesăturile acelea apăsătoare, Maria simţi că se sufoca.

O dată, i se păru că surprinde cu coada ochiului o umbră zburătoare. Privi cu atenţie, dar prin ceaţă era greu să-şi dea seama dacă văzuse cu adevărat ceva sau nu fusese decât o halucinaţie provocată de oboseală şi de tensiunea nervoasă.

În cele din urmă, transportorul se opri în întuneric, ascuns după o clădire. În faţă, printr-un gang, se zărea o piaţă luminată în mijlocul căreia aşteptau câteva persoane.

Hackerul îşi desprinse cablul din mufa neurală, îşi luă pălăria Stetson şi se strecură pe lângă femeie şi printre copii până la uşa transportorului. Deschise uşa, coborî, apoi îi ajută şi pe copii să coboare.

– Să aşteptaţi aici până vă spun să veniţi, îi sfătui el.

Copiii încuviinţară din cap, în tăcere.

Hackerul plecă înspre piaţă. După câteva clipe, Maria îşi desprinse şi ea cablul de date şi coborî din transportor. Îi furnicau picioarele pentru că stătuse prea multe ore ghemuită pe banchetă, fără să se mişte. Aerul era rece, dar plăcut, şi femeia inspiră adânc.

Ajunsese la capătul drumului. (top)

52. Noduri şi nume

Versiunea integrală a acestui capitol se poate citi în ediţia tipărită a romanului Gangland. (top)

53. Kit de instalare

Versiunea integrală a acestui capitol se poate citi în ediţia tipărită a romanului Gangland. (top)

54. Alegeri

Versiunea integrală a acestui capitol se poate citi în ediţia tipărită a romanului Gangland. (top)

Postfaţă

În articolul „Writing Is Rewriting” publicat în The Writer's Digest Handbook of Novel Writing (Writer's Digest Books, Cincinnati, Ohio, 1992), scriitoarea Dorothy Bryant afirma că să finisezi un roman nu e ca şi când ai face un copil, ci ca şi când ai creşte un copil. Mi se pare o distincţie importantă, în special pentru că a fost făcută de o femeie, şi în cele ce urmează am să vă relatez pe scurt despre etapele prin care a trecut Gangland de la idee la carte tipărită.

În vara anului 1988 am vizionat împreună cu Mirel Palada, Gelu Goran şi alţi câţiva prieteni filmul Mad Max Beyond Thunderdome (1985). Am fost foarte impresionat, iar secvenţele din final, în care un trib de adolescenţi sălbăticiţi ajunge în Sidney, printre clădiri părăsite, mi-au rămas într-un colţişor al minţii. M-am întrebat ce avea să se întâmple cu acei adolescenţi şi cum urma să arate societatea lor după câţiva ani.

Apoi, în septembrie 1994, am avut o discuţie cu Ana-Maria Negrilă despre o nuvelă de-a ei în care apăreau câteva grupuri ce călătoreau printr-o lume în ruine. Ceea ce vroiam să ştiu era nu numai cum arătau acele grupuri, ci şi cum trăiau, modul în care se completau reciproc, structura relaţiilor lor, ecologia lor socială.

Imediat după discuţia cu Ana-Maria, am scris acasă, într-o agendă, câteva pagini despre o zonă urbană părăsită, Gangland, şi triburile de acolo. Ce urma să se întâmple cu ele? Care ar fi fost intriga poveştii? Habar n-aveam.

Mai târziu, în perioada 1996-1997, am scris o primă versiune a ceea ce credeam că avea să fie o nuvelă. Pe măsură ce scriam câte o secţiune le-o citeam Anei-Maria Negrilă, lui Sebastian Corn şi lui Mirel Palada. Când recitesc unele pagini ale acelei nuvele îmi dau seama cât de răbdători şi de amabili au fost.

În 1999, urmând sfatul lui Mihai Dan Pavelescu, am încercat să extind nuvela aceea la dimensiunile unui roman. Activitatea s-a dovedit destul de anevoioasă, în special pentru că planul meu de atunci – să scriu zece capitole a câte douăzeci de pagini fiecare – era nerealist. Şi proiectul a mai stagnat câţiva ani...

După aceea, în 2004, citind romanele altor autori şi discutând moduri în care acestea ar fi putut fi ameliorate, am început să înţeleg în ce fel Gangland ar fi putut şi el să fie dus la bun sfârşit. Pe scurt, mi-am dat seama (cu întârziere) că e mult mai uşor să scrii sau să citeşti cinci capitole a câte patru pagini decât un capitol de douăzeci de pagini. Am adăugat un fir narativ secundar şi am acordat mai mare atenţie împărţirii pe capitole. Iar noua structură, bazată pe secţiuni scurte şi alternări rapide de planuri narative, a făcut ca scrierea romanului să fie mult mai uşoară şi mai agreabilă.

(Fireşte, prima persoană cu care am vorbit când am terminat de scris cartea a fost Ana-Maria Negrilă.)

Acum, în sfârşit, Gangland este o carte tipărită. Iar dacă dumneavoastră, după o primă lectură, veţi dori ca într-o bună zi să recitiţi acest roman ca să vă reîntâlniţi cu Maria Alonzo, cu Enguerrand, cu părintele O'Blivion şi cu toate celelalte personaje, înseamnă că eforturile mele de a scrie Gangland nu au fost în zadar. (top)

Mulţumiri

Ţin în primul rând să vă mulţumesc dumneavoastră, care aţi cumpărat şi citit această carte. Fără dumneavoastră, activitatea mea de scriitor ar fi în cea mai mare parte lipsită de sens.

Pe de altă parte, îi mulţumesc Lilianei Bujor pentru condiţiile de studiu şi scris; Anei-Maria Negrilă, pentru că datorită ei am început acest roman; lui Cristian Cârstoiu, pentru că datorită lui am dus romanul la bun sfârşit; lui Tudor Popa, care a făcut coperta, sigla şi ilustraţia; angajaţilor Editurii Amaltea, care au transformat un fişier text într-o carte frumoasă; celor care au ascultat diferite capitole ale lucrării în lectura autorului şi au adus sugestii şi comentarii: Anca Amuzescu, Vali Dia, Stela Giurgeanu, Magda Mara Maftei, Alexandra Moraru, Georgeta Savu, Bogdan Tudor Bucheru, Sebastian Corn (care mi-a furnizat şi informaţii utile din domeniul medical), Costi Gurgu, Daniel Măndiţă, Mirel Palada, Liviu Radu, Jean Lorin Sterian, Răzvan Stoica; lui Mihai Dan Pavelescu, pentru sfaturile privind extinderea unei nuvele într-un roman; lui Florin Ionescu, pentru informaţiile despre reţele electrice; lui Liviu Vârban, pentru agenda în care am scris ultimele două treimi ale romanului; lui Michael Haulică, de bucurie că există; lui Liviu Moldovan, pentru ajutor on- şi off-line; şi lui Alexandru Diaconescu, pentru că a crezut în acest roman de pe vremea când Gangland nu era decât proiect.

Îi mulţumesc formaţiei Iron Maiden pentru titlu.

Şi regizorului George Miller, pentru seria Mad Max. (top)

Bucureşti, septembrie 1994 – noiembrie 2005

AN/ORGANIC ŢESĂTORUL EXILAŢI ÎN CIBERIA