Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor va fi... Nu mai ştiu ce, şi pe diferitele ediţii online ale Bibliei şi-a pus copyright ba o corporaţie, ba alta. Pînă şi pe ediţia regelui James. Mai greu de accesat pe reţea ca să aflu aşa, din mers, ce anume va fi a celor săraci cu duhul, dar ceva-ceva sigur Le-a promis. Oricum, o fericire.

Fericiţi cei săraci cu duhul.

Fericiţi cei săraci cu informaţiile.

Fericiţi cei cu infofluxul miiiic, miiiic, cît mai aproape de zero.

Fericiţi, chiar dacă nu va fi a lor nimic altceva. Fericiţi prin absenţă, nu prin acel altceva promis. Fericiţi.

Cum era cîntecul? Da, şi ăsta e cu copyright pe el, şi pentru ăsta trebuie să mă scobesc în cartea de credit ca să-l descarc, dar nu ştie nimeni ce fredonez aici, în maşină, din memorie. A mea, nu a jokerului.

Nu ştii ce ai pînă nu s-a dus.

Aşa şi cu sărăcia informaţiilor. Nu ştii ce fericire e pînă cînd n-o pierzi. După care încep să-ţi curgă prin creier terabiţi, ziua, noaptea, fie că eşti treaz, fie că dormi...

Îmi amintesc cum a fost acum vreo douăzeci de ani, cînd ne-au făcut cadou din partea firmei cîte un laptop ultimul răcnet. Îl mai am şi acum, un Seiun rotunjor, albăstrui, cu perniţe de gel, care de mult ar fi trebuit să ajungă la gunoi. Tare sofisticat mă mai simţeam, cu un laptop şi cu un telefon mobil care se putea conecta prin cablu la laptop şi – minune! - puteai intra în ciberspaţiu. Ceea ce nu ne-au spus, dar am simţit pe pielea noastră mai tîrziu, a fost că ne oferiseră cîte o jucărie scumpă ca să se scutească de cheltuielile legate de secretare - salarii, impozite, taxe, asigurări sociale.

L-am păstrat. Bun laptop, chiar dacă douăzeci de ani mai tîrziu pare o piesă de muzeu cu înfăţişarea lui demodată, de început de secol, iar softurile compatibile sînt o raritate. Am păstrat şi secretara, dar asta e altă poveste. Una nu neapărat veselă. Cel puţin laptopul mai e şi acum în proprietatea mea, tehnic vorbind.

Pe urmă au venit aspectele mai personale, mai fizice. Cu operaţii, cu anestezii generale, cu freze trecute prin oasele craniene şi implanturi biotronice, cu porturi de date care să se conecteze în centrul văzului şi jokeri care să stăvilească şi să ordoneze puhoiul. Fireşte, cam la un an şi jumătate a venit altă tehnologie avansată. Altă anestezie, alte operaţii, alte freze. Imunosupresori, monitor de celule canceroase, nanozoare pentru prevenirea infecţiilor.

Aspirină contra durerilor de cap.

Viaţă.

Şi-acum stau aici şi mă întreb ce să fac.

Cînd în fiecare zi, la birou, scrii mesaje şi planuri şi scrisori oficiale şi aşa mai departe, ore în şir, zile în şir, luni, ani de-a rîndul, ce naiba să faci cînd în sfîrşit pleci în vacanţă? Ce-ai învăţat, asta faci, ce te-ai obişnuit să faci.

Scrii.

Chiar dacă publicul cititor e foarte restrîns în cazul de faţă.

Azi a fost prima zi de vacanţă. Nu de concediu. De vacanţă. Concediu e cînd îţi citeşti mesajele e-mail nu la birou, ci pe plajă, şi cînd apari în videoconferinţe fără cravată, dar tot apari. După o săptămînă te cheamă ăia înapoi la birou, că e nevoie de tine, şi aşteaptă să lucrezi mai mult şi mai cu spor, că doar ai fost în concediu şi te-ai odihnit.

Să te tot duci...

De-asta m-am gîndit să merg în vacanţă, nu în concediu. M-am gîndit, vorba vine. Mi-a zis Rabinowitz, psihanalistul, că mi-ar prinde bine o vacanţă wireless. M-am ridicat de pe canapea într-o rînă şi m-am uitat mirat la el:

– Cum adică „wireless”?

A zîmbit, iar ochii lui inteligenţi, negri, au licărit.

– Wireless. Ai să vezi, Al.

Mi-a întins peste birou un dreptunghi de platic roz pal, cu un număr de telefon şi o adresă din ciberspaţiu.

– O navă poate uneori să sufere avarii şi, cu ajutorul pompelor, să se menţină la suprafaţă o perioadă destul de lungă. Dar, din cînd în cînd, orice navă are nevoie să fie scoasă pe uscat şi să i se facă reparaţii capitale.

Aş fi preferat să-mi servească o porţie de gargariseală lacaniană demodată despre psihanaliza discursului. Cînd se exprimă clar mă descumpăneşte.

– Şedinţele pe care le facem împreună te menţin destul de bine pe oceanul vieţii, a continuat el privindu-mă în ochi. Dar fiecare dintre noi are nevoie uneori de reparaţii capitale. Ia-ţi o vacanţă wireless.

La sfîrşitul şedinţei, cînd coboram cu ascensorul, am apelat un program de navigaţie, am ridicat un firewall cu opţiune de protecţie împotriva reclamelor wetware şi-am accesat adresa de pe cartea de vizită pe care mi-o dăduse Rabinowitz. Urechea internă a sesizat că era ceva în neregulă, dar m-am luptat cu greaţa şi dezorientarea şi pînă la parter mi-am cumpărat o şedere de două săptămîni într-un loc din Nebraska de care nu auzisem în viaţa mea.

Nu vreţi să ştiţi cît costă să stai acolo. Ferice de săracii din Africa, în zone precum Mali sau Sahel, că pe ei nu-i costă nimic binecuvîntata stare wireless şi se bucură de ea toată viaţa.

Aşa se face că dimineaţă, treaz şi cu mintea atît de limpede cît mi-o poate ţine firewall-ul, după un zbor de noapte cu Lagrange Airlines, am ajuns cu maşina pe drumul către staţiunea de vacanţă wireless. Drum de beton, sănătos, bătrînesc, construit înainte de tehnologia enzimelor. Aproape că-mi imaginam cum duce la o bază secretă din Aria 51, cu demonstranţi cu pancarte la gard şi omuleţi verzi cu antene în hangar.

„Venim în pace!”

„Du-mă la conducătorul tău!”

„Ce i-aţi făcut bunicului la Roswell? Nu v-a fost ruşine?!”

Am zîmbit fără să vreau. Fireşte, nu se zărea nici picior de activist pentru drepturile extratereştrilor. În schimb, prin grindina de mesaje e-mail care-mi sosea de la birou, în cîmpul vizual mi-a apărut un apel de la Barbara.

Am răspuns.

E singura căreia îi răspund imediat oriunde, oricînd.

Mi s-a ivit ca o stafie transparentă prin care curgeau liniştiţi kilometri de şosea. O stafie cu capsa pusă.

– Unde-ai plecat de data asta?

– În vacanţă.

– Vacanţă? Acum, cînd ai lansat turneul pentru promovarea colecţiei de primăvară?

Uneori îmi doresc să mai facă şi altceva decît să stea toată ziua cu nasul în canalele de modă.

– Saul mi-a recomandat...

A dat ochii peste cap.

– Da, sigur! Saul. Paţachina aia măcar ştie? Sau ai ajuns să-i tragi şi ei clapa, cum ne făceai nouă acum şase-şapte ani, cînd te aşteptam cu masa pusă şi tu te tăvăleai cu ea prin moteluri?

Am făcut un efort ca să-i răspund calm. Dar am lăsat să treacă trei secunde înainte să deschid gura.

– „Paţachina aia” e soţia mea, Barbara.

– La fel era şi mama, dar chestia asta nu te-a împiedicat să stai la „şedinţe” peste „şedinţe” cu tîrîtura aia.

Oamenii repetă tot felul de lucruri cu speranţa că le vor face să fie adevărate. „Iubesc New York-ul,” sau „Dreapta are dreptate,” sau „Libertate şi democraţie.” Mantra mea este: „Am divorţat de maică-sa, nu de ea.”

– Barbara, fii rezonabilă. Ai idee cîte dintre creaţiile vestimentare ale „tîrîturii” ai purtat pînă acum?

„Pe cheltuiala mea,” mi-a venit să adaug.

– Saul Rabinowitz mi-a prescris o vacanţă, am continuat. Vacanţă fără ea, fără voi, fără teleconferinţe, fără nimic.

Barbara a zîmbit trist.

– Păcat. Aveam o piesă de teatru sîmbătă. Vroiam să vii...

Cumva, asta m-a făcut să mă simt mai vinovat decît tot ce spusese pînă atunci.

– Îmi pare rău. Recomandarea medicului... Transmite-i mamei dragostea mea.

Mi-a aruncat o privire care m-a ofilit.

– Îţi prinde bine vacanţa. Văd că ţi-a revenit simţul umorului.

Şi-a dispărut. N-am apucat nici să-i urez ca de obicei „Sănătate şi armură!” Oricum, am impresia că s-a lăsat de jocuri virtuale de cîteva luni...

Cîţiva kilometri mai încolo, în peisajul pustiu s-a ivit un gard din plasă metalică, o îngrăditură care se întindea cît vedeai cu ochii de-a dreapta şi de-a stînga şoselei. Iar de-a curmezişul drumului era o poartă de oţel pe role. La gheretă – o structură cu garaj, ferestre mari şi pupitru de comandă – dormita un paznic de la o companie privată de securitate, cu o revistă Concatenations deschisă pe burtă. „Raport de la WorldCon” anunţa cu litere de-o şchioapă un titlu de pe copertă.

Cînd m-am apropiat cu maşina de poartă, o alarmă a scos un sunet discret în gheretă, iar paznicul a tresărit şi s-a ridicat. Avea un aer cam nedumerit, însă cînd a dat cu ochii de mine mi-a zîmbit timid şi mi-a făcut semn cu mîna. A aruncat revista pe pupitrul de comandă, şi-a luat un baston şi-a ieşit din gheretă, îndesîndu-şi ceva mai bine şapca pe cap.

Uniforma cu vestă din Kevlar, ecusoanele vag militare, bastonul de cauciuc, centironul cu sprayuri lacrimogene şi tasere ar fi trebuit să-i confere o înfăţişare marţială, numai că paznicul abia părea trecut de optsprezece ani, avea o faţă îngustă şi imberbă, o acnee teribilă şi nişte ochelari de vedere demodaţi. Cumva, îmi lăsa impresia că-şi petrecea timpul liber descărcînd din reţea episoade Star Trek mai degrabă decît spărgînd cărămizi cu mîinile goale.

– Bună dimineaţa, zise.

– Bună dimineaţa. Sînt Alexander Miller. Am venit pentru o vacanţă wireless.

A încuviinţat din cap.

– Sigur, domnule Miller.

– Al.

În concediu nu mă formalizez cu nimeni. Sînt sătul de forme protocolare de la birou.

– OK, Al. O să am nevoie să văd contractul cu agenţia de voiaj.

Am deschis torpedoul, am căutat puţin printre cuburile de date şi şerveţelele Kleenex şi toate minunile care zăceau acolo de Dumnezeu ştie cînd, iar după cîteva clipe am scos plicul cu contractul.

– Poftim, ăă...

– Butch.

– Poftim, Butch. Încîntat de cunoştinţă.

A zîmbit şi-a dat din nou din cap. Ce-o fi fost în capul părinţilor cînd l-au botezat, nu pot să-mi închipui. În mod sigur arăta mai curînd a Kevin, genul care se amuză memorînd comenzi UNIX.

S-a uitat la contract, a trecut un lector cît o pastilă M&M peste codul de bare, apoi s-a uitat la holograma reflexivă de autentificare. A împăturit frumos contractul, mai ordonat decît fusese pliat înainte, l-a aşezat la loc în plic şi mi l-a înapoiat.

– Mulţumesc, Al. O să te rog să te dai jos din maşină.

Am coborît, iar Butch a trecut bastonul pe care-l ţinea în mînă mai întîi prin faţa mea, încet, din creştet pînă în tălpi, după care prin spate. Din cînd în cînd, bastonul a scos cîte un ţiuit slab. Paznicul n-a comentat.

– Ăă, Butch, am spus cînd tăcerea s-a prelungit şi a devenit jenantă, dacă vacanţa asta wireless înseamnă, aşa, un fel de izorale mediatică, ce-o să fac cu firewall-ul?

Ajunsese cu scanarea undeva prin spatele genunchilor. S-a uitat în sus la mine, întrebător.

– Am un firewall care-mi reglează fluxurile wetware, am explicat. Săptămînal trebuie să-mi reînnoiesc licenţa, altfel se dezactivează automat şi mă trezesc că-mi intră te miri ce reclame din ciberspaţiu direct în cortex, în centrul văzului. Adio somn, la revedere linişte.

Şi-a îndreptat ochelarii pe nas.

– Nu-şi face griji, m-a asigurat. Avem o soluţie eficientă pentru genul ăsta de problemă.

A scos apoi din buzunar un notepad pe care a început să scrie cu un stilus din plastic frez.

– Biopalmtop Genentech.

A întins mîna. O clipă, mi-a fost neclar ce vroia, după care m-am lămurit, am căutat biopalmtop-ul în buzunarul de la piept al jachetei, l-am scos şi i l-am dat. Aparatul s-a apucat să ţiuie, crezînd că fusese furat, aşa că l-am luat înapoi, i-am dezactivat alarma şi i l-am întins din nou lui Butch. L-a pus într-un Ziploc transparent şi-a bifat ceva pe notepad.

– Joker Hitachi.

Am ridicat din umeri, neajutorat. Paznicul a zîmbit înţelegător, a lăsat notepad-ul şi Ziploc-ul pe capota maşinii, după care s-a dus pînă la gheretă şi s-a întors cu o unealtă care semăna cu o încrucişare între o bormaşină şi o freză dentară.

– Nu-ţi face griji, Al, a spus el. N-o să doară.

A pornit aparatul, mi l-a aşezat pe mastoida stîngă, deasupra jokerului, iar toată partea din spate a capului mi-a amorţit. Aparatul a uruit un minut sau două, după care grindina de e-mail-uri s-a oprit, interfaţa grafică a lui Sumi a îngheţat şi-a dispărut de-a binelea, iar Butch mi-a arătat, triumfător, o aşchie strălucitoare de siliciu prinsă în cleşti minusculi în vîrful uneltei. A desprins-o cu grijă, a aşezat-o în Ziploc, lîngă biopalmtop, şi din nou a bifat ceva.

La revedere, Sumi.

– Implant Fujitsu pentru teleconferinţe.

După ăsta chiar nu mi-a părut rău. Implantul Fujitsu mi-a distrus ceea ce încă mai pretindeam a fi timpul liber şi mi-a tăiat de pe listă deplasările internaţionale. În loc de zboruri la clasa business, coctailuri şi serate, mi-a adus apeluri la orice oră din zi şi din noapte sub scuza că dansul electronic al comerţului nu se întrerupe niciodată.

Paznicul şi-a făcut din nou de lucru cu unealta aceea, după care mi-a arătat un fel de glonţ nichelat, mînjit cu ceea ce presupun că era fluid cerebro-spinal. Glonţul a aterizat şi el în Ziploc. O nouă bifare pe notepad. Mi-a întins stilusul ca să semnez sub tabelul de predare, mi-a imprimat un exemplar al tabelului, după care mi-a pus cîte un mic plasture deasupra inciziilor minuscule pe unde îmi scosese implanturile.

– Asta a rezolvat şi problema cu firewall-ul, mi-a spus Butch cu un aer voios.

Îşi aşezase notepad-ul în buzunarul de la piept al vestei, lîngă stilus, iar Ziploc-ul îl ţinea neglijent în mîna stîngă, ca pe o pungă cu un peştişor luat de la magazinul de animale. Aş fi pus pariu că numai biopalmtop-ul valora mai mult decît salariul lui pe un an.

– Cam atît, a spus el.

S-a uitat în maşină, apoi la mine.

– Aveai voie să-ţi aduci şi un cîine în vacanţă dacă vroiai, Al.

M-am urcat înapoi şi-am pornit motorul.

– Da, mi-au zis ăia de la agenţia de voiaj. Mi-am clonat o căţeluşă, dar e încă mică şi n-am vrut să risc s-o aduc aici.

A dat din cap cu simpatie.

– Vacanţă plăcută.

– Mersi.

A intrat apoi în gheretă, a pus Ziploc-ul într-o casetă încastrată în perete, iar cheia mi-a adus-o la maşină.

– Acolo o să rămînă toate cît stai în vacanţă. Sînt în siguranţă ca într-o bancă.

Am încuviinţat şi i-am zîmbit. Pe urmă, poarta s-a deschis, alunecînd pe role, şi-am plecat mai departe. Probabil că Butch s-a dus să doarmă din nou, fiindcă nu avea cine să-i ţină de urît în afară de revista aia.

N-am apucat să parcurg nici măcar un kilometru cînd mi-a sunat osteofonul. Nu-l mai folosisem de ani de zile, mai ales că toată lumea a trecut la implanturi pentru teleconferinţe, dar, cum nu mi-am făcut niciodată timp ca să trec pe la clinică şi să-i rog să mi-l extragă, fireşte că era în continuare acolo, în spatele urechii drepte, iar tonul de apel îmi suna direct în creier ca o şoaptă de muzică ambientală.

– Da.

– Al, unde eşti?

Julia.

– În maşină, dragă.

A pufnit, iar jetul de aer care-i ţîşnea din nări mi-a iscat furnicături în cutia craniană.

– Al, hai să nu umblăm cu prostii! Încă n-am uitat cînd i-ai spus ăleia că erai în maşină. Şi nici ce făceam cînd i-ai spus asta. Te-am întrebat unde eşti.

M-am stăpînit cu greu să nu scot un geamăt de exasperare. „Aia” e Heather, fireşte, iar Julia nu mi-a iertat niciodată că am fost căsătorit cu ea.

– Pe cuvînt că sînt în maşină, undeva în Nebraska. Şi sînt singur-singurel.

– Ei, asta-i bună! a încercat ea să dreagă busuiocul. Puteai să fii cu cine vrei, dragă! Vroiam numai să ştiu de tine.

Da, sigur. Doar am aflat cît cheltuie Julia în fiecare lună pe detectivi particulari. Şi avocaţi. Şi microcamere. Şi software de monitorizare a traficului electronic. La urma urmei, pentru toate astea plăteşte cu banii mei...

– Sînt bine, mersi de întrebare. Tu pe unde eşti.

– Cu fetele în avion, a spus Julia. Mergem la Mexico City.

– Cum a fost prezentarea de la Toronto?

– Presa. Baştanii. Plantele decorative. Ca de obicei.

Aşteptam. Îmi era clar că n-avea să mai dureze mult.

– Auzi, Al, da’ tu de ce n-ai răspuns pe teleconferinţă?

E, începuse...

– Am plecat într-o vacanţă wireless.

– Cum adică ai plecat într-o vacanţă, Al Miller? Nu vorbisem c-o să mergem în croazieră, numai tu şi cu mine, imediat cum termin turneul ăsta de promovare?

Mi-am dres vocea.

– Numai tu şi cu mine şi încă trei sute de străini intimi, putred de bogaţi, cu care să discutăm afaceri dimineaţă, la prînz şi seara ca să ne simţim ca la birou.

– De cînd îţi permiţi să fii sarcastic cu mine?!

Am ridicat din umeri.

– Nu-i sarcasm. E purul adevăr. Adu-ţi aminte cum a fost data trecută. Şi cea dinaintea ei. Şi...

– Şi adu-ţi şi tu aminte cît ai avut de profitat de fiecare dată! Mai trebuie să-ţi explic la vîrsta asta că nu poţi face afaceri fără relaţii?!

Am schiţat o grimasă de durere. Probabil că osteofonul avea o interfaţă grafică pe undeva, cu ajutorul căreia aş fi putut reduce volumul vocii ei. Dar numai Sumi ar fi putut s-o găsească prin tot wetware-ul pe care-l am instalat în creier. Iar Sumi rămăsese zăvorîtă într-un Ziploc, undeva, în urmă.

– Nu e ceea ce crezi, i-am spus. Saul Rabinowitz mi-a recomandat vacanţa asta wireless.

– Dar şi implantul de teleconferinţă e tot wireless, dragă! Doar nu era să-ţi pui mufe de-alea în care să-ţi înfigi cabluri, ca toţi sărăntocii!

– Pentru Rabinowitz, „wireless” înseamnă altceva. Izolare mediatică.

A tăcut şi-a rumegat ideea cîteva clipe.

– Auzi, Al, nu cumva eşti cu aia?

Am oftat în sinea mea. Mai devreme sau mai tîrziu, tot aici se pare că ajunge fiecare discuţie cu Julia.

– Nu, nu sînt cu „aia”. Dac-aş fi vrut să fiu cu „aia”, aş fi rămas căsătorit cu ea. Cel mai simplu.

– Nu de alta, dar la cîţi bani îi dăm în fiecare lună, n-aş avea chef să ne stoarcă şi mai tare.

– Julia, ce naiba! Pui problema de parcă mi-ar face plăcere să-i dau bani! A fost o hotărîre judecătorească şi trebuie s-o respect.

Nu i-am mai amintit că bună parte din pensia alimentară a Barbarei se duce pe creaţiile ei vestimentare. Despre detaliul celălalt, că banii se împart în două categorii distincte, ai ei (cîştigaţi de ea) şi-ai noştri (cîştigaţi de mine), şi că are tendinţa să „administreze” ambele categorii, nici n-aş îndrăzni să amintesc vreodată.

– Şi cît o să stai wireless?

– Două săptămîni. Sfatul terapeutului.

Obosisem s-o tot dau pe după piersic.

– Două săptămîni? Şi cine-o să aibă grijă de afaceri?

– „Un şef bun e acela care poate lipsi oricînd fără ca activitatea firmei să se întrerupă din cauza absenţei lui.”

A tăcut cîteva clipe, destul de şocată din cauză că îndrăznisem să-i reproduc cuvînt cu cuvînt unul dintre dictoanele ei preferate.

– O să vorbim acasă, a zis pe un ton rău-prevestitor şi-a închis.

Ameninţarea ar fi trebuit să mă pună pe jar, dar de fapt m-a liniştit. De cînd ne-am căsătorit, Julia şi cu mine am petrecut împreună acasă douăzeci de zile. Cînd şi dacă o vom petrece pe cea de-a douăzeci şi una, nu pot să-mi dau seama, avînd în vedere programul ei de turnee, filmări, interviuri şi şedinţe fotografice.

Şi cînd mă gîndesc că mi s-a părut atrăgătoare pentru că aveam un limbaj comun, pentru că înţelegea mediul de afaceri şi pentru că simţeam că puteam evolua împreună nu numai pe plan emoţional, ci şi profesional...

Pînă la urmă, limbajul comun a ajuns să însemne discuţii care întotdeauna se referă la bani. Pe de altă parte, nici indiferenţa morocănoasă a lui Heather din ultimii trei ani înainte de divorţ nu a constituit cea mai fericită alternativă.

În fine...

Efectul anesteziei locale începuse să-mi treacă pe cînd mă apropiam de o a doua poartă. Am remarcat, cu oarecare strîngere de inimă, că gardul din plasă metalică ce se întindea în stînga şi-n dreapta şoselei avea la capătul de sus cîteva rînduri de sîrmă ghimpată.

Din gheretă a ieşit un negru înalt care purta vesta de Kevlar pe pieptul gol. Avea muşchi masivi, lucioşi, ochelari de soare reflectorizanţi şi o beretă înclinată ştrengăreşte. Paznicul s-a apropiat şi-am coborît pe jumătate geamul lateral.

– ‘Neaţa, domnule, a zis.

– Bună dimineaţa. Sînt Al.

– Contractul, domnule.

Părea să folosească apelativul nu atît ca să-mi arate respect cît ca să mă ţină la respect. I-am dat plicul cu contractul. L-a scos, s-a uitat în fugă peste pagini, după care mi l-a restituit.

– Mulţumesc, i-am zis.

– Problemă, domnule. Colegul meu n-a lucrat destul de temeinic. Coborîţi.

Am coborît din maşină, aşa cum îmi spusese. Afară, aerul începuse să se încălzească.

– Cum adică, n-a lucrat destul de temeinic?

A întins arătătorul, cît pe ce să-mi atingă lobul urechii drepte.

– Ăsta, domnule. Colegii noştri de la radiolocaţii l-au detectat.

Mi-a indicat inelul de pe mîna dreaptă.

– Ăsta, domnule.

– Hei, stai puţin! Ăsta e-un sistem de monitorizare a celulelor din fluxul sanguin!

– Ţine legătura non-stop cu clinica la care aveţi asigurare, domnule, mă informă el imperturbabil.

A arătat, prin geamul portierei, GPS-ul de pe bord.

– Ăsta, domnule.

– Dar nu-l puteţi dezactiva! Cu asta se orientează maşina!

– Drumul duce drept la destinaţie, domnule. Şi n-am vrea să vă vină idei şi să plecaţi înainte de încheierea duratei pentru care aţi plătit. Vă reactivăm GPS-ul la întoarcere, domnule.

Păstrase un ton clar, calm, neutru, iar trăsăturile îi rămăseseră inexpresive, aşa încît nu mi-am dat seama dacă se amuza pe socoteala mea sau pur şi simplu îşi îndeplinea datoria. Am simţit cum, prin amorţeala anestezicului, în cap începea să-mi pulseze o durere surdă acolo unde Butch îşi făcuse de lucru cu bormaşina aceea mutantă.

– O să-mi extragi osteofonul? l-am întrebat. S-ar putea să fie o operaţie destul de delicată, pentru că e conectat direct la nervii auditivi.

– Nu vă faceţi probleme, domnule.

Mi-a apăsat după urechea dreaptă ceva metalic, rece, cam ca o brichetă. Am simţit o pişcătură.

– Gata, domnule.

Mi-am masat cu degetele locul unde mă pişcase.

– Ce-a fost asta? l-am întrebat.

– O descărcare electrică, domnule. Osteofonul a fost dezactivat permanent.

M-am simţit de-a dreptul alarmat.

– Sper că n-o să-mi distrugeţi şi inelul de monitorizare!

– Nici vorbă, domnule. Am să vă rog să mi-l predaţi şi-l veţi primi înapoi la plecare.

L-am privit cu atenţie. Nici de data asta nu părea să glumească.

– Păi, cum adică să ţi-l predau? E conectat la o venă.

Fără cuvinte, a scos dintr-un buzunar de la piept un plasture steril. Oftînd, am tras inelul de pe deget, iar paznicul mi-a bandajat imediat locul, după care a închis inelul într-o pungă etanşă.

– În două săptămîni, i-am zis, rana aceea minusculă o să se cicatrizeze.

– Inelul de monitorizare vă va deschide o altă venă, domnule.

A urcat în maşină, iar pe ecranul GPS a apelat un meniu şi-a format o combinaţie de comenzi. Ecranul s-a stins.

Paznicul a coborît din maşină şi s-a îndreptat către gheretă, jucîndu-se cu punguţa de plastic în care ţinea inelul meu.

– Şi dacă fac tetanos, sau mai ştiu eu ce?! am strigat în urma lui.

A întors capul şi mi-a aruncat o privire impasibilă peste umăr.

– Va trebui să aveţi grijă, domnule. Şedere plăcută.

Poarta a culisat, iar eu am pornit maşina şi-am plecat mai departe.

Am intrat apoi într-o pădure tînără, cu mesteceni albi, subţiri, drepţi, plantaţi la distanţe egale pentru a forma un caroiaj. Natură euclidiană. Printre trunchiuri se cernea lumină caldă, de primăvară.

În servietă a început să sune telefonul mobil. Era o melodie care-i plăcuse Barbarei în anul cînd am divorţat de maică-sa şi pe care nu m-am deranjat s-o mai schimb de-atunci încoace.

Am tras pe dreapta, am apăsat degetul mare pe scannerul de lîngă mîner, iar servieta s-a deschis. Am luat mobilul şi-am răspuns.

– Bună ziua.

– Bună, Mercedes.

De cîte ori vorbesc cu ea, îmi amintesc de una dintre remarcele Juliei. După părerea ei, am luat-o pe Mercedes pentru că nu mi-am permis să-mi iau Rolls Royce.

– Am sunat în legătură cu lista de instrucţiuni.

– Aşa.

Decenii în şir, anglo-saxonii s-au simţit superiori faţă de imigranţii latino-americani pentru că nu vorbeau engleza la fel de bine precum localnicii. Acum ne-a prins tehnologia din urmă, iar cînd ascult pronunţia Oxbridge impecabilă a lui Mercedes mă apucă un fel de nelinişte culturală.

– Aţi scris acolo să am grijă de căţeluşă şi de peşti.

– Aşa e.

M-a privit din ecranul cît un timbru al telefonului demodat.

– Dar cum o să hrănesc peştii din acvariul virtual din moment ce calculatorul e parolat?

– Vai de mine...

Avea perfectă dreptate, fireşte. Să intru online, mi-era frică să nu-mi intercepteze cine ştie cine parolele. Să-i spun lui Mercedes parola ar fi fost o greşeală de neiertat. Să las acvariul virtual în plata Domnului, iar nu era o soluţie. După cît am plătit pentru toate speciile alea de peşti exotici, acum riscam să-i găsesc pe toţi cu burta-n sus la întoarcerea din vacanţă.

– O să văd cum rezolv, i-am zis în cele din urmă. Să fie calculatorul pornit, că de-acolo mă descurc.

A încuviinţat din cap şi-a închis. Am pornit apoi străvechiul Seiun, am conectat telefonul mobil la mufa modemului şi, luptîndu-mă cu interfaţa demodată şi cu grafica primitivă, m-am conectat la calculatorul de-acasă şi am început să hrănesc peştii.

Aproape terminasem cînd m-a întrerupt un ciocănit în geam.

Am tresărit.

Lîngă mine oprise o maşină de teren din care coborîse paznicul negru, cel cu ochelari de soare reflectorizanţi. De data asta era însoţit de un cîine. Nu un caniche, precum căţeluşa pe care i-o lăsasem în grijă lui Mercedes, ci un ditamai ciobănesc german care lătra şi trăgea de lesă.

Am coborît geamul.

– N-aţi citit contractul cu atenţie, domnule. Wireless înseamnă wireless. Fără excepţii.

Cîinele a lătrat în continuare, vrînd parcă să puncteze pauzele dintre propoziţiile rostite de paznic.

Am dat din cap şi-am schiţat un gest către laptop.

– Vă rog să coborîţi din maşină, domnule.

Am lăsat baltă şi peşti, şi acvariu, şi laptop şi tot şi-am ieşit din maşină, simţindu-mă ca un liceean care a fost oprit în drumul către balul de absolvire pe motiv că a depăşit viteza legală, iar acum aşteaptă resemnat ca poliţiştii din patrulă să descopere şi faptul că n-are permis şi punguţa cu iarbă.

– Caută! l-a îndemnat paznicul pe cîine.

Dulăul a început să-şi bage nasul peste tot. Pe banchete, pe sub banchete, pe bord, prin torpedou, prin compartimentele de pe interiorul maşinii, prin spaţiul din spatele lunetei.

N-am comentat.

Rînd pe rînd, i-am predat paznicului laptop-ul, telefonul mobil, readman-ul, o agendă electronică uitată de cine ştie cînd în torpedou, servieta cu cele cîteva materiale tipărite. Agendei, cel puţin, i se consumaseră de mult bateriile. Oricum, nu cred că avea importanţă.

Le-a dus în maşina lui, mi-a dat să semnez un nou tabel de predare şi mi-a imprimat un exemplar.

– Şedere plăcută, domnule.

Am dat din cap şi m-am uitat lung după maşina de teren cînd a plecat înapoi de unde venise. Păcat de peştii din acvariu...

În mijlocul pădurii am găsit un al treilea gard din plasă de sîrmă. Sus avea colaci de sîrmă ghimpată electrificată.

Am rulat încet pînă în dreptul gheretei. De data asta, paznicul era un indian.

– Bună ziua.

L-am salutat din cap.

– Sper că nu v-aţi supărat din cauza lui Rufus. Uneori face exces de zel, dar aşa sînt ordinele. Altfel nu vă puteţi bucura de vacanţă.

Am încuviinţat, nu foarte convins.

Dincolo de poarta culisantă se vedea o alee acoperită cu pietriş mărunt.

– Nu păţeşte nimic maşina dacă intru cu ea pe aleea asta? am întrebat.

– Maşina o lăsaţi aici, în parcare, mi-a spus paznicul. O să fie în siguranţă.

– Păi, şi...?

– Cabana nu e departe, m-a asigurat el.

Am dus maşina în spatele gheretei, într-o parcare unde se mai aflau un Ford, un Porsche şi două BMW-uri. Am bănuit că Fordul era al paznicului. Ceva mai încolo, în iarba de lîngă gard, se zăreau cîteva păsări moarte.

M-am dus înapoi la poartă pe jos, iar indianul a făcut-o să culiseze, după care a ieşit din gheretă şi mi-a adus un pliant color.

– O să staţi aici, mi-a arătat el pe hartă. Mai sînt cîţiva oameni în vacanţă.

Mi-a aruncat o privire scurtă şi-a zîmbit uşor.

– Ştiţi cum e. Dacă vreţi să vă întîlniţi cu ei ca să mai schimbaţi o vorbă, bine, dacă nu, iar bine. Parcul e oricum cam cît jumătate din Nebraska. E destul loc pentru toată lumea.

Am încuviinţat.

– Mai aveţi aici cîteva sfaturi, a insistat. Să păstraţi pliantul, pentru orice eventualitate.

Am pus pliantul în buzunarul de la piept al sacoului, acolo unde ţin de obicei biopalmtop-ul, şi-am pornit pe jos pe aleea cu pietriş.

– Vacanţă plăcută! a zis paznicul în urma mea.

Apoi poarta s-a închis.

Am ajuns în cele din urmă la cabană.

Pereţi din buşteni. Vatră. Stivă de lemne afară. Puţ cu lanţ şi roată. Carne afumată şi legume în debara. Privată din scînduri ceva mai departe. Puşcă de calibru mic. Cartuşe cu alice.

Un top de hîrtie. Un toc. O sticluţă cu cerneală.

Habar n-aveam că se mai fabrică aşa ceva...

Primitiv şi sărac. Preindustrial (poate cu excepţia hîrtiei, puştii şi cartuşelor).

Şi luxos.

Timp de două săptămîni o să am luxul să mă gîndesc la ce vreau, fără să mă întrerupă nimeni şi nimic. Să vorbesc cu alţi oameni, fără să fim deranjaţi de telefoane, faxuri, e-mail, teleconferinţe, jokeri şi altele. Să-mi ordonez gîndurile şi planurile pe hîrtie, în linişte. Să nu fiu presat mereu, din toate părţile. Să am timp ca să pun lucrurile în perspectivă.

Iar, în cazul în care vreau să citesc ceva, să scriu singur.

Povestea asta e ceea ce am scris azi.

Sînt tare curios ce o să scriu mîine... (top)

2. Ploaie de îngeri

Această povestire se va putea citi în versiunea tipărită a volumului Exilaţi în Ciberia. (top)

3. Lege şi ordine

Această povestire se va putea citi în versiunea tipărită a volumului Exilaţi în Ciberia. (top)

4. Omul invizibil

Această povestire se va putea citi în versiunea tipărită a volumului Exilaţi în Ciberia. (top)

5. Shoot 2 Kill

Lemmy trăieşte! Am crezut că n-o să se mai termine călătoria – de la Buhara la Samarkand, de acolo la New Delhi şi de acolo cu Lagrange Airlines în America – ţara muzicii rock. Mă rog, ţările.

Nici cu muzica rock am impresia că n-o mai duc aşa de strălucit. Parcă toată lumea ascultă mixaje de-astea electronice...

Ne-au cazat chiar la aeroport, într-un fel de hangar plin de boxe din placaj – ca un soi de bazar cu o droaie de oameni înăuntru, cu tot felul de restaurante la minut şi spălătorii înghesuite ici şi colo, cu ventilatoare şi conducte şi o lumină murdară care se cerne prin ferestrele prăfuite.

Eram toţi cu ochii în pungă şi cu nervii în batistă cînd am ajuns, că una e ora de la Buhara şi cu totul alta e ora locală, şi s-a mai trezit şi un vecin să scîrţîie la vioară cînd încercam să adormim sau ceva. A vrut Ahmed să-i facă vioara guler prăpăditului, dar a ieşit din boxa de alături un tip cu vizieră de date din plastic verde şi l-a luat cu vorba bună şi l-a potolit.

Ăla cu vioara – Popov sau Pavlov sau Potapov sau ceva de genul ăsta – a-nţeles ideea generală şi ne-a lăsat să ne facem somnul.

Las’ că mîine instalăm boxele şi amplificatoarele, chitarele electrice şi masa de mixaj – şi vede el!

Versiunea integrală a acestei povestiri se va putea citi în versiunea tipărită a volumului Exilaţi în Ciberia. (top)

6. Breaking the Law

- Staţi cuminţi, că nu-i decît un jaf. Nimeni n-o să fie rănit.

Am înţepenit în aerul răcoros dintre rafturile cu carne conservată. Ceea ce mă uimea la ameninţarea aceea era că fusese rostită de o femeie.

Urmară un foşnet, o bufnitură şi un geamăt înfundat.

- Am spus "Nimeni n-o să fie rănit." Care parte n-ai înţeles-o?

Versiunea integrală a acestei povestiri se va putea citi în versiunea tipărită a volumului Exilaţi în Ciberia. (top)

7. Oţel chirurgical

Această povestire se va putea citi în versiunea tipărită a volumului Exilaţi în Ciberia. (top)

8. Lichidatorul

Această povestire se va putea citi în versiunea tipărită a volumului Exilaţi în Ciberia. (top)

9. Liceeni

Această povestire se va putea citi în versiunea tipărită a volumului Exilaţi în Ciberia. (top)

10. Joaca de-a secolul al douăzecilea

Această povestire se va putea citi în versiunea tipărită a volumului Exilaţi în Ciberia. (top)

11. Exilaţi în Ciberia

- O să te fac să sugi mucii morţilor, ameninţă ciberIAnul.

Zekul încremeni lîngă sacul sfîşiat. Rapid, eficient, ciberIAnul se apropie prin zăpada murdară, dansînd parcă. Picioarele sale erau numai tije, pîrghii şi articulaţii complexe de inox care în lumea reală s-ar fi blocat, şi blocate ar fi rămas din cauza gerului. Dar Ciberia nu era lumea reală.

Această povestire se va putea citi în versiunea tipărită a volumului Exilaţi în Ciberia. (top)

12. Fără mine

Această povestire se va putea citi în versiunea tipărită a volumului Exilaţi în Ciberia. (top)

13. Vînătoarea de sfincşi

Această povestire se va putea citi în versiunea tipărită a volumului Exilaţi în Ciberia. (top)

Epilog: Ultimul tren

Această povestire se va putea citi în versiunea tipărită a volumului Exilaţi în Ciberia. (top)

GANGLAND ŢESĂTORUL DICKŢIUNI