Cand deodata tu rasarisi in cale-mi,
Suferinta tu, dureros de dulce...
Pana-n fund baui voluptatea mortii
                                         Ne-nduratoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca Hercule inveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
                                         Apele marii.

De-al meu propriu vis mistuit ma vaiet,
Pe-al meu propriu rug, ma topesc in flacari...
Pot sa mai reinviu luminos din el ca
                                         Pasarea Pheonix?

Piara-mi ochii tulburatori din cale,
Vino iar in san nepasare trinsta;
Ca sa pot muri linistit, pe mine
                                         Mie reda-ma!