Prima pagină -> Literatură -> Poezie -> Nicolae Labiş

E-mail         

  Prima pagină
  Ştiri şi evenimente
  Articole
  Partide şi organizaţii
  Ideologie
  V.I. Lenin
  Ghid politic
  Literatură
  Arte grafice 
  Muzică
  Ce e nou

LITERATURĂ

 NICOLAE LABIŞ  (1935 - 1956)

 

"Trăim īn miezul unui ev aprins

  Şi-i dăm a-nsufleţirii noastre vamă.

  Cei ce nu ard dezlănţuit ca noi

  Īn flăcările noastre se destramă"

 

                                     "Viitorul"


  PREZENTARE

Nicolae Labiş s-a născut īn satul Mălini din judeţul Suceava la 2 decembrie 1935. După absolvirea şcolii primare din satul natal, a urmat studiile liceale la Fălticeni şi la Iaşi. Compunea poezii şi poveşti īncă din copilărie, iar debutul publicistic are loc la nici 15 ani, īn ziarul “Zori Noi” din Suceava (1950). Urmează publicarea unor poezii īn revista ‘Viaţa Romāneasc㔠(1951). După absolvirea cursurilor Şcolii de Literatură  “M. Eminescu” din Bucureşti (1952-1954), devine redactor la “Contemporanul”, apoi la “Gazeta literară”. Īn 1954 frecventează timp de un semestru Facultatea de Filologie din Bucureşti.

Volumul de debut, “Primele iubiri” (1956), este singurul tipărit īn timpul vieţii. “Lupta cu inerţia” (1958) apare postum, după ce moartea īl răpise mult mai devreme, īn urma unui accident.  

 


  POEZII

 

Comunistului

Tinereţe

Noi, nu!

Bilanţ

Constelaţia noastră

 


 

 

Comunistului

 

I

Sufletul tău nu-i ascuns,

Larg ţi-l deschizi īn afară,

Totuşi delpin i-am pătruns

Cea mai intimă cămară?   

 

Simt cum distinct īn adīnc

Stopii de cīntec se strīng,

Acolo vibrează o strună

Şi sufletu-ntreg īţi răsună.

 

Lumea amorfă cīştigă

Timbru de limpezi cristale

Cīnd patima-n şopot ori tunet şi-o strigă

Strunele tale.

 

II

E primăvară şi vīnt,

Frigul domneşte alături cu soarele,

Scutură frigul firul plăpīnd,

Soarele umflă īn matcă izvoarele.

 

Mari arături s-au īntins pe pămīnt,

Sevele prind din pămīnt să emane

Noua sămīnţă-ncolţită curīnd

Printre străvechi vegetaţii duşmane.

 

Paşi tăcuţi, apăsaţi, ţi-i petreci

Peste gliile umede şi īncă reci,

Simţiri omeneşti parcă-nvie īn glie,

Să prindă frenetica ta melodie.

 

Cītă putere consumi

Să naşti vibraţia ce schimbă lumi,

Vechi vegetaţii să cadă pe rīnd,

Să crească sămīnţa-ncolţită curīnd!         

 

III

Cresc albe flori din a gliilor sucuri,

Cad īn văzduh sure flori de ninsoare,

Cresc din pămīnt albe flori şi te bucuri,

Cad din văzduh sure flori şi te doare.

 

Bucurie, durere, īn tine se-mbin㠖

Blīndă lumin㠖 tăioasă lumin㠖

Naltă vibraţie īmprăştie-n fire

Şi pentru creştere, şi pentru pieire.

 

Vibraţie – pentru zidiri de granit,

Vibraţie pentru un om obidit,

Vibraţie pentru visare,

Inimă, lacrimă, floare,

Pentru greşeală, pentru păcat,

Pentru copil şi bărbat,

Pentru speranţă, vibraţie,

Pentru ale dansului ritmuri şi graţie,

Pentru dansul de flăcări şi roţi –

Nimic pentru tine, tot pentru toţi.

 

Simt cum distinct īn adīnc

Stropii de cīntec se strīng,

Acolo vibrează puternic o strună  

Şi-o lume īntreagă răsună.

  


 

 

Tinereţe

 

Nu mai zburdăm prin ierburi, nu mai strigăm pe dealuri;

S-au consumat odată şi astea; azi sīnt duse

Ne-am despărţit de ele pornind spre idealuri

Copilăria noastră, cu larma-i, cīnd tăcuse.

 

Noi am intrat īn viaţă grăbiţi şi hotărīţi,

Cu frunţile de gīnduri, pre timpuriu crestate,

Şi ne privesc cu ură duşmanii noştri, cīţi

Ştiu bine că noi creştem mereu şi ne vom bate.

 

Ne-a īnvăţat să creştem netulburaţi şi drepţi,

Că muzica-i sforţare, că-nţeapă trandafirii,

Ne-a īnvăţat că-n luptă te-avīnţi, ori rabzi şi-aştepţi,

Bătrīnul Marx, profetul lucid al omenirii.

 

Sīnt vremuri zbuciumate; ideile, īn stoluri,

Rotindu-ni-se-n preajmă se-nvălmăşesc īn zbor,

Se rătăceşte-n ceata lor aspră şi-n ocoluri

Cel ce se-nflăcărează prea uşor.

 

Nu vorbe de furtună, nu gesturi fumigene,

Şi nu, hazliu şi jalnic, cu umbrele război.

Să stăpīnim cu grijă mişcările viclene

A marilor talazuri ce se aud īn noi.

 

Dar mai īntīi se cere cu lacome priviri

A iscodi mulţimea de taine, a desface

Cămaşa lor scorţoasă, īn trudnice striviri,

A da de miezul fraged ivit de sub găoace.

 

E drumul lung īn faţă, ascuns sub zări şi-n vreme,

Ne pare scurtă calea ce-n urmă am lăsat,

Dar mergem, mergem trainic, solemni ca īn poeme,

Simţind īn noi cum creştem curaţi, neīncetat.  

  


 

 

Noi, nu!

 

O parte din noi ne-am īnvins

Greşeala, minciuna şi groaza,

Dar e drum, mai e drum necuprins

Pīnă-n zarea ce-şi leagănă oaza.

Generaţii secate se sting,

Tinerii rīd către stelele reci –

Cine-şi va pierde credinţa-n izbīndă

Pe-aceste mereu mişcătoare poteci?

 

Cine din noi va muri

Īnainte ca trupu-i să-i moară?

Cine-o să-şi lepede inima-n colb –

Insuportabil de mare povară?

Ca un vīnt rău, ori ca o insultă

Īntrebarea prin rīnduri trecu.  

- Ascultă, ascultă, ascultă!  

Noi, nu! Niciodată! Noi, nu!  

 


 

 

Bilanţ

 

Gust farmecul acela nesfīrşit

Cīnd pieţele par mări care īnvie

Şi oamenii se dăruie total

Unei beţii obşteşti de bucurie.

Mii de priviri electrice atunci

Mă zguduie; mulţimile palpită

Şi-n jur simt mii de trupuri fremătīnd

Şi mii de palme albe se agită

Şi cerul clocoteşte peste noi

Şi noi ne cufundăm īntr-o vibrare;

Nu dau atunci pe cel mai pur parfum

Umanele miresme de sudoare.

 

Nu mai sīnt eu atunci, ci sīntem toţi.

Cu-o aripă-am atins statuia-naltă,

Iar pomii īnşiraţi pe bulevard

I-am netezit cu aripa cealaltă.

Şi stīlpii de beton sīnt nişte spini,

Sub tălpi simt a movilelor asprime,

Iar glasul meu e-acest multiplu cor

Venit de undeva din adīncime.

Sīnt eu, cel care-am străpuns un nou tunel,

Am stat de veghe noaptea la furnale,

Am retezat īn munte brazii grei,

I-am dus īn plute şuierīnd la vale,

Am secerat īn aerul īncins,

Snopi zvelţi ce-şi īndoiau sub vīnt alama.

Īmi amintesc că eu eram. Mă mir

Că nu mi-am dat atunci de-aceasta seama.

Mi-i gīndul clar. Măruntele porniri,

Problemele de-o zi, au fost cojite –

Rămīne-un miez atotcuprinzător

Sclipind oglinzi de ape liniştite.

Īn ele văd un haos răsturnat,

Gări arse cu scheletice vagoane,

Pămīnt zbīrcit – tranşee-n rīnduri lungi,

Flămīnzi chirciţi īn rugă sub icoane,

Nebuni sunīnd din surle de carton,

Bărbaţi prostiţi privind īn gol, departe…

 

Dar peste toate, izvorīnd din tot,

Eu am văzut ceva ce n-are moarte,

O frunte arcuită şi doi ochi

Ameţitori ţintind īntreaga ţară,

Obrajii-n linii aspre, hotărīţi,

Şi gura hotărītă şi amară

Care-a rostit: - E foarte rău aşa.

Va trebui să schimb şi voi schimba.

 

Şi haosul acela a-nceput

Să-şi mişte neprecisele conture,

A īnceput īn el a se fixa

Organizarea liniilor pure.

Se măcinau vechi legi şi se surpau,

Şi izvorau elanuri uriaşe,

Prin noapte pīlpīia cu licăriri

Fluorescenţa noilor oraşe.

Iar oamenii simţeau cum cu putere

Un sīnge nou le arde īn artere.

Cel care a decis şi a schimbat,

Şi viselor le-a dat puteri şi viaţă,

Tot eu eram, de mine oglindit,

Tot eu – mulţimea adunată-n piaţă.  

 


 

 

Constelaţia noastră

“Tot cerul omenirii presărat 

Cu stele īn cinci colţuri”

            V. Maiakovski

Şi-a urcat pe cer statura mare

Steaua cu cinci roşii zimţi,

Īngrozind vrăjmaşa īnstelare

Steaua cu cinci roşii zimţi.

 

Stele noi porniră să răsară

Īmprejurul stelei roşii,

Fluxurile lumii se umflară

Sub lumina stelei roşii.

 

Cavaleri ai stelei roşii sīntem,

Drum spinos lovim cu paşii;

Cavaleri ai stelei roşii sīntem,

Visătorii şi făptaşii.

 

Cīte douăzeci de ani pe frunte –

Armele metalic salt㠖

Cīte douăzeci de ani pe frunte –

Deci milenii laolaltă.

 

Cu entuziasmul vieţii noastre

Stăvili mucede vom rupe,

Din entuziasmul vieţi noastre  

Comunismul să se-ntrupe.

 

 

     

 


 
Hosted by www.Geocities.ws

1