|
||||||||||
|
de Marius DOBRIN
E in firea omului jocul... Au devenit locuri comune chestionarele asupra preferintelor de tot felul. De ce nu inca unul privind perceptia noastra despre cei dintr-un areal cu noi ce ne-au marcat intr-un fel sau altul?!
Formatul �Mari Romani� preluat de Televiziunea Romana de la BBC a fost o provocare. A starnit polemici, a generat ironii, dar in mod cert a focalizat atentia. Ce alt proiect cultural a mai atins o asemenea audienta in prime time si cu acoperire nationala? Scopul a fost vadit educativ. Si cred ca fost atins. Banuiesc ca partea vizibila a proiectului a fost insotita si de una de interes pt specialisti.Chiar
Dana IONESCU
Marius DOBRIN
Mi-a placut foarte mult filmul dedicat lui Stefan cel Mare. O realizare care a imbinat cu inteligenta miezulspiritual si educativ cu placerea jocului si ingredinetele timpului pe care il traim.Publicul tinta fiind desigur alcatuit din tineri. Pentru ei s-a facut un asemenea proiect. Cum sa nu fii captivat de Vlad Craioveanu cand explica amuzant batalia de la Vaslui? Cum sa nu tresari la ingenioasa idee de a gasi un nou nascut cu numele Cuza? Cum sa nu zambesti la nastrusnica tinerete a lui Dan C Mihailescu pe urmele lui Brancusi?
Cum a fost Andrei Gheorghe ca pledant pentru Eminescu? Potrivit ca un rebel ce se vrea? Nepotrivit prin riscul de a pierde o anumita latura a valentelor acestuia? Adrian Cioroianu si-a indeplinit cu brio misiunea sa educativa pentru ca a mizat corect pe argumentele obiective ale istoriei in a infatisa adevarul despre Antonescu, asumandu-si riscul de a fi mustrat pentru asta. Stejarel Olaru a castigat simaptie prin tonul bland cu care a construit imaginea acum revelatului Richard Wurmbrand. Mircea Diaconu m-a dezamagit prin asumarea prea stangista a duelului Mihai Viteazul � Carol I. Sandra Pralong a dovedit nu doar delicatete spirituala ci si combativitate cu zambetul pe buze. De altfel cel mai talentat s-a dovedit a fi Ioan T Morar, un excelent sef de campanie pentru un prezidentiabil...Bogdan Naumovici a explicat perfect ce semnificatie ampla are fenomenul Nadia, mai putin sustinut de filmul lui Hanno Hoffer. Moderatorii au avut evolutii oscilante, Radu naum a fost vadit parte din joc la un moment dat. Nu incape indoiala ca ierarhia putea fi alta. De o mie de ori alta. Important este ca a fost adusa informatia culturala pe ecran cu o maxima audienta, o adevarata performanta pentru societatea zilelor noastre de oriunde.
A fost un joc. Un joc de spirit.
Nici fotbalul nu a ajuns sa fie pe placul tuturor, darmite acesta gen Who�sWho...
* Chiar si formatia Phoenix, al carei titlu de album l-am folosit aici, este o referinta culturala de anvergura pentru muzica romaneasca, poate chiar mai mult, pentru o atitudine.
Gabriel RECHITEANU
Oana CATANOIU
pp.22-24
Tom KINTER
Luminita CORNEANU
Victor BRAUNER
Adrian GRAUENFELS
Evelina MORARU
Evelina MORARU
Oana MEA
Ionela CHITU
Roby ROTH
Adrian GRAUENFELS
de Oana CATANOIU
el doarme mai putin,el iubeste mai putin
si pe mai multi
el are ochelari speciali si nu vede
decat ce conteaza
el nu ma vede niciodata asa cum sunt
si imi adauga calitati
probabil intr-o zi isi va dori sa fiu
cel mai bun alergator
si atunci imi va mai pune
o pereche de picioare
cel mai grav ar fi daca si-ar dori
sa devin cea mai buna dintre cei mai buni
atunci mi-ar implanta
maini,creiere,ochi si tot asa
pana as deveni un fel de cimitir de oameni vii
Adrian A. NASTASE
Nicu DARASTEAN
Vlad SOLOMON
Gilad BENARI
Irael
Adriana MIREA
Foto: Gabriel RECHITEANU
Mihaita MIHAI-LOVISTE
Ana ASAVEI
Liviu Florian JIANU
Anca DOROHOI
Florin HULUBEI
Madalina IORDACHE
Uca Maria Iov Borussart
Mihai Stan:
- Permiteti-mi, stimat prieten si maestru intr-ale prozei, sa incepem acest dialog cu o afirmatie mai veche, pretext pentru a-l determina pe MHS sa se destainuie cititorilor sai, care nu sunt deloc putini; ce pacat ca o exagerata decenta ii opreste sa infiinteze, precum fanaticii admiratori ai �vedetelor� de azi, un fan-club MHS; zau ca suna admirabil - club al carui dinam sa fie un citat din �Toxicologia sau Dincolo de bine si dincoace de rau�:
�Rar artistul care sa nu simta nevoia de-a se marturisi. Nevoia aceasta nu trebuie judecata ca venind de la vreo neincredere in puterea de penetratie si de comunicare a operei, ci ca un instrument de lucru, de verificare a eficacitatii mijloacelor, in scopul mentinerii acelui tonus moral de care inaintarea are trebuinta si creatia o mereu improspatata motivatie...� Ce aveti de adaugat dupa un sfert de secol? Sau poate de infirmat?!
Mircea Horia Simionescu:
- O, cate fugi si cate morti mi-am numarat de-a lungul portiei de secol ce mi s-a dat! Daca mi-ar ingadui teama de
exageratiuni si fandacsii, as desprinde mai multe pagini ale jurnalelor mele si m-as opri - analitic - la o zi etalon... Apartin categoriei de pacienti care isi dau sufletul in hohote de ras sau cu injuratura de pe buze dispersa ca schijele unei farse.
Uca Maria Iov Brouss.arte
Roby ROTH
Mihaela CONSTANTINESCU
Nusa ILISIE
Nusa ILISIE
Mihai VAKULOVSKI
Alex RUSSO
Rozi BAKO
Gilad BENARI
Victoria DUTU
Denisa Simona STAMATE
Dina CALIN
Cristina PETRARIU
Niculina OPREA
Tom KINTER"
Gyorfi-Deak Gyorgy
Galeria Noua
de Luminita CORNEANU
Ovidiu SOPA
Titu Maiorescu a imprimat, in mintea romanilor, ideea criticului - lider de generatie literara, rol atribuit ulterior lui Lovinescu si lui Manolescu.
Veti spune ca toate astea, in fond, tin doar de cultura si nu privesc societatea in ansamblu. Dar adevarul este ca societatea in ansamblu este reflectia nivelului de cultura al membrilor sai. Aducand pe teren romanesc spiritul critic si discernamantul, deci pentru intaia oara primatul calitatii, Titu Maiorescu a avut o contributie majora la construirea Romaniei moderne.
de Adrian GRAUENFELS
Nascut in 1903 la Piatra Neamt.
La 18 ani se inscrie la scoala de Arte plastice Bucuresti unde picteza peisaje stil Cezanne in spiritul epocii.
Dezvolta in paralel un stil expresionist cu care apare la expozitii minore. Primul sau show este la Galeria Mozart in 1924. Participa la fundatia revistei dadaiste 75HP in Bucuresti.
Dupa o scurta escapada la Paris se asociaza cu alti dadaisti si surealisti la editarea revistei UNU.
1930- Brauner se instaleaza la Paris, cunoaste pe Brancusi (initiere in fotografie) si pe Yves Tanguy care il
familiarizeaza cu conceptele surealiste. Andre Breton comenteaza entuziast prima aparitie a lui Brauner la galeria Pierre in 1934. E subjugat de ochi, de privire, iata : "Puterea de concentrare a domnului K",
"Straniul caz al domnului K" caricaturi ale burgheziei snoabe. Dar publicul parizian nu apreciaza noul curent artistic si in 1935 Brauner se reintoarce la Bucuresti unde ramine pina in 1938 .
Brauner se intoarce la Paris in 1945 ca sa participe la Expozitia internationala a surealismului, la Galeria Maeght in 1947. E acum preocupat de ocult, picturile post belice se fixeaza pe forme si simboluri luate din Carti Tarot, hyeroglife, desene vechi Mexicane. Calatoreste intens in Normandia si Italia . Apare la Bienala de la Venetia 1954 si 1966 . Moare la Paris, la 12 Martie 1966. Pe mormintul din Montmartre s-a cioplit in piatra o fraza din carnetul sau: "Peindre c'est la vie, la vraie vie, ma vie".
****
Aveam exact 20 de ani. In salonul casei noastre din Piata Kogalniceanu ma jucam si eu pe pinza imitind pe cei mari. Victor era pe placul meu, culorile sale extrem de concentrate, atmosfera magica, subtila.. O copie fidela a tabloului "Leul Dublu"( dublul profil al unei tinere cu chip si trup de leu pe care se odihneste o pasare purpurie) ma insoteste in Israel si acum, dupa aproape 40 de ani .
****
Carnetele lui Brauner s-au pastrat . Iata "cheia" creatiei:" Fiecare tablou pe care-l fac este proiectat din cele mai adanci izvoare ale nelinistei mele..."
****
Brauner este un pictor mental, picturile sale sunt miraje ce ascund o fabula. Manifestul artistului e gasit in seria de picturi si obiecte "Mitologie". Omul este infatisat cu tandrete si pesimism totodata, cumva strain de lumea moderna. " Lumea este uneori inspaimintatoare", " realitatea este un lucru teribil de vatamator" dar viata o face acceptabila. Daca la Chirico viitorul este un spatiu mecanic plin de cosuri poluante dominind piete pustii Brauner are viziuni pline de umor si fantezie. Tabloul " La fin et le debut" are un mesaj transcedental : cind viata pictorului s-a sfarsit , opera lui incepe
de Evelina MORARU
Mai tirziu,in adolescenta simteam nevoia impartasirii entuziasmului.Maturitatea m-a gasit mai selectiva si discreta dar cartea Doamnei Ioana Parvulescu a trezit in mine nevoia de a o recomanda confratilor medici.Este o carte epuizata in librarii dar care nu poate lipsi din biblioteca si memoria fiecarui medic roman,indiferent de generatia din care face parte si indiferent de specialitate.
Toate recenziile cartii (Iolanda Malamen, Christian Craciun si recentul interviu cu autoarea al lui Marius Chivu) au remarcat acuratetea pentru selectia bibliografiei care a facut posibila parcurgerea enciclopedica a unui secol prin intermediul a 19 capitole simbolic hotarite. Au fost valorificate cartile, presa, jurnalele, fotografiile, corespondenta, edificiile unui oras, strazile dar si lazile de zestre, pernele, papusile, cuferele, felinarele, trasurile care au purtat oamenii prin anotimpuri, ani, zile bune si rele, cum a fost viata lor...
Un mesaj tonic al cartii este acela ca timpul nu trece pentru unii zadarnic si orice efort devine pretios. Cartea reactualizeaza principii ale unor oameni care in idealul de slujire a tarii au parcurs dificultati pe care putini si le-ar asuma astazi. Este o intimitate creativa in care ne regasim, ne comparam, ne retonifiem. Rochia, privirea, umbreluta
Accentele cad pe capitole asteptate, ca incursiuni in literatura si politica vremii, valurile de influenta occidentala asupra acelei lumi dar surprinzatoarea aplecare asupra impasului medicinei, descrierea modalitatilor de rezolvare, personalitatile implicate, omagierea lor, sunt facute cu veridicitate si nedisimulata afectiune debordanta, magulitoare si tamaduitoare: �La fel de activi si omniprezenti ca boala insasi sunt numai medicii. Daca toti barbatii secolului 19 par a avea mai multe perechi de maini, medicii-putini la numar-fac, fiecare, cat mai multi barbati, cu mai multe perechi de maini la un loc� si evident �Carol Davila face el singur cat mai multi doctori laolalta�. Figura legendara prin probitate profesionala, generozitate si devotament, numele i-a fost desigur preluat de Universitatea de Medicina din Bucuresti.
Tanara doctorita imi imaginam deseori ca pot trece in alt timp dorindu-mi sa fiu unul dintre doctorii Casei Regale pentru a ingriji acei frumosi copii dar mai ales mi-as fi dorit s-o fi putut salva pe Regina Maria. Doamna Ioana Parvulescu,dand viata preocuparilor noastre si innobilandu-le mi-a trezit dupa ani dorinta de participare alaturi de acei deschizatori de drumuri, in vremurile cand �capul familiei e adesea moasa, bona si medic�; vremuri memorabile in care barbatii stiu surprinzator de multe lucruri pur feminine iar nasterea si alaptarea pruncilor lor ii preocupa la fel ca si problemele statului.Veghea materna prin ochii tatalui a fost doar inceputul dupa care, in epoca marilor descoperiri, s-au perfectionat preparatele de lapte praf, salvatoare de vieti omenesti, un alt rezultat al implicarii barbatilor. Din pacate femeile au fost cele care mai tarziu au recurs in exces la aceasta metoda periclitand alimentatia naturala, darul divin esential pentru viata copilului, fapt implicat in multe perturbari nutrititionale si afective pe termen lung.
Impresionanta preocuparea pentru viata medicala, pentru starea de sanatate a tarii, prezentarea acestora in contextul European si mondial, surprinderea unor aspecte prea putin cunoscute si mediatizate, ignorate sau dominate de o nemeritata blazare. Ioana Parvulescu patrunde intr-o intimitate care inalta, redesteapta idealuri si impune reflectii tuturor categoriilor de varsta: studenti aspiranti la profesia medicala, tineri practicanti revoltati, seniori cuprinsi de blazare sau dezamagire, un balsam pentru rarii si iremediabilii entuziasti. Argumentele marturisite pentru aceasta preocupare sunt :
-bunicul medic, biblioteca in care amintirile doctorului Severeanu au fost pastrate,
-citirea pasionata a publicatiei �Mama si copilul� a Mariei Rosetti
-este citat �Raportul general asupra igienei publice� intocmit de Nicolae Georgescu.
Cunoscand prin relatarile autoarei etapa aceea, poate odata cu juramantul lui Hipocrate tinerii absolventi de facultate ar trece de la teoretica misiune initiala la inegalabila pasiune pentru idealul propus, la construirea zilnica de obiective creatoare de repere pentru alt secol, uimiri si certitudini pentru un alt scriitor intrat desavarsit intr-un rol , tot atat de minunat implicat in menirea inegalabila a medicului; asta desigur mult mai tarziu pentru ca asta este conditia genialitatii, aparitia rara dar existenta perena�..
Intimitatea secolului 19 este definita major: oameni, locuri, fapte si mai ales nelinistea febrila a fiecarei prezente de a se insera eficient in ceea ce-i era destinat a face: reforme organizatorice, corectitudine si munca pentru libertatea si devenirea tarii.
Cartea este purificatoare si accesibila prin lipsa comentariilor pretioase, prin alegerea unor detalii perfecte, creatoare de atmosfera si mai edificatoare decat imagini, fotografii incat unor personaje aproape le astepti salutul ceremonios.
Atmosfera faptelor este capabila sa creeze decoruri surprinzator de reale: orice medic poate simti fizic efortul lui Davila de a fi punctual in orice conditii, rigoarea exigentei personale extinsa firesc asupra colaboratorilor, generozitatea pentru tineri, impatimirea pentru actul medical eficient si mai ales insusirea principiului preventiv, eforturile permanente, neglijarea propriei sanatati. Poti simti si retrai atmosfera unei zile de munca de atunci, sub cerul acela, asteptind rasaritul si fiecare apus, participind la victorii si infringeri...
In 1861 a fost infiintat un azil pentru orfani si apoi o scoala speciala pentru surdo-muti. Cuplul Ana si Carol Davila a initiat astfel conceptul actual inca de pediatrie sociala. Venit pentru cativa ani, Davila a ramas in ?ara care i-a devenit destin, o viata. Poate exista o pilda mai vie
In Bucuresti atunci se perindau anii secolului in care statuia Libertatii si schelele din jurul ei erau inca in capitala Frantei; atmosfera este perfect creata de precizarea reperelor istorice, economice, politice si literare si legate de ele caracteristicile omenesti ale barbatilor, femeilor, copiilor lor cu hainele, jucariile, jocurile, cartile si temperamentele proprii descifrate prin marturii emotionante, adesea scrisori, semnaturi celebre, alinturi, intimitati...�un secol greu de scrisori�..Ceremonios introdusi in scena, �ei, ele, copii lor� sunt dependenti dramatic de starea lor de sanatate,obsedati de ea, tematori si atat de demni! Numele copiilor rezoneaza tainic: Liviu, Ioanina, Libertate, Caprioara, Pia, Lilica. Dar, �dintre sute de catarge� multe erau frante de boli pe atunci fara leac, in special infectii: remediul ramanea numarul mare de copii in confruntare cu destinul.
Calatorind in intimitatea epocii evoluam intr-o alunecare in timp, mentalitati si idealuri si firesc ne magnetizeaza zone de interes motivat de preocuparile noastre profesionale. Intoarcerea in timp are totusi caracterul unui zbor cu zbateri de aripi in etape, cu planari line spre crimpeie unde urmele vietii par calde, palpabile, ca zbuciumul unei inimi uitate.
Cartea ilustreaza modele de via?a individuale sau colective si are capacitatea de extindere a receptivita?ii dincolo de limitantele hotare ale timpului fiind parca scrisa in timpul unui popas sub curcubeul zeilor ?i transformata luminos in tablouri ilustrind imagini de ?ara, ora?e, strazi, case, toate dominate de intima umbra umana. Se prezinta pana la detaliu actiuni de succes sau e?ecuri (organizarea asistentei de urgenta, �eroarea chininei�, speranta lui Davila cronometrata pentru actiunea farmacologica a medicamentului, impostura, ignoran?a, mentalita?i depasite dar si unele persistente). Insufletind statuile, autoarea le transforma in icoane si simboluri care patrund in intima menire a fiecarui doctor,rascolitoare,purtatoare de semnificatii. Revenirile devin
Muzeul Astra -Brasov
http://www.mab.ro/en/17_20/06en_aman.htm
Ministri,revolutionari,gazetari,cel mai bun primar al Bucurestiului (Pake-Protopopescu), poeti, profesori, platesc tribut bolilor, ignorantei si limitelor timpului.Gripa era ca si astazi vedeta, chiar daca dupa 1890 Louis Pasteur confirma descoperirea virusului influenzei. In tara, sub bagheta inegalabilului dirijor Carol Davila s-au format medici remarcabili: Formion, Severeanu, Marcovici, Turnescu, Vladescu, Baras, Cretzulescu, Istrati; progresele igienico-sanitare rivalizeaza cu cele edilitare si sunt un punct forte in organizarea serviciilor sanitare pentru viitor. A fost si perioada cristalizarii vietii universitare. O problema ramasa extrem de actuala este ca �medicii de pe la 1900 iau in serios toata gama pericolelor pe care ceilalti oameni se intrec sa o diversifice.�
A fost etapa in care chiar fascinatia anatomiei avea justificarea eforturilor de cunoastere perfecta a corpului uman pentru ca �fiecare din noi este o lume intreaga�. Rigoarea comentariilor privind viata medicala reconstituie epoca, segrega categoriile umane prin stil, idealuri, reactii in confruntarea cu dificultatile:ei luptau sa obtina ceva, acum se pleaca din tara...
�Acesti oameni minunati si vietile lor trecatoare� ofera detalii care intregesc tabloul unor oameni angajati pentru anularea inertiei si initierea progresului. Cartea redesteapta disponibilitatea umana pentru perfectiune.
Cunoastem si un Davila implicat in viata culturala a capitalei (finanteaza publicatii, salveaza prima expozitie a lui Grigorescu, participa la prima Expozitie Universala de la Viena, apoi la Paris unde in 1900 sunt expuse instrumente muzicale, aparate medicale si portelanuri romanesti. Exista o calitate a relatiilor interumane pentru cei fara identitate a preocuparilor stict profesionale ci apartenenta la un ideal si astfel existau teme majore durate prin intilniri destinale, inrudirea lor, schimbarea impresiilor si crearea impresiei cu rol covirsitor in perindarea utila a timpului. De altfel venirea Regelui este considerata un reper pentru �sorocul schimbarilor�. Creator al unui sistem medical militar si civil exemplar, Carol Davila merita sa detina titlul unui subcapitol de exceptie �Incredibilul Carol Davila�, iar concluzia formulata de autoare este pilduitoare: cel ce adusese tarii eminente servicii avea inscris pe cartea de vizita un singur cuvint, numele inconfundabil, DAVILA. In 40 de ani de concept Davila s-a obtinut mai mult decit si-ar fi putut dori oricine in conditiile de atunci; adevarat reformator, Davila a oferit un sistem organizatoric solid . In 1893 un scriitor citat de autoare afirma ca trebuie sa ai incredere in domnii doctori si capitolul 8 se incheie optimist: �bolnavii au cistigat in cei 40 de ani cati trecusera de la venirea lui Carol Davila macar un lucru esential: increderea in domnii doctori�. Responsabilizindu-ne drept oameni ai viitorului autoarea ne reproseaza discret ca am pierdut mult din entuziasmul inaintasilor si acest adevar este semnificant pentru multe dintre nereusitele noastre; datoram mai multa implicare pentru oamenii a caror idealuri ne-au marcat traectoriile si ne-au oferit certitudini.
Cartea degaja o forta spirituala unica, atat de necesara in tagma medicala acum! Simt ca merita sa apreciem si noi ca pe o coincidenta fericita o carte care este o invitatie la retraire, ca o privire posibila in fantana tineretei fara batranete a lui Ispirescu, si sa-i multumim!
Depasind barierele timpului doamna Ioana Parvulescu a transformat prin emotionanta truda tarimul documentelor si labirintul atitor evenimente in lumina dumnezeiasca invitindu-ne sa luam ca model forta sufleteasca a acelor oameni.
In contextul starii de sanatate a tarii si a Europei dupa 1800, in iuresul atator evenimente istorice, dar si a framantarilor zilnice, boala era o tovarasie trista, ingrijoratoare, bulversanta, seceratoare de destine. Statisticile sunt clare si cauzele de deces sunt riguros trecute in revista : hepatita, difteria, tuberculoza, bolile copilariei. Unele dintre ele se impun si astazi in atentia organizatorilor de sanatate.
Morbiditatea prin boli venerice domina si era cunoscuta chiar la personalitati iar alteori era doar banuita, �tratata� cu discretie�
Raportul asupra morbiditatii arata atunci ca nu eram atat de diferiti de alte tari europene. Astazi, decesele prin ciroza hepatica ne situeaza pe locul II in lume, iar hepatita si tuberculoza pulmonara au prevalente inca ingrijoratoare. Mortalitatea infantila ar trebui sa ne creeze frisoane iar evolutia natalitatii sa ne dea de gandit sub diversele ei nuante.
Cartea urmareste o multitudine de destine implinite, reprezentative ca modele de viata dar si destine abia schitate, abia creionate de fumul legendei si ne permite patrunderea intr-o realitate situata dincolo de oglinda degradata de vreme, clarificata magistral si devenita aproape tangibila. Cunoastem o Iulia Hasdeu cu personalitate puternica si caracter tanar, avangardist, curmata din evolutie ca un semet copac inghetat in explozia primaverii
Sanatatea era o sansa. Educatia implica si starea de sanatate. Este impresionanta evocarea povestii lui Ivan Turbinca, inselatorul mortii care salveaza de la moarte copii in contextul realitatii crude ca mortalitatea infantila era si este inadmisibil de mare! Este necesar sa stim toti cum se focaliza grija pentru copii in acea epoca in care nu existau sute de fundatii si asociatii nonguvernamentale de protectie a copilului. Serviciul sanitar pentru copii abandonati a fost initiat de Davila si a inlocuit celebra traditie a �copiilor abandonati in cutii�
Publicatia �Mama si copilul� a Mariei Rosetti era prima publicatie dedicata puericulturii. Aici Maria Rosetti marturiseste tragica experienta traita,singuratatea pustiitoare, recea depresie a celor care au pierdut un copil; povestea devine o pledoarie pentru preventia bolilor si importanta adresabilitatii la medic. Multe personalitati ale vremii au trecut prin aceasta cumplita experienta: Maiorescu, V. Pogor, I.L. Caragiale, Carol I (a pierdut pe Maria, copilul care vorbea doar limba romana), Macedonski, B. P. Hasdeu.
Contraceptia nu exista. Copii se nasteau dupa voia lui Dumnezeu si traiau sub umbra sperantei. �Scrisorile ascunse in plic sunt cel mai frumos mod de a crea intimitate� atunci cind persoana a doua lipseste. Genul epistolar al secolului a fost bijuteria de pret a cartii, colorand momentele unor zile, cerul, masurand intensitatea soarelui si tulburarea oamenilor, nivelul lor de cultura, starile emotionale si calmul comunicarii rationale. Prin scrisori �viata intra in carte,cartea intra in viata si cartea intra in carte�
Este ca intr-o poveste in care imagini impietrite se insufletesc si functii, oameni, factori de influenta, modele comportamentale si antimodele delimiteaza clar moralitatea de imoralitate fara nici-o urma de imund. Ierarhia simbolica a unor personaje nu distruge interferentele firesti. Autoarea a utilizat magnific sansa de a scoate la iveala durabilul si continuitatea unei epoci prin forta cuvintelor prin care se recunoaste idealul inca viu ca viata merita traita pentru a lasa in urma copii, o casa, o gazeta,un spital,un azil sau �un nume adunat pe-o carte�, caci �vietile sunt trecatoare-visele nu�.
Noi insine partasi ai despartirii de un secol, constientizam ca fiecare om are un destin, un rol social prezent dar putini dintre noi vor oferi ceva esential viitorului; important este sa nu ne ratam sansa prin neimplicare.
Minunatele destine care au dublat� vietile lor trecatoare�au fost relevate de autoare cu nostalgie, ardenta pasiune si tainica implicare spre fapte din trecut constituind o punte pentru viitor: �unde...cine..., ce si cum.�..arcuind ca un curcubeu intrebarea finala: �unde, incotro?�
de Ionela CHITU
Primul lucru pe care l-am facut la Roma, a fost sa merg la un supermarket. La casa, asteptindu-mi rindul ,am observat in fata mea, o fetita cam de vreo 5 ani, cu parul rasfirat fara o logica anume si picioare desculte. Mai tirziu aveam sa aflu ca fetita locuia aproape de locul unde abia ma instalasem eu. Erau tigani sirbi ce locuiau cu cortul pe camp.
La casa, dupa ce a platit ceea ce a cumparat, am auzit-o pe micuta spunand: �grazie�
Apoi am aflat ca orice vinzator, fie ca ai cumparat ceva dintr-un supermarchet, sau de pe o taraba din piata,ori de la coltul strazii, iti va multumi politicos. In cazul in care se intimpla sa multumesti tu primul, acesta va raspunde negresit: �grazie te�.
Am vizitat multe la Roma. Dar ceea ce m-a impresionat de la sosire, au fost bunele maniere pe care nu ma asteptam sa le intilnesc la micuta cu par ravasit, care nu cred sa fi mers nici macar o zi din viata ei la gradinita, dar care si-a insusit totusi foarte bine un lucru elementar de bun-simt.
Romania, o tara la granita dintre Orient si Occident�
de Adrian GRAUENFELS
Cu aceste cuvinte il descrie Peggy Guggenheim pe Brancusi de la care tocmai cumparase un bronz botezat "Pasarea cerului".
Suntem la Paris in anul 1940.
Voila Brancusi : taran-sculptor si jumatate fotograf.
Necunoscuta pasiune publicului, sculptorul de origine romina Brancusi (azi considerat cel mai mare sculptor al secolului XX ) era fascinat de fotografie .
Dupa o intilnire cu Edward Steichen in studioul lui Rodin in 1907 Brancusi incepe sa fotografieze propriile sale opere, tratand fotografia ca un complement al artei sale. El pune pe roate un sofisticat atelier foto adiacent studioului sau din Montparnasse, jongland cu 6 modele diverse de camere de luat vederi si 2 aparate de filmat.
Fotografiile sale completeaza opera sa sculpturala, ele devin o parte necesara procesului creativ. In anul 1956 la moartea artistului la Paris, Centrul de arta Pompidou mosteneste o prestigioasa arhiva continind peste 2000 de fotografii si negative. Cateva expozitii, ultima fiind organizata recent la Venetia de fundatia Peggy Guggenheim dezvaluie pe Brancusi-fotograful. Expozitia prezinta subtilele detalii ale relatiei
Brancusi lucra cu greu in lemn, marmura si bronz, munca inainta dificil, intr-o perpetua lupta cu formele si texturile operelor sale . Doar 250 de opere realizeaza artistul, in cei 50 de ani de cariera.
Fotografia permite sculptorului sa tranzitioneze formele sale simple : pasari, pesti, capete umane in mediul fluid al luminii.
"Intilnim un gen nou de sculptura facuta cu camera "
explica d-na Marielle Tabart responsabila celebrului " Atelier Brancusi" instalat la centrul de arta moderna Pompidou din Paris.
Tabart ne invita sa vedem "Torsul unui Tanar"
piesa finisata in 1924 - comparabile sunt ghipsul cu alternativa sa - printul de emulsie de argint cu care se lucra prin anii 20. Fotografia e mai buna decit modelul admite Tabart. Efectele fotografice ne incanta in " Muza Adormita II " -1934 , aici Brancusi foloseste ingenios deformatia optica a lentilelor ce alungesc dramatic umbrele subiectului. Contrastul alb negru extrem ne aminteste de pictura metafizica, de angoasele unor peisaje amenintatoare in jocul luminilor terne. Dar, aceste fotografii oricum le-am percepe, nu ating sublimul sculpturilor. Marele fotograf Brassai spunea : "Brancusi nu stie sa faca poze bune" ; un alt expert al contrastului Man Ray ne atrage atentia ca mai toate cliseele sunt ori subexpuse ori supraexpuse.
Insasi d-na Tabart anuleaza expunerea unei serii intregi de fotografii
In atelierul lui Brancusi
facute de sculptor in dorinta de a incerca noi camere de luat vederi.
"Nimic extraordinar aici" ne spune Marielle, subiectul la Brancusi este creatia in sine.
Artistul experimenta frecvent superimpozind imagini peste repetate negative ale subiectului in mod similar cu experimentele facute pe placi fotografice de prietenii sai surrealisti.
Dar cateva negative capteaza total sufletul lucrarilor sale. La Venetia o serie de 9 fotografii ne prezinta bustul - Prometeu 1917 - in diverse
ipostaze : bronzul lustruit in lumina rasaritului ,la apus, intunecat de o eclipsa , un adevarat melanj al luminii cu fortele proteice ale naturii.
Intr-o eleganta fotografie din 1936 Brancusi plaseaza un spot de lumina venind din plafon direct pe " Pasarea Cerului". O lumina difuza inconjoara marmura neagra rece un fel de aura a spiritului statuii. Brancusi isi numea sculpturile :" bucuria sufletului eliberat din materie" .
La fel si fotografiile lui isi merita locul sub cerul Montparnassului impreuna cu " Cocosul", " Muza", "Coloana Infinitului" ..imaginile capturate de sculptor aduc trecatorului senzatia unei plonjari nostalgice in Impasse Ronsin, locul in care Brancusi isi expunea statuile spre vanzare, loc despre care el insusi spunea ca este " O cava plina cu minuni " .
de Adrian A. NASTASE
Momentele de intimitate ne fac sa descoperim pe cealalta persoana, si sa ne lasam descoperiti. Nimic nu se poate compara cu acele clipe in care doua persoane se contempla, cand parca cei din jur sunt la milioane de ani lumina, cand prezentul se scurge printre degete iar sentimentele se lasa libere furate de magia momentului. Sunt momentele de iubire, de intelegere reciproca, de tandrete sau doar o joaca nocturna.
Nu stiu cat de fanteziste sunt aceste randuri, dar intimitatea presupune de multe ori o doza mai mare sau mai mica de fantezie.
de Vlad SOLOMON
Uneori
Ma ascund intr-un colt
Si astept,
Vrand sa vad ce voi face.
Ma observ cu rabdare ani intregi;
Dar asteptarea ma epuizeaza,
Caci dau din colt in colt,
Incercand sa ma ascund de privirea mea atenta,
Care ma urmareste dintr-un colt.
Alteori fur un colt de camera
Si raman singur,
Intr-o camera cu trei colturi,
Incercand sa ma ascund
De mine insumi.
Dar, si acum, ma prind cu usurinta,
Descoperindu-ma in vreun colt,
Sau chiar in toate cele trei colturi
Ale camerei mele.
- Pune coltul inapoi,
Imi spun mustrator,
Stii bine ca nici coltul asta
Nu-ti apartine.
De cele mai multe ori,
Neputincios,
Renunt sa ma mai ascund de mine.
Ma asez in toate cele patru colturi
Si privesc inspaimantat
Spre mijlocul camerei.
M-as apropia de mine,
Daca mi-as intinde o mana de-ajutor,
Dar ar trebui sa vin spre mijlocul camerei,
Pe care nu-l cunosc,
Traind numai prin colturi�
Si apoi mijlocul nu are nici un colt
In care m-as putea ascunde
De mine insumi.
www.deviantart.com/deviation/22575197
de Irael
mai marele dezinteres al elevilor. Profesorul povestea� anecdote� din experienta la clasa.�Mi-am amintit acut, de Marica. Le-am povestit prima mea ora de germana. Acum stiu ca as vrea sa vorbesc despre Marica nu numai prietenilor, ci lumii intregi.
N-am mai vazut-o si nici n-am mai vorbit de multi ani, dar gandul la ea este la fel de cald.
A fost profesoara mea de germana, in satul natal. Am vizitat-o peste multi ani, cand fiul meu terminase primul an de scoala, in Germania, unde se stabilise intre timp. Mi-a aratat atunci caietul meu de germana, primul, care continea o singura lucrare scrisa, o compunere. Il pastrase cat timp eu facusem liceul, facultatea, stagiatura, ma casatorisem, nascusem,crescusem un copil, umblasem� dintr-un colt in altul
al tarii si apoi ajunsesem la ea acasa, in Germania.
Eram in primul an de liceu, cand am aflat cu stupoare ca voi face limba germana. Mi se parea atat mie cat si colegilor cea mai cumplita limba. Preferam rusa. Aveam o repulsie care s-a transferat automat catre cel / cea care ar fi venit la clasa sa predea aceasta materie.
ca in fata clasei sta nemiscata, cu catalogul in brate, profa cea noua.
Blonda, cu parul lung, cu breton, prognatism,� supla, gracila chiar, cu o fustita scurta si cisme lungi, parea o adolescenta intarziata. Era o prezenta neconformista, mai degraba semana cu noi, elevele, decat cu profesoarele noastre, toate femei foarte sobre, indiferent de varsta. A stat asa, demna si linistita, neclintita, pana toti am amutit pe locurile noastre, in picioare. Cand linistea a fost deplina, ne-a spus zambind:
"Gutten tag!" Am raspuns in cor: "Buna ziua!" A inclinat din cap a nemultumire, pastrand acelasi zambet cald, larg: "Nein, sagt mir bitte, Gutten tag !" N-am avut incotro si am raspuns, toti "Gutten tag!".
"Nehmen sie platz, bitte!" Nu stiam ce inseamna, dar eram fericiti ca ne putem aseza. S-a prezentat in germana si a strigat catalogul. Primul strigat a raspuns "Prezent". A inclinat iar din cap a nemultumire si a spus: "Here!". Am raspuns fiecare asa cum ne-a cerut si a inceput cea mai fascinanta ora din viata mea. Abia la sfarsit am realizat toti, ca vorbisem numai in germana, toata ora. O priveam cu o nedumerire ametitoare, pe zana blonda care ne vrajise.
Au urmat alte asemenea ore, in care limba germana ne era picurata in suflet. Desena, canta slagarele la moda (Una paloma blanca, imi amintesc) sau lucrari celebre (O Tahnenbaum) vorbea despre clasicii limbii germane, facea joc de rol, dialoguri si alte minunatii nemaintalnite in scoala aceea rurala. Orele zburau si noi
La sfarsitul primului trimestru, cred, ne-a dat prima lucrare de control. Orele de pana atunci fusesera ca un joc. In fata caietului (ne ceruse sa aducem un caiet special pentru lucrare) aveam trac si nu puteam inghiti nodul din gat.Ne-a cerut sa facem o compunere in limba germana in care sa folosim tot ce invatasem pana atunci. Am scris mult, cu verva, stiam o multime de cuvinte, expresii. Abia dupa ce s-a terminat ora si am predat caietul au inceput remuscarile. Stiam ca aveam multe greseli de ortografie. Ma asteptam la o nota mica. Eram obisnuita ca pentru fiecare greseala sa se scada un punct si cand ma gandeam cate greseli aveam, mi se facea rau. Cand ne-a adus lucrarile am fost toti uimiti sa aflam ca nu erau decat noate foarte mari, cu plus si felicitari. Mi-am primit caietul cu o strangere groaznica de inima. Era 10
plus cu felicitari. Eram complet nedumerita si cu un simt al dreptatii care nu-mi dadea liniste, am cerut explicatii. Nu pot primi acea nota cand in caiet sunt multe corecturi cu rosu. A zambit si mi-a spus ca, daca dupa numai un trimestru de germana am reusit sa scriu o compunere de zece pagini, inseamna ca merit pe deplin nota. La fel si cei ce au scris numai o jumatate de pagina. Eram toti atat de uimiti si
incantati de aprecierea laudativa a profesoarei noastre ca va puteti imagina cu cat avant am continuat sa invatam limba care nu mai era deloc antipatica, era limba ei, pe care noi reusisem atat de repede s-o iubim.
Ea a pastrat doua caiete. Al meu si al unui coleg de clasa. Le-am revazut in casa ei din Germania. Biblioteca de acolo era goala. Nu putuse lua cu ea cartile care umpleau peretii casei de aici, dar luase si pastrase acolo acele caiete.Ele fusesera martorele tuturor schimbarilor din viata ei, dovada vie a harului ce-i fusese dat celei ce avea�sa fie profesoara inimilor noastre.
de Mihaita MIHAI - LOVISTE
- Ziua buna, bade Ioane! dadu binete taranca. Nu ti-e frica sa petreci atata vreme printre uriasii astia cu coarnele ascutite?
- Buna sa-ti fie inima, mai femeie!, raspunse ingrijitorul comunal, lovind un taur ce se uita chioras la om, voind parca sa-l infrunte.
Sub puterea loviturii, animalul se supune intrand ascultator in grajd. Ion Bacanu rasufla usurat, proptindu-si coatele pe latul de sus al gardului, uitandu-se atent la cea care ii daduse binete.
- Da', unde ai plecat, fa, Teodoro, asa cu noaptea-n cap? Sau ai terminat cu munca si vrei sa te vanturi pe la oras?! Vaz ca te-ai primenit ca pentru duminica, spuse barbatul pe un ton ironic, fara a raspunde insa la intrebarea ei.
- Ia, mi s-a facut de duca!... Mi-o fi ajuns cat am robotit toata vara, vine taioasa replica boisorencei.
- Te vanturi ai?... Vantura-te, fa, Teodoro, ca nu e pa bani! zambeste cu subanteles gospodarul.
- Vanturat din asta sa-ti dea Dumnezeu dumitale, zise cu naduf munteanca. Eu am procest la Ramnic. De doi ani de cand ma judec cu Gogu lu' Culita al Nicului. Pentru pamantul ce-l mostenesc de la mama, in Mesteceni. Can' s-a stricat colectiva, el a pus stapanire pe locul nostru. Zice ca-i al lui, pune-i-l-ar Dumnezeu pe ochi. Ca am ramas cu o gramada de polog nestrans Su' Fata Plaiului. Tare mi-e teama ca-l ploua. Se strica si m-am ostenit de pomana, mai spuse femeia, departandu-se de Bacanu si taurii lui.
O vreme femeia contempla natura minunandu-se. inca de copila a cutreierat de nenumarate ori aceste locuri. De pe culme insa totul pare altfel. Se cruceste de puterea lui Dumnezeu. Desface baierele traistii si rupe o farama de paine, mestecand-o incet. Vremea a cernut peste ea toate florile celor saizeci de primaveri.
Teodora priveste inca o data spre Boisoara in semn de ramas bun. Coboara apoi pe Dealul Mlacii catre Cimitirul Eroilor. De aici soseaua se lasa peste Titesti, sat mare, adunat, cu buni gospodari. taranca paraseste firul drumului, taind campul gol, pe poteca ce duce catre Bratovesti si Clocotici. Curand insa iese iar in fasia alba, ce se pierde prin Copaceni spre Racovita. Aceste asezari cusute pe firul vaii, seamana mai degraba cu niste catune, nicidecum cu o asezare mocaneasca. Casele mici, cu garduri rupte ascund oameni nevoiasi. Ei nu aduc cu barbatii boisoreni, acesti napraznici stapani ai muntelui. in Racovita, valea se largeste, transformandu-se intr-o pajiste cuminte, muncita inca de la inceputul lumii de zbuciumul Oltului - gustere cu solzi de argint.
In defileu, munteanca isi leaga traista de brat, urcand pe puntea ce spanzura deasupra suvoiului inspumat, care izbeste malurile, mancate de coltii nevazuti ai fiarei. Nimic pe lumea asta nu o inspaimanta mai mult ca aceasta punte suspendata peste apa ce nu se mai sfarseste. isi ia inima in dinti, prinzandu-se cu mainile de cele doua cabluri cu miez de otel. Paseste cu mare greutate pe scandurile groase, din stejar, care tremura fara ragaz, leganandu-se in toate partile. Femeia isi intrerupe des mersul impleticit. Priveste ingrozita valmasagul navalnic al apei. Oltul bolboroseste din bulboana in bulboana. Spumega si se izbeste turbat de cremenea impasibila a pietrei. Gatlejul stancos, scobit de furia suvoaielor, se largeste apoi intr-o lunca vasta si matasoasa. Scapat din stransoare raul se odihneste istovit. Se rasfata in meandre maloase albastru-verzui. Teodora mai are de strabatut doar putin din podul "Dracului", cum ii spun mocanii. in cele din urma ajunge pe celalalt mal. isi face cruce, multumindu-i lui Dumnezeu, ca a scapat teafara din aceasta grea incercare. Ametita se aseaza pe un petec de iarba. inca speriata isi arunca ochii spre puhoiul nelinistit ce se zvarcoleste, incolacindu-se furios inaintea capcanei de piatra, in crancena batalie din defileu. Pe malul abrupt sta agatata mica si posomorata halta Cornet.
* * *
Trenul personal intra zgomotos in Ramnicul molesit de caldura, oprindu-se intr-un scrasnet de saboti si tampoane. in gara pustie coboara navetistii si cativa tarani. Pornesc grabiti spre treburile lor. Cu traista pe umar, Teodora apuca pe bulevardul ce duce spre tribunal. Forfota orasului o incomodeaza vizibil. Claxoanele masinilor ii sparg timpanele. Pe trotuar, orasenii trec grabiti, izbind-o din toate partile, incurcand-o la mers. Ajunsa la capatul strazii, taranca se hotaraste sa traverseze soseaua, care taie orasul de la Nord la Sud.
Paseste cu teama pe asfaltul cenusiu-inchis. O masinsa opreste cu zgomot chiar sub nasul ei, aproape atingand-o. Boisoreanca transpira toata. O sudalma grea porneste din gura omului de la volan. Ea lasa impresia ca nu o aude. Pe cealalta banda de circulatie, un Oltcit alb abia de reuseste sa opreasca. Un val de emotii cuprinde din nou trupul tremurand al femeii. Vadit tulburata, calca pe celalalt sens al soselei. Un taxiu o evita in ultimul moment. Taximetristul coboara nervos si amenintator.
- Tampito, n-ai vazut rosul semaforului? Vrei sa ma bagi la puscarie? taranca idioata, de la coada vacii! De ce nu stai acasa, daca nu stii sa treci strada?! Cretino! striga rosu de manie soferul, scuturand-o de brat.
- N-am vazut, domn'e! Da-mi pace! Nu vezi ca sunt necajita!? Am procest cu Gogu lu' Culita al Nicului. De suparare n-am mai vast coloarea la asta... Cum ii zice? Ca nu nimeresc...
- Sigur, acum nu mai nimeresti! Dar in strada cum de-ai nimerit?! intreaba omul pe un ton potolit, aproape ironic.
- La noi in sat nu e d'estea. Se sperie vacile. Urla cainii si scuipa pisicile! Da' boii e blanzi. Dumitale nu stii! Se fereste de om! Poate sa-l vaza in mijlocul drumului. il ocoleste! Nu da peste el, adauga cu subanteles femeia.
Taximetristul ramane fara replica, privind in gol. Nu intelege el mare lucru, din spusele tarancii. Asta ori e nebuna de legat, ori isi bate joc de el. Din spate, coloana de masini incepe sa claxoneze. Scuipa scarbit in directia celei care l-a pus in incurcatura. Urca grabit in masina, demarand pe asfaltul lipicios al bulevardului. Teodora traverseaza si ea trotuarul, urcand voiniceste scarile mari ale tribunalului.
* * *
[...]
in curtea larga, Ion Bacanu loveste cu bata lui noduroasa in stanga si-n dreapta, luptandu-se sa bage taurii in grajd. Multumit de munca sa, sta acum cu coatele pe latul gardului, privind la trecatori. Ajunsa in dreptul Grajdului Comunal, Teodora da binete. ingrijitorul nu-i raspunde. O lasa sa mai faca cativa pasi. Abia atunci o intreaba:
- Ai castigat procestul, fa, Teodoro, sau te-ai vanturat degeaba la Ramnic?
- Ce-ti pasa dumitale? spuse cu naduf munteanca.
- Ia, te-am intrebat si eu. Acu' de ce-ti sare tandara? Ca n-am zis nimic rau! Numa' ca eu stiu ca grangurii aia mari de la Ramnic face dreptate la �al care da mai mult.
- Drept ai vorbit, bade Ioane! Dumnezeu, dragutul, le da la toti dupa inima. Grangurii de care ai pomenit dumitale si-au vandut sufletul necuratului. Stai si cugeta ca-i vine el randul si lu' Gogu lu' Culita al Nicului. 'al de sus nu doarme. Ne vede pe fiecare, mai spuse femeia pierzandu-se pe drum catre casa.
Soarele a asfintit de mult. Peste sat pluteste inserarea. Prin case s-au aprins lampile. Se vor stinge curand una cate una aducand somn greu peste genele obosite ale satenilor. Linistea domneste peste tot. Se aude doar susurul vaii Boisoarei, fir de arnici verzui, abia despartind pajistile incarcate cu flori, calatorind cu putinele-i ape prin chei, aici mai largi, aici mai inguste si grabind catre fluviile, marile si oceanele lumii.
(Proza din volumul "Irecuperabilii", Editura Almarom, Ramnicu Valcea, 2003)
de Liviu Florian JIANU
ca pe un batran
care se masturbeaza
privind ce adevaruri
se dezbraca pe
Pamant...
de Florin HULUBEI
- Hey, motherfucker, uita-te pe unde mergi, borracho!
Mexicanul care vindea hot-dog in fata cladirii de birouri se abtinu cu greu sa nu-l pocneasca. Emigrase in Romania din cauza unor probleme cu justitia, nu stiu ce violente in familie, chestii. Se vedea pe fata lui ca nu stie multe, dar acum cred ca si-ar fi pierdut slujba daca-l altoia. O incasase odata, venind mai machit decat acum, seara, prin fata tejghelei astuia, cind ii rasturnase un bol cu mustar in plina strada si stropise ciorapii unei curve nenorocite care spunea ca-i luase de la ultimul shopping din Milano. �Si, ce? Nu mai avea bani sa ia altii, parasuta dracului!�
In birou, unde ajunse cu mare greutate, cu liftul totdeauna gol, pentru ca ceilalti nu urcau niciodata in compania lui �stilata�, sticlele zaceau pe covor, computerul avea pete de cafea pe carcasa si un prezervativ atarna de lustra.
- De ce bei, nenorocitule? Ce bei atata? Ce dracului am facut sa am un fiu atat de nenorocit, alcoolic, dement ca tine? Ai bani, patron esti, firma merge bine, evident pentru ca sora-ta se ocupa de tot, ai putea sa ai orice femeie din orasul asta doar formand un numar de telefon! De ce bei atata? urla taica-su cand il vedea cu sticla in mana.
"De vreme rea, de pampas, de dragul aventurii sau ... demisec"
Raspunsul din urma il bagase pe taica-sau in spital, ultima oara. Ultima oara cand se vazusera la gratarul prilejuit de nunta Elenei, sora-sa cea
Adevarul e ca, in viata dezordonata pe care o ducea, exista un singur status quo: aceasta lupta continua, o cursa contracronometru fara sfarsit, cu sinele imbibat de alcool, cu sticlele de Chivas si ploile de sampanie, cum ii placea sa spuna. Nimic altceva nu mergea: femeile il paraseau la prima cearta (Ce cearta? Razboi in toata regula!), copiii se fereau de el ca de dracu� gol, pana si vecinii de pe strada lui il ocoleau, afacerile lui erau varza, Universitatea nu mai castiga niciun meci.
Sfarsea programul de fiecare zi cu un popas lung intr-unul barurile de lux ale Bucurestiului. Carnet nu mai avea de mult, dar ocolea rutele principale cu Bentley-ul si parca mereu ca-n Texas, cu viteza, aproape spargand bordurile trotuarelor din fata intrarilor in localuri. Oricum politistii se fereau sa-l mai abordeze. Scandal, sticle sparte, avocati, amenintari. Un meniu delicios, confortabil, servit acestora de fiecare data cand indrazneau macar sa se arate prin preajma masinii. Nici nu stia de ce mai ocolea bulevardele. Ah, da! Ca sa nu omoare vreun pieton nevinovat!
�Hahaha! Locul pietonilor e in statia de metrou. Nu exista semafoare, zebre, trotuare si alte prostii! �
Intinse mana sa deschida barul. Era incuiat. Injura scurt si se poticni in drumul spre sertar: "Unde 'la mea e cheia aia?". Trase cu putere de sertarul biroului si toate dosarele cazura pe jos. Cheia nu era nicaieri. Ca apucat de streche urla dupa secretara:
- Imediat, in birou la mine!
Reli intra cu spaima cuibarita in inima si baigui un� 'na dimineata" sters. Tremura si se stapanea cu greu sa nu planga.
- Fa, cine a intrat aici in lipsa mea azi-noapte? striga si batu cu pumnul in birou.
- Doamna Elena, bolmoji Reli cu un nod in gat.
www.deviantart.com/deviation/34188201
Cu ce drept se baga altii in viata unora, ce treaba au ei cu omul? Ii vajaia capul mai rau ca intotdeauna, ai fi zis ca o mie de care de lupta rapaiau pe campul creierului sau, lasand o dara uriasa de praf � gandurile lui turbate, care nu-i dadeau pace de cand Adele ii spusese in fata ca nu-i lasa copilul in custodie. Fugise la Paris cu un nenorocit de miliardar care-i facea toate mofturile, o plimba prin Caraibe an de an, o tinea la piept pe fetita lor draga, pe care o vazuse ultima data pe scara avionului, dupa o cursa nebuna prin Bucuresti, cu un taxi din care-l zburase pe sofer de nervi ca nu calca mai tare Dacia aia rablagita. Ii tasneau mii de ace prin pielea capului, durerea era insuportabila, dar mai mergea un pic de whisky. Pentru fetita lui il omorase pe amaratul de pe zebra. De ce o abordase la semafor? Acolo ii spusese el sa-l astepte, pe trotuar. I se paruse, o clipa, ca tipul vrea s-o ia cu lugu-lugu, vreun traficant de carne vie, vreun pedofil dement! De unde avea sa stie el ca era un biet batran, bunicul colegei de banca, cea mai buna prietena a ei. Ah, asta declansase tot mecanismul ala infernal de mutilare voita a ficatului sau. Adele fugise in aceeasi dupa-amiaza cu primul avion. Il sunase pe miliardar care o astepta la Paris cu bratele deschise.
Termina sticla de whisky in juma� de ora. Ciudat, dar se simtea mai rau si nu mai voia sa bea. Acum il ura si sor�sa! Ce-i facuse el? Il scapase de parnaie cu conditia sa nu mai bea, dar nu putea. Si? Asta-i dadea dreptul sa se bage in viata lui!? Avea o fetita care acum statea in bratele altui barbat, un tata de imprumut, niciodata la fel de bun cum era el. Trebuia sa plece dupa ea. Chiar azi.
Se ridica, plati tot, dar lua numai o stica de coniac. Un val i se puse pe ochi si nimeri cu greu portiera masinii. Injura vreo doi neaveniti care se uitau la ea si-i ameninta cu pistolul, apoi baga cheia in contact si pleca orbeste, cu spatele, apoi tare, inainte, cu toata viteza de care era capabil bolidul.
Se apropia de intersectie si in cap avea numai ace si milioane de specii de insecte parca i se cuibarisera in urechi bazaind, facand o larma infernala, soarele era o pata de voma pe parbriz si nu mai vazu nimic, doar un bufnet surd si tipetele multimii care inconjurau masina il trezira pentru cateva clipe. Cobori aproape tarandu-si picioarele inexplicabil de imobile. Jos, Doamne, pe trecerea de pietoni, o femeie gravida si spaima era acum un junghi in plamani si un nod in gat in acelasi timp. �Elena!!�. Tipatul ii tasni din gat ca un stol de cocori salbatici strapungand amiaza torida si rosul sangelui de pe fata ei transferandu-i-se usor in pupile il ameti. Apoi se lasa o cortina neagra care-i acoperi irisul si, in cadere, timpanul abia percepu un scancet surd, ca un uguit de porumbel plutind pe deasupra multimii. In pupilele bulbucate acum, cand sta intins, inert, peste trupul ei, soarele era o minge de foc amplificand la maxim firicelul de voma care-i curgea din coltul gurii. O clipa doar si acesta avea sa se stinga, de data aceasta pentru totdeauna. Doar pentru ei trei.
Astazi,�propunandu-si sa celebreze sarbatoarea nationala a Marii Uniri, revista Pasager ne invita sa ne exprimam propria optiune in vederea stabilirii unui clasament� de top romanesc.
?
Caut sa inteleg latura ludica a invitatiei: un joc?
Pe romaneste ,cuvintul joc�este denumire data atit dansului taranesc duminica si de sarbatori cat si rebusului din reviste si ziare;
�actorii joaca pe scena;�oina, fotbalul�, bridge-ul septicul si canasta, tot jocuri is numite.�
�....joc au ba,� cu sau fara titlu de joc ,accept tema propusa de Pasager, �accept cu multa placere
De cand locuiesc in exil adeseori ma adresez cu gandurile mele celor din tzara incercand sa particip eficient la progresul binelui .Adeseori ...si tot atit de des nu reusesc. Mi se spune� chiar ca vorbesc romaneste��de parca n-as �vorbi romaneste;Intre mine si cei de acasa, cu toate eforturile mele de a comunica ,parca s-ar fi inaltat un zid...Sa citez din�Scrisoarea a�III a a lui�Eminescu?
"...dar iubirea de mosie e un zid/care nu se-nfioreaza de-a ta faima, Baiazid"�?
zid de�noncomunicare�in dreapta zid� de noncomunicare in stinga,...�halal iubire de mosie, �ca doar n-oi vorbi turceste .
Ingrijorata si amarita de aceasta stare de lucruri �renuntai la sihastria-mi de artista boema ce-s si abordai calea comunicarii cu grupurile�via internet. Peste tot intalneam iar si iar �dificultatea comunicarii pe romaneste, cand , acum un an intalnii un grup de discutii formidbil.
Evrei dialogand pe romaneste cu evrei si cu romani. Ei bine chiar��si in acel grup�ma intampinara nedumeriri ,�reactii tip: " nu intelegem
Rafi, Hanny, Lou,Jean, Larry, Ella,Larsen, si ceilalti, se straduiau din rasputeri sa�stimuleze comunicarea, formularile coerente si pe inteles intre noi. Locuind pe diverse meridiane ale lumii Rafi, Hanny, Lou, Jean, Larry,Bianca, Ella,Larsen si ceilalti,�promovind progresul binelui ,vorbind-scriind pe romaneste, izbutira sa spulbere zidul�cel rau�dintre �patria natala�si mine.
De aceea �in acest an ,pentru cea mai frumoasa celebrare a zilei Unirii, titlul�CELE MAI MARI PERSONALITATI NASCUTE IN ROMANIA�este meritat�de ei.
Cu toata dragostea si recunostinta pentru�Rafi, Hanny,Lou,Jean,Larry, Boldy,Ella, Bianca,Larsen, Romy,si ceilalti
?
pentru conformitate:
Uca Maria Iov-Broussart
de Roby ROTH
Destul de multe s-au schimbat in cei peste 10 ani de cand am terminat facultatea. Bariera manuala a fost inlocuita de ceva dispozitiv controlat electronic, iar in locul lui Smiley, legendarul portar de la intrarea principala, niste tinerei fara sare si piper, fara prestanta si fara uitatura aia care ti-ar da pedeapsa capitala de ai incerca sa te strecori cu masina inauntru fara aprobare. Smiley, evident, avea aceasta prestanta si acea privire. Smiley era "roman de-al nostru", din "obste", nu ca m-ar fi ajutat foarte mult. Smiley era un veritabil cerber. Smiley ERA, am inteles ca a murit cu cativa ani in urma.
Deci hitech-ul s-a pripasit asupra Technionului. Cei 10 ani in plus nu mi-au oferit nici o aura speciala, pe vremuri macar stiam nume de firme de hitech care aveau centre de dezvoltare in Technion. Pe vremuri sau stiam sa mint mai bine, sau aveam mai multa credibilitate, sau aratam mai bine, pe vremuri mai reuseam din cand in cand sa ma strecor cu masina inauntru. Azi a trebuit sa o parchez afara.
Dar nu numai bariera si portarii s-au schimbat. (ca tocmai am fost foarte neclar visavis intrebarea daca si moravurile s-au schimbat au ba) . 'Pe vremuri' (incep deja sa sun ca vechii imigranti: 'cand am venit noi si am uscat mocirlele...' ) facultatea de calculatoare era in cea mai mica si nenorocita cladire din complex, o anexa amarata a facultatii de electro, �Fishbach�-ul tineretilor mele. Astazi calculatoarele au un sediu nou � si-a schimbat numele in �Taub�- , impunator, cum se cuvine unei facultati care a avut una dintre cele mai remarcabile contributii la boomul tehnologic al deceniului (secolului, mileniului?) trecut. Parca si schimbarea numelui reflecta aceasta evolutie, din lac spre ceruri: Fishbach s-a transformat in Taub[1], acesta este numele noului sediu de 7 etaje in mijlocul piatetei centrale a Technionului. E adevarat ca taub (fara E) inseamna de fapt surd in germana, dar nu s-ar fi potrivit cu firul povestirii, si chiar daca s-ar fi potrivit ar fi fost
Am urcat la etajul 7 al noului, somptuosului sediu, asteptandu-mi fostul profesor, si el �roman de-al nostru�. Cat l-am asteptat am apucat sa ma uit in jur de la inaltimea cladirii, un birdseye view, o panorama a Technion-city-ului. M-as fi asteptat sa simt o usoara tresaltare, acea zvacnire a inimii ce se manifesta cand o persoana dotata cu gene nostalgice revede un loc in care a petrecut destule clipe.
N-am simtit nimic. Nici macar dupa primirea scrisorii de recomandare, dupa pranzul bun la care am fost invitat la cantina staffului, dupa intalnirea neasteptata la acelasi pranz cu un mai nou profesor ce-mi fusese coleg de studii, de camin si suferinte, la vremea aceea ole hadash[2] si el, originar din Brazilia nostalgiilor mele cele mai puternice, nici macar cand, dupa toate acestea, m-am asezat - ca mai de mult - pe gazonul ingrijit, surprinzator de verde, al parculetului dintre cladirile de beton si sticla.
Asta faceam cateodata cand eram un amarat de nou imigrant cu dor de casa sporit de greutati materiale si alte greutati inerente : ma intindeam pe gazon si lasam soarele
M-am uitat la studente si acuma cand limba nu mai constituia de mult un obstacol si parca in ciuda afirmatiilor anterioare - nu multe s-au schimbat : aceeasi studenti � �technionisti� - cu rucsacii mari plini de carti si cursuri, imbracati in tonuri cenusii - sclipirea n-o veti gasi aici in vestimentatie, eventual in mintile lor!. De aici n-o sa porneasca vreo revolutie, nu culturala, nu vestimentara, probabil nici politica. La Technion se invata, de aici o sa iasa ingineri! Si sigur inca o puzderie de start-up-uri.
Cam asa a fost si pe vremea mea. De aceea probabil nu am simtit nici o tresarire vizitand Alma Mater. Ba da, de fapt am simtit ceva ... inainte de a parasi Technionul am intrat sa revad o fosta colega de servici, nu ne mai vazusem de vreo 7 ani. Intre timp ea s-a lasat de lucru si e pe punctul de a termina un Master in nu stiu ce. Ea stie, dar nu conteaza prea mult - mi se destainuie ca e mai mult un hobby, si implinirea unei dorinte vechi, nu ca ar fi invatat ceva cu adevarat util. Eu aveam nevoie de scrisoarea amintita la inceput pentru ceva asemanator: ma bate gandul sa studiez ceva despre care nu stiu daca merita investitia. Dar revenind la fosta colega: fusese o femeie apetisanta, plina de viata, cu acea sclipire mai rara in ochi si in zambet, care uneori ma facea sa ma gandesc �ce-ar fi daca am fi amanti?�. Atunci, ca si acum, era cu 5 ani mai in varsta decat mine, eu abia implinisem 25, ea tocmai suferea transformarile schimbarii prefixului. N-a fost nimica intre noi, ea era casatorita, cu doi copii si era oarecum si sefa mea.
Zece ani mai tarziu : Zambetul a ramas acelasi, aceeasi volubilitate, sa nu se fi schimbat atat de multe totusi? Intr-o lume ideala schimbarile ar putea fi estompate: ce conteaza inca un copil la palmares ori cele cateva kilograme de prisos? Omul a ramas in linii mari acelasi, doar ambalajul s-a schimbat.
Atata doar ca in lumea de azi ambalajul vinde produsul. Sigur, un contabil ar fi in stare sa mestereasca un bilant pozitiv, dar ochii mintii au consemnat inca un idol daramat, inca o iluzie scuturata de praf si mutata in alt sertar al amintirilor.
Atunci am simtit o tresarire, dar ma indreptam deja spre iesirea din Technion, sa-mi recuperez masina.
[1] = Fisch = peste, bach= parau, Taube=porumbel (engl/germ) ; [2] = Ole hadash = imigrant (lit: ascendent nou)
de Nusa ILISIE
continuare din Pasager/20
Lituanii spueau ceva, columbienii, altceva, iar Puriu spunea acelasi lucru pentru toti, facandu-se inteles oricum... Vocea lui m-a ajuns din urma si m-a oprit exact langa usa, apoi a venit si el, Puriu, dupa voce, dupa mine, ca sa ma faca sa inteleg bine ce vom face a doua zi.
- Maine, dupa ce va sculati, veniti aici, direct, fara sa mai vina omu� dupa voi.
La ora aia, o sa fie totul pregatit, mergem la un gratar, stiu eu un loc...Si fara ifose, �ca nu vreau, ca nu pot�...Gata! La �habitacion� si maine la gratar!...
M-am uitat la el fara sa-i raspund, privindu-l fix, in ochi, scrutator, ca pentru prima oara; nu si-a ferit deloc privirea, s-a lasat prins: fura, bea, mai muncea, mai sta, vorba lui Baciu, dar suferea si el, avea ochii umezi, Puriu-su-fe-rea...
I-am intors spatele si am deschis usa, sa plec, sa scap, din paienjenisul acelor ganduri, acelei tirsteti fara precedent, sa trec pragul, sa las in urma absurdul acelei zile, acelei seri, sa ies in ploaia rece de noiembrie care sa ma trezeasca la realitate...hm!..la realitatea absurda...Ma pierdusem... Afara ploua, ploua tare si era frig, vantul se auzea ca un freamat de ape printre frunzele-valuri ale palmierilor uzi... peisajul imi era strain, casele isi plangeau albul decolorat al zidurilor vechi, obloanele vesnic inchise ma exasperau, nici o lumina la nici o casa, nici un zgomot, nici un alt om, doar ploaia, Golfo si eu...
Si Dascalu�? Ramasese in urma, prea in urma...
Am intors inapoi vantul, cu pieptul si fata uda, am luat inapoi noroiul si urmele pasilor grei, am ajuns la scarile de pe holul intunecat ce
- Cheia am luat-o eu...
Am tresarit, m-am speriat, credeam ca sunt singura, oricum nu il vedeam... Dascalu� a deschis pe bajbaite, cu mainile ude si reci, a zis ceva, cum ca �nu merge, nu pot�, dar pana la urma a mers, a putut. Golfo s-a strecurat pe langa picioarele mele, s-a scuturat bine si a intrat primul, rupand intunericul cu ghearele lui ce se auzeau sprintene pe cimentul gol, in felul lui, aprindea lumina... De la usa se simtea un miros greu, se intuia mizeria si dezordinea, ma impiedicasem deja de ceva, alunecasem pe ciment si, in mod strident, se auzea picurand in lighean, apa, apa din tavan in ligheanul plin ochi...pic, pic... Mi-era teama sa aprind lumina, devenise deja o teama de fond, teama de �a vedea pe lumina�, de a accepta realitatea, de a nu cadea in absurd pentru totdeauna...
Dar Dascalu� nu avea timp sa se gandeasca la toate prostiile astea, a apasat pe intrerupator si, clanc, a aprins-o, iar eu am inchis ochii, de parca ar fi apasat pe tragaci, si am prelungit o clipa starea de incertitudine, de asteptare a unei minuni, a unei schimbari spectaculare, poate totusi visez, poate totusi a gresit tinta, poate cand voi deschide ochii ma voi trezi dintr-o data a-casa, in camera mea curata, cu fotoliul de langa fereastra unde imi placea sa stau si
Dascalu� nu zicea nimic, nu ma privea, doar se uita in jur, cauta un punct de sprijin, nu-l gasea, nu-l gasea pentru-ca-nu-exista...
Am luat ligheanul plin ochi si, adusa putin de spate, varsand putin si pe jos, am intrat in baia �primei mele dimineti� din casa aceea si am aruncat apa, repede, cu zgomot si toata odata, apoi am pus ligheanul la loc, in acelasi loc, unde se auzeu deja mai multe picaturi cazand cu zgomot, la intervale diferite, ca intr-un cantec, trist al ploii de noiembrie: pic-pic, pic...pic-pic, pic...
Am deschis fereastra prafuita, de lemn si care scartaia si am privit in noapte...Ploua hotarat, cu stropi mari, repezi si grei, vantul batea in rafale, suiera pe sub usi, era noiembrie...�Ploua mistuitor si rece, cu ganduri ascutite de-un calau�. Un alt noiembrie, alb si indepartat, se strecura in trairile mele, isi facea loc, printre alte ganduri...Ningea alb, des, ningea mult, vantul viscolea zapada, suiera printre case, pe strazi. Priveam de la o alta fereastra, de la o alta baie, ingusta, rece si straina, priveam cum ninge, priveam spre o casa, cu o singura lumina, cufundata adanc in tacere si zapada, priveam, cufundata si eu adanc, in ganduri, ca si acum, si, ca si acum, plangeam...Si langa mine Tobi, cainele meu alb, devotat si bland, care imi vorbea din priviri ca si Golfo, acum...Ningea alb, mult, asa cum eu plangeam, Dumnezeu insusi era ninsoarea, era plansul...�Ninge alb, ninsoarea ma doare�... Si eu eram aici si acolo, cu ploaia si cu ninsoarea, cu durerea si plansul, cu Golfo si Tobi si cu intrebarea vietii mele �de ce�?
- Esti chiar exagerata! De fiecare data dispari! Daca esti acolo, iesi, ca vreau sa ma culc...
- In baie? Vrei sa te culci in baie? Nu mi-a dat prin cap pana acum!
- Ieeesi!
Vantul a suierat lung, a trantit fereastra brusc, s-a strecurat pe sub usa, le-a inchis pe toate celelalte uitate deschise si a ramas captiv in sufrageria semiobscura...Golfo, vantul si eu...Am iesit. Pe acoperis se auzea ropotul ploii decise sa rupa tot, sa ia tot. M-am indreptat spre debaraua noastra de acum cinci zile, cu patul de campanie de o singura persoana, in acelasi loc, cu geamantanul nedesfacut, langa perete, atunci, abia venisem de la un drum lung, iar acum, abia ne intorsesem dintr-o calatorie de cinci zile, prin satul Losa del Obispo, cu primarie, piscina si bar pentru �jubilati�, in care locuiau trei pensionari si de trei ori mai multi romani...
Parca mansarda mi se parea mai potrivita, cu fereastra ei mica, indreptata spre cer, ca un ochi magic, vesnic deschis spre �in afara� prin care, daca voiai, puteai vedea ce e dincolo, dincolo de cer, dincolo de lume, puteai vedea fiinta-ne-fiinta, lumea-ne-lume...Imi placea mansarda cu fereastra ei mica? Imi placea mansarda neaerisita, fara lumina, cu lucruri adunate la intamplare si cu o saltea veche de o singura persoana? Da! Pentru raza firava de lumina ce ma trezea dimineata si de care ma agatam ca sa pot incepe o noua zi, pentru campul de portocali, ce se vedea verde si proaspat, pastrand inca vie amintirea acelei dimineti de inceput de lume...
- Nu se poate dormi aici, miroase rau...
- Atunci unde? Unde-se-poate-dormi?
- Nicaieri...
de Mihai VAKULOVSKI
de sf�ntul Andrei n-ai fost acasa
asa ca n-a avut rost sa-i fac ceva usii tale
(poarta)
(acum despre timp)
afara e o mahmureala
ca si-n casa e altf
el
am zis
eu
in schimb lui Doru ii place mai mult asa
(Da! Da! Da! Da! da � da � da � dansuri)
nici nu ?i-a baut ceaiul
si-a si iesit
(fara umbrela)
si-ti place si tie
din cate-mi amintesc
orice s-ar intampla
oricum vei ajunge la poezia scurta
fie ca esti Bodiu Eliot sau Emilian Galaicu-Paun
de Rozi BAKO
http://anapauper.wordpress.com
ochii ce mai pereche
si umblu vesel dar hai-hui
si vreau dulce de leche*
de Victoria DUTU
liniste
prea multa liniste,
zgomotul patrunde
cu putere,
dar nu poate
cuprinde linistea
intr-o imbratisare
de neinteles.
http://gilad.deviantart.com/gallery/
Cap. XI - "La revedere
de Dina CALIN
Continuare din Pasager/20
Nu stiu de ce a trebuit sa se intimple asa. Am sunat la tine in fiecare zi, la diferite ore, n-ai raspuns. Eram inebunita si din pricina prietenei mele care mai avea doua luni pina sa nasca, pe care o dusesem la o minastire stii, atunci cind ne-am intilnit in tren si veneam de acolo. Cum sa organizez lucrurile sa fie bine? In numai doua saptamini? Si mama care daduse instructiuni precise ce sa impachetez si ce nu, colectia de elefanti de fildes si setul de farfurii albastru si perdeaua cu trandafiri si haina de nurca si si si... Cauta-le, aduna-le, pune-le in pachet cu grija, du-le la aeroport. In ziua aia n-aveam cum sa ajung la intilnire si nici sa te anunt n-am putut. Baietii cu ochi albastrii erau pas cu pas pe urma mea. Nici nu stiam in clipa aia unde ma duc, ma gindeam ca ar fi putut foarte bine sa ma duca la puscarie, sa ma torureze, mai stiu eu, auzisem tot felul de intimplari si stiam ca cu ei nu se glumeste... E posibil ca scrisoarea mea sa ajunga la tine doar dupa ce a fost deschisa de ei. Totusi nu pot si nu vreau sa nu-ti scriu si sa nu-ti spun ca te iubesc, ca ma m-am gindit numai la tine si in cele doua saptamini cit am avut la dispozitie sa organizez tot ce trebuia organizat, si pe drum, m-am gindit cit de mult mi-ar fi placut sa fii cu mine, si de cind am aterizat n-a fost zi sa nu ma gindesc la momentele de vis pe care le-am petrecut impreuna, sa nu savurez amintirea fiecarui sarut, a fiecarei imbratisari. As dori asa de mult ca intr-o zi sa putem sa fim iarasi impreuna! Poate aici in Canada, poate in Romania, poate in lumea asta, poate in cer... Nu-mi pasa ca mai citesc si altii rindurile astea. Andrei, daca vrei sa te casatoresti cu mine voi incepe sa discut serios cu parintii mei sa te aducem si pe tine aici. Si-apoi... stii tu cintecul ala?! "On ira o� tu voudras, quand tu voudras/ Et on s'aimera encore, lorsque l'amour sera mort/Toute la vie sera pareille � ce matin/Aux couleurs de l'�t� indien"
Mama, mama, mama, am nimerit chiar in mijlocul sezonului numit l'ete indien aici, Andrei! E atit de frumos, dar eu ma simt atit de singura! Ai adresa mea pe plic. Sper sa-mi scrii. Nu cred ca vei avea neplaceri din cauza asta. Cred ca ne vor observa dar nu vor interveni. Sper. O sa discut cu tata. Tu, intre timp, sa te gindesti daca vrei sa ne unim vietile pe vecie. Sa ne tirsiim pasii acuma impreuna prin mormanele de frunze de pe Mont Royale, un parc superb din virful caruia poti vedea tot orasul, cu zgirie norii cei incredibili pe care noi nu i-am vazut decit prin filme. Oamenii sint putin cam ciudati, cei ce vorbesc franceza o fac mizerabil din punctul meu de vedere, probabil eu o vorbesc prost din al lor, au un accent greu, ca o brinza din aia imputita bine si daca vad ca nu-i inteleg in loc sa se bucure ca fac un efort isi fac socoteala ca sint o straina pierduta pentru societate si-mi raspund in engleza. Nu stiu ce voi face aici. Se pare ca tata n-a tradat propiu zis, si-a gasit ceva de lucru la o companie de facut motoare de automobil, la banda, mama il bombane mereu ca are leafa prea mica... Dar...
Te sarut cu drag din tot sufletul,
a ta, Nicoleta
I-am scris ca sint sigura ca va fi bine dar nu mai eram sigura de nimic. Nu stiam de ce-l chem. Adica stiam, din egoism cred, fiindca ma simteam extrem de singura, fiindca il iubeam si aveam nevoie de el. Venisem in Canada fiindca fusesem dusa intr-o zi cu escorta de la Mamaia la Bucuresti, urmarita pas cu pas pina am terminat bagajele si apoi dusa tot de "baieti" la aeroport impreuna cu frate-meu. In doua saptamini de la data cind imi promisesem ca il voi corupe pe Andrei si cind nu nu mai apucasem nici macar sa-l vad sau sa-i dau un ultim sarut, eram deja in avion. Inima mea insa ramasese in Gradina botanica din Constanta. Faptul ca nu apucasem sa-mi iau ramas bun nici macar la telefon ma chinuia grozav. Oare el era ok? Oare patise ceva?! M-am oprit la o benzinarie, am umplut rezervorul si am cumparat si timbre si am pus scrisoarea la posta. Cu Eva apucasem insa sa vorbesc si sa pun si in contul ei destui bani pentru Miranda. Mi-a promis ca se va ocupa ea. Am reusit sa vorbim in cod, noroc ca stabilisem un cod, asteptindu-ma eu cumva ca va trebui sa vorbim la un moment dat
- Aici am un job mama, i-am spus. In Toronto vom fi trei fara job.
- Nu mai suport nici o secunda sa stau in orasul asta! a replicat ea.
De la revolutie era ca o leoaica in cusca. Fierbea. Oare se gindea la ce ciolane ii scapasera de sub nas plecind din Romania numai cu jumatate de an inainte de omorirea lui Ceausescu? Multi din vechii ei cunoscuti isi schimbasera imediat parul si pusesera mina pe case ieftine, pe colectii de arta de mare valoare pe nimica toata, vile foste ale partidului curatele de tot si bine plasate pe citiva banuti si cine stie ce favoruri... Sa lipseasca ea de la marea pomana, va dati seama!!! Bineinteles, vina fiind a prostului ei de consort. Care sperase ca va scapa de mina cea lunga a dreptatii comuniste ce il ajunsese insa fara nici un efort chiar in Canada, asa cum i-a ajuns pe toti, pe unde au fost ei si s-au aflat in zilele alea. Eu crezusem ca tata il tradase pe Ceausescu dar de fapt el incercase doar sa se retraga din ciorba ce stia ca va urma. Se para ca il avertizase pe batrinul tovaras pe care-l servise o viata si apoi o taiase sa ne puna pe noi la adapost, sperind poate ca va scapa si el, desi banuiesc ca intr-un fel stia precis ce-l asteapta. Unul moare de inima ici, altul moare sinucis dincolo, el moare calcat de-o masina, altul face un cancer inexplicabil si care lucreaza ciudat de rapid... Citi n-au sfirsit ca si el...?! Cine a putut si-a asigurat macar familia desi cu o mama ca a mea singura asigurare pe care o puteai avea era ca vei intra in vre-un bucluc sau in altul mai curind sau mai tirziu. A impachetat toate blanurile si toate valorile, le-a pus undeva unde nici noua nu ne-a spus decit ca o sa lase instructiuni precise unde sa le gasim dupa moartea ei, a vindut si mobila stil si casa si a pus banii aia Dumnezeu stie unde si apoi ne-a carat dupa ea in Toronto intr-un apartament de doua dormitoare, de la luxul cel mai nepasator la austeritatea cea mai crunta. Codrut a facut o depresie puternica si a trebuit sa intre pe tratament. Ne ameninta cu sinuciderea si l-am gasit o data cu venele taiate in baie. Atunci le-am spus de Miranda. Mama a vrut imediat ca el sa se insoare cu ea si sa-i aduca nepotul incoace. Le-am spus si de Andrei dar el nu-mi scrisese niciodata inapoi sau nu-mi parvenise nici o scrisoare poate deturnata de careva. De Andrei mama n-a fost prea entuziasta sa auda. A ramas insa ca eu sa fac un drum in Romania, sa trec si pe la casa de-acolo ce ramasese inca in posesia noastra, sa rezolv daca era ceva de rezolvat si sa caut pe Miranda si pruncul sau prunca... Si, bineintels, sa incerc sa dau si de Andrei.
- Sa fii cuminte! i-am spus lui Codrut la despartire pe aeroport si l-am pupat ca pe un copil. Mi-era mila de el sa-l vad asa. Pe cit de suparata fusesem pe el cind se comportase iresponsabil pe atit mi se muia inima acuma sa-l vad asa pleostit. Ar trebui sa-ti gasesti un job si sa lasi gindurile care te ametesc fratioare!
- Ok...
- La revedere!
de Niculina OPREA
- Tu?, intreaba barbatul cu un suris care trada asteptarea unui raspuns afirmativ.
- Nu. Raspunsul sec avu efectul unui dus neasteptat de rece, de sub care te grabesti sa iesi uitind motivul pentru care te afli acolo.
- Dar cine?
- Nu stiu, spune ea fara sa schiteze vreun gest ori vreun zimbet. In timp ce deruleaza banda magnetica in strada o femeie se cearta cu un barbat. Poate fi barbatul ei asa cum poate fi barbatul altei femei. Alti barbati sar in ajutorul neajutoratului. O scena in care o femeie este mai puternica decit mai multi barbati la un loc. Fara cuvinte injurioase reuseste in scurt timp sa-i imprastie si sa iasa invingatoare.
Pentru el spectacolul devenise ea. Ea cu gesturile ei putine si sigure. Ea si golul in care plutea.
Aerul misterios pe care il degaja il duce cu gindul la ocultism. Un subiect devenit la moda in ultimul timp. Dupa linistea de-a dreptul enervanta se intreaba in sinea lui daca ea gindeste la ceva in timp ce asteapta ca banda sa ajunga la capat. O cunoaste de un timp bun si, fiind inzestrat cu un intelect fin si o buna intuitie, reuseste sa-si clarifice nedumerirea. �Nu, nu gideste la nimic si la nimeni. De aici izvoraste nu numai puterea ei de-a invinge, ci mai mult - puterea ei de-a exista.�
Simte cum ii creste pulsul in vene. Incearca sa-si ascunda enervarea. Cauta un punct de sprijin si gindeste la linistea camerei care incepe sa-i placa.
Desi e constient ca nu poti cunoaste un om in adincurile fiintei lui, il incearca o senzatie de vinovatie: se simte complice la atmosfera apasatoare de aceea vrea sa sparga gheata:
- ?tii, am impresia ca mi-a stat ceasul�
Auzindu-l, intr-o srtafulgerare simte cum o invadeaza inocenta copilariei. Ar vrea sa-i demonstreze cum afla ea, acolo, la tara, in cimpul plin cu salbaticii, cit era ceasul atunci cind dorea sa stie. Renunta la gind, amintindu-si ca in fata ei se afla un fizician nascut, crescut si scolit in oras caruia-i povestise cu lux de amanunte la intoarcerea ei din ultima calatorie in provincie, cum mersese ea asa, de una singura, pe unul dintre dealurile din apropierea case parintesti. Cum intr-o panorama superba putea regasi ceea ce ramasese acolo in timp ce la Bucuresti adusese cu ea doar amintirea celui viu permanent ce se adapostea in subconstientul ei.
Ii povestise cum a avut impresia ca turla bisericii din Melinesti cu argintiul ei sfida razele soarelui si avea senzatia ca sfredeleste atmosfera urcand catre univers Despre batrinul preot care slujise acest lacas si despre fiica acestuia � cea care-i fusese profesoara de matematici in anii de liceu. Ii povestise cum dintre copacii inalti se ridica o cocoasa rosietica si care nu era altceva decat acoperisul din tigla al spitalului unde ea nascuse intiia ei fiica si care urma sa fie profund legata de acele meleaguri. Despre coltul alb care abia se zarea din cladirea liceului si despre sentimentul straniu pe care l-a avut. Pentru citeva momente i-au trecut prin fata ochilor chipurile profesorilor ei de atunci: aveau
Vorbise mult. Nu isi amitea ca in ultimii ani sa mai fi vorbit atat de mult !
A ramas cu impresia ca vorbise pentru ea, ca el o ascultase din politete, dar ca nu intelesese mare lucru. � Cind intelege comenteaza, ma contrazice, ma sicaneaza cu intrebari indiscrete�, isi spune ea.
- ?tii, am impresia ca mi-a stat ceasul�
- Ai mai spus asta.
Se aseaza in fata ferestrei deschise. Strazi. Masini. Blocuri Dintr-un bolc se aude vocea lui Joe Dassin. Doar ea stie daca nu cumva gindeste la acest cintaret care a murit in plina glorie.
Simtea o activitate intensa dincolo de zvicnetul timpelor lui, in fata careia nu mai putea ramine indiferent, dar incearca o ultima retinere amintindu-si de un citat dintr-o carte a unui cunoscut poet � prozator � critic literar- si ce-o mai fi el -, recent rasplatit cu Premiul Herder, �Ca subiect nu poti face deloc abstractie de lumea exterioara: ea e compusa din toate acele senzatii si perceptii care-ti marcheaza fiinta pe toata durata existentei. Unele din acestea se pot transforma in adevarate obsesii, care la rindul lor sunt mai mult sau
De la lumea exterioara din citat, el incearca o fortare prin lumea ei interioara. Isi aminteste citeva versuri de-ale ei despre care ea il rugase sa-si spuna parerea si, bineinteles, ca el uitase: �Un cosmos de lut/ pentru o lume in deriva/ penduland printre cascadele infringerii./ Seninatatea va flutura/ pentru alte amiezi -/ din unghiuri nebanuite/ nebanuite izvoare/ vor stinge setea pulberii care vom fi -/ punti intre emisfere cerebrale/ de care vor atarna/ neputicioase icoane�.
�Tacerea poate fi o judecata aspra impotriva decaderii�, gindeste el in timp ce fiecare privea in ochii celuilalt de parca ar fi dorit sa se asigure ca au gasit o lume comuna cautata de foarte mult timp.
- S-ar putea ca acestea sa fie vremurile noastre bune, spune el, atentia fiindu-i in continuare incordata.
- Cu siguranta! Atita timp cit din elementele provocatoare nu face parte cosmarul. Ochii-i ard mistuiti parca de o forta care-si anunta prezenta.
Inalta, subtire, tacuta si neprietenoasa, recepteaza cu usurinta reflectiile lui. Afiseaza o limpezime care pe el l-ar putea deruta. Dupa atita timp ea incepe sa fie de acord cu el.
Prin putinele ei gesturi si vorbe reusea sa transmita atit de mult! la perceptia semnalelor ei, el isi crease un anumit reflex: era in largul lui.
- Mi se pare, ori esti de acord cu mine? Demonstreaza-mi ca sunt in realitate, ca nu visez ! Vocea lui calda dar putin obosita determina o expresie de schimbare in atitudinea ei.
- Am fost debarcati intr-o realitate brutala, incearca ea sa glumeasca. Nu au fost prevazute calcule deci nu avem solutie tehnica pentru ea. Neavind solutie dinainte stabilita trebuie sa ne descurcam cu ce avem.
Statea dreapta in fata lui, cu miinile desena prin aer acolade imaginare iar ochii-i erau scaldati intr-o lumina tandra care lui ii parea un fals echilibru; una dintre pirghiile fiintei ei pe care le minuieste excelent, cum spunea el, uneori.
Subconstientul lui lucreaza intens iar apropierea dintre ei nu le lasa prea multe posibilitati.
Se aude sunetul indelung si obraznic al soneriei. Isi zimbesc si din priviri se inteleg sa nu raspunda in timp ce ea intinde miinile spre el ca spre un miine de care ar vrea sa fie sigura.
TOM KINTER
Un american care s-a indragostit de o romanca.
De o romanca prin adoptiune, Regina Maria.
Queen Mary.
Din clipa in care a descoperit povestea ei, de cand a inteles ce a insemnat Regina Maria pentru noi, a inceput fascinanta calatorie prin istorie si peste tot acolo unde sunt semnele ei.
A creat un site dedicat Romaniei si este acesta un muzeu unic in felul sau.
A venit in Romania si a depus marturia sa asupra ceea ce l-a surprins aici.
A ramas credincios acestei pasiuni si sufletul sau de artist vibreaza o data in plus la ceea ce inseamna Regina Maria, deci Romania.
Thanks TOM!
de Gyorfi-Deak Gyorgy
confectionata din hartie, pentru ca, daca aveti grija ca flacara
aragazului sa nu atinga decat fundul vasului, atunci hartia nu se
va aprinde. Punctul de aprindere al hartiei este celebrul 451 grade Fahrenheit, intrat in istoria literaturii odata cu romanul omonim scris de
americanul Ray Bradbury, unde pompierii din viitor sunt chemati ca sa
arda bibliotecile oamenilor si sa starpeasca orice tentativa de
gandire independenta. Subiectul l-a inspirat pe regizorul francez
Fran�ois Truffaut sa realizeze un film la fel de cunoscut
(http://www.imdb.com/title/tt0060390/).
Aceasta temperatura (echivalenta cu 233 grade Celsius) este cu mult peste punctul de fierbere al apei, 212 F = 100 C (ca sa va descurcati cu diferitele scale de temperaturi folositi programul de conversie on-line de la http://www.wbuf.noaa.gov/tempfc.htm). Deci, cata vreme in oala este apa si flacara nu atinge zone neumezite, hartia nu se va aprinde, deoarece temperatura ei va fi constant sub 451 F (233 C).
Asa prevede teoria, dar si in materie de fiert oua in oale de hartie
practica ridica o serie de probleme. Am fost nevoit sa fac mai multe experimente, deoarece am intampinat tot felul de dificultati. Echipamentul de laborator (trepied, sita de azbest) l-am imprumutat de la domnul Ioan Serban, profesor de chimie la Grupul Scolar 'Octavian Goga' din Jibou. Ca sursa de incalzire a apei am folosit un aragaz obisnuit.
Primul esec a fost cu oala octogonala a lui Sy Chen
(www26.brinkster.com/sychen1/Diagram/cup.pdf), care arata foarte
bine, dar ea s-a desfacut de tot cand am turnat apa in ea si hartia s-a umezit.
Cutia studiata de fiul meu G�za, ale carei diagrame se gasesc la:
http://www.freeweb.hu/origamisok/gyorfideak/dobozok/diszdob1.gif
http://www.freeweb.hu/origamisok/gyorfideak/dobozok/diszdob2.gif
http://www.freeweb.hu/origamisok/gyorfideak/dobozok/diszdob3.gif
s-a dovedit a fi solutia constructiva potrivita (si avem toate drepturile de autor pentru ea), dar hartia pliantelor de banca utilizate s-a dovedit a fi prea permeabila, asa ca apa s-a scurs pic cu pic, iar temperatura maxima obtinuta a fost doar de 87 C (a scos niste fire de aburi)
Al treilea esec l-am inregistrat cand am dublat hartia si am confectionat oala din doua pliante suprapuse. Apa s-a scurs in continuare din vas si nu s-a incalzit suficient. In cele din urma, in lipsa unei hartii speciale, impermeabile, am captusit 'oala' cu o foaie de staniol (de la o ciocolata mare) pentru
etansare. Scurgerile au devenit nesemnificative si asa am obtinut o temperatura de maximum 95 C, suficienta pentru ca proteinele din ou sa
coaguleze (pana la urma, tot prelungind experimentul cu speranta ca
voi obtine 100 C, oul s-a 'fiert' tare, inclusiv galbenusul, fapt verificat prin spargere).
Am pus 'fierberea' intre ghilimele, deoarece apa din vasul de hartie
n-a dat in clocot, ceea a lipsit experimentul de spectaculozitate. De
atunci, incerc sa ma impac cu zicala chinezilor: nu conteaza ce culoare are pisica daca ea prinde soareci. Va sa zica, n-are importanta ca apa din vasul de hartie nu clocoteste, daca ea fierbe oul.
La urma urmei, am castigat pariul. E si asta ceva.
Galeria 9
Teodor GRAUR
La Multi Ani Romania!
La Multi Ani celor care-o locuiesc sau o poarta in suflet!
va aparea pe 15 decembrie si va fi despre ...
cate-n luna si-n stele
Dialogul cu voi va imbunatati revista
Construim si revenim..:)