|
|||||||||||
|
Ica CHITU
de Marius DOBRIN
E soare, e vacanta. Cine mai sta de carte acum? Ba eu cred ca taman acum vine timpul cititului. Cand �robinsonian� te rupi de rutina zilnica, de tehnologia care ne comanda precum un
mester Gepetto.
Poti sa-ti iei privirea de la muntii din zare sau de la brazi sau de la valuri ca sa citesti o carte? E cartea pe care o tii pe noptiera de cateva luni dar pe care abia acum crezi ca o poti citi, in fine!
E o impietate ca in loc sa savurezi padurea sau marea deschizi o carte? Eu cred ca e timp si loc pentru amandoua.
Sa odihnesti privirea pe linia orizontului, sa odihnesti privirea pe literele frumos curgatoare. Sa intri in miezul cartii si-apoi plaja sau poiana
sa fie doar o prelungire a lumii in care tocmai
ai plonjat.
Muntele e de cand lumea, marea e urmasa a potopului dar si cartea e de la facerea lumii si se alatura celorlalte cu perenitatea ei.
Cartea de-o citim acum s-a plamadit dintr-o dragoste trecuta, dintr-o spaima de razboi sau dintr-o uimire in fata firului de iarba. Cele ce traim acum hranesc cartile viitoare. Sau e-cartile.
�Cartea-n cui�?... Atat cat privirea alearga spre larg, atat cat trupul se lasa cufundat in valuri spre a se patrunde de frumos, impins de jos in sus de binecunoscuta, de-acum, forta arhimedica a cartii.
Marius DOBRIN
Diana SIMIONESCU
Andreea DEMIRGIAN
Ana ASAVEI
Ion MARIA
IRAEL
Evelina MORARU
Mihai VAKULOVSKI
de Ada DEMIRGIAN
Andana CALINESCU
Ioana era micuta si delicata cam ca o statuie chinezeasca , slaba de puteai vedea lumina prin ea. Era blanda si buna, intruchiparea Bunicii Universale, cea care ierta toate pacatele si ascundea toate traznaile, cea care negocia iertarile pentru boacane si repara stricaciunile. Ioana era perfecta. Zana pandispanului si a ceaiului de tei cu lamaie, a budincilor de vanilie si a supelor de pui, aparatoarea drepturilor celor mici si pastratoarea povestilor, autoarea unor fantastice turbane legate savant pe crestetul nepoatei si mai ales detinatoarea mangaierilor si inchinarilor de fiecare seara. In toate amintirile mele Ioana e scaldata intr-o lumina calda ca de miere. Mi-e dor de ea, asta e unul din motivul pentru care astazi o impart cu toata lumea. Dar si mai dor mi-e de casa ei, de toate lucrurile marunte, parca rupte de anii in care traiam.
Avea o casa pe a carei usa de intrare erau sculptati lei. Camerele erau la etaj unde ajungeam urcand o scara interioara, pe ai carei peretii erau pictate siluete uriase (asa se vedeau de la inaltimea mea) de femei ce carau amfore. Treptele in spirala erau acoperite de traverse dungate. Mi se parea ca etajul e departe de parter. Urcam fiecare treapta inclestandu-mi pumnul de barele de fier ce sustineau balustrada la care nu ajungeam Urcam pe partea ingusta a treptei, cu inima stransa de o teama inexplicabila, mi se parea ca treptele se termina inainte ca eu sa ridic piciorul. Si acum, la mai bine de 20 de ani de vremurile despre care scriu, ma visez cazand de pe scara aia, desi niciodata nu am alunecat, niciodata nu am patit ceva rau in casa Ioanei. Avea trei camere dispuse pe aceeasi parte a holului lunguiet. In stanga, cum intrai, usa camerei de baie, in care Ioana avea un lavoar de marmura si o cada cu robineti caraghiosi care nu semanau deloc cu cei de-acasa de la noi si-un dus ce-mi amintea de stropitorile pentru flori. Toate sobele din casa erau albe si inalte, cu colturi curbate. Lampile Ioanei erau inconjurate de ingeri din ipsos, fiecare cu alta expresie intiparita in ipsosul fetei. Imi amintesc ca in fiecare seara inainte de culcare, Ioana ma punea sa imi aleg un inger care sa-mi pazeasca somnul.
Patul Ioanei mi se parea urias. Deasupra tabliei atarna un tablou de dimensiuni mari, o scena galanta, cum aveam sa aflu mai tarziu ca se numeste: o nimfa pe malul unei ape, sprijinita lenes de un tanar, frumoasa si cu un san dezgolit catre care barbatul nici nu indraznea sa traga cu ochiul. Ioana avea pe pat o perna lunguiata, invelita in satin auriu si o plapumioara calda si pufoasa, numai buna sa te ascunzi sub ea. Stiam ca e de-ajuns sa inchid ochii si sa-i tin inchisi asa strans-strans, pret de cateva clipe si imediat, ca printr-o vraja se va face ziua. Niciodata timpul meu nu a trecut mai repede decat acolo, in patul Ioanei. Statea langa mine si ma mangaia pe frunte pana adormeam. Cand ma trezeam din somn, era ziua. Stiam ca pentru a face lumina in camera trebuia sa trag de o sforicica atarnata de galerie: era de-ajuns ca draperiile sa se dea cuminti la o parte, cu un zgomot abia auzit, de mosor secret, nevazut, dar acolo.
Profitam de absenta ei ca sa cotrobai prin noptiera in care Ioana pastra reviste vechi, in care scria tot romaneste, dar altfel decat invatasem eu la scoala. Imi amintesc perfect desenele de la Povestea Randunicii, tiparita in revista Albina. Revista Albina! Ce n-as da acum sa mai tin in mana doar o data, acel numar din revista. Avea paginile ingalbenite, foile i se desprindeau dar invatasem sa le intorc cu grija, sa nu le rup, ca poate ne mai trebuie. Intre cele doua ferestre, era o oglinda cu �aripi�, sprijinita de doua dulapioare al caror rost nu l-am inteles niciodata, pentru ca erau goale. Pe polita dintre cele doua dulapuri, Ioana pastra doua sticle de parfum din cristal verde, una cu pompita de cauciuc roz si una cu un dop ciudat, de forma neregulata. Intre cele doua sticlute avea un vas din acelasi cristal, in care isi tinea agrafele, brosele si acele de palarie. Ca si Maria, pastrase aceste obiecte inutile � ace de palarie, pe care trebuia si ea sa le ascunda, de
Crochiuri de poeti
Uca Maria Iov Broussart
Andana CALINESCU
Adrian ONICESCU
Gabriel RECHITEANU
O clipa de Intimitate
Andreea DEMIRGIAN
Uca Maria Iov Brouss.arte
Vlad SOLOMON
Dina CALIN
Gyorfi-Deak Gyorgy
I.C.
Adriana MIREA
Nusa ILISIE
Anca DOROHOI
Gabi MATEI
Tom KINTER
Sifonierul Ioanei avea trei usi bombate si lucioase. In el se ascundeau tot soiul de esarfe si haine demodate, sandale cu tocuri patratoase si barete subtiri, pantofi albi sau crem, cu nasturi si botul lat, care imi pareau tare caraghiosi in comparatie cu ce vedeam pe strada. Cred ca Ioana, pe cand era tanara fusese o femeie foarte cocheta si foarte frumoasa. Am o singura imagine de-a ei, o fotografie alb-negru in care artistul a surprins-o intr-o atitudine de stea de film mut, cu un zambet cum mai vedeam prin revista Cinema. Dar Ioana pe care am cunoscut-o eu stia sa fie doar bunica modesta, cu sacosa de piata si geanta banala, cu sandale pe care socoteam ca e un privilegiu sa i le inchei eu, semn ca am invatat sa o fac si pe asta. Camera din mijloc nu adapostea decat o biblioteca mai mult goala, in care depozitase cartile mele de colorat si papusile de cand eram mica, un pat cu lada (pe care aveam sa-l pretuiesc in adolescenta) si aceleasi draperii silentioase, cu sforicica. In biblioteca asta, tata pusese un casetofon Philips, negru, cel din al carui difuzor picura muzica unei formatii numite Abba. Am crescut cu �Happy New Year�, �Fernando�, The day before you came� si �The Winner Takes it All�. Si aici, de pe tavan ma vegheau ingeri. Cand crescusem deja prea mare sa mai dorm in patul bunicii, aceasta camera fusese decretata ca �a mea�. Ioana inca venea in fiecare
Oana CATANOIU
Remus GHIUZELI
Vlad Aron MOARCAS
tablou de epoca
Adrian GRAUENFELS
Mariana SHMILOVICI
Ionela CHITU
Cristina DOROBAT
Viorel MURESAN
Sufrageria Ioanei. O masa rotunda, cu scaune cu spatare inalte. Pe unul din scaune, Papi, sotul Ioanei, adormea in fiecare seara cu un ziar in brate. Un alt tablou urias, o scena campeneasca de aceasta data � picnic la marginea padurii, cu lautari si hora si cai si ierburi, un peisaj in care imi placea sa-mi inchipui ca intru si ale carui personaje aveau fiecare cate o istorie personala foarte interesanta, pe care nu ezitam sa i-o impartasesc Ioanei ori de cate ori avea chef sa ma asculte. Un cal de bronz si un jocheu cu cascheta tinandu-l strans intre coapse. Un taran incrancenat, aplecat asupra unei casmale infipta in pamant. O alta scena galanta, de portelan de data aceasta: o domnisoara cu palarie si rochie lunga pana in pamant, primea omagiul unui domn, sub un umbrar de frunze, tinand gratios o umbrela de soare. Domnul avea un catel, tot de portelan, pare-mi-se o rasa de vanatoare, asezat si el cuminte langa stapan, privind pierit undeva in afara scenei. La picioarele domnisoarei, un cos din care iesea o ghirlanda de flori, pe care tot timpul am considerat-o de fapt, un sarpe. Mai era si candelabrul de cristal cu turturi a caror cadere o pandeam, foarte interesata de baghetele in care Ioana ascunsese curcubee. Erau niste prisme triunghiulare in care Ioana imi aratase o data un curcubeu, apoi cateva �prisme-lacrimi� cu fatetele frumos slefuite. Din pacate nu prea cadeau, desi Ioana ma tot ducea cu vorba: poate maine...
Bucataria Ioanei. Mozaic alb negru intretaiat, o soba de gatit argintie pe care era in permanenta ceva bun pus la fiert la foc molcom, un frigider burduhanos si cateva dulapuri suspendate, albe. Aici am invatat regula numarul unu a bucatariei: inainte sa ne apucam de treaba facem curat pe masa. Pe masura ce folosim obiectele le si spalam, ca sa nu se adune. Vis-a-vis de bucatarie, terasa acoperita de iedera si vita salbatica, terasa de a carei balustrada Ioana lega o patura ca sa imi faca mie cortul in care ma ascundeam cu Claudita, prietena mea din vecini. Aici gateam in paralel cu Ioana: supa pentru papusi continea cam tot ce trebuie pentru o supa obisnuita doar ca mai adaugam frunze tocate marunt si cateva boabe de struguri salbatici. Ioana avea rabdare sa termin supa papusii inainte sa ma cheme la masa.
Mi-o amintesc pe Ioana cu bratele pline de crizanteme galbene cu corole uriase. I le aducea tatalui meu de fiecare data de ziua lui, in octombrie. Cred ca doar pe el il iubea mai mult decat ma iubea pe mine. Ii spuneam �Mami� desi mi se explicase ca ea era mama tatalui meu, nu a mea. Dar cu mine petrecea mai mult timp Ioana si apoi tatii sunt mari nu au nevoie de mamele lor, le imprumuta copiilor. O mai intalneam cateodata din intamplare, la cumparaturi, locuia relativ aproape de casa noastra asa ca nu era greu deloc sa dau peste ea.
- Da-mi 25 de lei!
- Ce sa faci tu, mama, cu 25 de lei?
- Imi trebuie mie.
- N-are mama, sunt prea multi bani si mai e pana la pensie. Ia 10 lei, dar ai grija ce faci cu ei.
Stateam impreuna la cozi. Ea cu scaunelul, eu fara astampar. Imi promisese un penar chinezesc, din cele cu oglinjoara si guma parfumata, si linie transparenta si creioane colorate. Toti copiii aveau. Se dadea peste cap sa-mi faca si mie rost de unul. Mi-o amintesc pe Ioana citindu-mi Robinson Crusoe de Daniel Defoe pana cand am inceput sa citesc singura si atunci ea a scos alta carte, identica si a inceput sa reciteasca in paralel cu mine. Impreuna am citit Jules Verne, Hector Malot si Alexandre Dumas, pana in ultima saptamana dinaintea mortii ei. Aveam 11 ani cand Ioana m-a parasit. Eram departe, la mare. Inainte sa plec ma luase in brate si ma tinuse strans, ma lipise de ea si nu-mi mai dadea drumul, m-am zbatut sa ma smulg de langa ea. Intr-o seara a sunat telefonul: tata ne chema de urgenta acasa. Se intamplase ceva ce nu prea pricepeam, Ioana murise. Cum adica, murise ... Cand l-am vazut pe tata nu l-am recunoscut. Ii crescuse o barba deasa si neagra, slabise brusc si plangea. Tata stia sa planga. De ce mi-o luase Dumnezeu pe Ioana? Pesemne ca Dumnezeu nu exista sau e tare nepriceput din moment ce ne-a luat-o pe mama, am spus. Si cativa ani, vreo 6, am tinut-o una si buna. Dumnezeu nu exista. Abia mai tarziu mi-am reamintit ca Ioana imi fusese preoteasa pe langa Bunutul.
In visele mele, Ioana vine din cand in cand sa ma vada. De fiecare data, visez ca imi spune: �dar eu nu am murit, am plecat doar intr-o calatorie, acum m-am intors.� �Ia-ma in brate, ii spun, ia-ma in brate si tine-ma asa, inca putin, Ioana, inca putin. Sa nu mai pleci!�
De 9 ani calatoresc singura prin tara. In toate orasele prin care am fost, am intrat intr-o biserica si i-am aprins Ioanei o lumina. Am plimbat-o cu mine prin Romania. �Vezi, Ioana, te-am adus si aici�. Anul trecut s-au implinit 15 ani de cand Ioana a plecat in calatoria ei. Nu ma pot duce la cimitir, toti ai mei imi reproseaza asta, dar nu cred ca Ioana mai e acolo. Pentru mine, Ioana e in casa ei cea frumoasa, inconjurata de lumina si cu bratele pline de crizanteme. Anul trecut, in ziua neagra, am aprins inca o lumina Ioanei. Apoi l-am sunat pe tata si i-am spus: �Am aprins o lumina pentru mama ta. Am aprins o lumina pentru mama.� Inca o visez. Inca imi doresc ca intr-o zi chiar sa apara pe usa, sa-i pot spune �ia-ma in brate, Ioana. Inca putin...�
de Ion MARIA
cu fiecare poezie
sfarsitul lumii
se amana
un vers ridica lumea
cu un milimetru
macar
mai aproape de
Dumnezeu
da
atat timp cat
in lume
va mai exista
macar o poezie
sfarsitul lumii
va fi amanat
de IRAEL
M-am obisnuit sa citesc oricand, oriunde. Citesc in picioare, in autobuz, in tren, in salile de asteptare, citesc cand am doar cateva minute dar si cand am cateva ore. . Asa cum cochetele isi pun in geanta trusa de farduri, eu imi iau cartea. Nu plec nicaieri fara ea. La cabinet este cel mai adesea imposibil sa ai timp neocupat. Eu ma incapatanez sa sper si port todeauna dupa mine o carte, chiar daca saptamani la rand nu reusesc s-o deschid. O scot din geanta imediat ce ajung, o pun undeva aproape, pe birou si privesc tanjind dupa ea toate cele cinci ore
O pun la loc in geanta si-i promit mai multa atentie, acasa.
Mi-amintesc promisiunea a doua zi, la birou, cand iar o scot din geanta si o asez cat mai la indemana. Uneori, rar, reusesc s-o deschid si atunci, ne contopim.
Port de cateva zile o carte pe care am pus-o, grabit, in geanta. Azi am reusit s-o deschid si de la primele pasaje mi-am dat seama ca o recitesc.
Distrata, arunc o privire pe ultima pagina si gasesc notate cateva cifre. Zambesc, am obiceiul sa notez paginile unde am intalnit pasaje care mi-au placut.
Iata pasajele din cartea de astazi:
Totdeauna am crezut ca, daca intr-o zi o sa fiu sub pamant si Diana va calca peste mormantul meu, o voi recunoaste.
Prezenta unui animal ne schimba viata.
Poate ca indragesti cel mai mult ideea pe care ti-o faci despre cineva.
- Eu am norocul ca Elvira nu dezminte niciodata ideea asta a mea.
...mahnirea intuneca mintea.
...barbatul caruia ii place o femeie pe de-a intregul se poate considera fericit.
Poti sa ramai traznit in fata fanteziei oamenilor.
- Niciodata nu v-a trecut prin cap ca poti iubi oamenii pentru defectele lor?
de Mihai VAKULOVSKI
nu ne mai vazusem de la absolvirea facultatii, Annabel Lee
ne-am intalnit intamplator in acest sfirsit de vara
in fata cinematografului �Patria-I�
CITITORUL (Sergiu Turcan, de exemplu, sau altcineva):
- De ce �Patria-I�?
AUTORUL: ca sa rimezi
intram in 22 ieseai din 22
te tinea de fusta copilul
(inganai No ia tebea liubliu po prejdnemu)
te durea gatul
ca-n studentie
erai frumoasa
ca-n studentie
supla subtire
ca-n studentie cand imi spuneai (nu o data)
ca ai vrea sa ma vezi odata peste ani ca sa vad
cat de aceeasi ai ramas tu Annabel Lee
nu mai eram student
nu mai erai studenta
si ni se incretisera fetili
�demult, intr-un regat linga mare,
de cand multi ani or fi� tin minte
iti placea inghetata la nebunie
poate te-as fi invitat la �Povestea� la un pahar di sampanii
daca nu-mi aminteam povestea din studentie
eh cat de aproape eram in acea perioada
frumoasa Annabel Lee
imi amintesc ca azi, Sergiu Orehovschi il intreaba
mirat pe Sergiu Ciobanu:
- Ghici, cu cine se intalneste Mihai Vaculovschi?
Sergiu Ciobanu, calm:
- Cu Annabel Lee
Orehovschi:
- Cu ANN-NABEL LEE!
prima oara ne-am sarutat in parcul de linga camine
ne-am sarutat muscat / disperat /
mi-ai spus ca ma iubesti demult
a fost bine desi
nu te prea pricepeai la pupat cheri
apoi ai mai exersat prin sala de lectura
a caminului 8 cimitirul armenesc si alte locuri mai
mult sau mai putin publice
ti-am scris poezele cu sacul
pe care le-am ars cu dragoste in singuratate
acelasi si putin schimbat
m-ai intrebat de ce m-as fi insurat
cred ca te-am intrebat ce mai faci
si alte (nu multe) banalitati
ne-am intalnit intamplator prieteno
si ne-am despartit repede
iar acum marele terminator va aduce
un final de poezie f. cartarescian:
ne-am intalnit intamplator
in acest inceput de poezie
ANABEL LI
ne tineam de maini
te tinea de ie
si nu ni dure inimili
(ci picioarili)
sau
De la "Cenaclul de Luni" pana la "numele poetului"
de Uca Maria Iov Broussart
Pe cand ajungeam in anul doi la facultate, in Bucuresti, tocmai ma intrebam ce-mi lipseste, cand vazui la afisier un anuntz insolit: studentzii de la Litere organizeaza cenaclu de poezie la casa de cultura a studentilor �Gr. Preoteasa�, duminica dimineatza. Asta-mi lipseste, imi spusei: activitatea cerebrala intensiv culturala. (La concerte nici cu gandul sa gandesc a merge nu mai puteam-costa prea mult biletul-audiam muzica clasica la tranzistor, chiar si-n orele de atelier )
Si iaca, in fiecare duminica dimineatza mergeam la cenaclu de poezie.
Acolo totul era absolut f a n t a s t i c.
In sala barului nu era nici un bar deschis; studentzii de la Litere obtineau cheia sa utilizeze spatiul pentru cenaclu.
lumina zilei melancolic duminicala, aer greu de amintiri necunoscute, sprinten la intalnirea cu noutatzi: poezie, eseuri, critice, nuvele.
O data sau de doua ori l-am vazut si pe profesorul lor de la catedra de romana, care era seful cenaclului in principiu, -imi amintesc doar ca numele sau incepea cu litera a (Angelescu?, rusine sa-mi fie ca nu-mi amintesc.)
Cenaclul era condus prin rotatie de fiecare student de la litere.
Radu Calin Cristea era initiatorul, el scrisese si afisul pe care-l raspandise prin alte facultati. El venea din Arad. Si acolo facuse cenaclu de poezie in vremea liceului; cand venea randul lui sa conduca sedintza, isi punea cravata la costum , o cravata lata si frumos colorata uneori cu auriu, alteori cu albastru, si camasi cu guler scrobit in culori pastelate. Se aseza pe scaunul destinat conducatorului de cenaclu si da glas expunerii de ordine a lecturilor zilei...Si incepea sa roseasca. Se intimida probabil ingrozitor si-i tremura vocea, insa nu se lasa, ci isi indeplinea indatoririle ireprosabil. Atat Radu cat si toti ceilalti (V.Poenaru, Florin Iaru, Ion Stratan, Alexandru Musina , Elena Dobre, Traian T. Cosovei etc) aveau dom'le un vocabular si o stiintza a expresiei de critica literara, erau atat de doctzi, carturari nu altceva, stiau toti criticii si toate stilurile de critica din toate timpurile, nu puteai scapa ochiului lor ager in descoperirea filiatziilor posibile, intotdeauna aproape necrutzatori ! drastici in a deconspira eventuale stingacii sau incoerentze stilistice,gata sa accepte originalitatea si sa promoveze eroii zilei.
Scriau atat de bine incat aveam de ce fi consternata si mirificata, efectiv. Parca ar fi urmat cursuri academice inca din vremea liceului.
Orele de cenaclu erau dense, intense.
Scaunele veneau asezate in cerc; la inceput nu eram mai mult de 5-7 participanti si fiecare citea dupa cum se programase, inscriindu-se la propria cerere.
Studentzii boboci de la Litere erau sobri si pasionati de viatza de cenaclu; eu ma aflam cam cu trei ani mai in etate decat ei si ma simtzeam oarecum ca o batranica; dar intre ei isi spuneau: " batrane".
Adeseori ii desenam, faceam crochiuri, portetul celor ce citeau, intrebandu-ma: oare la ce-ar folosi, constienta ca in principiu ar trebui sa fie utile la ceva. Prin �81 am dat caietul de crochiuri lui Nicolae Manolescu. Le-o mai avea?
Imediat ce ma rostii imi spusei ca mai am de invatzat in domeniul diplomatiei -pedagogice, insa din nefericire nu-i spusei si lui ceea ce gandeam despre mine! Ii spusesem doar ceea ce era de spus despre desenele lui suprarealiste.
Of, ii spusesem pe sleau,
cum ca pentru a desena suprarealist mai intai trebuie sa stie desena clasic-realist. Nu vrusesem decat sa-i explic in ce fel se poate face un desen realmente suprarealist, dar gafasem napraznic.
Gafa de o secunda marcandu-ne, iaca, pe viatza.
Odata, cand fu un festival studentzesc, Ion Stratan ma convoca de urgentza la Casa de Cultura a Studentilor. Imi puse in bratze placheta de catrene Ommar Kayam si spuse ca trebuie sa ilustrez repede catrenele pe care sa le aleg cum vreau eu si sa le paginez asa incat sa fie pt. foaia festivalului.
Ma inchise cu cheia intr-un birou de la etajul intai si lucrai astfel toata dupa-amiaza, dar el aparea cand si cand sa se intereseze daca nu ma sufoc, daca am cafea, daca mi-ajung tzigarile, daca-mi place ideea de a-l ilustra pe Ommar. Foaia festivalului fu gata spre seara si urgent dusa la tipografie.
O vreme cenaclul nu mai functiona, apoi iar aparu afis la facultate: pe data de 3 martie 1977 cenaclul isi relua activitatea. Multime mare de studenti, un nou conducator de cenaclu: profesorul Nicolae Manolescu, numit de toata lumea: �domnul Manolescu�. Ne intalniram intr-o sala si ne asezaram pe multzime de scaune, la mese lungi.
Intre anii 77-80 nu mai revazui Cenaclul de Luni; imi alesem o repartitie pt. stagiatura la 600 km de Bucuresti, in judetzul Bihor. Il regasii in 80 imi pare si-mi reluai locul de desenat crochiuri cu cititorii fiecarei seri.
Eroul si vedeta instaurata a acelor vremuri era Mircea Cartarescu, cu poeziile sale sprintene bogat imagistice si trepidand de viatza... bucuresteana.
Cenaclul continua in sala barului de la etajul intai pana prin anii 80 cand deodata nu mai fu...
Insa deja poetii sai erau publicati, cunoscuti de toata lumea sub numele generatia 80 si gata.
Cautam apoi mereu un alt loc in care sa pot respira, un alt spatiu in care sa simt ca exist; iar aceasta era posibil doar intr-un bun cenaclu de poezie.
Acolo puteam auzi idei foarte destepte, scrieri minunate si nu era musai sa comentez si eu.
(acasa in copilarie imi placea sa stau pe scaunelul cel mic, langa televizor, in coltzul sufrageriei si sa desenez in timp ce ai mei jucau tabinet cu musafirii.)
Nu reuseam sa creez o asemenea atmosfera in propriul meu atelier, unde nu ma vizita aproape nimeni, asa ca pornii cu desen-poemele in cautarea cenaclurilor care m-ar primi.
Astfel descopeream "cenaclul numele poetului"condus de fascinantul poet Cezar Ivanescu.
O seara intreaga destina poetul desen-poemelor si cantecelor mele; apoi le publica intr-un numar din revista "Luceafarul", apoi ma invita sa cant ori de cate ori era un context potrivit.
Imi era greu sa expun in galeriile oficiale; oficiul de expozitzii ma considera prea originala; dupa parerea lor ar fi trebuit sa plec la Casa Scanteii si sa cer cenzura literara; insa revista "Luceafarul "nu pretinse nimic, nici o cenzura ci ma publica cu un curaj incredibil. Intr-o seara tot cenaclul "numele poetului" eram invitati de tatal unei poetese participante, la restaurantul unui hotel unde el era sef.
Mancare, la restaurant ? nu nu era mancare, ci doar spatiul oferit cu darnicie si navete de pepsi-cola. Un poet -chitarist adusese icre negre; icre negre pe saturate pentru toti; icre negre insotite de paine neagra proaspata.
Activitatea cerebrala intensiv culturala capata in cenaclul lui Cezar Ivanescu conotatii insolite ba chiar cultural gastronomice.
de Adrian ONICESCU
- Stiu la ce te uiti acum, i-am spus eu,deunazi la telefon. Albastru .
Intr-adevar, mi-a confirmat ca se uita la o scrumiera albastra asezata pe o masuta. Departe de a fi un act initiatic , intre alesi , jocul este de fapt un exercitiu de credintza . Reveleaza semne exact in masura in care crezi in el. Un soi de confirmare a testului cuantic in care observatorul prin simpla prezenta,modifica realitatea. Conditia este sa crezi cu sinceritate in el,sa te deschizi catre realitatile pentru care te pregateste . Oricine ar avea stropul de fecunda nebunie sa-l incerce, va fi recompensat de tulburatoarele lui mesaje ,chiar daca, la inceput va dezmagi.Nu exista miracole,ia ceva timp, pana ce esti acceptat in rezonanta; pana ce tu insuti accepti sa intri in rezonanta cu Sursele.
O ajutam pe Mariana sa pregateasca un eveniment la care va participa un artist deosebit , stabilit in Canada, la Vancouver, Lache Cercel. Un muzician de exceptie, care pe langa muzica simfonica, un nou tip de jazz, prelucreaza impreuna cu alti artisti canadieni folclor tiganesc din Romania. E greu de acceptat,nu-i asa, ca muzica tiganeasca poate deveni Jazz? E foarte ciudat dealtfel si rolul pe care l-au avut tiganii in viata mea. Am copilarit la internat printre tigani, intr-un orasel care prin pondere, putea purta stigmatul de a fi tiganesc. Am invatat sa dansez de la ei, si tot de la ei n-am invatat sa fur. Am fost casatorit 20 de ani cu o femeie apartinand acelei etnii, am divortat si m-am mutat in singura locuinta pe care am avut putut sa o cumpar cu bani ramasi , in Mogosoaia, in tiganie. Acum Lache Cercel venea sa-mi tulbure �doliul�, caci asa denumeste psihologia starea de recuperare din hartoapele destinului. Mariana imi vorbise despre el inca de saptamana trecuta. Mi-a reprodus o discutie despre manele. Sunt periculoase, spunea artistul �Eu le-am spus sa nu mai asculte muzica asta, ca tampeste. Creaza adictie, contine prea multe semitonuri. Intr-adevar, gandeam eu, un fel de mantra pe solfegiu, repetata obsesiv pana ce ritmurile si cuvintele se pierd si ramane doar o stare anume. Nu exista stari proaste si stari bune. Totul depinde in mare masura de ce reusim sa facem din stari. Cum le folosim potentialul. Am fost impreuna cu Mariana si Lache Cercel la sediul S and S din oras . Un fel de interviu-prezentare care imbina organizarea evenimentului cultural cu debutul meu ca lucrator in presa.Lache Cercel voia sa lanseze un alt tip de dialog educational, de interactiune ca premisa a invatarii. Mariana ma recomandase cu entuziasm afland ca directoarea centrului cauta redactori . Dupa ore in care Lache Cercel a vrajit auditoriul, directoarea imi propunea un prim interviu cu artistul si agrea sa gazduiasca evenimentul. Eram in plina sesiune de examene si propunerea m-a luat prin surprindere. Cand mai aveam timp sa mai fac si interviul care pretindea un anumit standard de profesionalism?
A doua zi, eram in examen, la disciplina �Presa si Actualitate�. Primim ca tema un editorial cu titlul �Maneaua, parvenitismul si prostia�. Exact tema despre care deja discutasem atat de mult . Tiganul artist Lache Cercel m-a luminat. Fervoarea discutiei purtata cu el in ajun, s-a instalat in text, am scris ca dupa dictare, ideile se ordonau singure in fraze, vii, palpitand ca niste inimi descatusate in inchisoarea toracica si unicul efort al meu a fost acela de a fi fost scribul propriei inspiratii. Am scris ca dupa dictare. Propozitiile unduiau firesc in fraze, se zamisleau tasnind din neant si mintea mea nu facea decat sa le accepte iar mana sa le transcrie. Cand am recitit ce scrisesem am
***
A doua zi, ma aflam la un alt examen: disciplina �Televiziune�. Grupa de studenti � colegi care il sustinuse cu cateva zile inainte, primise ca tema un set de intrebari. Ne asteptam la acelasi lucru. Profesoara insa ne anunta ca pentru noi, a pregatit altceva. Se vorbea deja prin facultate ca am fi o grupa foarte promitatoare. Ne-a cerut sa realizam un interviu de televiziune, cu script si imagine, cu indicatii de regie, incadraturi, unghiulatii diverse, miscari de aparat panoramari, traveling, sharfari si desharfari, un interviu in care cuvintele trebuiau sa fie sustinute de imagini, intr-un ritm viu, atractiv, folosind o singura camera si fara taieturi de montaj. Nu mai facusem in viata mea asa ceva. Tot ceea ce stiam, era o teorie cantonata intr-o zona abstracta din vecinatatea irealului, foarte indepartata de zona implinirilor practice, concrete. Cunostintele mele aveau consistenta unui vis. In primele momente toti am incremenit. Trebuia sa si operam cu niste cunostinte pe care ar fi trebuit sa le detinem numai in registru teoretic. Interviul trebuia sa fie si de actualitate. In jur auzeam soapte despre gripa aviara, campionatul mondial de fotbal, totul imi parea atat de
Din nou un tigan providential m-a salvat, intr-un spatiu in care arta isi revedica numai diferentele de splendoare.
***
Ieri ajunsesem in apropierea unui talcioc ,undeva prin apropierea Rahovei. Vorbeam cu Mariana la telefon. Opresc si ii spun ca e ceva care ma atrage la vechiturile astea.
- Vezi carti, imi spune ea, reincepand jocul.
Intr-adevar, ma uitam la niste carti. Din masina, le vedeam expuse pe un ziar, printre sute de nimicuri, tevi, cabluri vechi, artefacte antediluviene sugerand ca probabila folosinta, refolosinta, un inutil spectaculos, desuet, iesit din uz, simuland strania ipostaziere a marfii.
- Vei cumpara din dreapta o carte groasa bej si una negru cu alb, ambele la maximum 30 de mii de lei, dar �vad� un cinci pe prima pagina.
Se lasa in voia conexiunilor mentale �intamplatoare�, mi-am spus, cu putina circumspectie.
Cand nu am gasit nimic, am inteles ca Mariana s-a supralicitat. Am dat sa plec, dar ceva m-a atras in stanga. Am mers printre vechituri pana cand, de undeva din dreapta, mi-au aparut in raza vizuala niste carti, intinse pe un ziar soios, in fata unui tigan slab si batran.
Uitasem complet de experiment, pe care il exilasem intr-o zona a derizoriului doar pentru ca el presupunea niste coincidente de neacceptat pentru un spirit analitic, rationalist. Ma aplec si iau din dreapta o carte maron pe care citesc: �Viorel Cosma�. Imi amintesc ca e vorba de un muzicolog plecat �afara� inca de pe vremea comunistilor. Intreb cat costa.
-20 de lei, imi spune omul clar dispus sa mai lase din pret pana la minimul echivalent a 50 de mililitri de vodca.
Platesc fara sa vad titlul, de fapt il vasem, dar nu am prelucrat mental informatia, eram sub imperiul numelui.Vazusem cartea cu zile in urma intr-un anticariat.
- Am luat o carte, ii spun Marianei, pe care nu am rezistat sa n-o sun.
Abia cand ii citesc numele, realizez ca era �Lautari Celebri�. Ca si cum Lache Cercel s-ar fi simtit parasit si isi revendica un loc in memoria noastra afectiva, mai mult, in firescul tot mai agresat de �minuni� inacceptabile al prezentului nostru.
Ma mai plimb putin printre oamenii aceia ghemuiti in asteptarea unui castig absolut insignifiant, dinapoia catorva nimicuri pe care le laudau cu convingere de-ai fi spus ca nici prin cap nu le-ar trece sa se lipseasca de ele. Ma pregateam sa plec, marcat de strania proximitate a cartii fata de evenimente si oameni abia cunoscuti, cand, undeva in dreapta, zaresc in departare alte cateva carti intinse pe un ziar. Un alt tigan incerca sa le schimbe pe cateva bancnote aproape fara valoare in afara potentialei echivalente cu alcoolul. Spectacolul unui birt ieftin lamureste asupra necesitatii alcoolului in necesitatea de a suporta realitatea. Miros de urina si mormane de gunoi. Mai incolo cateva mese la care stateau in picioare, cu pahare in fata oameni transpirati, gesticuland prinsi in discutii aprinse. Orgolii ridicate pe doua picioare in fata unei mese si alcool. Vad o brosurica in stanga , o carticica alb si negru: Gligor Sava, poet, spre rusinea mea absolut necunoscut, si un titlu scris cu litere rosii. �Si vodca raguseste-n derbedei�. Titlul ma socheaza.
- Cat costa, intreb.
- Zece mii de lei, imi spune tiganul.
O suma al carei derizoriu ridiculiza orice negociere, chiar daca, din nefericire nu anula deloc aceasta jalnica eventualitate. Singura, superba metafora de pe coperta ar fi fost suficienta pentru a zadarnici orice straduinta de echivalare cu bani sau bunuri materiale : �Si vodca raguseste-n derbedei�. Ori poate, pastisind un haiku citit candva, numai floarea de cires ar putea-o cuprinde, cu parfumul. Asa spunea japonezul despre acel calaret, ca era atat de viteaz incat nimic nu-l putea dobori. Poate doar ,floarea de cires�.
O sun din nou pe Mariana si-i spun precipitat:
- Ai avut dreptate.
- Uita-te in jos, in stanga, o carte cu negru si alb, imi raspunde ca in transa.
- Stiiiiiu! Am mai putut sa exclam! O am in mana. Pregateste-te! Iata titlul: �Si vodca raguseste-n derbedei�
E necesara in egala masura distrugerii cat si creatiei. Pe prima pagina, sub numele
Ceea ce am impartasit mai sus nu este catusi de putin rodul fanteziei. Stiu ca nu voi putea fi crezut cu usurinta. De intelesurile experientelor celorlalti ne despart chiar ele, experientele. Ele spre deosebire de idei sunt intransmisibile. Si doar experientele fac ideile posibile. In lipsa lor, ideile vestejesc in galantarele unor pagini de neacceptat. In lipsa lor, Lache Cercel, ramane un simplu tigan artist, printre atatea alte spectre inmarmurite in cimitirele adormite ale amintirilor noastre culturale.
de Andreea DEMIRGIAN
-propunere de proiect-
Cand mangai perna ce pastreaza inca imprimata forma umerilor lui Cand intr-un autobuz destul de-aglomerat, un barbat se apropie de o femeie ca sa-i miroasa parul, pe ascuns, fara ca ea sa isi dea seama.
Cand doi tineri se saruta pe strada, la semafor, si mainile lui sunt peste tot pe unde nu ar trebui iar ea e fericita ca trupul barbatului o striveste de gard, fara sa aiba habar de lumea ce-i priveste, ca si cum ar fi de la sine inteles ca acolo se petrece ceva intim si nu trebuie deranjati nici macar cu o privire.
Cand bebelusul trage tricoul mamei sa se mai uite o data la sanul ce ii este refuzat pentru ca gata, a crescut�
Cand iti pui cana de cafea pe doua cd-uri vechi, lipite intre ele, pe care ti le-a trimis cineva anume, pentru ca in alta parte de lume, pe alt birou, o alta cana de cafea sta tot asa, pe un coaster improvizat, mic gest clandestin intr-o relatie ilicita
Cand mangai tandru cicatricea proaspata a cezarienei care ti-a adus pe lume feciorul de care esti mandru.
Cand folosesti o anume expresie, pe care doar �celalalt� o mai pune in acelasi context.
Cand asculti o melodie pe care in urma cu nu-spui-cati-ani ai petrecut primele minute de dragoste trupeasca deplina cu ea, cea care se pastrase numai si numai pentru tine (sau cel putin asa iti place sa crezi).
Cand deschizi cutia in care pastrezi un test de sarcina cu doua liniute usor estompate si il iei si-l privesti.
Cand canti pe soptite un cantec pe care pe vremuri mama ti-l canta, desi nu vrei sa recunosti ca-ti amintesti.
Cand detectezi mirosul placut al unei case in care intri pentru prima data, mirosul acela pe care proprietarii locului nu-l mai percep.
Cand pisica altuia ti se cuibareste in brate si toarce la prima vedere, spre mirarea detinatorului de drept.
Cand faci cafeaua cum ii place lui si-o bei si tu la fel de tare desi stii ca nu e bine.
Cand tresari pentru ca auzi soneria sunand intr-un anumit fel.
Sunt franturi existentiale, sunt declicuri subtile, imperceptibile pentru cei din jur dar care te fac sa te intorci catre tine, catre anumite momente ale istoriei tale, catre trairi pe care le uitasei, catre oameni de care ti-e dor, catre locuri in care nu (mai) ai voie sa calci. Putin masochism si multa bucurie, zambete clandestine si senzatia aceea de intersectare cu vietile altora, cunoscuti sau necunoscuti, permisa sau nepermisa, dar in definitiv, detaliul tau rupt/furat/imprumutat din existenta altora.
Pentru voi ce inteles are notiunea de intimitate?
de Vlad SOLOMON
partea a-II-a, continuare din pASAGER/ 13
Dar dupa numai doua saptamani ma cheama la telefon si-mi reproseaza ca... nu l-am anuntat cum am ajuns in Israel. Si-mi comunica apoi ca mi-a trimis programul cursurilor lui de hipnoza si vrea sa-i trimit remarcile mele si cum vad eu colaborarea.
Aici voi face o paranteza. Prietena mea, M., nu zburase cu avionul inca, se temea. Si, fara nici o legatura, respecta cashrutul, nu manca porc, nu amesteca laptele cu carne, etc..., asta pentru neinitiati. Era si preocupata, si nu reuseam sa o conving de contrariu, ca in strainatate n-o sa aiba ce manca, deci trebuie sa-si care de toate din Israel.
Am hotarat ca primul ei voiaj va fi la Paris, dar nu voia la hotel, ca nu va bea din cestile de acolo, asa ca am primit un apartament de la un prieten, am cumparat pana si tigaie si pahare, am facut o cura de oua cu cartofi prajiti cam toata saptamana incat azi, cand mancam la orice restaurant (ea tine inca un cashrut foarte aproximativ), imi vine sa rad de cat am fost de disciplinat pe vremea aceea.
Ajunsi la Paris i-am telefonat lui Chercheve, care, imediat - sa ne invite la restaurant. I-am explicat cam rusinat problemele de alimentatie, la care el... s-a bucurat si... am mers cu el si sotia sa, Dominique, mult mai tanara ca el, care-l adora, la un restaurant super-casher. Sotia lui trecuse la iudaism si stia despre religie cam de 100 de ori cat Chercheve insusi, multe lucruri pe care ea le cunostea, eu doar le auzisem vag.
- De data asta nu mai scapi, cand tinem curs impreuna? - m-a somat, asa ca am fixat urmatoarea mea venire la Paris. Dupa cina ne-a facut un tur - Paris by night - sa-l fi vazut cum sofa prin centrul Parisului, cu ce viteza, cum ne arata fiecare loc important, muream de frica, nu stiam cum sa-l fac sa mearga mai incet. El m-a simtit imediat:
- Nu te speria, Vlad, eu merg si pe motocicleta, vad perfect, iau si lectii de pian si pictura, alerg, ma simt tanar. Si daca am mancat casher, Dumnezeu ne apara, surase Zeus, ateu convins.
Am revenit la Paris, pentru cursul de hipnoza in stomatologie. Cursul s-a tinut pe un... vaporas-clinica dentara, cu laborator dentar, cu sala de conferinte, totul apartinea unui coleg. N-am vazut niciodata asa ceva luxos si ciudat. Vaporasul era ancorat in "portul" Van Gogh, pe Sena, iar cursul a durat doua zile, era doar introductiv, dar a avut mare succes. Iar Chercheve a fost adorabil, atent sa nu ne lipseasca
De atunci am colaborat si m-am intalnit des cu Chercheve in Franta. O data ne-a invitat la el, la vila de langa St. Tropez, ne-a cantat la pian, ne-a aratat picturile lui. Dar niciodata nu mi-a povestit de cate ori a fost insurat (se pare ca de mai multe ori si are cativa copii, o nepoata e poeta, nu-i mai retin numele). Intalnirile au avut loc numai in Franta, dar intr-o zi imi telefoneaza si m-anunta:
M-am conformat, le-am rezervat la Dan-Panorama, intre Tel-Aviv si Yaffo, caci presupuneam ca vrea sa fie des in Yaffo, apoi m-am dus la All-Meridian sa-i aranjez Petra (in Iordania). Silvia ma anunta ca are nevoie de fotocopia pasaportului celor doi voiajori, il sun pe Chercheve si ramane sa trimita copiile prin fax.
A doua zi ma suna Silvia la telefon si ma anunta: �Niet Petra!� � De ce?� ma mir eu. �Pai nu accepta oameni de virsta lui, la 91 de ani nu vor sa-l ia.� 91 de ani!!! Nu ma asteptam chiar la varsta asta, il credeam cel mult de 83 de ani. Ei, cum ii spun eu lui Raphael asa ceva?
Mi-am luat inima in dinti, i-am telefonat, dar imediat am inceput sa ma balbai:
- De ce?
- Pai nu se prea poate...
- E din cauza varstei, nu-i asa? chicoti Zeus. Nu-i nimic, plecam la Eilat.
Venirea lui Chercheve in Israel a coincis cu o caldura atat de mare incat pana si la aeroport m-am carat cu o sticla de apa inghetata. Dar in toata perioada sederii lui aici, nu s-a plans niciodata de caldura. Si-am mers mai peste tot, la Cesareea aproape am lesinat si eu si Dominique, am fost cu el si la pestera stalagmitelor (Mearat Hanetifim), cine a fost pe-acolo stie ce grea e urcarea la iesirea din pestera. La Yaffo, Raphael a tremurat ca o frunza-n vant, de emotie. S-a oprit pe malul marii, i-a luat mana sotiei si i-a soptit:
- Vezi, pe-aici venea in tinerete tatal meu. Pe-aici as fi zburdat eu, daca ai mei nu veneau in Franta...
Il intrebam mereu, nu ti-e cald, Raphael? Radea � nu mi-e cald de loc, sunt "motivat", sunt in tara mea doar.
La Eilat au plecat cu un grup organizat, s-au intors proaspeti si bronzati.Chercheve intinerise cu 20 de ani. Gusta fiecare colt, fiecare cladire, orice amanunt il interesa, puteai crede ca va emigra in Israel, am fotocopiat din cartea de telefon pe toti Cherchevski si Shershevski, parca voia sa-si reintregeasca familia.
Tocmai in perioada aceea se tinea la Facultatea de Stomatologie din Tel-Aviv un curs de hipnoza. Am crezut ca se vor bucura toti daca-l aduc pe Chercheve sa predea o ora sau doua, sa ne prezinte cateva cazuri clinice, sa ne povesteasca din experienta lui. Dar (surpriza?) sefii mei s-au cam impotrivit. In primul rand datorita varstei lui, apoi aveau o usoara alergie la scoala franceza. A trebuit sa insist, pana la urma au acceptat, dar... pe responsabilitatea mea si in contul orelor pe care trebuia sa le predau eu. E inutil sa va spun ca participantii la curs
- Nu stii cat si-a dorit Raphael sa ma aduca in Israel, sper sa nu fie ultima noastra vizita aici.
Chercheve avea ochii inlacrimati, imi tot multumea, parca eu as fi inventat Israelul. L-am condus la aeroport impreuna cu tatal meu, cu care si-a gasit un limbaj comun de la bun inceput, tatal meu a fost un asiduu cititor de literatura franceza, au palavragit si in idish. A luat cu el cateva exemplare din cartea tatalui meu "Strigat in desert" - versuri - in editie bilingva, romana si franceza. O citise toata, in timpul sederii in Israel, voia sa o daruiasca unor prieteni.
- Vlad, dragul meu, nu realizezi ce ai facut pentru noi, esti un prieten adevarat, imi tot multumea Raphael. Te astept la Paris. Dar sa stii ca va veni aici o ruda mai indepartata de-a mea, te vei putea elibera sa-i arati si ei centrul spiritual al omenirii?
Cine-ar indrazni sa-l refuze pe Zeus?
de Dina CALIN
Partea a IV-a (continuare din Pasager/13)
Si totusi realitatea nu este in mare parte cum o construim noi?! In functie de visele si idealurile noastre? Cine eram acei noi care construisem o realitate atit de oribila in Romania ceausista? Era absurd sa arunci vina asupra unui singur om, fie el chiar atit de grotesc cum era Ceausescu. Eu intuiam perfect lucrul asta, desi toti pe atunci, inclusiv tata, aruncau pe el intreaga responsabilitate. Si s-a dovedit ulterior ca am avut dreptate. Si atunci? Cine au fost adevaratii vinovati? Noi! Dar care noi?! Cine eram, acei noi? Nu cumva aceiasi care sintem si azi?! Chiar, cine sintem? Dar ca sa poti raspunde la intrebarea "cine sintem noi" mai intii trebuie sa raspunzi la intrebarea "cine sint eu"... si tata... asta e cea mai grea intrebare din lume! Sau mai bine zis, raspunsul la ea e cel mai greu. Eu ma chinui de cind ma stiu cautind raspunsul asta... Oare altora le pasa sau se multumesc doar sa fie piese pe tabla de sah a unui destin de neinteles? Un lucru era sigur in dimineata aia, nu ma simteam citusi de putin fata mamei si a tatalui meu si nu intelegeam de ce trebuie prin urmare sa raspund eu pentru faptele lor. Regretam ca nu fugisem de-acasa cind fusesem copil, sa ma fi dus in vre-un sat de tigani ceva, sa-mi fi pierdut ei urmele, sa fi ratacit eu prin lume ca printesa aceea cu tata nebun, Piele de magar... Sa ma fi maritat cu fiul vre-unui bulibasa cu mustata neagra si ochi de foc... Prostii... Ce urma oare sa fac cu Codrut? Sa-i spun? Cum, ce?! Olandeza! Aveau sa se lege de el daca nu se ducea sa raporteze despre amicitia lui cu olandeza! Nu era bine sa le dam nici un prilej suplimentar sa ne agreseze!
talmacire dupa fratele Ilie Melcu, de parintele Visarion
cap.26-33
continuare din Pasager/13
27. Mergeti in Kortinia? ma intreaba vecinul kortinian. O sa va placa foarte mult. Kortinian people is very kind and generous.
28. Eros. O mica localitate pescareasca. Ceva din parfumul vechii Kortinii se pastreaza aici in piata de peste. In multimea libera din jurul meselor pline cu delicatese. Unele vii. Altele, proaspete. Cutreieram prin piata, privind fapturi ale marii ale caror nume nici nu le cunoastem. Gazdele ne conduc apoi intr-un mic restaurant. Ca de obieci, ne descaltam la intrare. Ne asezam direct pe podea. O farfurie mare cu carne alba, cruda, de peste � rechin, poate - ne asteapta langa alte delicatese traditionale . Pe cand gustam din carnea alba, vine si inevitabila intrebare din partea unei gazde: Dv. stiti cat costa aceasta masa? Stiti cat costa ceea ce mancati? Poate as fi considerat intrebarea un omagiu adus prezentei noastre, dar intrebarea s-a repetat cu alta, si alta ocazie. In fond, nu m-am invitat nicaieri. Am dat curs unei invitatii. La masa de adio, indignat chiar de acest obicei, care imi taia orice pofta de mancare, am servit o portie de paste: eroare. Gazdele au insistat sa servim tot ce ne place, pentru ca oricum, s-a platit �cu burta�. 30 de dolari. De persoana.
A fost o iesire in natura care m-a inviorat. Am iesit din cenusiul orasului, intr-un port plin de veselie si soare. Lumea de roboti a erupt intr-o mare si o limba de pamant in care Kortinia traia dupa legile pierdute ale marii si ale soarelui.
29. Nu stiti? Noi unde vom ajunge? Ne intrebau adeseori kortinienii. Voi � raspundeam politicos � sunteti a n-a putere economica mondiala. Poate chiar a n + una. Veti avea un viitor stralucitor. Si lucios. Se bucurau ca niste copii. Voiam chiar sa le spun ca ei vor ajunge in Rai. Daca nu cumva au si ajuns. Dar nu m-ar fi inteles. Eu atata intelegeam: erau obligati sa poarte un jug pe care nu si l-au ales. Il duceau inertial spre noi culmi de comert, civilizatie si progres.
Fratele Maslina imi spune ca a gasit un aparat de fotografiat nou-nout pe un podet de piatra. S-a uitat in stanga, in dreapta. Nimeni. I-a fost rusine, si nu s-a aplecat sa il ridice si sa plece. La scurt timp dupa, o kortiniana a gasit aparatul. L-a ridicat si a inceput sa strige dupa proprietar, tinandu-l cat mai sus cu putinta. Ce intamplare, domnule. Am fost prost, spune Maslina. Puteam sa il
31. Calugarii polandezi fumau Mallboro, si aveau salopete de rugaciune impecabile. Verzi, cu interiorul rosu. Fermoare elegante.
In partea din dreapta a halei, era o pajiste. Trifoiul verde ma chema. Am cautat un trifoi cu patru foi. Si l-am gasit. Singurul din viata mea. L-am pus intre filele unui carnet.
Eram fericit.
32. Citesc ca Mihai Eminescu, aflat la o intrunire a conservatorilor, se vede obligat a constata ca in toata adunarea nu existau decat doi oameni capabili a construi o fraza corecta, Kogalniceanu si Maiorescu. Mitropolia Viselor a fost si ramane � din acest punct de vedere � un prolific exemplu: fratele Mosulescu, de pilda, plecat de curand din serviciul de prospectare a viitorului, avea sa scrie � cu ocazia unui concurs de idei de rugaciune, avand ca premiu un televizor, un calculator, si o combina muzicala � sub afisul care enumera premiile, urmatorul slogan, inca, in limba calica : �Pot fi al tau!�
Vreme de cateva saptamani, am intors cuvintele pe toate fetele: Cine oare �pot fi al tau!�? Sa fie premiile? Atunci, corect ar fi fost : �pot fi ale tale!� Sa fie numai unul dintre premii? Atunci, necesar ar fi fost si balonasul vorbitor, in care premiul vorbeste potentialului concurent si cititor! Sa fie fratele Mosulescu, personal? Atunci, si numai atunci, era corect gramatical, dar se adresa � din pacate - numai clerului cu aplecare spre pacate grozave.
De nenumarate ori, din dorinta de a transmite cat mai rapid cele mai neinteligibile cugetari ale Apostolului Strongu, peretii chiliilor erau plini cu grafice de rugaciune si lozinci precum: �Clean your mind�, �Total damnation�, traduse numai uneori, cu concursul unor patriarhi, si cu foarte multa greutate si sacrificii, in ore suplimentare de veghe si studiu, prin �Stergeti mintea� si �Totala satisfactie�.. Si aici, exista inca dubii: unii sustin ca s-ar traduce prin �sterge-ti�, altii prin �stergeti�. Deocamdata, la �lavatory�, adica toaleta, se testeaza deosebirea dintre cele doua forme, scriindu-se deasupra pisoarelor, cu litere de 2 centimetri: �Nu arunca-ti chistoacele inauntru��
Profitand de prezenta in mitropilie a apostolului Jucarie, un invatator mai tanar al apostolului Strongu, i-am aratat peretii plini de �sheduling� si l-am intrebat: Do You Like It? A ras si a spus: No, I don�t like it. Iata o mostra de adanca sinceritate, din partea unui apostol care era platit de 3 ori mai bine decat Strongu�, si care, din fericire, isi publica rugaciunile nu pe pereti, ci legate, totusi, de calici, in coperti. Aceste comori isihaste au costat si ele pretul lor in astre. Vei spune, abate Philipe, ca prea am harul de a vedea pretutindeni numai greseli. Asa este. In aceasta abatie, capeti darul de a nu mai stii sa faci nimic in afara de rugaciunea buzunarului, care se stie ca are cea mai mare valoare, desigur, literara. Evident, inainte de a angaja profesori calici care sa invete ucenicii unde se pune punctul si virgula, macar intr-o expunere orala, apostolii s-au gandit ca fratii sa invete limba engleza. Asa se face ca toata lumea vorbeste astazi foarte bine limba engleza cu kortinienii, nici-unul nu se intelege in engleza cu fratele, kortinienii nu inteleg engleza calicilor, nici calicii pe a kortinienilor. Prin ce se inteleg totusi? Daca ii iei pe toti in serios, prin Institutul de Inalte Studii Morale. Daca ii ignori, ai pana la pensie o paine de rugatoar..
Ca rugator pe calculator, marturisesc ca pot sa pierd o viata inainte de a intelege ceea ce vor, pe scara ierarhica: patriarhii, mitropolitii, sefii de staretii sau fratii, sau mucenicele, sau smeritele surori de credinta. Daca totusi mai si fac ceva, este cea mai buna dovada ca mai exista un Dumnezeu, chiar si pe lumea asta. Este inutil sa va spun ca Sfantul Mitica le Grand il are si pe Duhul. Duhul se prezinta sub forma unor cercuri si butoiase, indemnuri, graseieli, gafaituri, sau transpiratii, date ca indicatii. Duhul spune ca toate temele necesare astazi, trebuie terminate si predate ieri. Duhul spune ca fratele greseste totdeauna. Duhul spune ca nu este buna la nimic rugaciunea fara minunea numita Duhul. Duhul spune ca este platit la 0 la suta din cat face. Duhul distruge intotdeauna tot ce faci, si adeseori, chiar si ce face. Cand nu spune nimic, Duhul spune �pasti!�. Ori de cate ori da de frati cazuti in pacate, Duhul vine la unul care inca nu cade, si ii spune: este vina ta, ca nu le mantui pe toate! Duhul crede ca in Mitropilie se ascunde Hristos, si il cauta. Observandu-l pe Duhul la Sfantul Mitica Le Grand, Apostolul Strongu� chiar i-a reprosat ca Sfantul nu citeste aproape nimic, aproape niciodata. Cum s-a intamplat de a observat? Iata cum: apostolul i-a facut cadou un telefon celular. Inutil de spus ca Sfantul Mitica Le Grand, dupa o analiza de un minut, a ajuns la concluzia ca telefonul nu e bun. Caci, tinandu-l in mana si apasand pe butoane in ordinea rugaciunilor invatate pe dinafara, pe cale orala, desi a vorbit in aparat, nu i-a raspuns nici-un arhanghel. De fapt, sfantul nu citise intructiunile de utilizare. De aici, apostolul a generalizat: �Voi, calicii, nu cititi niciodata rugaciunile!� De fapt, in acest caz, nici fratii, nici sfantul nu aveau nici o contributie, numai Duhul era vinovat. Evident, duhul are duh de superioritate. Altfel, ar citi mai mult, si nu le-ar sti chiar pe toate, cate le invarte in sarade. �Daca dragoste nu e, nimic nu e�, spunea apostolul Pavel. Dar daca e dragoste, si nu e comunicare? Daca e dragoste, si nu este, catre fratele, aplecare iubitoare? Daca e doar dragoste de pompier, care stinge si aprinde focul dupa cum arhanghelii, sau capritiile, sau interesele pecuniare, i-o cer?
Proba de foc pentru orice calugar din abatie care doreste ceva de la Dumnezeu este sa scrie ce vrea. Cum nimeni nu risca sa ceara ceva, ca nu cumva sa scrie toti la fel, sa se spuna ca au copiat unii de la altii, adica, �mantuire�, se ivesc felurite ispite care indeparteaza fratii de la buchii. Mai mult, din smerenie, calugarii au intuit ca staretii, si sfintii, si apostolii cei mari doresc din suflet sa se smereasca scriind ei, de mii de ori, cuvantul �mantuire� in planul de idei. Astfel, turma are cate un pastor, care stie sa scrie, chiar daca nu stie intotdeauna sa citeasca. Singurii care ei scriu, ei citesc, pana nu mai pricep nici un cuvintel, spre slava lor, sunt fratii care se roaga pe calculator.
33. Lupta Apostolului Strongu cu femeia cea pacatoasa.
Multa vreme dupa venirea in Calicia, Apostolul Strongu a ramas cumintel. In afara pacatului fumatului, a vorbirii neinteligibile a limbii engleze, si a dormitului pe scaun in timpul programului, nu cred sa fi avut pacate defel. Totusi, satana l-a ispitit, si nu este un caz singular, multi ucenici de-ai lui, kortinieni, sositi miei, dandu-si cu timpul frau liber unor fantezii incurajate de maicute care � ramanand fara servici � apelau la mijloace lumesti pentru un trai � cum se spune pe aici � cat de cat decent.
Mucenica Azorelia ne-a marturisit cum apostolul s-a obisnuit sa incarce in cate un taxi cate o femeie pacatoasa, pe care o ducea la sfintenia sa acasa. Mucenica afla toate aceste detalii chiar din gura pacatoasei. Acolo, apostolul se aseza comod pe ce apuca, si o invita sa se dezbrace. Cate o ora intreaga, Apostolul analiza � din perspectiva duhovniceasca � forma care i se prezenta. Nimic altceva. Probabil, era un exercitiu de concentrare nervoasa, prin care apostolul afurisea dracii care i se aratau. Apoi, ca un cavaler desavarsit ce era, apostolul platea si conducea femeia pana la usa casei.
Evident, dragi credinciosi, simtiti si dumneavoastra cat de cumplita era lupta acestui apostol cu pacatul. Alti mucenici ai lui nu au rezistat acestei incercari periculoase, si au analizat forma mai profund de cat se cuvenea. Apostolul nici macar nu a atins-o. Niciodata.
Cred ca apostolul credea � in plan secund � intr-o istorie umana in care, daca s-a schimbat ceva � atunci s-a schimbat numai forma. Esenta sclavagista � mediata prin sabie, bici, sau ban - a ramas neschimbata. Si cred ca parerea lui avea o noima. �Totul este forma� � a soptit intr-o seara apostolul, si mi s-a parut el insusi un general care conduce spre absurd un popor intreg de forme.
de Nusa ILISIE
partea a IV-a, continuare din Pasager/13
-V-ati trezit, Doamna?
-M-ai speriat, Dori! De unde ai aparut?
-Am stat aici in bucatarie, citeam ceva...
-Citeai ceva? Ce citeai?
-Dictionarul roman-spaniol, sa mai invatam si noi...Dumneavoastra stiti, Doamna, sa vorbiti?
-Buna intrebare, nu stiu mai nimic!
-Daca nu stiti sa vorbiti, nu o sa gasiti usor de lucru...Da�cum l-ati cunoscut, Doamna, pe Puriu? Cum ati ajuns aici?
-Ai sa ma crezi daca-ti spun?
-Va cred, Doamna, cum sa nu va cred! Va vad femeie serioasa, aveti copii?
�Nu imi face placere sa-i raspund...Ce-l intereseaza pe el? Cum sa-i spun ca ne-am urcat in masina cu un necunoscut?...�
-Stiti, el ne-a povestit ceva aseara, da� cum era beat, nu prea l-am crezut...Asa e, l-ati cunoscut in autogara?!
-Da!
M-am rasucit pe calcaie, m-am intors, brusc, cu spatele, incercand sa-mi fac de lucru in bucatarie si sa evit, astfel, o discutie care ma punea intr-o situatie ridicola fata de un alt necunoscut.
...Un schelalait prelung si sonor, un latrat puternic si un strigat ca din gura de sarpe, au pus toata casa in picioare... De unde, pana atunci, parea ca nu mai e locuita, ca la comanda, au inceput sa curga pe scari: Puriu, Nicu, Marius, Baciu, Luci, Andrei...
-Ce e baaa?! Ce dracu� s-a mai intamplat? Pai nu zic eu bine, inca o zi ca asta si ... daca nu ne-a luat politia, macar sa ne ia salvarea!
Am luat si eu pozitia mutului, ca si Dori...Ma speriasem de caine, dar, si mai tare, de ei...
-Te-ai sculat, Doamna? Ti-a priit?
Nici daca as fi vrut, n-as fi putut raspunde...
-Dati-i, ma, putina apa sa-si revina! Si, fara sa astepte prea mult, imi arunca o cana cu apa fix in ochi. Daca te-ai sculat, sa te si trezesti!
-Te-ai intrecut cu gluma, Puriule...Si, suparat, catre mine: hai acasa!
-Bai Dascale, nu te supara, m-am pripit.
�Sa fie Puriu?� Imi stergeam apa de pe fata si ma gandeam ca mi-ar m-ai trebui una ca sa ma trezesc la realitate. � Putin mai lipsea pana sa-si ceara scuze... Ma surprinde! Omul asta imi scapa printre degete... Un lucru e cert: ii place sa comande. Si un alt lucru: ii place sa fure. Fura de placere? Ce fel de om e Puriu? Sa fie un taler cu doua fete? Si care e cealalta fata?�
-Hai! Stati aici, cand va spun! Si mananca ceva, Doamna, ca nu te-ai atins de mancare toata ziua, nu, ca noi.
M-am asezat: imi era si foame si eram destul de obosita ca sa mai revendic dreptul la replica...Dar nici de schimbat nu ma puteam schimba peste noapte:
-Carne nu vreau!
-Auzi, ba, Soarece, ca nu vrea carne! Atunci da-i, ba, branza si pestele ala in care si-au bagat botu�pana si pisicile ma-si, ca-am sa le dau otrava intr-o zi... otrava am
�Ce noapte e! Si ce liniste, neobisnuita! La ora asta, inca mai umblam pe la magazine, cand eram...acasa. Orasul era inca un furnicar... Aici, pe stradutele astea inguste si intortochiate, la aceeasi ora, nu vezi nici tipenie de om! Doar intr-un bar mai supravietuieste o lumina palida, infumurata si se aud, in surdina, cateva voci... Si nici un caine vagabond nu vezi, doar Golfo care...ne-a adoptat... Imi place noaptea asta: nu mai bate vantul, au aparut stelele...La lumina pala a felinarelor, totul in jur, capata dimensiuni de poveste: pare un peisaj pictat in aer: case, cu obloanele bine trase, ingramadite pe o straduta cat palma: perete alb langa perete alb, usa de lemn langa usa de lemn; flori pestrite asezate in vase mari de lut, risipindu-si generoase parfumul... Un palc de maslini aruncati pe o colina, doi migdali rataciti pe o strada, si noi. Si cerul. Deasupra cerul instelat si legea morala in mine...hm! Pare orasul impietrit! Doar zgomotul pasilor si latratul sec al lui Golfo te mai fac sa crezi ca esti inca in viata. Si cerul! Cerul pare urma baghetei magice lasata in vazduh...Ce noapte!
Credeam ca noaptea,
Cerul e o mare...�
-Hai sa ne mai plimbam putin, vrei?
-La ora asta? Nu crezi ca exagerezi? Adica, da, tu ai dormit, esti odihnita...
-Cat a fost ziua de mare nu am putut sa schimbam o vorba. Tu ce parere ai despre tot ce se intampla?
-Chiar vrei sa stii parerea mea?! Nu am nici o parere!
-Vrei sa spui ca o sa continuam asa?
-Nu o sa comtinuam asa, doar o sa continuam... Vrei un sfat? Continua sa privesti cerul, e prea frumos ca sa fii trista...
�Credeam ca noaptea,
Cerul e o mare...
Iar stelele,
Corabii lunecand,�
-Imi place satul asta, abia acum il vad.
-Hm! Noaptea la lumanare, tuta ti se pare floare...
-Ce romantic!!
-Tu mai stii sa ajungi acasa la lituani? Eu nu prea...
-Pana dimineata...vom gasi drumul...
-Drumul nu se gaseste, se deschide...
-Te-ai regasit filosof... De ce iti spune Puriu, Dascale?
-Pentru ca sunt Dascal! Nu?! A adus din nou discutia: �voi ce ati invartit, ma, in Romania?� Si i-am spus ca suntem profesori. Si stii ce mi-a raspuns? Ca si ta-su era ministru...
-Nu suntem pe drumul cel bun... casa lituanilor nu era langa treptele astea.
-Ba este chiar aici, a doua casa de langa trepte...
-Nu vrei sa vedem unde duc?
-Coboram prea mult! In jos, e intuneric!
-Eu cobor. Hai Golfo!
-!!?
Cobor in graba; ma fac nevazuta...Il aud si pe Nicu in spatele meu, protestand:
-E tarziu, nu mai am chef...
Continuam sa cobor, privind in jos, atenta la fiecare treapta. Golfo deja nu mai era langa mine, il cuprinsese o bucurie nebuna: alerga si latra de parca daduse strechea...
Nu era prea intuneric. Un felinar isi arunca o sageata de lumina pana jos. Cobor ultima treapta si ridic privirea: nu ma asteptam, un izvor!... O banca sapata in piatra, cateva flori marunte sufocate de iarba crescuta salbatic, un smochin, un salcam si o balustrada de lemn, rupta si putrezita care se termina brusc in fata unor ruine...
M-am apropiat: o pasare a zburat speriata lovind puternic din aripi. I-am simti zborul,
l-am ravnit...
�Ce-o fi dincolo de ruine?�
-Dincolo de ruine e o prapastie!
�Parca mi-a auzit gandul!�
-Iti place aici?
-Daca imi place aici? E sinistru...
-Hai sa stam putin pe banca! Eu stau.
-E noapte, e frig, cel mai intelept ar fi sa mergem acasa...
-Doar putin...
-O sa adormim aici, macar nu am cautat o Columna...
�Credeam ca noaptea,
Cerul e o mare,
Iar stelele,
Corabii lunecand,
Cu care, insetati de-o evadare,
Vom naviga nostalgic,
Mari la rand....�
Si chiar am adormit...
�Iar imi simt picioarele grele si amortite si e inconfortabil de frig...� Deschid ochii. Golfo se trezeste si el: se scutura, se intinde, se indeparteaza putin...Se aseaza pe picioarele din spate, isi face coada colac si ne priveste.
-Scoala-te! E doua dimineata, si nu mai pot de frig...
Speriat si nedumerit, ma privea ca si cum nu ma vedea:
-Ce spui?
-E doua dimineata, nu mai putem merge la lituani...
-Unde nu mai putem merge?
-Bine, lasa, iti explic pe drum...Hai, Golfo!
Privind in jur si incercand sa se reculeaga:
-Sunt teapan! Am fost prost ca m-am luat dupa tine...Acum ce facem?
-Mergem la Puriu!!
Am facut drumul intors, incercand sa ne dezmortim...Noaptea isi pierduse magia... Totul in jur redevenise banal, incapand perfect in tiparele realitatii, rutinei, mizeriei...Si albul caselor nu mai era atat de perfect-alb, pastra urmele ploilor...Tencuiala cazuta din loc in loc, lasa sa se vada zidul gol, ca o haina rupta...�Si obloanele astea trase pana la capat! Nici nu stii daca e cineva dincolo...Miroase a fum! Cred ca florile astea nu au avut parfum niciodata... Si cerul?!! Cum se face ca cerul a ramas la fel? Nu mai pot eu sa visez?!...Cineva mi-a furat visul?... Simt un gol in stomac, o durere puternic-launtrica, mistuitoare...Simt ca nu pot. Simt ca nu pot sa schimb ceea ce se intampla...Imi simt limitele...Mi s-au umezit ochii, simt caldura lacrimilor pe obraji... Golfo scanceste...
De ce ? Ce simte? Simte?�
de Gabi MATEI
Si capatul acesta-l stiu de-acum,
Cand singura m-anin de catafalcu-i
Si-o escortez pe ultimul ei drum.
Fuseram doi la inceputul cartii,
Ne prezentaram amandoi la start,
Dar singura trec linia sosirii,
Pe drum, busola tie ti s-a spart.
Te-a cucerit a altuia comoara
Hoteste, ca nu este a cuiva,
Si, depistat, te-au azvarlit afara �
Protagonist era altcineva.
La dum poti fi viteaz sau biruit,
De ingenunchi la provocarea sortii �
Durerea iti respect, asa-i cinstit,
Caci fiecare isi ingroapa mortii
de Oana CATANOIU
www.darnick.com/onix
ochiul tau stang numai pentru mine
jumatate sa fii acasa
sa-ti prind sufletul
ascuns in spatele privirii
odihnite si hoate
jumatate sa fii departe
cu ochiul tau drept
incercanat si gol
Alteori as vrea sa-ti retez
timpanul urechii drepte
jumatate sa asculti
toba ce rupe pieptul
instrainatilor
jumatate sa fii departe
si surd
Uneori as vrea sa-ti tai
mana, piciorul, buricul
jumatate din tine
sa fie intregirea mea
iar jumatatea desfigurata
sa-si indeplineasca datoria
de a pleca in fiecare zi
Uneori simt o deznadejde
uscata si rece
cand vad ca nu te pot pastra
in intregime
de Vlad Aron MOARCAS
[ unul dintre colegii dumisale de la Saguna a fost Lucian Blaga, iar fotografia cu "Absolventii cl.VIII-a dela gimn. roman gr. or. din Brasov in anul 1913/1914" sta la loc de cinste pe masa mea de lucru ] "Sirele asternute pe aceste pagini sunt scrise ulterior, in luna August 1917. Perderea "Jurnalului" m'a silit a-mi scrie pataniile pe baza aducerii aminte. Asa ca ordinea chronologica a evenimentelor e imposibil a fi tinuta cu stricteta. Imi voi da insa silinta � pe cat ma va ajuta memoria � a o tine.
Scopul ce-l urmaresc e de-a fixa pe hartie viata mea cu amintirile-i mai marcante din vremurile in cari luai parte activa in indarjitul zbucium al botezului de sange din anii 1914-1918.
Evenimentele precedente vietii mele militare le voi atinge fragmentar.
Sunt de trei ani intre streini. In acest timp, am vorbit si cetit excluziv in limbi streine: stilul mi se va ierta.
In luna Iulie a anului 1914 eram in Bucuresti. Tinta-mi era de-a ma interesea de conditiile necesare pentru examenul de primire la Scoala nationala de poduri si sosele. O mare senzatie preocupa creierii tuturora: Printul de Coroana, mostenitorul tronului habsburgic Ferdinand, fu ucis dimpreuna cu sotia sa in Serajevo [1] de studentul sarb Princip[2]. Tot felul de intrebari pluteau prin vazduh: "Fi-va mana Sarbiei?"... La caz ca "da", "va cere oare Monarchia satisfactie?"..."Care va fi atitudinea celorlalte state europene?"... "E razboiul inevitabil?"... Nervii tuturora erau incordati asteptand noutatile zilei de mane. Zile nefericite! Clipe fatale! Voi ati desteptat planuri, pofte de cuceriri! Voi ati rascolit din adanc jarul pacinic al vetrii europene, invalit in patura cenusii! In aceste zile s'au aprins, pan'la clocotire, patimile nebune ale acelor state arogante ce, bazate pe propriul militarizm, au binecuvantat momentul de infaptuire a secularului vis teutonic!...
Scriu aceste sire in August 1917. Inca nu inspiram aerul pacii.
De aceea, reflexiile de mai sus s'ar putea potrivi poate mai bine la sfarsit. Acest sfarsit insa il prevad.Scurt! Profesorul Murgoci imi da instructiile de lipsa, iar pe drum, spre casa, in Predeal, ma ajunge declararea de razboiu a Sarbiei din partea Monarchiei Austro-Ungare. Circulatia cu trenul intre Predeal-Brasov e intrerupta.
Pana ce, intr'una din zilele lui Martisor 1915, pe stradele Pestei aparura placate albe � aducand furtuna: anii 1895-96 se vor asenta... Si m'au aflat capabil de arme, impartindu-ma la regimentul 24 de honvezi din Brasov. Acum incep si eu a ma ocupa mai serios cu aceasta idee. Infanterist[4] nu prea voiam a fi. Auzisem ca-i rau. Artilerist n'aveam cal, protectie. La pionieri nu mai era loc. In fine, primii loc in Alba Iulia la " K.u.K. Sappeur-Baon No. 12"[5] � prin inginerul Negruti. Ispravind cu coloquiile (cu exceptia mecanicei si chemiei), ma grabesc de Pasti acasa, in Brasov, caci in 15 Mai trebuiam sa'mbrac hainele imparatului. Acasa, intre colegi, se incepe o lupta cu mine insumi. Mama, surorile ma'ndeamna sa trec granita: "Toti se duc, numai tu nu!" Intr'adevar, acum ma mustra constiinta ca nu am dat ascultare acestui glas. ... Acum n'as fi aici, intre figuri streine, ce le urasc din suflet; constiinta mi-ar fi curata. N'as strange pumnii in momentele'n cari fratii-mi sufer infrangeri. N'as scrasni din dinti � in neputinta � la auzul vestii: �pponyi a inchis scolile romanesti. I-as raspunde cu fapta, cu pumnul. N'as fi trist, moros. N'as fi invatat arta false a nesinceritatii. N'as rosti tocmai contrarul celor ce le simt. Nu as juca comedie... Am fost egoist. Gandul mi-a fost prea mult la anul de studii, pe care nu voiam a-l perde; la stipendiul fara de care credeam ca nu-mi voi putea face cariera. Si-apoi m'a abatut pe cai ratacite si politica celor de dincolo, dorul de-a trai ceva nou, neobicinuit, ambitia de-a nu fi taxat de las � ramanand in Romania neutrala pan'la sfarsit. "Nu-ti vei mai vedea satul stramosilor tai!"
Si iata-ma intr'una din zile (13 Mai) impachetand diferite nimicuri intr'un cufar de lemn, pe coperisul caruia gravai "Einj.Freiw. [snip]"[6]. Pe cand aranjam diferitele lucruri, primesc o postala ilustrata: colegii mei Traian Popovici, Florin Voina, Dogar ma saluta din Predeal...
... Ei se hotarira. Mie nu-mi reusi. Si'n timp ce privirile mi le tineam indreptate inapoi: "Veniti! Dictati-ne odata compasul orientarii!",[7]
fiecare cu cate un cufar de lemn langa el, inconjurat de cei mai de aproape ai lui, de cari se despartea. Apoi o multime mare de privitori. Brasovul inca nu vazuse o astfel de sarbatoare: era adunata acolo floarea tinerimii brasovene si din jur � in majoritate covarsitoare Romani.
Sasii � spre a-i da despartirii un caracter patriotic � adusera o muzica.
Pe la 4 h p.m., sufland greu, apare locomotiva tragand dupa sine vre-o 40 de vagoane de marfa si vre-o doua cupee de persoane.Trenul intreg era impodobit in verde; pe ambele parti ale cupeelor erau scrise cu creta in trei limbi expresii patriotice, ca de exemplu: "Voiosi plecam in Praga" (!) sau "Jos cu Rusia!" etc. � lucruri puse la cale de militie. Am urmarit cu atentie "insufletirea Romanilor". Toti erau tacuti, tristi, indarjiti; toti parca asteptau ceva, indreptand privirile inapoi. Un locotenent neamt aseza inteligenta saseasca in cupeul de persoane. Romanilor (Rusu, Priscu, Furnica) nu le ramane decat unul de marfa. Asta ca introducere. Lin � sufland innabusit, intr'un amestec de strigate, suspine, lacrimi si freamate de batiste � pleaca acest tren, ducand floarea romanimii brasovene la Praga.
Seara, la 8 h, cu trenul de persoane � dupa ce-mi iau ramas bun dela mama si cumnat � plec si eu in Alba Iulia. Lacrimile mamei m'au miscat adanc, umezindu-mi si mie ochii. Paralele si doua iconite� una verde de matase, cu Sf. Andrei, cealalta a Maicii Domnului, daruita de matusa din Darste, Chivuta � erau in intr'o tascuta de panza.
In zorile zilei urmatoare, pe mana cu un pardesiu de ploaie, iar pe umar cu ladita de lemn, pornii in cetatea Albei Iulia. Un tigan ce-l intalnii pe drum imi duse cufarul conducandu-ma in cazarma. Aici il intalnii pe Sulut si pe Romulus Pop. Inainte de amiaza�dupa ce un Feldwebel ma fixa clatinand din cap: "Nu cred ca poti suporta strapatiile vietii de Sappeur"[8]�ma imbracai in hainele imparatului. In acut contrast cu stofa moale a hainelor civile, uniforma dura, aspra, ma freca neplacut. Pantalonii lungi, blusa larga, de sa mai incapa doi in ea; cismele lungi, botoase, ca niste corabii, au lasat urme
Dar sa nu creada cineva ca noi ne-am fi impacat cu soartea: cazarma avea doua porti. Pe nesimtite, ne sterseram pe cealalta poarta. Greu imi cazu sculatul in zori la 4h. Stomacul mi se revolta, indignat incontra dejunului militar: cafea neagra la 4 1/2 h dimineata. Dar, pe incetul, facui experienta cat de usor te inveti cu nacazul[11]. Nu pot afirma ca'n odaia noastra n'ar fi fost ordine. Dar abia de vre-o cateva zile inrolati, de unde, pacatele, sa inveti din senin intreaga arta de a-ti intocmi patul si uniforma? O singura privire arunca temutul nost' capitan Messerklinger[12] in odaie si fu de ajuns ca toti opt sa tremuram ca niste sfinti vre-un cias la rapport. Glasul capitanului, nutrit de strasnicu-i pantece, urla amenintandu-ne ca, daca la proxima ocazie va mai vedea "so ein Schweinestall"[13], nu mai vedem lumina soarelui. Pe incetul ne insusim arta de a trai la porunca. Dumnezeul nostru era Messerklinger, iar arhanghelii lui: Stabsfeldw. Schmidt, Feldw. Grommes, Gefr. Soos [14] etc. Sasul Grommes afla mare satisfactie in a necaji feciorii. In zilele cand era la pranz carne de porc, plateam amar acest lux. De la locul de exercitii pan' la cazarma, numai "Kniet! Auf! Marsch! Halt!"[15] Fiecare comanda cu aviso: "Schweinefleisch ist heute!" [16]
[ ma opresc aici, amintirile ce urmeaza apartin familiei ]
[1] Sarajevo
[2] Gavrilor Princip
[3] 3. Wilhelm al II-lea de Hohenzollern, imparatul Germaniei
4. honv�d (in maghiara)
5. K.u.K. � Kaiserlich und K�niglich: imperial si regal (sau: chezaro-craiesc); Sappeur-Ba[ttaill]on: batalion de geniu
6. einj[�hriger] Freiwilliger � voluntar pt. un an (in germana)
7. Kompass � busola (in germana)
8. Strapaze = efort; osteneala
9. teren de instructie (in germana)
10. Witz � gluma, banc (in germana)
11. aici, cu sensul militar, armata
12. Messerklinge (fara r final) inseamna in germana �lama de cutit"
13. �o astfel de cocina" (in germana)
14. Stabsfeldwebel: plutonier adjutant; Feldwebel: plutonier; Gefreiter: caporal
15. �In genunchi! Sus! Mars! Stati!"
16. �Azi se da carne de porc!"
Observatii:
dela - corect odinioara
sire, sirele - (sirurile)
a perde, perderea - in graiurile ardelenesti fara diftongarea e-ului
cari - pre-1932
strein - varianta mai veche
cetit - varianta mai veche
cazarma - ca ardelenism
cias - ca grafie personala
rapport - ibidem
Sarbia - cvasi-ardelenism
monarchia - ca grafie personala
pacinic - (pasnic)
invalit - (invelit & invaluit; val!)
militarizm - ca grafie personala
razboiu - regula: u mut dupa �i final in substantive si adjective (dar si in verbe la perf. simplu, precum si �voiu <face si drege>"
Click pe imagine si in pagina Galerie se poate observa intr-un format marit atat portretul lui Lucian Blaga cat si al autorului jurnalului, Ioan Moarcas.
Imagine din arhiva lui Vlad Aron Moarcas.
sufer - de fapt ar fi �sufar": varianta oleaca mai veche valabila pt. persoana a III-a plural (azi, standard e �sufera") � in text: �N'as strange pumnii in momentele'n cari fratii-mi sufer infrangeri."
�pponyi - pe a trebuie accent ascutit; p dublu; i dupa ypsilon (exista si fara i dupa y, dar numele contelui e cu � desi numele nobiliare de obicei se termina in y fara adaos)
coperis - fara a- (arhaizant; regional)
postala ilustrata - aici nu-i clar daca lipseste �carte" (carte postala ilustrata) sau daca aia era exprimarea
hotarira - corect (spre deosebire de �reforma" din 1992, intre 1860- 1954, verbele terminate in �ri se scriau cu �i" si
cand �i" era urmat de desinente � cu exceptia gerunziului (e.g. hotarira, hotarit, dar hotarand) innabusit - conform normelor de dinainte de 1 Apr 1954 (dublarea n- ului: a innabusi, innota, inneca)
sclaviei - varianta mai veche
de Adrian GRAUENFELS
sirenele suna a viol
Sub geam a cazut o Katiuse
omorand o femeie care isi bea cafeaua pe terasa casei sale
un fapt divers, rutina fotografilor
ce gonesc in spatele unei carute plina cu cadavre
vociferand la o noua explozie
valorile exponometrice si filtrele de culoare sange
un alt pom ars e dat la o parte
un alt copil ranit e dat cu pudra fotogenica
uite un batranel cautand in ruine poza sotie
iuite un soldat plin de sudoare rezemat de telefon
alo.. nu e nimeni la capatul firului?
cineva matura jucarii sparte, cineva spune o rugaciune
fotografii au plecat cu zgomot de lacuste stol
a lovit o racheta parcul cu lebede albe
zapacind pasarile care nu inteleg de politica
toti asteapta echipa de filmare
si functionarul public cu cravata, festiv
de Ionela CHITU
Incerca sa-si aminteasca ceva din seara trecuta. Poate dormise la o prietena si acum, somnoroasa cum era, uitase complet. Arunca o privire catre pervazul de la geam unde stia ca asezase violetele africane. Pe acelea le-ar recunoaste oricind.
Da, erau acolo... doar ca... frunzele aveau culoarea rosie... iar florile ...
Inchise ochii. Nici nu vroia sa se gindeasca... cineva a amestecat culorile... le-a revasit. Dar cine...? Cine ar putea face asa ceva? Apa verde incepu sa clocoteasca in ibric...
�Ma intreb, ce culoare o avea cafeaua? Deschise incet borcanul in care tinea cafeaua. Minile ii tremurara usor... Rasufla usurata: s-a terminat! Nu mai am cafea. Ii veni sa rida... un ris nervos...
Se imbraca repede cu un tricou si o pereche de blugi... fara sa se priveasca in oglinda. Poate ca nici nu avu curaj. Piata era destul de
In piata merele, portocalele, cartofii si varza aveau toate aceeasi culoare. Parca ar fi fost scaldate in cerneala.
- As dori un pachet de cafea. Dar va rog, sa aiba culoarea obisnuita.
Vinzatorul o privi pret de citeva secunde apoi ii facu semn cu mina sa se apropie.
- Ati observat si dumneavoastra? Culorile au revenit la normal. Asa cum erau inainte. L-au prins pe hot. A fost dat in vileag...
- Care hot?! Despre ce vorbiti?
- Un gradinar. Lucra in timpul liber ca vopsitor. Se pare ca era nemultumit de culoarea florilor sale din gradina.
- Stiti ce? Cred ca nu o sa mai beau cafea. Multumesc.
Provocarile:
Crochiuri de poeti,
O clipa de intimitate,
A scrie in Duo,
Asteapta raspuns!
va aparea pe 15 august si va fi despre ...
cate inseamna marea...
Dialogul cu voi va imbunatati revista
Construim si revenim..:)