DECLARATIE DE IUBIRE

(Sebastian, mon frère) "Dar eu sunt dunarean !", ar fi ripostat Sebastian, daca ar fi inceput prigonirea celor de la Dunare. "Dar eu sunt roman !", a raspuns prostiei evreilor care nu-l lasau sa fie roman. Sebastian a sesizat ca aproape fiecare om e prost in felul acesta, al inclestarii in categoria care il contine si in numele careia el nu suporta diferenta.

Acesta este mesajul de inteligenta al individului-Sebastian : feriti-va de logica colectivului, de certitudinea marelui numar ! Iar corolarul lui este : pentru a fi, fiti dintre cei putini, la limita dintre cei singuri.

("De pangareste mana-mi sfanta-ti mana...") Treizeci de ani mai tarziu, in textul pe care il scrie cu ocazia celei de a doua editii germane a Tratatului, Cioran marturiseste ca inflamatia cartii sale avea ca unica sursa nihilismul resentimentar. "In furia disperata a acelor pagini isi ating apogeul neinfranarea si sminteala tineretii mele. Ceea ce m-a sedus intotdeauna la negare este puterea ce ti-o da de a te pune in locul a toti si a toate, de a fi un soi de demiurg, de a dispune de lume ca si cum ai fi colaborat la instaurarea ei, iar acum ai avea dreptul si chiar datoria sa-i grabesti ruina."

(Moartea lui Cioran) Ii adusesem ultima editie a primei lui carti in romana : "Pe culmile disperarii". A luat-o prevenitor si a inceput sa intoarca filele cu o concentrare extrema, aducandu-le f. aproape de ochi. Tinea insa cartea pe dos. Dupa o vreme, m-a intrebat in franceza, alegandu-si vorbele cu teribila greutate :

Cine a scris asta ?

- E cartea dumneavoastra de debut, i-am raspuns. Ati scris-o la 22 de ani. Si atunci, cu o neasteptata izbucnire - ca si cum spiritul lui s-ar fi ridicat brusc in picioare sau ca si cum in acest dezastru un lucru de pret ar fi ramas intact (codul umorului nu-l parasise !) -, m-a intrebat, vorbind insa la fel de greu :

Si inainte de asta ce faceam ?

Dupa care a ras.

Tocmai primise in ziua aceea, de la Ion Iliescu, presedinte, pe atunci, al Romaniei, o scrisoare pe care Simone Boue o adusese la spital. Mi-au dat sa o citesc si am parcurs cu glas tare randurile acelea protocolare care exprimau compasiune si "urari de sanatate", fiind incapabil sa-mi reprim stupoarea pe care mi-o starnea gandul ca omul care-i chemase pe mineri sa macelareasca intelectualii Bucurestiului ii scria acum lui Cioran. Am terminat de citit si am intrebat :

"Si ce-o sa-i raspundeti ?"

Atunci, din gura Simonei Boue au iesit cuvintele pe care pretindea ca le invatase primele in lb. romana, il asculta pe Cioran vorbind in Jardin du Luxembourg cu prieteni romani si pe care, in plus, se lauda ca le pronunta cu accent ardelenesc :

"Pupa-ma in courr !" Rostite fara constiinta deplina a semnificatiei lor, in acelasi timp sagalnic, cu fermitate si promptitudine, de catre o parizianca respectabila si care altminteri nu stia o boaba romaneste, vorbele acestea capatau un prestigiu neasteptat si provocau totodata, prin neasteptatul lor, un efect comic extraordinar.

Am izbucnit toti 3 in hohote de ras. Cioran s-a oprit primul, s-a recules si, cu o mimica spasita, apasand pe fiecare cuvant, a spus :

"Non, non. C'est pas beau. Il faut trouver quelque chose de plus nuance."

Dupa care si-a reluat rasul, plimbandu-si privirea de la unul la altul, ca si cum ar fi vrut sa fie sigur ca toti cei de fata fusesera la inaltimea umorului sau.

De atunci nu l-am mai vazut. L-am pastrat in memorie cu acest ras care-i lumina fata, un ras care dadea tonul si care te indemna sa te contaminezi de bucuria lui, oarecum pe propria lui raspundere, calitatea produsului fiind garantata, de vreme ce purta marca Cioran. In momentele acelea era sigur fericit pentru ca, razand, redescoperea copilaria ca pe o garantie a paradisului si ca depasire, à rebours, a caderii noastre. De aceea ultima bucurie pe care a avut-o a fost legata de prezenta fratelui sau in spatele scaunului cu rotile prin curtea spitalului Broca. Asculta, cu fata iluminata, povestile pe care le traisera impreuna pe "ulita copilariei" din Rasinari, in urma cu 75 de ani.

Vreme de doi ani, Simone a venit la spital zi de zi. La un moment dat, spunandu-i ca urmeaza sa treaca pe la "Ionesti", l-a intrebat intr-o doara pe Cioran daca are sa-i transmita ceva lui Eugène. "Dis-lui - a raspuns Cioran - qu'il nous a rendu la vie supportable." Raspunsul acesta se rabate asupra lui Cioran si ia forma unei intrebari : El, Cioran, ne-a facut viata suportabila ? Sau, dimpotriva, a facut-o de nesuportat ?

Cioran a murit in 1995, pe 1 iunie catre ora 9 dimineata. Simone statuse cu el toata noaptea si plecase acasa in zori cu gandul sa revina la spital dupa un dus si dupa o cafea bauta in graba. Se temea sa nu moara in absenta ei. Mi-a povestit cum cu o zi inainte il privise minute in sir in ochi ("erau cei mai frumosi ochi pe care ii vazusem vreodata") si cum el ii raspunsese, executand impreuna ritualul unui adio prelungit. - Era frumos Cioran ?, am intrebat-o. - O, cand l-am vazut prima oara, in iarna lui 1942... Il etait beau comme un Russe.

(Provocarea lui Noica) Filosofia este o rugaciune pe care o murmuri toata viata.

(Declaratie de iubire) Fiecare om isi alcatuieste de-a lungul vietii un edificiu afectiv. Masura in care el este e data de consistenta acestui edificiu, de mana aceea de oameni - ei nu pot fi multi - pe care i-a preluat in el si pe care i-a iubit fara rest, fara umbra, si impotriva carora spiritul lui critic, chiar daca a fost prezent, a ramas neputincios. Acesti oameni putini, care ne fac pe fiecare in parte sa nu regretam ca suntem, reprezinta, chit ca o stim sau nu, stratul de protectie care ne ajuta sa trecem prin viata.

Nu e putin lucru sa ajungi sa razi impreuna sau sa barfesti in mod esential, pentru ca ambele lucruri, in fond, presupun un fel (nevinovat) de a crea din nou lumea. Cine nu a cunoscut senzatia periodica de incursiune pe acoperisul lumii de unde, impreuna cu altul, poti privi in jos tavalindu-te de ras nu cred ca stie ce este o prietenie.

(Absenta lui Horia Bernea) Gradinile, casele, dealurile, coloanele pe care le picta intrau in epifanie tocmai pentru ca privirea lui ajungea pana in punctul in care totul vorbea despre Dumnezeu. Pictura lui este profund mistica nu pentru ca intr-un final a inceput sa picteze biserici, altare si lumanari, ci pentru ca atunci cand, de pilda, picta o fereastra ingropata in peretele umil al unei case de tara stravedea (si picta in ea) omniprezenta crucii in viata de zi cu zi.

A sta de vorba este un sfat de taina despre viata si moartea celor care vorbesc. Spun asta pentru ca reprosul pe care Bernea ni-l facea in ultima vreme, lui Plesu si mie, era ca "nu apucam sa stam de vorba". De vazut ne vedeam mereu, dar de fiecare data i se parea ca "nu am apucat sa stam de vorba". A disparut lasandu-mi senzatia ca aveam sa ne comunicam ceva urgent sau deosebit de grav, ceva care ar fi anulat inertia tampa a felului in care ne trecem zilele, si ca la capatul acestei intalniri vom fi aflat cateva lucruri care aveau sa ne aseze altfel in vietile noastre.

(Dans cu o carte) Oricat de aratoasa ar fi, cartea nu exista inca in simpla ei materialitate. Ea nu este un obiect, ci un obiect de citit si, astfel, singurul corp spiritual existent pe lume.

Justificarea igienica (Noica) - Pentru ca nu numai trupul, ci si spiritul poate fi "nespalat", cititul este un mijloc de a-ti face toaleta in ordinea spiritului. Cartea ca element central in igiena mentala. Spiritul are nevoie de o dieta ; el "arata" dupa cum il hranesti. Cum poti sa te indobitocesti necitind.

"Cartile sunt scrisori mai groase scrise prietenilor" (Jean Paul).

Sa vorbesti despre o carte ca despre o fiinta vie. Altminteri cum ai putea-o iubi ?

In fond, ganditi-va ce se intampla cu cartile : le dorim, le avem, ne bucuram de ele, ne plictisesc, le parasim, le regasim, ne pierdem in ele, le ingropam numele in adancul nostru si, daca e nevoie, il uitam.

Nu asa arata toate iubirile noastre ?

*** * ***