Gabriel Liiceanu

Uşa interzisă

 

 

Ce mai e şi cartea asta?

Jurnal, de fapt, nu e,

eseu nu e, tratat nu e, roman nu e.

Cel mai corect ar fi să spun

că este explozia (neîncadrabilă)

a fiinţei mele pe parcursul unui an.

Dar ce lucru formidabil:

această explozie

mă redă mie însumi întreg.

 

 

2001

 

 

3 mai

 

Prima însemnare cu miză "terapeutică", una care dovedeşte că durerea începuse, că boala de suflet urca în mine şi că încercam o ieşire timidă şi dispera­tă tocmai în direcţia scrisului ― leac pe care îl admi­nistram prosteşte, pentru că el nu are efect în faza acută, ci doar în remisie şi în convalescenţă ―, am fă­cut-o duminică, 7 ianuarie, către ora 4 după-amiază. Am mai avut puterea s-o strecor, intuindu-i valoarea de document inaugural a ceea ce stătea să vină, între coperţile bej ale unui dosar recuperat, pe care scria, nu ştiu de ce, "Roumanie".

Acum cînd recitesc această însemnare, îmi dau seama cît de nepregătite sînt cuvintele pentru a ex­prima destrămarea. Cineva ― şi eu însumi ar tre­bui să-i dau dreptate ―, recitind astăzi ce am scris atunci, m-ar putea socoti patetic şi poseur sau, şi mai rău, ar putea spune că fac literatură de proastă cali­tate. Tocmai asta e neplăcut: cuvintele nu sînt apte, în asemenea momente, să transmită o stare de alar­mă care e total incompatibilă cu literatura. Îmi amin­tesc perfect ce simţeam atunci şi am să-mi amintesc mereu dintr-un motiv foarte simplu: îmi era, sufle­teşte, nespus de rău. Am început să scriu aşa cum în căderea pe o pantă abruptă te agăţi de tot ce îţi iese în cale: cădeam trăgînd după mine propriile mele cuvinte. Iar cuvintele erau ultima barieră pe care o mai puteam pune în faţa răului, singurul "lucru" peste care am dat pipăind în jurul meu, arma pe care am ridicat-o pentru a încerca o ultimă rezistenţă înain­tea cedării finale. Voiam, dublînd răul acesta prin cuvinte, să-l alung, sau măcar să-l ţin la distanţă, nu­mindu-l. Niciodată, scriind, nu am fost mai departe de literatură. Eram pacient, încercam să-mi fiu me­dic şi foloseam cuvintele aşa cum foloseşte un cre­dincios mînerul spadei, ca pe o cruce improvizată ridicată în faţa unui spectru. Mi-am propus atunci să consemnez, pur şi simplu, tot ceea ce simţeam. Eram asemeni unui căpitan de vas care relatează în jurnalul de bord ce se întîmplă înainte de scufun­darea navei. Eram asemeni unui poliţist care întoc­meşte procesul verbal al unui accident. Eram asemeni unui entomolog care descrie, descompunîndu-le, mişcările unei coleoptere.

Numai că vasul care se scufunda, omul lovit în plină stradă, obiectul descrierii mele ― acestea toate erau propriul meu suflet. Iar sufletul meu, în clipa aceea, era nespus de bolnav.

Pentru că sufletul nostru este imaterial, oameni­lor, celor mai mulţi, care nu ştiu cît de greu poate el să atîrne uneori, nu le vine să creadă că sufletul doare aşa cum dor un picior, burta sau capul; că poţi face o "gripă psihică" sau "piatră la suflet", că te poţi po­meni de pe o zi pe alta cu o ciroză sufletească. Cum se poate aşa ceva? Nu era firesc ca, odată ieşit la su­prafaţă (fie doar şi pentru cîteva zile) să încerc să aflu care e mecanismul care ne ţine deasupra şi ce anume se întîmplă atunci cînd ne scufundăm? Dar iată mai întîi, transcrisă întocmai, însemnarea aceea făcută în după-amiaza unei duminici din luna ia­nuarie:

"Cum se poate schimba «culoarea» unei zile? Te poţi vindeca scriind în chiar clipa în care îţi este cel mai greu? Pot eu schimba tonul acestei zile scriind ce scriu acum, pur şi simplu scriind? Să mai rămîn agăţat de cuvinte ― încă o propoziţie, şi apoi încă una ― cu speranţa că ele mă vor scoate la mal din acest înec în dezgustul de mine? Dacă îmi spun asta, dacă îmi scriu, mă ajut oare? Şi apoi cum poţi scrie în timp ce îţi vine să te ascunzi şi să dispari? Cît timp se poate prelungi acest exerciţiu pe fond de leha­mite continuă, cu un nod în gît, cu respiraţia nedusă pînă la capăt, cu gustul ăsta mizerabil de iască şi le­şie? Duminicile după-amiaza... Toate zilele în in­suportabilul după-amiezei lor... Panica urîtului care mă cuprinde la căderea zilei... Nimic din ce ai putea face să nu te atragă: nici să te ridici din fotoliu, nici să rămîi, nici să citeşti, nici să dormi, nici să mănînci, nici să vorbeşti, nici să mergi. Cam la atît se reduc posibilităţile noastre. Rămîne, doar, tentaţia vagă de a te aşeza în pat, cu genunchii la gură, pliat în tine ca înainte de a fi fost expulzat în existenţă, foetus recucerit, renăscut din valul de greaţă care te îm­pinge încet către ţărmul pre-începutului tău. Nu este acesta modul cel mai simplu de a dispărea, prin re­tro-gradare, prin gîndul că ai putea să ieşi din came­ra vieţii prin chiar uşa pe care ai intrat în ea?

Dar nici măcar să mă ridic nu pot. Nu pot să ajung pînă la pat pentru a mima starea în care aş vrea să fiu. Ce îmi rămîne, atunci, să fac? Mai ales să nu as­cult muzică, să nu-mi administrez, prin insidia sune­tului,, o supradoză de otravă. (De ce muzica mă înfundă mai tare?) Să scriu, să scriu... Dar ce să scriu mai departe? Cuvintele mi s-au terminat şi, odată con­semnată această grimasă a durerii, nu mai urmează decît căderea în propriul meu gol."

Medicii numesc această stare depresie. Eu o înţe­leg mai bine ca dezagregare a sistemului de iluzii în virtutea căruia înaintăm, făptuim, ne agităm, dăm contur clipei următoare şi zilei de mîine. "Sistemul de iluzii" ― acesta este pintenul întregii noastre vieţi, "morcovul existenţial" pe care viaţa ni-l aşază şi ni-l flutură sub nas, planurile pe care le alcătuim din propria noastră substanţă vitală şi pe care le ridicăm, ca pe un prunc nou-născut, deasupra capului nos­tru, pentru a le aşeza apoi, de îndată ce le-am fă­cut, la o distanţă convenabilă de locul în care ne aflăm, urmărindu-le neabătut prin ani, asemeni unui ani­mal care merge, halucinat, pe urma de miros a hra­nei sale. Aşa se naşte sensul vieţii noastre. Numai că hrana pe care o adulmecăm fără încetare cu fie­care zi nou începută, noi sîntem cei care o secretăm şi tocmai fabricarea aceasta neîntreruptă a "sistemu­lui de iluzii" este garanţia sănătăţii noastre mentale.

Pentru că dacă nu ar fi aşa, ce ne-ar mai ţine în viaţă pe noi toţi, fiinţe născute cu o condamnare la moarte în buzunar? Dacă nu ar fi air bag-ul acesta montat discret în viscerele noastre, balonul ăsta um­flat cu iluzii menit să ne apere de şocul ciocnirii cu singura perspectivă certă a vieţii noastre (care este sfîrşitul), nu ne-am trezi cu sufletul stîlcit în fiecare dimineaţă? Dacă nu am fi prinşi în plasa puzderiei de lucruri pe care ne propunem să le facem ― de la cele mai mărunte (chiar şi pentru a bea un pahar de apă e nevoie de un atom de voinţă şi de iluzie) şi pînă la cele mai măreţe ― ce ne-ar ţine atît de bine înfipţi în "această coajă de pămînt"? Gîndul că am putea lăsa ceva în urma noastră? Ceva care "ar străbate seco­lele"? Care secole? Cele care se vor pierde în "praful şi pulberea" istoriei? Şi care istorie? Cea care poate să dispară de pe o zi pe alta prin considerabilul po­tenţial de autodistrugere al speciei umane? Sau cea care ― admiţînd că în specia aceasta ar exista re­surse ultime de redresare (ingineria genetică?) ― se va pierde oricum în chip "natural", cu toate înfăp­tuirile ei, în incendiul final (e drept, de peste cinci miliarde de ani) al Pămîntului, urmat de definitiva răcire a Soarelui şi de "speranţa" apariţiei Vieţii (în vederea altei distrugeri finale) în alt punct, nebănuit, al Universului?

Aşa stînd lucrurile, coexistenţa cu "vanitatea lu­mii" este posibilă în virtutea "sistemului de iluzii": iluzia că trebuie să am un "urmaş", că trebuie să dau din coate pentru a ocupa un loc pe scena lumii, că trebuie să mă bat pentru o idee, că trebuie să am o funcţie şi putere şi bani, că trebuie să scriu, să pictez sau să compun, că trebuie să însemn "ceva" pentru semenii mei, că gesturile mele pot influenţa sau schimba în vreun fel "cursul lumii". Toată viaţa stă şi creşte pe acest ţesut de iluzii.

Dar de ce trebuie numite toate acestea "iluzii"? De ce ar fi iluzie fapta vindecătoare a medicului, fap­ta constructorului sau a fabricantului de cărţi? Este iluzie sănătatea mea redobîndită, casa pe care am aranjat-o după gustul meu şi în care se desfăşoară actele fundamentale ale vieţii mele, cartea pe care o ţin în mînă seara înainte de a adormi? Răspunsul frust, neruşinat şi de prost gust este că la capătul tuturor lucrurilor pîndeşte marele gol de fiinţă. Toc­mai pentru că toate gesturile noastre nu îşi au ca­pătul în sine şi nu se pot justifica în chip etern, ele sînt absorbite de "adevărul tare" al morţii şi devin în fondul lor ultim iluzii. Pentru ca să putem înain­ta în viaţă, pentru ca să nu ne instalăm în catalepsia nonsensului, este nevoie de un sistem de iluzii, de un "ca şi cum" al eternităţii din care gîndul morţii să fie periodic izgonit. Numai dacă ţinem ochii în­chişi "într-o anumită privinţă" sîntem sufleteşte in­tegri. "Sistemul de iluzii" este singurul garant al acestei miopii existenţiale, singura pavăză împotriva lucidităţii care încearcă să ne convingă, în fiecare di­mineaţă, că nu avem nici un motiv serios ca să ne părăsim patul.

Să nu umblăm, aşadar, la sigilul ce pecetluieşte iluziile în care sîntem genetic împachetaţi. Pentru că în codul fiinţei noastre iluzia a fost pusă asemeni unei enzime care, dispărînd, ar bloca metabolizarea substanţelor ce face cu putinţă viaţa. Am putea s-o imaginăm la fel de bine ca pe un strat protector fără de care sufletul ajunge în contact direct cu lucidi­tatea şi se destramă. Ceea ce nu înseamnă că lucidi­tatea, cîtă vreme iluzia funcţionează, devine pur şi simplu inexistentă şi că atîta vreme cît iluzia ne men­ţine ferm pe tărîmul sănătăţii mentale, adevărurile pe care luciditatea ni le semnalează ar fi de tot igno­rate. Numai că nefiind ignorate, nu înseamnă că ele nu ne dau pace. Dimpotrivă, ele stau undeva la peri­feria fiinţei noastre, într-o discreţie cuviincioasă. Ca să le sesizăm, trebuie să tragem cu ochiul la ele, să ni le "aducem aminte", ceea ce înseamnă că înde­obşte ele nu sînt acolo, "în minte", şi că trebuie chema­te şi scoase din ascunzişul lor. Mecanismul bolii în asta constă: în mutarea "adevărului ultim" al vieţii din periferia privirii în centrul ei. În transformarea lucidităţii din accident în metodă. În ecorşaj. În ju­puirea vieţii de iluzie, care e epiderma ei.

Într-un film al lui Kubrick, un bărbat străbate, în vis, un coridor nesfîrşit ale cărui camere, pustii, au uşile larg deschise. Succesiunea monotonă a came­relor nepopulate şi terifiante se întrerupe pe neaşteptate. În mijlocul unei camere, cu faţa întoarsă că­tre uşă, se află, în splendoarea goliciunii ei, o femeie care îi face semn bărbatului să intre. Acesta se apro­pie şi o ia în braţe. Aparatul se roteşte apoi încet, ajunge în spatele femeii şi atunci vedem că mîinile bărbatului care au cuprins-o s-au înfipt într-un trup ecorşat şi putrid, în straturile de sub piele, în muşchii dezveliţi, în sînge, în cartilagii şi în oasele care răsar ici şi colo.

Kubrick ne pune aici în faţa unui subiect ambi­gui: însuşi trupul nostru. Care este "adevărul" lui? Este oare un om în pielea goală ― "gol"? Sau mai degrabă el este "îmbrăcat" în propriul lui derm, în vreme ce adevărata goliciune presupune o dezvăluire suplimentară, accesul la visceralitate prin jupuire, disecţie şi eviscerare? Cînd strîng în braţe un trup, ce "atîrna" mai greu: catifeaua pielii sau digestia bine ascunsă sub această catifea? Cînd sărut, în joc e extazul sau transferul de salivă de la o gură la alta? Două trupuri înlănţuite sînt sublime? Sau actul împreunării este o gimnastică grotescă însoţită de grohăituri?

 

 

Aşadar, cîtă vreme există obiecte ambigue, obiecte care prezintă, oferă, expun şi care, simultan, retrag, ascund, camuflează, totul devine în fond o chestiune de perspectivă şi alegere. Comportarea noastră faţă de aceste obiecte implică întotdeauna opţiunea: vrem să rămînem la nivelul splendorii epidermei sau, printr-un imprudent gest de "dezgolire", vrem să pătrundem în "adevărul" viscerelor? Ce este "mai adevărat" într-un obiect: vizibilul lui imediat? Sau ceea ce este ascuns în el, îndepărtatul, ceea ce nu-ţi cade sub mînă, dar care, ascuns fiind, poate la o adică, cu preţul unui efort sau al unei operaţii anume, să devină vizibil?

Această putinţă de a face vizibil ceea ce în primă instanţă este ascuns este temeiul îndepărtat al pră­buşirii sistemului de iluzii. Epiderma poate fi de­nunţată ca iluzie şi "iluzia epidermei" poate fi astfel surpată tocmai pentru că viscerele unui trup, ascun­se fiind, nu sînt şi principial invizibile. Boala, sufe­rinţa şi moartea pot fi foarte bine, cel puţin în clipa asta, neexplicite, pliate, la pîndă doar. Dar ele pot, în principiu, să apară, să fie văzute şi să fie procla­mate ca "adevăr ultim" al vieţii. Ce importanţă are că ele sînt camuflate sub stratul acesta de agitaţie, de vorbe, de bucurii, distracţii şi aspiraţii pe care îl numim îndeobşte "viaţă"?

Boala pe care medicii o numesc depresie, şi pe care am preferat să o numesc prăbuşirea sistemu­lui de iluzii, este acest ecorşaj existenţial. Cînd ea survine, mecanismul prin care privirea noastră se mulează pe ambiguitatea lucrurilor, dozînd întoc­mai cantitatea de ascuns care trebuie să corespundă fiecărei dezvăluiri, se dereglează. Depresia este insu­recţia nevăzutului. Suprafaţa, sediul splendorii, este constrînsă să abdice. Regula este acum a adîncului, a neantului, a prăpastiei, a tot ceea ce pînă atunci stătuse la pîndă.

 

 

7 mai

 

De ce oare orice lamentaţie pe faţă se instalează în kitsch? De ce a vorbi despre "lucrurile ultime" este impudic şi stînjenitor? Există pesemne o inti­mitate a speciei umane şi poate că pe teritoriul ei tre­buie să intri cu precauţia cu care intri în dormitorul cuiva.

(Adevărul este însă cu totul altul: orice se poate spune dacă este bine formulat.)

Plicare, "a îndoi" şi "a înfăşura" (a dat plier şi pli în franceză). Explicare, "a desface" şi "a desfăşura". Pliez o hîrtie (o îndoi) sau pliez un pergament (îl fac sul, îl înfăşor). În Don Giovanni-ul lui Losey, aria lis­tei este rezolvată spectaculos: Leporello, însoţit de doi valeţi, depliază, desfăşoară, mai întîi pe treptele palatului, apoi pe pajiştea din faţă, listele pe care sînt consemnate cuceririle stăpînului său. Leporello, de fapt, le explică.

Exact asta este un jurnal: un mod de a explica, de a desfăşura în cuvinte sulul înfăşurat al vieţii noas­tre. Cei mai mulţi oameni mor pliaţi, împăturiţi, aşe­zaţi pe raftul ce le-a fost hărăzit de către natură şi societate. De fapt, cu toţii vrem "să ne explicăm", să ne depliem, să spunem de ce am făcut sau de ce ţi-am făcut cutare lucru, ce ne propunem să facem, ce am fi făcut dacă... Dar pînă la urmă sfîrşitul ne prinde pe fiecare într-o înfăşurare sau alta, "neex­plicaţi".

(Dumnezeu e singurul care se poate explica pînă la capăt. Apoi ― dar e acelaşi lucru ― Spiritul în filozofia lui Hegel. La Kant şi la Heidegger omul de­vine pliul conştient de limita deplierii sale.)

 

 

8 mai

 

Filozofii nu pot fi iubiţi, ci doar respectaţi şi, la rigoare, detestaţi. Medicul care îţi spune cît mai ai de trăit îţi impune prin autoritatea ştiinţei lui, dar tocmai pentru că îţi răpeşte orice speranţă, el nu are cum să fie iubit. Or, filozofii sînt aducătorii relei-ves­tiri. Nelăsîndu-ne să ne desprindem de "solul feno­menal" şi de "tărîmul experienţei", pentru a ne avîn­ta către zeii trimiţători de semne, către farmecul coincidenţelor şi către o eternitate improbabilă, ei seamănă cu guvernantele bătrîne al căror suflet este prea uscat pentru a avea acces la lumea magică a copilului pe care îl ţin de mînă. Ca şi copilul, ome­nirea vrea să fie dusă de mînă de magi, vrăjitoare, îngeri şi zei. Scriitorii şi misticii, vînzătorii speciali­zaţi de iluzii, vor avea întotdeauna cîştig în faţa filo­zofilor. Luciditatea nu are cotă bună pe piaţa cărţii.

Mă uit în depresia surorii mele ca într-o oglindă care măreşte. Mă uit la ea şi mă văd pe mine cel de acum o lună-două, torturat, chircit sufleteşte, cu pun­ţile către exterior ridicate, cu dinţii strînşi, electro­cutat de un frison care îmi zgîlţîie fără încetare fiinţa. Pentru că am suferit ca ea şi pentru că mă recunosc în ea pot să simt mila, dorinţa de a ajuta şi iubirea. Pentru că ea este eu, pentru că ea e duplicatul meu, pentru că o înţeleg cu ajutorul meu, o pot iubi. Orice proiecţie trece printr-o introiecţie prealabilă. Iubirea este de fapt mila de tine proiectată asupra altuia sau uitarea de sine care se înalţă pe o prealabilă conştiinţă a eului propriu. Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi. Deci mai întîi cunoaşte-te şi iubeşte-te, dacă vrei să te deschizi către altul.

Corolar: Toţi torţionarii ar trebui torturaţi (dar nu de către oameni, ci de către îngeri şi zei punitivi; vezi Eriniile la greci). Apoi ar trebui aduşi în faţa victimelor lor: le-ar îmbrăţişa şi le-ar cere iertare, conştienţi, de-abia acum, prin oroarea suferită, de oroarea co­misă. Oamenii sînt răi pentru că nu au imaginaţia tranzitivităţii răului pe care îl fac: nu se pot pune în locul celuilalt, nu pot simţi pe pielea lor ceea ce i-au făcut pe ceilalţi să simtă. Binefăcătorii omenirii sînt cei care au imaginaţia răului altuia prin har, fără nevoia prealabilă a experimentării lui pe propria lor piele.

 

 

10 mai

 

Se poate oare scrie "rece" despre lucruri pateti­ce? Nu presupune oare geniul un anumit mod de a manipula emoţia şi de a o aduce la forma în care ea devine suportabilă, putînd fi "gustată estetic"? Cum se poate scrie convenabil despre lucrurile ultime?

Aceeaşi întrebare este valabilă şi cînd e vorba de o emoţie socială. Interesant cum imediat după Re­voluţie, după 1989, "situarea afectivă" a societăţii româneşti, Befindlichkeit-ul ei, s-a ridicat cu cîteva grade, asemeni febrei măsurate de un termometru. Corpul social colcăia de afecte: de spaime, de spe­ranţe, de ură, de iluzii risipite. În acest context de paroxism afectiv, de coborîre patetică pînă la stra­tul ultim al fiinţei noastre sociale, pînă la crusta groasă de minciună, ticăloşie şi duplicitate, am scris rîndu­rile intitulate Apel către lichele şi, apoi, vreme de doi ani, textele "patetico-politice" strînse într-o carte sub acest titlu. Tocmai pentru că emoţia acelor ani a fost exprimată acolo ca atare, pentru că nu am putut să mă desprind de ea şi să o prelucrez, într-un cuvînt, pentru că nu am ştiut să-mi manipulez indignarea, textele acelea datează şi ele rămîn "simple" docu­mente ale unei comoţii istorice, semne ale unei isterii în mers.

 

 

15 mai

 

Julien Green povesteşte în Jurnalul său vizita unui prieten care i se plînge că îşi pierde memoria. În urmă cu cîţiva ani ţinuse o conferinţă despre religiile ori­entale, iar astăzi subiectul îi era complet străin. Ui­tase tot. Green îl consolează spunîndu-i că natura operează anume aşa, păstrînd în creier doar esen­ţialul. "Da, răspunde prietenul, dar pierd lucruri care făceau parte din Bildung-ul meu."

Aceasta e problema mea. Tot ce am citit, conspec­tat, subliniat, adnotat ― cu pedanterie extremă ― în deceniile trei şi patru ale vieţii mele s-a şters. Şi nu e vorba de lecturi secundare, ci de cele care, în­tocmai ca în cazul povestit de Green, făceau parte din formaţia mea esenţială: presocraticii, dialogu­rile lui Platon, cărţi aristotelice, scrieri carteziene, Hegel, Schelling, Kierkegaard, romantici germani, literatura greacă şi latină. Încetînd să traduc, către 40 de ani, din comentatori aristotelici şi din Platon, am pierdut greaca. Grav e, de asemenea, că reveni­rea la toţi aceştia nu mă mai atrage. În afară de o anumită carenţă care ţine de "profesia" mea, nu simt în fapt că am pierdut ceva. Pasiunea pură care mă purta către "a şti" un autor sau altul s-a stins de mult. Nu mă mai interesează decît ceea ce mi se adresează în mod direct, ceea ce are legătură cu mine, cu viaţa mea, sau ceea ce îmi provoacă o fericire intensă, fă­cîndu-mă să mă pierd în perfecţiunea altei lumi. Însă cărţile care pot să facă asta sînt extrem de rare: Maes­trul şi Margareta, Război şi pace, Fraţii Kararnazov, Moar­tea lui Ivan Ilici ― atît e ceea ce-mi vine în prima clipă în minte.

Cum de am ajuns aici? Cum de am pierdut total superstiţia culturii? E oare vorba de o împuţinare progresivă sau de o dorinţă disperată de a ajunge la mine fără mască, fără trucaj, fără paiete?

Criza s-a produs în 1983, la Heidelberg, cînd eram bursier Humboldt. Mă înscrisesem cu o teză la Sor­bona: Problema limitei (peras, în greacă) de la preso­cratici la Plotin, pe care profesorul Pierre Aubenque, faimosul comentator al lui Aristotel, o acceptase cu oarecare entuziasm. Mă duceam zilnic în bibliote­ca de limbi clasice a Universităţii, instalată într-un superb bastion din secolul XVII de pe malul Necka­rului, şi inventariam contextele în care apărea cuvîn­tul miraculos de limită la Homer, Alceu, Sappho sau tragici, vrînd apoi să văd ce mutaţii suportă sensul lui în trecerea de la literatură la filozofie. Într-o bună zi mi-am dat seama că voi termina prin a scrie o carte de 500 de pagini care va lua loc pe rafturile unei bi­blioteci ca aceea în care mă aflam, o "teză" pe care o vor deschide cîţiva oameni în următoarele dece­nii. Imaginea acestui destin de vrednicie sterilă nu mi-a surîs deloc. Unde eram eu în toate acestea, re­dus la extragerea cîtorva mii de fişe şi la o inteligen­ţă speculativă şi combinatorie? Am preferat să scriu scrisori lungi către cei de acasă în marginea Jurnalu­lui păltinişean care tocmai apăruse (din corespon­denţa aceea s-a născut apoi Epistolarul), să citesc căr­ţile interzise în ţară despre istoria sumbră a veacului şi să mă gîndesc la altfel de a scrie cartea despre li­mită, care nu-mi dădea pace, ca o promisiune neîmplinită. Mai tîrziu, cînd a apărut, purta în ea urma răzvrătirii mele de atunci: în nici o pagină a ei nu puteai afla un citat, un nume de autor sau de operă. Pe scurt, nici o referinţă culturală. Tonul continua să fie al unui discurs speculativ, dar "impuritatea filozofică" pîndea la tot pasul. Erau acolo pagini de­spre nehotărîre, despre mîngîiere, despre "atingerea mîinilor". Era peste tot gîndul meu netrucat, negre­vat de datorii culturale. Şi era chiar mai mult: era impudoare, adică asumarea unui început pe linia mărturisirii. Timid şi şovăitor, încercam să mă apro­pii de mine.

Nenorocirea era că prin formaţia mea eu nu aveam un "la mine". Nefiind scriitor, nu mă puteam re-in­vesti în personaje, nu puteam apăsa, într-un etern travesti, pe clapele umanităţii vorbind de fapt de­spre mine. Nu-mi puteam regiza intrările în scena lumii şi nu-mi puteam exhiba, la adăpostul diferi­telor măşti, frumuseţile şi mîrşăviile prinse strîns în mănunchiul unicului meu eu. Eul meu, asemeni eu­lui oricărui individ de pe lumea asta, cu gîndurile, căderile, exaltările şi obsesiile lui, nu interesa filo­zofia. El era pus în paranteză, era relegat în regiu­nea precară a "sufleţelului" lui Noica, era hulit ca purtător de spaime, remuşcări, regrete, culpe ima­ginare şi reale. Pînă şi visele lui erau vinovate şi impure, pentru că te trăgeau "în jos", către tine, în loc să te trimită la "uitarea bună", în imperiul fără patimi şi fără dureri, geometrizant şi speculativ, al spiritului. Nu ajunsese Noica să-şi dorească să vise­ze cu spiritul şi să opună "visele spiritului" "viselor sufletului"? Pe scurt, sufletul suferă, spiritul gîndeşte. Bine condus, bine antrenat, individul ajunge să fie o funcţie a înţelegerii, iar filozofia devine astfel indirect mîntuitoare. Filozoful nu ţine jurnal (decît "jur­nal de idei"), iar biografia lui nu interesează. Ca să devii filozof, trebuie să ai o idee, o idee care să te poarte cu ea toată viaţa, pe care să o modulezi şi care, ca răsplată, te scoate, ca o macara miraculoasă, din mlaş­tina vieţii şi te depune, nou-născut şi imaculat, pe ţărmurile spiritului. Iar odată ajuns acolo poţi privi lumea, cu colcăiala ei dostoievskiană, de sus. Totul e, repet, să ai o "idee", singurul, adevăratul paşa­port de intrare în lumea filozofiei. "Care vă este ideea?" era întrebarea cu care Noica îi făcea pe disci­polii săi să tremure. Pentru că fără "idee" ce te făceai? Rămîneai condamnat la lumea sublunară a sufleţe­lului, ceea ce însemna a literaturii, a artelor sau, şi mai rău, ajungeai să îţi pui nemijlocit problema mîn­tuirii. Iar eu eram foarte mîndru: eu aveam "ideea" ― limita, nu? ―, iar la capătul ei pîndea, ca o promi­siune şi o împlinire de o viaţă, sistemul: peratologia. Puteam să dorm liniştit. Nu era ideea aceasta a limi­tei cheia fermecată cu care puteam să pătrund în gîndirea tuturor gînditorilor lumii, ba mai mult, cu care puteam să descui toate încăperile vieţii, să le înţeleg, să le explic, să le rînduiesc după cum vreau? Ce beţie să poţi cuceri lumea nesîngeros, dintre patru pereţi, printr-o simplă campanie a gîndului, aşezat pur şi simplu la un birou!

Şi chiar aşa s-a şi întîmplat! După ce am scris 200 de pagini despre limită mi s-a părut că am aflat "ce este viaţa". Ba mai rău: l-am descoperit pe Dumnezeu la capătul unei demonstraţii, ca "sursă a libertăţii noastre". Mă chinuisem, ce-i drept, să înţeleg, dar lucrul dăduse roade: dintr-un pas ajunsesem la ca­pătul drumului. Nu mă aflam, cum cereau unii filo­zofi, pe drum, ci la capătul lui. Cu o simplă idee, ca o săgeată bine orientată, atinsesem ţinta. S-ar părea că ideea mea era atît de bună încît, pusă cît de puţin la lucru, îşi epuizase domeniul şi mijloacele lui. La capătul cărţii mele filozofia se topise şi dispăruse ca prin farmec. Armura ei, cu care treceam cu un pas sigur prin viaţă (filozofii au fost întotdeauna infa­tuaţi), s-a desfăcut din cheotori şi m-am pomenit, golit de orice superstiţie, singur faţă în faţă cu mine, cu sufleţelul meu, neştiind încotro s-o apuc, ars de îndoială şi patimă ca în ceasul dintîi al vieţii.

O, Doamne, nu înseamnă că am dat dintr-o dată cu piciorul la tot ce însemnase pînă atunci viaţa mea. Ştiam, în continuare, ce este o ispravă filozofică şi pentru că asistasem, prin Noica, pe viu la ce înseam­nă naşterea ei, admiraţia mea pentru scrîşnetul su­prem al minţii rămăsese intactă. Dar tocmai pentru că asistasem, pe lîngă acest scrîşnet putusem să dis­ting şi altceva, un lucru pe care l-aş numi generic, transcendental şi existenţial, "scîncetul lui Noica", un scîncet pe care toţi filozofii îl aveau, ca însemn, pecete, stigmat al alcătuirii lor umane şi pe care aproape toţi se căzneau să-l ascundă, să-l facă neau­zit. Această pudoare sau poate această trufie îi muti­la pe toţi: gîndirea lor era într-o parte, iar viaţa lor într-alta. Plîngeau pe tăcute, sufereau pe tăcute, aveau extaze, concupiscenţe, căderi ― pe tăcute. Se fereau cu toţii de etică tocmai pentru că nu ştiau să-şi inte­greze viaţa şi să-şi asume imoralitatea ei funciară. Ce să mai vorbim de sex! Scriind, păreau cu toţii ase­xuaţi şi tăceau în privinţa singurului lucru care îi îngenunchea şi pe zei.

Platon fusese singurul care gîndise rămînînd pe terenul vieţii. Tot ce-a urmat după el nu a fost, cum s-a spus, o suită de note de subsol la filozofia lui, ci cu totul altceva, un viraj extrem, artificiul "gîndirii pure", o abstracţie nefericită care a început cu Aris­totel şi a culminat cu idealismul german. Limbajul natural şi imitaţia lui literară, care la Platon exista sub forma "dialogului", a fost spulberat şi în locul lui a apărut "limbajul filozofiei", care a creat auto­mat o disciplină, a prescris un timp necesar pentru deprinderea lui şi i-a dat totodată filozofiei un pres­tigiu nelimitat în ochii lumii, cu atît mai nelimitat cu cît caracterul ei abscons era mai mare. Gîndirea a devenit o afacere în sine, care nu putea fi practi­cată în afara acestui limbaj şi a istoriei lui. Ultimul care a încercat să readucă gîndirea pe făgaşul nor­malităţii şi să se dezbare de "limbajul filozofiei" a fost Nietzsche, dar ideile lui nu se ridicau la nivelul vervei lui literare, "eterna reîntoarcere a aceluiaşi" sau "supraomul" rămînînd grevate de un iremedia­bil kitsch metafizic.

Dar ce îi rămîne să facă aceluia care se excomu­nică astfel din ţinutul filozofiei? Care trăieşte o apos­tazie clandestină, mimînd în continuare în public morga şi ticurile unei deprinderi în al cărei prestigiu el însuşi nu mai crede? M-am agăţat de Heidegger (şi de traducerea lui) ca de o ultimă garanţie a fap­tului că jurămîntul de credinţă pe care-l făcusem în tinereţe nu fusese călcat. M-am oprit asupra acelui filozof care repudiase limbajul metafizicii punînd în locul lui un idiom şi mai teribil încă. În fond Hei­degger a fost penitenţa mea, pensum-ul pe care mi l-am dat pentru trădarea care era pe cale să se pe­treacă. Dar mai era ceva: Heidegger reprezenta pun­tea cea mai onorabilă ― şi, odată pătruns în el, cea mai seducătoare ― pentru a-ţi pregăti evadarea din filozofie. Aş vrea să fiu bine înţeles: grimasa rămînea a filozofiei, dar resorturile care o produceau erau altele, pregătite de Augustin, de teologia lutherană, de Aristotelul Eticii şi Retoricii, de "existenţialismul" paulian, de Kierkegaard şi de literatura rusă. Nu­mai că "bietul" Heidegger încerca să capteze Viaţa (ceea ce însemna trecerea omului prin lume) cu plasa de prins fluturi a fenomenologiei. Întreprinderea era enormă şi Sein und Zeit rămîne pesemne una din­tre minunile omenirii, dar cu Heidegger nu puteai naviga în speranţa că vei ajunge la un liman pro­priu. Ori rămîneai sclav pe plantaţia lui (adică unul dintre miile de cercetători onorabili care îl îngînă şi încearcă să explice ceea ce pesemne că uneori Hei­degger însuşi nu a înţeles), ori treceai pe acolo ca să îţi iei binecuvîntarea înainte de a pleca în lume cu gîndul de a te pierde sau de a te găsi.

Cînd mi-am dat seama ce se întîmplă, cînd am în­ţeles că sînt pe cale să-mi pierd "identitatea profe­sională", era prea tîrziu ca să mai pot să rectific ceva. Căzusem într-un gol cultural, pierdusem iluzia te­renului ferm; eticheta care mă aşeza undeva, într-o împărţitură a spiritului, se îngălbenise, se ştersese, căzuse. Eram "fără de ţară". Discursul meu era in­clasabil. Mai rău: absenţa unei încadrări prealabile ameninţa să îl facă să dispară. Reperul exterior care-i dă spiritului orientarea şi certitudinea unui drum nu mai exista acum. Rătăceam printr-un oraş în care străzile nu aveau nume. Nu puteam să-mi spun: sînt scriitor, scriu poezii sau romane şi asta voi face pînă la sfîrşitul vieţii, chiar dacă deocamdată mi-am pier­dut inspiraţia. Acest "deocamdată" în cazul meu nu exista tocmai pentru că pierdusem îmbrăţişarea ori­cărui contur. Aş fi vrut eu să fiu scriitor, adică "autor de literatură" ― ceea ce însemna că Dumnezeu mi-ar fi dat la naştere un dar deosebit: suprema libertate în spaţiul cuvîntului ―, dar nu eram. "Exeget" nu mai eram, pentru că nu mai scriam studii publica­bile în reviste de specialitate. "Filozof" nu mai eram, pentru că pierdusem apetitul pentru "desfăşurarea unui gînd".

În acelaşi timp ideea că n-aş mai scrie mă ucidea. Iar a scrie însemna a mă exprima. Îmi era indiferent cum. Tot ce voiam era să rămîn lipit de mine. Mai precis "să pun în afară" ceea ce se afla "înăuntrul meu". Asta însemna "a te exprima" şi ăsta era singu­rul rost al scrisului. Mai mult, asta era singura "ieşire la mare", singurul drum către "omenirea toată". Toc­mai sufleţelul batjocorit de filozofie conţinea în sine totul, adevărul şi viaţa. Orice om care putea să spu­nă ce are pe suflet vorbea în numele fiecăruia şi al tuturor. Tocmai acesta era miracolul: cu cît te apro­piai mai tare de tine, cu cît coborai mai adînc în in­timitatea ta, cu atît ceilalţi se recunoşteau mai mult în vorbele tale. Felul cel mai eficace de a da era să te dai.

Şi apoi de ce să mă tem de pierderea identităţii? O avusesem de fapt vreodată? Nu trăisem într-o lume, într-o ţară şi într-un ceas al istoriei care sabota sis­tematic naşterea identităţii? Să luăm, de pildă, iden­titatea socială, aceea prin care un ins se recunoaşte jucînd un rol. Cu cît îl joacă mai bine, cu atît iden­titatea lui e mai bine conturată. Iar maturitatea unui ins ia naştere şi se fixează tocmai prin treptata lui intrare în rol şi, în final, prin identificarea cu el. Însă lumea în care trăiam eu era în aşa fel făcută încît majoritatea oamenilor "chiuleau": se făceau că intră în rol, intrau doar pe jumătate sau îl jucau prost. Din cauza asta lumea în care trăiam era o lume infanti­lizată, o lume programată, prin relaxarea rolurilor, să nu se maturizeze. În cazul meu, identitatea socia­lă era şi mai şubredă încă: aproape că nu aveam rol sau, mai degrabă, ca intelectual umanist "neangajat politic", rămîneam mai totdeauna simplu figurant. Fiind cercetător ştiinţific la un institut al Academiei, trăiam într-un spaţiu social aseptic, care se întindea între camera de lucru de acasă şi sala unei biblioteci, în 1990, cînd am intrat pentru prima oară într-un rol social (aveam 48 de ani!), am constatat că, scos din rezervaţia mea şi aruncat în lume, nu ştiam să vorbesc. Oamenii, mulţi, cu care intram deodată în contact şi care pînă atunci nu făcuseră parte din lu­mea mea, mă deconcertau: nu-mi găseam tonul şi cel mai adesea practicam o politeţe excesivă şi nela­locul ei, pe care interlocutorul meu o percepea ca pe ceva distant şi jignitor. Această derută socială merge atît de departe încît atunci cînd cineva îmi spune "domnule profesor" trebuie o clipă să mă recu­leg ca să-mi dau seama că e vorba de mine.

De fapt, fusesem pregătit pentru a nu şti cine sînt. Nesiguranţa aceasta, indusă prin antrenament isto­ric, sfîrşea însă prin a-mi garanta certitudinea unui drum deschis către mine. Nu trebuia decît să am curajul să merg pe el. Liber de solemnitatea func­ţiei, a rolului şi a unei trufii profesionale, deveneam apt pentru confesiune. Toată lumea în care mă miş­casem pînă atunci se mulţumea să practice virtuo­zitatea culturală. Cu riscul de a cădea în gol, voiam, dintr-o dată, mai mult.

 

 

18 mai

 

Ceea ce trebuie făcut într-un timp dat, cu scaden­ţă, mă provoacă în sens invers, ca şi cum plierea pe acest "trebuie" ar fi o înfrîngere a eului meu, o supu­nere la o regulă dată din afară. De aceea, cu cît un termen este mai implacabil, cu cît acest "trebuie" este mai constrîngător, cu atît rezistenţa mea la el este mai mare. Mi-am descoperit acest "defect de con­strucţie" în liceu, cînd venea perioada tezelor. Tre­buia, cu două-trei zile înainte, să revăd, să repet, să încep să "învăţ pentru teză" lecţiile dintr-un trimes­tru. Mi-aduc aminte frisonul care mă apuca cînd în­cepea acest "care pe care". Trecea o zi, treceau două şi cînd totul devenea iminent rezistenţa mea ajun­gea la apogeu. Începeam să învăţ în ultimele ore ale zilei care preceda teza, înfrînt, zdrobit, înspăimîn­tat (acum abia) că timpul nu-mi va ajunge, că, în­tr-un fel, e prea tîrziu. Ştiam de fiecare dată că voi ajunge aici, că voi regreta că am lăsat totul pe ulti­ma clipă; şi totuşi nu puteam face altfel.

Din această cauză, mai tîrziu, nu am acceptat nici­odată o rubrică la un periodic şi n-am fost capabil niciodată să mă angajez să scriu un text pînă la o dată fixă. În Occident aş fi murit de foame.

Din aceleaşi motive nu puteam nici să-mi auto-im­pun ceva; ştiam că din fundul fiinţei mele s-ar fi ridi­cat de îndată nevoia perversă a unei negocieri infi­nite. De astă dată lupta nu mai era între ceva din mine şi ceva din afara mea, ci mă locuia: ceea ce o parte din mine propunea provoca în cealaltă o ade­vărată frenezie a zădărnicirii. Cînd am devenit con­ştient de această perversiune m-am gîndit prin ce stratageme poate fi îmblînzită (şi la limită anihilată) forţa care devenea destructivă cînd era vorba de "timp". De pildă, cînd un ziar îmi cerea un articol (şi îmi indica un termen), le spuneam celor de acolo: să zicem că nu mi I-aţi cerut, că nu m-am angajat să-l scriu şi că, de fapt, n-am nici o obligaţie. Atunci poate că am să-l scriu.

În cele din urmă am înţeles că nu trebuie să îmi comand nimic din ce presupunea intrarea în starea de a scrie. În chip evident nu eram un scriitor profe­sionist de vreme ce nu puteam scrie zilnic şi aproape niciodată "la cerere". Dar cred că explicaţia era mai adîncă decît simpla lipsă de disciplină, de hărnicie sau de voinţă. De fapt nu aveam disciplina finitudinii. Eram plasat într-un raport greşit cu timpul şi, deo­potrivă, cu felul de a-mi înţelege libertatea. Era de fapt unul şi acelaşi lucru: nu-mi plăcea însăşi con­diţia mea de om, de fiinţă liberă înlănţuită în timp. Mă legănam în braţele unui "mai tîrziu" şi a unui "altă dată", ca şi cum în felul acesta aş fi încetat să mor. Căci "trebuie" şi tot ce era iminent îmi vorbea dinăuntrul a ce era trecător. Imperativul oricărei fap­te, graba, setea împlinirii erau străbătute, toate, de frisonul propriului nostru sfîrşit. Aveam nevoie de amînare ca de o garanţie a eternităţii, ca argument în timp pentru faptul că timpul nu ne poate con­strînge.

Însă cînd timpul a început să nu îmi mai ajungă, cînd lumina crepusculului a început să intre în odaia vieţii mele, am înţeles ce grozăvie făcusem: ca la şcoa­lă, lăsasem totul pe ultima clipă, dar "ultima clipă" nu mai era preziua tezei, ci ceva cu adevărat impla­cabil, pentru care nu exista recurs, graţiere sau amî­nare. Acum nu mai puteam să mă cert singur, ca în liceu, întrebîndu-mă în seara de dinaintea tezei ce Dumnezeu făcusem cu cele două zile de dinainte. Frisonul de atunci era acum la altă scară: ce Dum­nezeu făcusem cu viaţa mea?

 

 

23 mai

 

Am trăit toată viaţa cu infernul conştiinţei mele. Lucrul acesta sună, desigur, patetic, dar din neferi­cire el exprimă o stare de fapt.

Fiind melancolic şi depresiv, în ciuda exuberan­ţelor periodice şi a unor înclinaţii ludice evidente., tot ce am încercat să fac, susţinut şi pe termen lung, mi-a fost bruiat de umori insuportabile. Avînd pe­semne o minte bună, ea nu a reuşit niciodată să ob­ţină o continuitate satisfăcătoare datorită "stărilor" care o invadau.

Pe de altă parte, n-am ştiut niciodată să conver­tesc acest capitol de sîcîială interioară şi de suferin­ţă într-un fapt pozitiv. Ca să scriu, aveam nevoie de seninătate, de echilibru interior. Cînd cineva e ecor­şat, nu are timp să facă stilistică. Scrisul nu este un ţipăt nemodulat, el cere vigoare, construcţie, un pas îndărăt faţă de propria-ţi stare. Trebuie să ieşi din propria-ţi dramă pentru a o exprima.

 

 

24 mai

 

Prima amintire legată de viaţa mea afectivă da­tează de la 3-4 ani. Mama se pregătea să-mi citească o poveste. Era seară, urma să mă culc şi stăteam cu capul pierdut între perne, în patul părinţilor mei, aşteptînd fericit. Povestea pe care mama începuse să mi-o citească, stînd rezemată de speteaza patu­lui, era despre un pui de prepeliţă care, neînvăţînd să zboare la timp, nu poate pleca cu restul stolului şi rămîne în lanul de grîu. Secerătorii se apropie. Cartea avea poze şi puteam să văd, în racursi, din locul unde se aflau puiul şi prepeliţa-mamă, un grup de oameni cu secera în mînă. În spatele lor apare cîmpul netezit, cu spicele culcate la pămînt. Mai sînt doar cîţiva metri din lanul necosit. Prepeliţa face ul­timele eforturi de a-şi ridica puiul în aer. Nu reuşeşte şi, în ultima clipă, ţîşneşte din lan şi-şi ia zborul.

Mai tîrziu am aflat că povestea era ceva mai com­plicată (puiul de prepeliţă fusese împuşcat în aripă etc), dar mie ea mi-a rămas în minte aşa, fără detalii, schemă pură a dezolării supreme gata oricînd să se ivească din chiar esenţa vieţii. Nu ştiam, pînă atunci, că se poate suferi atît. Îmi amintesc că am început să plîng treptat, mai întîi pe furiş, cu lacrimi înghiţite, pîndind cu disperare crescîndă apropierea secerăto­rilor. Îmi amintesc, de asemenea, că îmi era ruşine să plîng şi aş fi vrut ca mama să nu îşi dea seama ce se întîmplă cu mine. De aceea, în clipa în care a rupt zăgazurile firavei mele voinţe, ieşind la suprafaţă într-o cascadă de sughiţuri şi cu o violenţă nepreves­tită de nimic, plînsul meu a luat-o prin surprindere. Fiinţa mea se prăvălise pur şi simplu în intervalul iscat între ridicarea păsării în aer şi puiul rămas pe pămînt. Suferisem ceea ce se numeşte un proces de "introiecţie": puiul de prepeliţă fusese devorat de eul meu afectiv. Distanţele pe care cu vîrsta le pu­nem între noi şi ceilalţi, astfel încît nu orice dramă a lumii să devină automat a noastră, uşa sufletului întredeschisă cu măsură pentru ca înăuntrul nostru să nu intre mai multă nenorocire decît putem duce, gradul necesar de insensibilitate reglat în fiecare zi pentru a putea să trecem prin viaţă ― din toate aceste ferecături, carapace şi straturi protectoare în fiinţa unui copil de 3 ani nu s-a înfiripat încă nimic. Aşa încît povestea a pătruns în mine ca şi cum aş fi îm­brăţişat un trup din carne vie.

Nu ştim cum prinde contur personalitatea noas­tră afectivă şi dacă acest contur se închide vreodată. Sînt sigur, însă, că relaţia mea fundamentală cu lu­mea s-a închegat în jurul acelor trei lucruri care ţîş­niseră din poveste şi care erau mai cumplite decît orice balaur fioros cu trei capete. Pentru că un bala­ur, orice s-ar zice, rămîne pentru un copil o abstrac­ţie, oricît de bine ar fi el desenat sau descris. Fiinţa lui nu e scoasă la suprafaţă din clocotul intern şi ne­văzut al vieţii, ea este oarecum adăugată ei, dintr-un "afară" care-i macină consistenţa şi o face să rămînă etern străină de ea. Şi un copil simte asta. Simte că balaurul face parte din poveste. Pe cînd personajele mele, deşi aveau nume abstracte, se născuseră din relaţia cîtorva fragmente de viaţă, cît se poate de simple, de inaparente, de banale: două păsări, un lan de grîu, secerători. Asta era tot. Puse împreună, aceste bucăţele se contopeau şi din amestecul lor se năşteau: Părăsirea (despărţirea), Singurătatea şi Moartea. Iar acestea erau atît de concrete încît o dată pătrunse în carnea roz a sufletului meu puteau ră­mîne acolo pentru tot restul vieţii. Sigur este că ceea ce-mi citise mama nu era o poveste.

Şi totuşi nu numai cruzimea aceasta travestită în forma moralizatoare a unei "povestiri pentru copii", nu numai ideea că vulnerabilitatea este însăşi esenţa condiţiei umane a fost cea care a rodit apoi în mine şi mi-a determinat comportamentul. În joc mai era şi o problemă de stil. Voisem, ascultînd povestea, să nu se vadă cît de tare mă chinui şi totuşi plînsul mă dăduse de gol. Cineva, chiar dacă era vorba de ma­ma, fusese martor la intimitatea pierdută a suferin­ţei mele. Lucrul acesta îmi umilise orgoliul. Aflasem nu numai că viaţa noastră este făcută din întreita dezolare a părăsirii, singurătăţii şi morţii; mai era spaima că fiecare dintre noi poate fi descoperit, în clipe privilegiate ale vieţii, în toată amploarea fragili­tăţii sale. Rezulta că nu aveam dreptul la clandesti­nitatea afectelor şi că aparenţele nu puteau fi sal­vate.

Bănuiesc că tot ce am resimţit în seara aceea, cît şi eforturile, o vreme zadarnice, ale mamei de a mă linişti au sădit în mine gîndul obscur că emoţia ma­nifestată este în sine o ruşine. Şi atunci, a intra în viaţă însemna pesemne să găseşti, pe fondul fragi­lităţii amintite, un răspuns la această întrebare: cum poate fi împiedicat plînsul interior ― şi deopotrivă orice mişcare a sufletului ― să iasă la suprafaţă? Nu ştiam că drumul deschis de această întrebare pre­supunea un risc: a deveni prizonierul unor cenzuri care îţi garantau un capital constant de nefericire.

Este cert că alegînd acest drum am ajuns, cu vîr­sta, la o pudoare esenţială, la sincopă în exteriorizarea discursului afectiv. Era de altminteri stilul practicat în familia mea. Nu existau lamentaţii, aşa cum nu existau îmbrăţişări de despărţire sau regăsire, nici declaraţii de iubire sau de dor. Viaţa afectivă în fa­milia mea curgea prin albii subterane, iar apele iz­vorîte din sufletul fiecăruia se întîlneau între ele pe tăcute. Tatăl meu nu m-a mîngîiat, nu m-a îmbrăţişat şi nu m-a sărutat niciodată, nici cînd ar fi putut să o facă, cînd eram copil. Mama, care avea un poten­ţial afectiv enorm şi căreia îi tremura vocea cînd se emoţiona, a făcut-o cîtă vreme nu s-a lovit de crisparea mea, manifestată destul de devreme, în faţa oricărei efuziuni. Îmi displăcea mai cu seamă manifestarea unei emoţii prin lacrimi; plînsul îmi provoca un amestec de spaimă şi iritare, mă şi stingherea ne­spus, pentru că nu ştiam ce trebuie să spun sau să fac pentru a-l opri şi mă apăram de el prin ricanare sau prin bagatelizarea situaţiei care îl provocase. Mai tîrziu, am ajuns să consider uşurinţa cu care plîngeau femeile un abuz şi, în raport cu graniţele impuse comportamentului masculin, o nedreptate. De ce înăuntrul unei specii unitare, în care suferinţa, emo­ţiile şi extazul erau distribuite uniform, dreptul de a plînge îl avea mai degrabă femeia? De ce era ne­voie ca bărbaţii să se ascundă, să plîngă pe furiş?

Pe urmă am înţeles că iubirea aducea un răspuns la toate aceste probleme. Bunul Dumnezeu prevă­zuse un "loc" pentru toată lumea, în care puteai plînge sau puteai intra în extaz fără ca imaginea ta să sufere vreo atingere. Bănuiesc că există un raport între dezbrăcarea trupului şi dezbrăcarea sufletu­lui şi că iubire există atunci cînd sînt învinse, simul­tan şi prin corelaţie, aceste două pudori. Atunci sîn­tem liberi şi uşori. Tot ce era ascuns în noi ― nespus şi ne-exprimat ― iese afară; printr-un amestec de vorbe şi gesturi intimul este expus în faţa celuilalt şi în felul acesta singurătatea esenţială a fiinţei noastre este învinsă şi anulată.

Iată, aşadar, care era secretul. Fiecare dintre noi putea traversa viaţa înveşmîntat în sobrietate, pu­doare şi discreţie. Putea fi chiar sever, distant şi apa­rent imperturbabil. Cu condiţia ca să existe ― sau să fi existat cîndva, măcar o singură dată în viaţa lui ― o fiinţă în faţa căreia să poată (sau să fi putut) sta sufleteşte gol fără ca lucrul acesta să-i provoace ruşine. Trebuia ca măcar o dată în viaţă să ne fi fost dat să aflăm ce înseamnă predarea necondiţionată, prăbuşirea totală a tuturor sistemelor de protecţie, căderea în desuetudine a oricărei cenzuri. Cine nu cunoscuse "darul lacrimilor", aşadar cine nu putuse scoate din el extrema durere sau bucuria extremă, acela nu-l cunoscuse pe Dumnezeu şi nu cunoscuse iubirea şi avea să iasă din viaţă nefericit, înrăit su­fleteşte, zidit în singurătatea lui ca în cel mai rău blestem.

 

 

28 mai

 

Cum se face că ceea ce este prin excelenţă indivi­dual poate să intereseze pe toată lumea? Cu alte cu­vinte, cum de e cu putinţă "jurnalul"?

Răspunsul superficial ar fi că autorul ― impu­dic, exhibiţionist şi bavard ― îşi deschide larg încă­perile vieţii şi cheamă lumea să intre. Iar lumea intră, pentru că intimul excită curiozitatea. Este ca atunci cînd priveliştea unei camere văzute din stradă prin fereastra deschisă, în loc să te facă să întorci capul, te atrage, te tulbură şi te face să visezi.

Explicaţia mai adîncă este aceea a unei întîlniri esenţiale. Te poţi întîlni cu cineva în idee: a înţelege asemănător sau la fel un lucru îţi dă încredere că felul în care ai gîndit e bun şi faptul acesta te poate propulsa. Istoria ştiinţei şi filozofia se alcătuiesc în bună parte aşa. Dar te poţi întîlni cu cineva în stratu­rile mai adînci ale fiinţei tale. Iar în acest caz se în­tîmplă mai mult decît atunci cînd e vorba de coin­cidenţa în modul de a explica ceva: devii, cu ajutorul celuilalt, conştient de ceea ce (eşti capabil să) simţi. Şi lucrul acesta nu se învaţă nicăieri. Potenţialul de sensibilitate al unui om scapă oricărui proiect educa­tiv. Maturitatea noastră afectivă este o chestiune de traiect personal. Există o singură cale de a o "culti­va": a face apel la felul în care omenirea şi-a "siste­matizat" experienţa afectivă. Ceea ce înseamnă a re­curge la literatură. Ei bine, jurnalul face direct ceea ce restul literaturii face printr-o galerie de măşti. Ci­titorul nu mai este chemat acum să intre în rezo­nanţă cu personaje, ci unicul lui sistem de referinţă, unicul lui interlocutor este autorul jurnalului, care este şi unic personaj.

Rezultă de aici că vieţile lor coincid? Răspunsul este: da, în posibilul lor. Splendoarea afectivităţii umane vine din faptul că ea este mai vastă decît rea­litatea unei experienţe trăite. Ea este, în esenţa ei, proiectivă şi din această cauză ea poate trece dinco­lo de graniţele unei vieţi şi poate străbate pînă la li­mita ultimă a experienţei umane. Telescopate la scara omenirii, toate vieţile se întîlnesc; se întîlnesc în po­sibilul lor. "Aş fi putut trăi asta", "aş fi putut simţi aşa", "aş fi putut face asta". Nu trebuie să fi avut boala de care suferă autorul jurnalului pentru ca să o simţi a ta. La limită, perversiunea, sublimul, înfrân­gerile, elanurile şi umilinţele lui puteau fi ale tale. Nu e nevoie să fi ucis vreodată ca să te regăseşti în mărturisirea unui criminal. Macbeth şi, deopotrivă, personajele excentrice şi detracate ale lui Dostoiev­ski îl făceau pe Cioran să fremete. Literatura e cu putinţă tocmai pentru că distanţele dintre vieţile noastre pot fi parcurse în oricare sens, iar cînd spa­ţiul existenţial devine curb, toate vieţile coincid.

Pe această coincidenţă miraculoasă, pe acest eu lărgit se ridică orice jurnal de bună calitate. Acelaşi ADN afectiv îi ţine pe oameni laolaltă şi dirijează evoluţia omenirii de la polul extremei cruzimi la cel al tandreţei extreme. Pentru că avem acelaşi alfabet afectiv putem să ne recunoaştem în experienţe care n-au fost niciodată ale noastre.

Se poate, totuşi, imagina un jurnal "bine scris" care nu ne atinge în nici un fel. Acesta ar fi jurnalul unui "monstru". Monstrum înseamnă ceea ce iese din for­ma în limitele căreia un lucru devine recognoscibil. În latină, conotaţia lui nu este negativă, ci neutră şi ea se poate obţine prin simpla ieşire din scară, ca în cazul nuvelei lui Eliade Un om mare. Cînd e vorba de un jurnal, ieşirea din scară poate foarte bine să ia forma unei neintrări în specia umană, a unui intim necomunicativ sau intranzitiv. Ceea ce mă priveşte pe mine, chiar dacă e exprimabil, nu interesează pe nimeni. Acest lucru se petrece cînd autorul jurna­lului, în speţă personajul lui, este atît de mult preo­cupat de propria-i persoană, încît toate căile de acces către ceilalţi se închid. El este un monstrum, este "in-human", nu intră în forma umană pentru că nu a pătruns în ea. El este, aşa zicînd, singur pe lume, întîrziind, beat de sine, în preliminariile unei specii căreia încă nu-i aparţine. Pentru că în afara lui însuşi el nu se recunoaşte în nimeni, cine ar putea să se re­cunoască în el? În jurnalul său, el se pune pe sine în scenă ca monstrum şi creează, pentru literatură, cazul unic al unei mulţimi cu un singur element. Îmi vine în minte exemplul unui asemenea personaj. Era, fi­reşte, scriitor. Stătea pe o sofa, alături de mama sa. Ne explica nouă, celorlalţi, musafirii lui, cum un scri­itor, pentru opera lui, trebuie să fie pregătit "să calce pe cadavre". Spunea "să calce pe cadavre" cu o anu­me inflexiune în glas şi ne privea stăruitor să vadă dacă am surprins pînă la capăt toată greutatea vor­belor lui. Apoi şi-a pus palma peste mîna mamei, a privit-o adînc în ochi şi i-a spus: "Mamă, tu ştii cît te iubesc, dar pentru opera mea, dacă ar trebui, aş călca şi peste cadavrul tău. Ştii asta, ţi-am spus..." în acest timp, bătrîna îl privea extaziată şi dădea în­ţelegător din cap.

Ei bine, dacă acest scriitor ar ţine un jurnal, în pa­ginile lui nu s-ar regăsi nimeni. Ar fi un jurnal sterp. Dacă el ar mărturisi acolo o crimă făcută din gelozie sau din ură, între mine şi el s-ar întinde o punte pe care viaţa mea, în nebănuitul ei, ar fi putut să treacă. Dar ce punte poate arunca spre mine un cadavru înălţat ― de o vanitate infinită ― pe un maldăr de foi? Un asemenea jurnal nu ar interesa decît psiho­logia literaturii şi ar fi un pseudo-jurnal.

 

 

30 mai

 

Astăzi, la un stop, un cerşetor tînăr, cu figura ră­tăcită, săruta parbrizele, portierele, oglinzile retro­vizoare ale maşinilor care opreau, apoi se închina şi întindea mîna. Ce face "discursul umanist" în faţa acestui spectacol? Cum te poţi strecura în sufletul şi mintea acestei fiinţe? Ce e acolo? Infernul, liniş­tea sau nimic? Cît de largă trebuie să fie definiţia omului ca să încapă în ea un asemenea personaj?

Pesemne că din cauza asta literatura izbuteşte acolo unde filozofia eşuează. Pentru că literatura nu-şi propune să definească, ci doar să "descrie". De aceea nimic nu rămîne în afara ei, nimic nu-i este străin. Filozofia, în schimb, se autoîngrădeşte. Personajul din povestea de mai sus nu "încape" în nici un dis­curs al filozofiei. Pentru filozofie, el pur şi simplu nu este sau este clasat la rubrica "ne-om". (Singurul efort al filozofiei de a nu rămîne în urma vieţii sau, mai curînd, de a nu o rata sărind ― dintr-un prea mare avînt ― dincolo de ea, l-a făcut Heidegger vor­bind de "facticitate". Dar cînd vrei să explici ce este facticitatea, îţi vine să spui: "de pildă, o zi din viaţa lui Ivan Denisovici". Şi în felul acesta ajungi din nou la literatură.)

Dispărem regretaţi o vreme de cîţiva, indiferenţi pentru cei mai mulţi, dînd satisfacţie celor care ne-au detestat. Oricum, viteza cu care sîntem evacuaţi din lumea aceasta, o dată ce am părăsit-o, este enormă. Cînd ultimul om care ne-a cunoscut ne uită sau dis­pare şi el, devenim "strămoşi", adică un număr sta­tistic în generaţiile trecutului.

 

 

1 iunie

 

Văicăreala culturală; dezabuzarea. De fapt, e ca şi cum îţi pierzi pofta de mîncare culturală: nici un fel nu te mai atrage, nici o carte nu-ţi provoacă apetit cerebral. Cărţile edificatoare sînt monotone şi îşi pro­pun experienţe de care nu eşti în stare; Kierkegaard pălăvrăgeşte enorm; Hegel e ca o flaşnetă; Levinas e mediocru; Hesse e plicticos; Cioran e minunat, dar previzibil şi îţi taie şi mai mult pofta de mîncare.

O dezabuzare stupidă ― şi totuşi explicabilă? ― a pus stăpînire pe mine: majoritatea cărţilor mă plic­tisesc, filozofia mi-a devenit de mult greu suporta­bilă, tonul scrierilor edificatoare mă irită. În cerceta­rea academică nu mai cred, eseurile mi se par futile, romancier nu am avut norocul să fiu. Singura formă de scris care mă interesează ar urma să rezulte din mişcarea neîngrădită pe teritoriul eului meu. De fapt, e vorba de un anumit mod de a scormoni cu lăcomie în tot ceea ce am ajuns să simt: în legătură cu viaţa mea, cu lumea în care am trăit, în legătură cu specia din care fac parte. Acest tip de discurs nu este omologabil. El nu se supune regulilor unui gen, nu e subsumabil unei discipline şi, în fond, nu are altă identitate decît aceea pe care i-o dă însăşi per­sonalitatea şi experienţa celui ce scrie. Şi acest dis­curs nu are decît un singur punct de pornire: nevoia chinuitoare, căci de fapt nerealizabilă pînă la capăt, de a mă exprima.

 

 

2 iunie

 

Omenirea mă înfricoşează. Faptul că un om îl poate omorî pe altul sau că îl poate tortura rămîne pentru mine cutremurător şi de neînţeles. Faptul că un om îl poate lovi pe altul, fizic, că îi poate izbi obra­zul cu palma, este în sine un scandal. Cele trei palme pe care le-am dat în viaţa mea au răsunat de fiecare dată pe obrazul celuilalt, dar greutatea lor a căzut vertiginos în mine şi s-a lipit, ca o pecete a căinţei, de sufletul meu. Cu cîte pelerinaje ale iertării, doar de mine ştiute, nu a trebuit să le plătesc apoi! Cînd Ganea Ivolghin, cuprins de ură şi mînie, îl pălmuieşte pe Mîşkin, acesta îi spune: "O, nici nu ştii cît de rău o să-ţi pară! Cît de mult ai să suferi că ai făcut asta!"

O asemenea replică poate surveni într-o lume în care personajele se pot imagina unele în locul altora, deci o lume în care cel care nedreptăţeşte se poate vedea căzînd la rîndu-i sub efectul propriului său gest.

Într-o astfel de lume există căinţa, scuza, nevoia de iertare, gestul compensativ. Ivolghin simte în cele din urmă nevoia reparaţiei şi-l roagă pe Mîşkin să-i per­mită să-i sărute mîna.

Istoria speciei umane nu a mers însă pe această cale. În istorie, tot ceea ce între doi oameni care se conduc după un cod "umanist" este de neconceput devine dintr-o dată posibil. De aici senzaţia de fabu­los, de neverosimil pe care o avem cînd ne confrun­tăm cu istoria relatată. Tot cortegiul acela de învin­gători care îşi torturează semenii şi îi ucid fără să cadă o clipă pe gînduri, ce are el comun cu noi, cu cititorii halucinaţi ai faptelor lor? Oricît de mult ne-am imagina că lucrurile acestea s-au întîmplat, ceva ne împiedică mereu să le extragem din ficţiunea unui horror şi să le aducem în realitate. Majoritatea cărţilor pe care le-am publicat mai tîrziu în seria "Procesul comunismului" le-am citit mai întîi la Heidelberg în anii '80: Stalin-ul lui Suvarin, Marea teroare a lui Conquest, Soljeniţîn, Panta rhei a lui Grossmann... Îmi amintesc şi acum frica teribilă care mă apuca ori de cîte ori reuşeam să străpung ecranul paginii şi cînd lumea aceea care nu încăpea în nici un adjectiv venea peste mine şi mă prindea într-un carusel al groazei. Asta era specia din care eu făceam parte? Şi aceas­ta era istoria mea, istoria contemporană, lumea în care într-un fel sau altul trăisem şi trăiam? La un moment dat mintea refuza să mai realizeze echivalenţa din­tre pagina scrisă şi realitate. Ceea ce citeam recădea mereu în poveste. Dacă nu s-ar întîmpla aşa pesemne că fiinţa noastră s-ar dezintegra sub povara adevă­rului celor relatate. Citiţi Panta rhei. Fundalul istoric este omorîrea de către Stalin, la începutul anilor '30, a şase milioane de ucraineni. Prin înfometare. Totdeauna cifrele sînt o abstracţie. Dar în Panta rhei această "secvenţă istorică" devine, dacă se poate spu­ne aşa, viaţă: Răul pur, moartea, dezolarea supremă irump pur şi simplu în camera în care citeşti. Eşti într-un sat ucrainean, păzit în aşa fel încît nimeni nu poate ieşi din el. Tot ce putea fi mîncat a dispărut, a fost luat. Trec săptămîni şi oamenii încep să se mă­nînce între ei, în familii: copii, părinţi, fraţi. În felul acesta au murit şase milioane de ţărani ucraineni. Cînd paza satelor a fost ridicată, cei care mai rămă­seseră în viaţă au ajuns în patru labe la Kiev. Mureau lîngă bucata de pîine care le era aruncată din milă, pentru că nu mai puteau mînca. Cine poate trăi pînă la capăt adevărul acestei "întîmplări"? Pentru orice cititor care vrea să-şi păstreze mintea întreagă, ea trebuie să rămînă în parte (şi să fie percepută) ca poveste.

Îmi aduc aminte că, atunci cînd am citit cartea Doi­nei Jela despre mama Monicăi Lovinescu şi despre moartea ei, m-a izbit faptul că femeia aceasta de 71 de ani a fost arestată într-o zi de 23 mai, cînd eu îm­plineam 18 ani. Stăteam pe Dr. Lister, în Cotroceni, la 10 minute de locuinţa ei din Bd. Elisabeta. Tre­ceam zilnic prin faţa acelei case, unde cîndva fuse­se "Cenaclul Sburătorul", pentru că Facultatea de Filozofie se afla chiar vizavi. Îmi imaginez că în seara acelei zile de 23 mai am făcut acasă un "ceai", o pe­trecere, în acelaşi timp "istoria" trecea la 10 minute distanţă de mine, arestînd o femeie singură, la 71 de ani, pentru vina de a fi avut-o ca fiică, la Paris, pe Monica Lovinescu. Mai tîrziu, am încercat să-mi imaginez scena. Mi-am închipuit-o pe mama mea arestată la 71 de ani. M-am cutremurat. Apoi, după 40 de ani de la cele întîmplate am putut intra în acel apartament care îi fusese restituit într-un tîrziu Mo­nicăi Lovinescu. Am păşit în camera mică, unde era dormitorul mamei, cu fereastra care dădea spre che­iul Dîmboviţei. Ştiam că în dreptul ferestrei era mă­suţa la care mama Monicăi se aşeza să-i scrie fiicei sale. Îşi imaginau împreună, scriindu-şi, cum va ară­ta, după 13 ani de despărţire, reîntîlnirea la Paris. Iar apoi, în loc de asta, a venit arestarea. În aparta­mentul din Bd. Elisabeta s-a mutat un procuror mili­tar. După aceea s-a petrecut moartea la închisoare. Acestea sînt faptele. Au intrat şi ele în poveste, mai întîi în cartea Doinei Jela, apoi în cartea de memo­rii a Monicăi Lovinescu. Le citim şi ştim că sînt ade­vărate, dar cine le-a trăit pînă la capăt în afara vic­timei şi a fiicei ei care şi-a pierdut, o vreme, somnul?

 

 

3 iunie

 

Interesant cum, după Revoluţie, felul în care ori­zontul social al vieţii mele s-a lărgit poate fi măsurat şi după anvergura lichelelor pe care le-am cunos­cut, înainte, atît numărul cît şi calitatea lor erau fatal determinate de "cercul strîmt" al vieţii fiecăruia din­tre noi. Nu puteai întîlni mai multe lichele decît îţi permitea lumea în care te mişcai. Şi cum lumea aceas­ta se rezuma îndeobşte la lumea profesiunii tale, lichelele pe care le puteai cunoaşte proveneau din rîndul colegilor de serviciu şi al ierarhiei din care făceai parte. Fiecare branşă, apoi, avea, în funcţie de importanţa ei socială, o densitate diferită de li­chele. De pildă, la Institutul de Filozofie al Acade­miei, unde am lucrat primii zece ani după termi­narea facultăţii, densitatea de lichele era maximă, pentru că era vorba de o "instituţie ideologică din linia întîi a frontului" (după cum mi-a explicat tov. Ra­du Pantazi, secretarul de partid al Academiei prin anii '70, ca preludiu la eliminarea mea din Institut tocmai "pe motive ideologice"). Această "instituţie ideologică" era conectată direct la Secţia ideologică a Comitetului Central. Aşa stînd lucrurile, trei sfer­turi dintre membrii Institutului erau informatori ai Securităţii care îi turnau pe cei din sfertul rămas "li­ber" şi care, de asemenea, se turnau între ei. Unul ca mine, mai ales după ce petrecusem cîteva luni la Universitatea din Aachen, era mană cerească pen­tru ei, de vreme ce îşi puteau umple rapoartele cu ce cărţi citeam, cu ce spuneam în "şedinţe", cu ce se ascundea în spatele paginilor pe care le publicam. De altfel rolul lor "ca specialişti" era tocmai acela de a le deschide ochii "lucrătorilor din Securitate" şi înal­ţilor activişti de partid asupra sensului ezoteric al scrierilor unui coleg.

Primul şoc l-am avut la un an-doi după termi­narea facultăţii, cînd am publicat un articol în Con­temporanul, intitulat Filozofia ― o ştiinţă? Articolul "lovea" în dogma absolută a "filozofiei marxiste", potrivit căreia aceasta era infailibilă tocmai pentru că era ştiinţă. La cîteva săptămîni de la apariţia pa­ginii din Contemporanul mă cheamă în clădirea Comi­tetului Central "tovarăşul Constantin Vlad", adjunct al Secţiei ideologice de care am pomenit mai sus. Nu ne cunoşteam, nu ne văzuserăm niciodată. Scena care a urmat a rămas înscrisă în memoria mea ca un fragment de vis, cu atît mai mult cu cît a fost o scenă practic "mută". M-a invitat să stau jos, a deschis ser­tarul de la birou şi a scos din el o foaie. Mi-a întins-o peste birou, s-a ridicat şi a ieşit din cameră. Pagina acoperită a foii conţinea o delaţiune semnată "profesor dr. Alexandru Boboc". În ea, cel care îmi fu­sese profesor pînă în urmă cu doi ani (aveam 25 de ani) ― preda "istoria filozofiei contemporane" citind practic de pe foi capitole întregi transcrise din Istoria filozofiei moderne şi contemporane. Omagiu lui Ion Petrovici, apărută la începutul anilor '40 ― îşi făcea o datorie de "luptător pe frontul ideologic" din a-i sem­nala tovarăşului Constantin Vlad caracterul profund subversiv al articolului meu. M-a uimit în mod deo­sebit încheierea delaţiunii care, pe neaşteptate, pier­dea "tonul principial" şi cădea într-un amestec de mahala cu ură. Izbucnirea avea în ea ceva oarecum uman, lăsînd să se străvadă un năduf, o furie care nu mai putuse fi reţinută şi care, totodată, schimba registrul stilistic al paginii, adăugîndu-i o notă de familiaritate nepotrivită cu modul de adresare cu­venit într-o asemenea ocazie. Propoziţia neaşteptată suna cam aşa: "Şi şi-a mai pus şi poza în ziar, să nu cumva să-i uite posteritatea mutra!"

Cititorul de astăzi trebuie să ştie că în acele vre­muri povestea cu poza avea un subtext. Exista o educaţie comunistă a privirii şi retina omului de pe stradă se obişnuise să vadă două tipuri de figuri umane: cele ale conducătorilor comunişti (singurele care puteau evada din paginile ziarelor sau din ma­nuale pentru a fi expuse în public sau plimbate, sub formă de pancarde, la "manifestaţii") şi cele oare­cum "simbolice", care se constituiau în "tipuri" şi care erau executate de artişti "angajaţi", după impera­tivele realismului socialist: miner, forjeur, ostaş, trac­torist, mamă socialistă, pionier etc. Mai existau de asemenea imagini ale scriitorilor reproduse în ma­nuale şcolare: de la Eminescu la Mihai Beniuc, A. Toma şi Dan Deşliu. Iconografia comunistă era în genere selectivă şi restrictivă. Aşa încît poza unui tînăr, a unui debutant ― şi încă a unuia care provenea din branşa filozofică ― într-un ziar cultural important nu era un lucru obişnuit, în nici un caz unul de tra­diţie. Eram în 1967 şi "deschiderea" începuse cu un an-doi în urmă. De altfel regimul fotografiilor pu­blice avea să fie în curînd revizuit, restrîngîndu-se în cele din urmă la doar două: cele ale cuplului pre­zidenţial. După 1980, nici nu autor român în viaţă nu avea dreptul să îşi divulge chipul pe coperta unei cărţi şi nici măcar, în "format de buletin", pe coperta a patra.

Pentru cărţile de filozofie, ca să fiu sincer, spre deosebire de cele de literatură, fotografia autorului nici nu şi-ar fi avut rostul: scrisul în acest domeniu atinsese un asemenea grad de impersonalitate încît sigla unui chip nu răspundea la nimic. Cartea ar fi putut fi scrisă de către oricine, mai bine zis de către orice individ deprins să mînuiască limbajul de lemn al domeniului său. Ce importanţă avea că un text de "estetică" era scris de Marcel Breazu, Dumitru Matei sau Ion Pascadi, sau unul de "istoria gîndirii româneşti" de Al. Tănase, Gogoneaţă, Cazan sau Epure? Îmbinările acelea de cuvinte, puse pe hîrtie ca "lucrări de plan", publicate automat de Editura Academiei sau de Editura Ştiinţifică şi necumpărate şi necitite de nimeni, intrau în lume orfane, aduse din îndepărtatele deşerturi ale spiritului, poposind o clipă în rafturile bibliotecilor pentru a fi spulbera­te apoi de vînturile istoriei şi înlocuite de altele. Ni­mic nu avea identitate, nimic nu avea chip. La ce bun atunci o fotografie pusă în răspăr pe textul Nimănui?

Ei bine, Al. B. simţise în textul din Contemporanul că ceva ieşea din scară. Fotografia îl ajutase să simtă că autorul rîndurilor vorbea în nume propriu. Arti­colul era al cuiva şi "mutra" care îl însoţea certifica asta. Lucrul acesta era scandalos, era mai cu seamă subversiv şi trebuia în consecinţă semnalat.

După cîteva minute, adjunctul şefului de Secţie a reintrat în cameră. Şi-a pus degetul pe buze, a în­tins mîna după foaie, a pus-o la loc în sertar şi m-a condus pînă la uşă. Asta a fost tot. Pe Boboc l-am văzut de atunci, la facultate mai ales, de cîteva zeci de ori. Trecuseră 30 de ani de la scena pe care am povestit-o. Aş fi putut, întîlnindu-l pe coridoarele facultăţii, să-i spun că "ştiu". Nu m-am gîndit nicio­dată "să-i cer socoteală", ci doar să-i spun că ştiu. De fapt aş fi vrut să ştie că ştiu. Nu am făcut-o pen­tru că îmi era ruşine. Îmi era ruşine ca atunci cînd un actor recită prost, joacă prost şi eu sufăr de ruşine în sală şi transpir de ruşinea lui. În urmă cu cîţiva ani, cu ocazia conferinţei unui heideggeriolog german în faţa unui amfiteatru plin de studenţi, delatorul de pe vremuri, care, micuţ şi estropiat, îşi purta pe culoarele vaste ale facultăţii, alături de secretul prost păzit, pantalonii veşnic prea scurţi, lăsînd să se vadă elasticul sleit al unor şosete intrate pe jumătate în pantofi, m-a lăudat ca pe unul dintre "heideggerio­logii de seamă ai culturii noastre" sau ceva în genul ăsta. Lucrul mi s-a părut firesc. Din recuzita lichelei face parte ambiguitatea întreţinută între "ascuns" şi "pe faţă", între lovitura dată pe la spate, în întu­neric, şi lauda rostită în faţă sau în public. Voi reveni cînd voi ajunge la lichelele de altă anvergură din zi­lele noastre. Sigur este că lichelele nu iau niciodată în calcul accesul celorlalţi la zona lor de umbră, la "lucrătură", la otrava instilată pe ascuns. Ele mizea­ză pe clandestinitate, pe intrigă, pe turnătorie. Iar cînd sînt ajunse din urmă de propriul lor trecut, de mîrşăvia tăinuită şi făcută tocmai sub încredinţarea pecetei tainei, cînd ceea ce a fost ticluit cu gîndul să rămînă ascuns este dat pe faţă, lichelele nu se că­iesc, ci se grăbesc să dea explicaţii, de obicei extrem de sofisticate sau, mai rău, devin agresive şi acuza­toare.

Dar să ne întoarcem la lichelele mele de dinainte de '90. Aşadar la bună parte dintre colegii mei de Institut. Cu ce se ocupau ei? De pildă cu înscenarea unor "procese". Te invitau la o şedinţă anuală, de "bilanţ", în care "se dădea citire" unui raport ano­din, cu cifre, realizări etc. Şi deodată, cînd lumea în­cepuse deja să moţăie în sală, aflai că în anul acela se petrecuseră şi lucruri regretabile. De pildă, că îl plagiaseşi pe Noica. Într-un articol de-al tău, pu­blicat în nu ştiu ce revistă, putea fi regăsit fratele Fiu­lui risipitor, personaj din care Noica făcuse, alături de Fiul risipitor, figura centrală a Jurnalului filozo­fic publicat în 1944. Acuzatorii mei nici nu se obo­siseră să citească parabola biblică şi susţineau că în Biblie e pomenit numai Fiul, Fratele fiind o creaţie a lui Noica. Aşadar fără să-l citez pe Noica, îi fu­rasem personajul. Bine, o să spuneţi, dar lucrul era prea gogonat: toată lumea ştie că parabola Fiului risipitor e construită deopotrivă pe figura Fratelui lezat. În comunism însă nu e aşa: cu cît minciuna este mai sfruntată, cu atît mai mult ea are şanse să se instituie ca adevăr. Cu cît ceea ce spui este mai distorsionat în raport cu realitatea, cu atît puterea de convingere a cuvintelor este mai mare. De fapt raportul se schimbă: cuvintele dau forţă realităţii şi o fac să existe; ele nu au nevoie de suportul reali­tăţii. Realitatea devine atît de slabă încît ea nu mai poate contrazice cuvintele; realitatea reală e negli­jabilă şi este înghiţită de o nouă realitate, cea pe care o proiectează şi o instituie cuvintele. "Comunismul aduce cu el fericirea" este o propoziţie adevărată în sine, care nu poate fi infirmată de toată mizeria unei ţări comuniste şi nici măcar de toată mizeria tutu­ror ţărilor comuniste trecute, prezente şi viitoare. Tot aşa, adevărată în sine este şi propoziţia "tancurile sovietice au intrat în 1968 la Praga pentru a aduce pacea". Tot aşa, în gura lui Radu Pantazi, secretar de partid al Academiei şi director adjunct al Insti­tutului de Filozofie, propoziţia "Fratele Fiului risipi­tor este o creaţie a lui Noica şi el nu există în Biblie" era o propoziţie adevărată în sine, iar pe adevărul ei se sprijinea adevărul plagiatului meu. Şi era mai mare dragul să-i vezi pe colegii mei cum îşi împăr­ţiseră rolurile: unul se mira că "tocmai eu" fusesem capabil de aşa ceva şi aştepta să mă căiesc. Altul, cu o dicţie imposibilă, stătea la o masă ţinînd mîna pe un teanc de cărţi ale lui Noica şi dădea citate de ici şi de colo, după care, ridicînd ochii către sală, adăuga: "la fel şi la Liiceanu". Altul înţelegea acum, în lumina plagiatului meu, multe alte fapte ale mele pe care pînă atunci nu şi le putuse explica. Cînd am apucat să bîlbîi, sufocat de indignare, că Fratele Fiu­lui risipitor reprezintă un loc comun al culturii euro­pene la care poate face recurs oricine, fără să fie acu­zat că l-a plagiat pe Noica (sau pe Gide, care la rîndul lui invocase parabola), Pantazi a retorcat: "Şi dumi­tale ţi se pare corect, tovarăşe, ca unul să se spetească muncind şi altul, care bate lumea şi nu face nimic, să fie primit la întoarcere cu braţele deschise şi să se taie pentru el viţelul cel gras"?

Povestite acum, lucrurile acestea sînt groteşti. A­tunci ele se încheiau îndeobşte cu frîngerea unui destin. Eu am avut noroc: am fost transferat la Insti­tutul de Istoria Artei. Componenta ideologică a artei era cu mult mai palidă decît cea a filozofiei, aşa încît densitatea de lichele în noul institut era aproape nulă. Dimpotrivă, cîţiva dintre noii mei colegi făcuseră puşcărie politică. Lichele nu mai puteam întîlni decît în situaţii excepţionale, cînd soseau la "şedinţe des­chise" activişti de la Centrul Universitar ― atunci am cunoscut-o pe "tovarăşa Clătici", care avea să se ilustreze în 1981, cu ocazia unui "proces" celebru, cel al "meditaţiei transcendentale", cînd l-a judecat pe Pleşu pentru participarea la "complot împotri­va ordinii de stat". Apoi, în 1988, l-am cunoscut pe "tovarăşul Bondrea", şef de cadre la Ministerul În­văţămîntului, care ne-a chemat pe cîţiva să ne spună că dacă mai răspundem invitaţiilor ambasadelor occidentale fără să avem aprobare "de la ei", vom rămîne pe drumuri. Astăzi, domnul Bondrea este rectorul celei mai mari universităţi particulare, Uni­versitatea "Spiru Haret".

Cam asta era. În rest, pentru că viaţa mea socială era sumară şi se reducea la frecventarea cîtorva prie­teni, nu prea mai aveam unde să întîlnesc lichele. Ba da, mai erau totuşi vecinii. La parter, în casa de vizavi, locuia un cuplu de pensionari. Perdeaua de la fe­reastra lor se mişca de cîte ori ieşeam în oraş sau veneam acasă. Aveam senzaţia că sînt vecin cu un post de observaţie. Într-o zi mă întorc din oraş şi, înainte de a intra în casă, văd perdeaua mişcîndu-se. Intru, iau cartea de telefon şi caut la B: "Brătucu", Intrarea Lucaci nr. 4. Formez numărul şi îmi răs­punde el. "― Tovarăşu' Brătucu? ― Da. ― Ce se mai aude cu omul nostru? ― Cine e? Tovarăşul colonel? ― Eu sînt. ― Uitaţi, tocmai s-a întors acuma. ― Sin­gur sau cu cineva? ― Singur. Da' tovarăşu' colonel, nu trebuia să ne vedem într-o oră în oraş?" Schimb tonul: "― Da' ruşine nu vă e? Nu vă e ruşine să fiţi turnător? ― Alo! alo! Cine e acolo? ― Eu sînt, veci­nul dumneavoastră. Ne putem vedea pe geam vor­bind la telefon. Mă vedeţi? Eu vă văd. ― Dumnea­ta... Dumneata... Hai sictir!" Şi-mi trînteşte telefonul.

Mai era şi vecinul de la etaj cu "cartea de imo­bil". La el trăgeau "băieţii" cînd veneau să ia infor­maţii. Îi vedeam intrînd în casa scării, îi auzeam apoi urcînd etajele şi pe el deschizîndu-le uşa. Îi vedeam plecînd cam după o oră. După '90 a ţinut să-mi spu­nă că nu el mă turna şi că speră că ştiu cine. El ― ştiam, nu-i aşa? ― era fiu de preot şi simpatiile lui politice mergeau către PNŢ... Îl ascultam şi mi-l adu­ceam aminte în timpul "şedinţelor de bloc" (eram o mînă de oameni, şapte familii în toată casa, care ne ştiam de 20 de ani), cînd "lua cuvîntul" (venea uneori îmbrăcat în pijama) şi începea cu un excurs despre "regulile convieţuirii socialiste".

Cu lichelele publice lucrurile erau cît se poate de simple. Locurile lor de întîlnire erau volumele oma­giale, ziarele, televiziunea şi radioul, unde de aseme­nea erau omagiaţi "conducătorii" (de ziua naşterii sau cu ocazia altor zile naţionale festive şi la congre­se ale Partidului), cenaclul "Flacăra" şi, integral, revista Săptămîna, care îşi primea informaţiile direct de la Securitate.

Ajunşi în acest punct, ne putem desigur pune în­trebarea care e funcţia lichelei într-o societate comu­nistă. Răspunsul îl vom găsi dacă privim spre însăşi esenţa acestui sistem; pentru că în comunism lichea­ua e secretată de această esenţă. Şi care este esenţa comunismului? Răspuns: nivelarea. Cu excepţia re­prezentanţilor nomenclaturii şi a celor aflaţi în sluj­ba ei, restul populaţiei trebuie să arate la fel: de la aspectul exterior (cum se îmbracă, în ce tip de locu­inţe stau, ce mănîncă, ce venituri au) şi pînă la tipul de gusturi, plăceri şi aspiraţii. Comunismul e o so­cietate în care nu se iese din rînd. Şi ca să se obţină acest lucru, trebuie controlate cu străşnicie mai întîi venitul (el nu mai poate fi auto-generat, prin pro­prietate privată şi iniţiativă) şi apoi cadrul în care un membru al societăţii se poate manifesta. Excepţia, talentul, performanţa ieşită din comun sînt şi ele cul­tivate în structuri prestabilite şi sînt subordonate unui scop: propaganda. Balerinul, patinatorul, gim­nasta etc. sînt produsele de vitrină ale sistemului şi reuşitele acestora nu sînt explicabile decît prin vir­tuţile sistemului şi contribuie la glorificarea lui sau a celui care îl întrupează.

Aşa stînd lucrurile, ieşirea neprogramată din rînd era, în comunism, un păcat. Ce însemna asta pen­tru intelectuali? Însemna că cine avea o explicaţie ontologică a lumii care ieşea din cadrele institutelor de filozofie, cine scria un roman sfidînd regulile es­teticii oficiale, cine făcea un film care leza gustul tri­umfalist al sistemului ― trebuia laminat social, rea­dus la ordinea numitorului comun şi, la limită, fiind periculos prin exemplul pe care îl dădea, eliminat.

Pentru ca acest lucru să se întîmple nu ajung for­mele de supraveghere ale unui aparat anume creat (Securitatea). Acesta poate asigura "impulsurile cen­trale", dar releele care asigură transmiterea lor şi su­pravegherea pînă la nivel periferic precum şi retransmiterea informaţiei obţinute pînă la sediul central, în vederea prelucrării ei, trebuie create separat. Func­ţia aceasta suplimentară o asigură lichelele. Şi ele o asigură în chip natural, ceea ce înseamnă cu efici­enţa şi geniul cu care natura reglează, găsind de fie­care dată forma în care trebuie să o facă, echilibrul la nivelul fiecărei specii, creînd astfel posibilitatea supravieţuirii ei. Deosebirea este că lichelele nu "cu­răţă specia" ― aşa cum fac felinele cînd vînează ― de exemplarele bolnave, debile, deficitare etc, deci de mediocri, proşti sau impostori; lichelele "curăţă" societatea eliminînd vîrfurile, deci nu exemplarul care trage un picior, aude prost sau şi-a pierdut un ochi, ci pe cel care păcătuieşte prin vigoare, sprin­teneală şi exces de fantezie.

Iată de ce pentru un exemplar dotat, ambiţios sau care pur şi simplu are ceva de spus lucrurile sînt cu mult mai complicate în comunism decît în societăţile occidentale. Cea mai mare parte din energia de care acesta dispune, în loc să fie pusă în slujba realizării proiectului propriu, este cheltuită pentru ceea ce s-ar putea numi "cursa cu obstacole" la care candidatul la performanţă e chemat să participe zi de zi pe par­cursul întregii sale existenţe. Ei bine, lichelele sînt organizatorii acestei curse cu obstacole. Ei joacă rolul zmeoaicei din poveste care ridică în drumul lui Făt-Frumos cînd un munte, cînd o pădure plină cu lighioane, cînd o apă fără hotare. Cine nu are destulă astuţie, cine nu inventează tehnici de evitare sau de­păşire a acestor obstacole este anihilat sau scos din joc. Pentru cine nu a trăit atunci, e bine să se ştie că lupta dintre bine şi rău în comunism la nivel cotidi­an îmbrăca această formă: lupta dintre cel care voia "să facă ceva" şi cei care îşi dădeau mîna pentru a-l împiedica.

Ei bine, acest peisaj s-a diversificat imens după 1990...

 

 

5 iunie

 

Ce trebuie să facă un om cu viaţa lui dacă nu vrea să se resemneze să trăiască în categoriile speciei? Ce îţi rămîne de făcut cînd fiecare din lucrurile care îţi ocupau viaţa şi îi dădeau un sens se golesc de con­ţinut? Lucrul cel mai grav este ca sistemul de iluzii de care o viaţă are nevoie pentru a înainta să se surpe. Iar în lumina sfîrşitului nici o iluzie nu rezistă. Problema e să poţi încă face ceva după ce ai ajuns în punctul acesta.

Jurnalul este cea mai strînsă formă de colaborare cu viaţa care ţi-a fost dată. Este un fel de reverenţă făcută nu-se-ştie-cui, un fel de a arăta că ceea ce ţi s-a dat nu-ţi este indiferent. Pe de altă parte, faptul că ai primit ceva în necunoştinţă de cauză poate să devină sursa unui protest infinit.

De aici ambiguitatea oricărui jurnal, amestec de curtoazie, tandreţe şi recunoştinţă cu strigăte, repro­şuri şi blasfemii.

Ceea ce se numeşte îndeobşte "depresie nervoasă" este o criză prelungită de luciditate. Depresivul iese din rîndul "oamenilor normali" şi începe să vadă altfel. Această schimbare a calităţii privirii survine ca urmare a degradării stratului protector pe care, pentru orice om, îl reprezintă sistemul lui de iluzii. Tocmai de aici provine miopia care este necesară pentru parcurgerea în bune condiţii a unei existenţe. Un anumit fel de a rămîne lipit de ceea ce faci şi de a crede că treaba aceea este şi firească şi capitală pen­tru bunul mers al lucrurilor (cînd în fond ea este to­tal indiferentă) reprezintă garanţia de sănătate a unei vieţi. Gesturile curente, agitaţia zilnică, mobilu­rile care ne mînă nu sînt puse în discuţie; ele trebu­ie lăsate în inerţia subînţelesului, în simpla dinamică imanentă a producerii lor.

În mod normal sănătatea mentală a omenirii ţine de transă, de capacitatea de a participa la seducţie şi miraj. Eşti sănătos cîtă vreme eşti prins în "dansul amăgirii muritoare" vegheată de marea regină a Lumii, Maya. Cel care părăseşte dansul acesta iese din cursa vieţii şi devine "nebun"; pentru că privirea distantă, care atrage după ea clarviziunea, strică jocul Mayei. Toate medicamentele antidepresive de astăzi reprezintă tehnici de refacere a sistemului pro­tector de iluzii, reintrarea în hora amăgirii, un mod de a fi îmbrîncit din nou în cursa vieţii, de a-ţi re­căpăta miopia salutară. Dacă Hamlet ar fi putut lua timp de trei luni două pastile de Zoloft sau de Pro­zac pe zi, tragedia lui n-ar mai fi existat. El ar fi putut face abstracţie de ceea ce ajunsese să înţeleagă.

Versiunea românească a lui Hamlet o avem în le­neşul din povestea lui Creangă. Deosebirea este că acesta "merge pe scurtătură"; el nu explică, nu teo­retizează, nu are nevoie de cinci acte pentru a părăsi scena. Povestea lui e scurtă pentru că trece direct la concluzie; ca şi Hamlet, leneşul lui Creangă a înţe­les. Numai că el nu mai întîrzie nici o clipă "aici": nu vrea să reaşeze timpul lumii în matcă (ceea ce, în cazul lui Hamlet, reprezintă încă un tribut plătit ilu­ziei), nu vrea să răzbune sau să repare ceva. De îndată ce a înţeles, el nu consideră că mai are vreo res­ponsabilitate. Greva foamei nu o face pentru a atrage atenţia sau a obţine ceva, ci pur şi simplu pentru că aceasta i se pare calea cea mai la îndemînă, mai abruptă şi mai elegantă de a abandona. În acest "pro­iect" al său (singurul care se poate sustrage amă­girii) el este ajutat în mod firesc de consătenii săi care îl spînzură ca pe unul ce a încălcat legea iluziei, ca pe un dez-iluzionat.

 

 

6 iunie

 

Tema prăpastiei pe care stăm. Am întîlnit-o prima oară la douăzeci şi ceva de ani, cînd am citit inter­pretarea lui Nietzsche la tragedia elină. Eram prea necopt ca să o înţeleg, ceea ce înseamnă să o inte­grez în viaţa mea, depăşind-o ca "motiv cultural". Dionysos le-a revelat grecilor hăul pe care era aşe­zată viaţa noastră, caracterul cumplit al existenţei, şi, ca să-i poată face faţă, grecii l-au mascat cu lumea de forme frumoase ― compensatorii şi terapeutice ― de tip apolinic. Polaritatea dionisiaco-apolinică a vieţii eline era expresia unei strategii care se mişca între adevărul teribil şi iluzia menită să-l facă su­portabil. Tragedia era chemată să ridice la răstim­puri vălul care acoperea prăpastia lăsînd ca ceea ce este cumplit ― şi eventual uitat ― să ţîşnească la suprafaţă. Tragedia devine memento-ul prăbuşirii oricînd posibile: în orice clipă poţi să ajungi de la liniştea călduţă a existenţei la infernul ei.

Grecii ştiau asta, ştiau că fiecare ins are prăpas­tia vieţii lui şi că, într-o bună zi, vălul care o acope­ră se va da la o parte. Noi, în schimb, trăim cu ideea că prăpastia este a altuia şi de cele mai multe ori asistăm la spectacolul ei sub forma grozăviilor care ne-ajung la urechi sau a celor la care sîntem puşi să asistăm în fiecare seară, la scară planetară, prin inter­mediul televiziunii. Dar vorba lui Ionesco: "nu există scăpare".

Să ai curajul să notezi tot ce-ţi vine în minte, din­colo de orice preocupare de stil, de teama de plati­tudine sau de ruşinea văicărelii.

Tema prăpastiei reapare la Heidegger sub forma nimicului ca temei sau a prăpastiei (Abgrund) ca ne-temei (Un-grund). În Sein und Zeit, Heidegger vorbeşte de "vina" noastră într-un sens extra-moral, unul care ţine de constituţia existenţei noastre, adică unul exis­tenţial. Iar vina alcătuirii noastre este tocmai aceea de a subîntinde "nimicnicitatea": sîntem "vinovaţi" pentru că sîntem "temei al nimicnicităţii". Dar ce înseamnă asta?

Asta înseamnă că ne lipseşte mai întîi temeiul lui "de unde?" (de unde venim). Lipsa de provenienţă pe care e aşezată viaţa noastră Heidegger o numeşte "aruncare". Aruncarea exprimă ne-temeiul prin ex­celenţă: ea ne confruntă cu un rezultat a cărui expli­caţie ni se refuză cu desăvîrşire. Sîntem rezultaţi din­tr-o aruncare ― şi, ca dovadă, iată-ne, sîntem aici ―, dar nici aruncătorul şi nici sensul gestului lui nu ne sînt transparente. Absenţa lui "de unde?" înteme­iază nimicnicitatea, iar viaţa noastră este direct insta­lată pe neantul acestei explicaţii.

Dar pentru ca "aruncarea" să fie deplină, nici "de partea cealaltă" ― a ieşirii din scenă ― nu stăm mai bine. Misterului lui "de unde?" îi corespunde cel al lui "încotro?". În această construcţie, Heidegger nu ia în calcul credinţa (aşa cum pentru "de unde?" nu ia în calcul ipotezele ştiinţei), pentru că el se rezumă la "aici"-ul fenomenal ― manifestabil şi întîlnibil ― al secvenţei cuprinse între naştere şi moarte. Locul în care sînt eu aşezat nu-mi permite să văd decît scena; despre culisele din "stînga" şi din "dreapta" ei nu am pe ce temei să vorbesc. Totul se rezumă la faptul că sînt aruncat pe scenă, trebuind să joc. Cu­lisele, oarbe pentru mine, sînt primul temei al nimicnicităţii mele şi primul fel în care "vina" se arti­culează în existenţa mea.

Lucrurile merg însă mai departe: jocul însuşi, po­pasul meu în scenă este pîndit în fiecare clipă de neant şi generează neantul. De ce? Pentru că prin fiecare gest al vieţii mele eu aleg între mai multe po­sibilităţi şi fiecare opţiune, odată făcută, reprezin­tă condamnarea la moarte a tuturor celorlalte pe care le-am înlăturat. Prin unica mea alegere eu am remis neantului restul refuzat al posibilităţilor. Înaintarea noastră prin existenţă generează fără încetare neant. Nu numai ca aruncaţi în lume, dar şi ca "aruncători", ca "proiectanţi" ai propriilor noastre gesturi, ca fiinţe ale proiectului, ca împlinitori şi realizatori, stăm pe ne-temeiul nimicului.

În sfîrşit, în al treilea rînd, jocul nostru nu are cine ştie ce calitate: el se înscrie în tiparele prestabilite ale faimosului das Man ― impersonalul "se" ― şi cam toţi actorii joacă aceeaşi partitură. Fac şi spun cam aceleaşi lucruri, sînt minaţi de aceleaşi idealuri, mode şi curente. Cad în aceeaşi mediocritate, adică reuşesc să obţină un caracter mediu al existenţei în cate­goriile căruia intră cu toţii. Chipurile lor încep să semene între ele, pînă ajung la chipul statistic al lui Niemand, Nobody, "nimeni". Cu fiecare dintre gesturile noastre comune, cu orizontalitatea cotidiană a vieţilor noastre, cu fiecare evitare a întîlnirii cu posi­bilul nostru ireductibil ― ne aşezăm pe neant.

Această întreită vină existenţială, întrucît ţine de constituţia omului, depăşeşte, cum spuneam, discursul de tip etic. Ea este o vină fără răspundere individua­lă şi ea trimite mai degrabă la insuficienţa condiţiei noastre, la faptul că pur şi simplu sîntem aşa, fără explicaţie şi fără a avea să cerem cuiva socoteală. Es ist so!

 

 

8 iunie

 

Astă seară la telejurnal scena din faţa Palatului Elisabeta, "retrocedat" Regelui şi devenit reşedinţa familiei regale în România. Iliescu îi întoarce vizita pe care Mihai i-o făcuse la Cotroceni. Din stînga ecranului apare Regele, cu mersul lui colţuros, de om stîngaci şi etern timid. Prin dreapta ecranului îşi face apariţia Iliescu, mişcînd în contratimp capul, umerii şi şoldurile, de unde senzaţia aceea de bîţîială, pe care o lasă cînd străbate protocolar un spaţiu public. Aceasta e pesemne forma lui de timiditate. Camerele de televiziune sînt undeva sus şi mai de­parte, aşa încît chipurile nu se văd, ci doar siluetele şi limbajul corpului. După Iliescu, pătrund în ecran, prin dreapta, doi tipi solizi, cărora costumele cu cra­vată nu le vin niciodată bine şi care cară fiecare cîte un buchet enorm de flori, învelit în celofan. Florile trebuie date pesemne "doamnelor" (reginei şi prin­cipesei) şi întrucît acestea aşteaptă în casă, cei doi se aliniază respectuos la ceva distanţă de suveran şi preşedinte. Apoi, prin acelaşi colţ din dreapta îşi fac apariţia în ecran două doamne voluminoase în taioare, care dau mîna cu Regele şi fac, conform pro­tocolului regal, knixuri, acele genoflexiuni suave, semn de supunere şi omagiu la care numai monarhii au dreptul pe acest pămînt. Mi le imaginez cum au repetat acasă, cum cineva le-a arătat, le-a explicat, le-a descompus mişcarea. Cum gungureau repe­tînd-o şi cum se întrebau poate una pe alta: "Ce zici, tu? Îmi iese?" Făcînd asta, erau pesemne flatate şi excitate, lucruri disparate se învălmăşeau în mintea lor, amintiri proletare din tinereţe, cînd Regele era un personaj hulit, cu acest moment cînd Regele rein­tra în scenă prin poarta din spate a istoriei, dar ce are a face, se dovedise că era tot rege şi ele urmau să stea la masă cu acest personaj fabulos, pe care cei din lumea lor, puternici şi stăpîni pe situaţie, îl dă­duseră la o parte şi pe care acum tot ei, puternici şi stăpîni pe situaţie, îl aduceau înapoi, îl lăsau să stea, cîteva luni pe an, lîngă "poporul lui", îi dădeau totul înapoi, totul în afară de coroană.

 

 

12 iunie

 

Marea iluzie a Revoluţiei din decembrie: că po­porul român ar fi avut nevoie de libertate.

Prima revelaţie am avut-o în ianuarie 1990, cînd în piaţa din Hala Traian, intrînd în vorbă cu un vîn­zător de la aprozar, acesta îmi spune la un moment dat cu năduf: "Ce mai, era mai bine înainte." Spu­nînd asta, îmi arunca de zor nişte cartofi murdari în talgerul cîntarului şi privea într-o parte, neştiind dacă face "bine" vorbind dintr-o dată aşa. "Cum era mai bine? Uite, puteţi spune cu glas tare ce gîndiţi. Sînteţi liber!" Omul s-a holbat la mine şi n-a mai zis nimic. N-avea ce face cu libertatea asta. Nu se gîndea pesemne decît la un singur lucru: că pe o piaţă în care cartoful nu se putea găsi oricînd, furatul era mai rentabil decît acum. "Pîinea cerească", libertatea, nu-l interesa nici cît negru sub unghie.

Numai că ar fi trebuit să ştiu asta. De cîte ori ple­cam de la Institutul de Istoria Artei în jos pe Calea Victoriei, ajungînd în piaţa unde se afla clădirea Co­mitetului Central, îmi spuneam: dacă acum cineva ar scoate o pancardă pe care ar scrie "Jos Ceauşes­cu!" sau "Jos comunismul!", trecătorii care ar asista la scenă s-ar grăbi să traverseze. "Un nebun", şi-ar fi spus toţi în gînd. Cînd Jan Palach şi-a dat foc la Praga, mii şi mii de studenţi au asistat la funeraliile lui, iar memoria poporului ceh i-a păstrat numele şi în fiecare an el e sărbătorit ca un erou. Cînd un tînăr român, sub Ceauşescu, şi-a dat foc pe pîrtia de la Poiana Braşov, lucrul a fost înregistrat ca un fapt divers. Un nebun! Pesemne că nimeni, astăzi, nu e în stare să spună cum îl chema. (Asta Noica numea "gesticulaţia de operetă a eticii": scoţi un tril ca să te audă ceilalţi. Dar după cum se vede nu avea drep­tate, pentru că la noi nici opereta nu avea specta­tori.) Acelaşi lucru s-a întîmplat după Revoluţie la Cluj. Tînărul care îşi desfăcuse cămaşa în faţa arma­tei masate în piaţă spunînd "Trageţi!" (şi au tras), scăpînd cu viaţă, s-a sinucis un an mai tîrziu. De scîr­bă. A pus pe cineva pe gînduri gestul lui? A modificat el, măcar cu un milimetru, starea de lucruri a Româ­niei? Îşi mai aduce cineva aminte cum îl cheamă?

Libertatea, vorba Marelui Inchizitor, este un lux pentru cei aleşi şi puţini. Pentru cei mulţi, ea este o povară. "Adevăr grăiesc către Tine că sufletul omu­lui nu cunoaşte altă grijă mai chinuitoare decît aceea de a găsi cui să-i încredinţeze mai degrabă harul libertăţii cu care această nefericită făptură se naşte pe lume." ― "Şi oamenii s-au bucurat că sînt din nou minaţi ca o turmă şi că, în sfîrşit, inima lor a fost uşurată de povara unui dar funest care le adusese numai necazuri."

Ei bine, eroarea intelectualilor umanişti în anii care s-au scurs după decembrie '89 este că au mizat pe acest "dar funest" într-o lume educată sistematic vreme de patru decenii în "generalizarea supune­rii". Ei au plecat, ca orice umanişti, de la o premi­să abstractă, de la ideea de om şi omenire care ar avea ca determinare "harul libertăţii" aşa cum fie­care om vorbeşte sau are mîini, ochi şi picioare. De această orbire, care îi aşază de la bun început pe terenul moralei şi nu al politicii, ei nu au scăpat nici pînă azi şi nici nu au cum să scape pentru că ăsta e năravul oricărui umanist, de care altminteri el este foarte mîndru şi de care nu are cum se dezbăra, pen­tru simplul fapt că atunci ar înceta să fie un uma­nist. Din această cauză pariul pe care el îl face cu so­cietatea este din capul locului pierdut. Pînă şi ultimul găinar ajuns în Senatul României, ultimul securist aciuat într-un partid, ultimul ziarist care dă lecţii po­porului de pe ecranul unui televizor ştiau (sau au aflat între timp) ceea ce unui subtil intelectual nu poate să-i intre în cap: că în majoritatea lor oamenii nu au nevoie de "hrana cerului" ― de cărţile lui, de suspinul lui, de predicile lui profane.

 

 

15 iunie

 

O altă iluzie a deceniului care a trecut: că socie­tatea ar dori să se scuture de cei care făcuseră cu pu­tinţă lumea dinainte.

Iluzia aceasta îşi avea din nou rădăcina într-o ope­rare inadecvată cu categoriile morale, cu ideea că atitudinile oamenilor sau modul lor de a gîndi sînt influenţate de conştientizarea distincţiei dintre bine şi rău. Ce simple păreau lucrurile la cumpăna anu­lui '90! Nomenclatura de partid, activiştii, aparatul represiv (Securitatea), omagiatorii reprezentau răul. Ei erau puţini. Prin căderea comunismului, dacă s-ar fi produs vreodată, ei ar fi fost puşi automat la stîl­pul infamiei. De către cine? De către "ceilalţi", cei mulţi, cei covîrşitor de mulţi, cei care suportaseră pe pielea lor ceea ce primii puseseră în operă, furîn­du-le libertatea, umilindu-i, minţind etc. etc. Aşadar, printr-o simplă operaţie de scădere se obţinea "restul populaţiei", care reprezenta binele.

După decembrie '89 s-a dovedit că acest "punct de vedere" fusese interiorizat de primii, dar cu de­săvîrşire ignorat de ceilalţi. Cei care făcuseră răul ştiau ce făcuseră ― dovadă că în primele luni după decembrie "s-au dat la fund" ―, în vreme ce aceia care îl suportaseră nu-l percepuseră ca rău. A trebu­it să treacă un timp pînă ce primii au priceput că lucraseră temeinic şi pe termen lung şi că îndobi­tocirea se petrecuse în masă. Se puteau întoarce între "ai lor". Victima lor, un popor întreg, nu-i repudia. Ei, lichelele, puteau reveni la rampă. Nu aveau de cine se teme. În nici un caz de o mînă de intelectu­ali care vorbeau de memorie, vină şi căinţă. Îşi puteau face partide, puteau intra în parlament şi puteau de­veni miniştri, îşi puteau face bănci, imperii univer­sitare, puteau conduce instituţii culturale, puteau avea posturi şi emisiuni de televiziune, dacă voiau îl pu­teau lăuda şi acum pe Ceauşescu şi puteau explica şi de ce o făcuseră înainte, puteau spune că Securitatea fusese o instituţie patriotică, ba chiar puteau să aducă pe ecrane foşti generali de Securitate, care-l tăbăci­seră pe Goma şi care acum comentau bine dispuşi evenimentele curente, îşi expuneau concepţia lor de­spre lume, făceau bancuri şi spuneau că "Monica (Lovinescu) ar fi bine să fie bătută la cur ca să-i vină mintea la cap". Ce conta că prezenţa pe ecranul tele­viziunii, ore şi ore în şir, a foştilor poeţi de curte era o palmă pe obrazul poporului român dacă poporul român nu simţea că este pălmuit?

"Apel către lichele"? Sigur, apelul acesta nu fuse­se făcut pentru şi către lichele. El fusese făcut pen­tru a indica obiectul posibil al unei repudieri colecti­ve, pentru a împiedica ceea ce mai apoi s-a întîmplat. Apelul acela nu avea în el nimic sîngeros; nu invita pe nimeni la răzbunare şi linşaj. Tot ce îşi propunea era să provoace o presiune morală în vederea unei retrageri pioase. Tonul mîniei lipsea cu desăvîrşire din el. Pe unii i-a contrariat mesajul lui: dacă veţi avea o cădere pe gînduri şi o decentă ieşire din scenă, vă vom iubi. "Vă vom iubi?" Dar cum să iubeşti o lichea, fie ea şi renunţîndă? Această virtuală decla­raţie de iubire care atunci suna deplasat îşi vădeşte de-abia astăzi sensul. Şi îl dovedeşte tocmai prin vidul în care a căzut apelul în conştiinţele celor care erau chemaţi să se apere. Dar mai ales şi-l dovedeşte prin consecinţele acestui vid în starea actuală a unei naţiuni. Astăzi cînd îl văd pe Păunescu desfăşurîn­du-se în toată impudoarea lui, cînd îl văd declarând că el a pierdut bătălii dar niciodată războaie, sînt gata să declar că l-aş iubi dacă răul pe care-l face celorlalţi (chit că ei sînt sau nu conştienţi de el) ar fi putut fi oprit. Recunosc că o iubire atît de perversă nu poate apărea decît din disperare, cînd binele nu se mai defineşte viguros şi pozitiv, ci doar ca absenţă a răului. Ei bine, l-aş fi iubit pe Păunescu, dacă ar fi renunţat la războiul lui cu poporul român. Căci ce se poate întîmpla cînd o lichea bine instruită sare la bătaie cu un popor care abia se mai ţine pe picioa­re? Este evident că lupta dintre ei e inegală: nimeni nu-i dă poporului român o emisiune de televiziune în care el să stea la o masă pe care se află cînd vo­lume de versuri (pe care să le poată mîngîia la răs­timpuri), cînd un dosar de securitate folosit ca alibi pentru disidenţa lui. Poporul român nu are un glas de buhai cu care să-şi acopere mereu interlocutorul şi nici reaua credinţă necesară pentru a face imposi­bilă orice discuţie. Poporul român nu recită, acom­paniat la chitară, versuri tîmpite care să-i meargă la inimă poporului român educat în spiritul kitschu­lui naţionalist. Poporul român nu are resursele nece­sare pentru un război care se poartă cu tupeu. Şi, mai ales, poporul român nu poate purta acest război pen­tru că nu mai percepe imoralitatea: lui îi este indi­ferent că îl are din nou în faţă pe autorul unor spec­tacole en plein air care începeau cu balade duioase şi se terminau cu "Ceauşescu, România!", scandat pe scenă şi preluat, prin incitaţie şi pseudo-isterie colec­tivă, de tribune. Şi de ce îi este lui indiferent dacă vede aceleaşi mutre în decoruri istorice care se vor diferite? Pentru că poporul român, aceasta e lucrul extraordinar pe care l-au aflat între timp proştii şi umaniştii, se adaptase la istoria lui. Într-un alt decor, el continuă să mănînce felurile pe care istoria i le servise înainte. Reci, neîncălzite, stricate. Lui nici nu-i păsa că, simbolic măcar, avusese loc o revoluţie, că istoria făcuse indigestie şi că parte dintre cei care defilau acum pe scenă nu erau altceva decît eruc­taţii şi vomismente ale unei perioade trecute.

 

 

19 iunie

 

Cărtărescu, în Jurnalul său, notează "la 3 noaptea": "Am citit deodată, într-o după-masă, Jurnalul de la Păltiniş, care mi-a apărut un fel de tragedie grotescă sau o farsă tragică. Dar orice nebunie îşi are, cumva, şi măreţia ei, şi poţi crede foarte bine, la urma urmei, că un om drag care-a murit e încă viu, pentru că tră­ieşte în tine. Aşa crede Noica în cultură. Cu el e in­vers decît spunea Paleologu: ar fi fost un geniu dacă n-ar fi fost un prost. Dar admiraţia lui pentru Wittgen­stein îi şterge multe păcate (fără a-l mişcora pe cel împotriva Duhului: lipsa milei). Te întrebi la ce i-a folosit cititul miilor de cărţi dacă n-a putut înţelege gestul lui Vulcănescu. Şi cum i-au putut înghiţi dis­cipolii, şi de ce, atîtea stupidităţi. Totul e însă mult mai complicat, căci grotescul bătrîneilor de tipul Ţuţea sau Noica este urmarea unei tragedii interne într-o mare tragedie istorică. Heidegger însuşi ar fi fost în alte condiţii [...] un astfel de biet tataie excen­tric, îndesîndu-şi basca pînă la sprîncene şi exer­sîndu-şi prin cîrciumi maieutica."

Am de spus următoarele lucruri:

Noica însuşi se temea că existenţa Jurnalului de la Păltiniş o să le dea multora senzaţia că "au acces la gîndul lui" şi că, în felul acesta, au să intre în dia­log cu el crezîndu-se scutiţi de obligaţia de a-i fi citit opera. Şi avea, iată, dreptate. Pentru că este mai sim­plu să citeşti o carte despre Noica şi să arunci apoi pe hîrtie, aşa, într-o doară, cam ce crezi tu despre el şi cum devine chestia. Ca şi cum el, Noica, e suma plimbărilor lui la Păltiniş, şi nu gîndul tors de la 20 la 78 de ani. E mai simplu şi, în termeni de timp, mai rentabil: pentru Jurnalul de la Păltiniş e nevoie de o după-amiază, dar pentru familiarizarea cu o idee clocită vreme de şase decenii e nevoie de cîţiva ani buni numai ca să începi să o adulmeci. Iar dacă vrei să ajungi la sursele acestei idei în filozofia lumii, de-abia atunci putînd să vorbeşti în cunoştinţă de cauză de­spre "Noica", mai trebuie puşi la socoteală alţi cîţi­va ani. Altminteri, vorba unui prieten fizician: dacă n-ai studiat teoria relativităţii, poţi să crezi că Einstein e un tip care scoate limba. Or, pentru Cărtărescu, Noica nu face decît să scoată limba. Noica nu e de căutat la Păltiniş şi nici în jurnale păltinişene, ci în efortul de a fi gîndit "golul de fiinţă", "deveninţa", "holomerul", "arheul", "cercul metafizic" etc, etc. Despre astea Cărtărescu nu suflă un cuvînt, pentru că "din afară" accesibile nu sînt decît bascul şi ghetrele lui Noica, adică anecdotica şi, în cel mai bun caz, un anumit patos existenţial grefat pe o bucată de istorie şi povestea unei Castalii româneşti.

Greşeala asta au făcut-o şi oameni care i-au stat în preajmă: de la Paleologu, care a scris un text devas­tator despre Noica limitîndu-se la experienţa comună de la Cîmpulung, şi terminînd cu Pleşu, care a de­clarat într-un frumos articol din anii '80 că în "cazul Noica" mai important e omul decît opera. Operă de­spre care, toţi care i-am fost în preajmă, credeam la un moment dat că o ştim numai pentru că respiram un aer comun, pentru că Noica ne mai citea pagini din cîte o carte la care lucra sau ne "povestea" cîte o idee a lui. (Ca şi cum filozofia se poate lua ca rîia, prin simplă frecare.) Aşa se face că nici unul dintre judecătorii lui ocazionali nu l-a citit "cap-coadă" cu creionul în mînă şi nu a făcut să iasă din "întîlnirea cu Noica" un teanc de conspecte. Tratatele lui de on­tologie (în care se află "gîndul ultim") au rămas, în timpul vieţii lui, un mister pentru toată lumea. Cri­tica filozofică lipsea cu desăvîrşire, iar cea literară, cum era onest şi firesc, nu putea depăşi nivelul unor comentarii, aproximative şi ele, la Rostirea filozofică sau la Pagini despre sufletul românesc.

Pe scurt, Jurnalul de la Păltiniş era povestea unui crez, a unui mod de viaţă, a felului de a-ţi da un des­tin. Şi, la limită, o operă de ficţiune. Dar nu era docu­mentul unei gîndiri, nici măcar nu era o "monogra­fie", şi era insuficient ― şi total inadecvat ― ca mijloc de a evalua o performanţă culturală. "Stupi­dităţile" rostite de Noica la Păltiniş şi "înghiţite de discipolii lui" nu fac parte din opera lui Noica.

Şi atunci, dacă aşa stau lucrurile, la ce răspund cuvinte ca "grotescul bătrâneilor de tip [...] Noica", "biet tataie excentric" etc? Faptul că un filozof poar­tă basc, că e grotesc, tataie sau excentric nu are nici cea mai mică relevanţă pentru filozofia lui. Şi Kant era grotesc, şi Wittgenstein era excentric. Ei şi?

De unde atunci prezumţia că putem vorbi despre Noica, Heidegger şi Wittgenstein cu aplombul cu care îi invocăm pe "optzecişti"? Cum de se mariază atît de bine ignoranţa şi morga? Este un semn de nobleţe mentală să ştii să admiri ceea ce te depăşeşte. În principiu, fiecare dintre noi poate, dacă are timp pentru asta şi interesul nu îi lipseşte, să acceadă la orice domeniu: fizică atomică, astrologie, filozofie sau cultură japoneză. Altminteri, orice domeniu în care nu am investit cazna necesară pentru înţelege­rea lui mă depăşeşte şi este de preferat ca în privinţa lui să nu am opinii.

Filozofii se învaţă aşa cum se învaţă matematica şi aşa cum un matematician nu poate acoperi decît un domeniu anume al matematicii, un profesor de filozofie nu ştie à fond mai mult de doi-trei gîndi­tori. Semnul "izolării culturale de tip oriental", la care Cărtărescu se referă mai departe în nota lui, e tocmai acela de a ajunge să vorbeşti despre filozofi ca şi cum ai asista la un meci de fotbal: stai în tribună, e un soare călduţ, comentezi o fază şi între timp mai scuipi o sămînţă pe jos.

 

 

20 iunie

 

Recitesc nota precedentă şi alte cîteva lucruri îmi sar în ochi.

Aceeaşi rămînere în exterioritate în alăturarea lui Ţuţea şi Noica. Dincolo de faptul că erau apropiaţi ca vîrstă, descinzînd amîndoi din "interbelic" (aşa­dar "bătrînei" şi "tataie"), nimic nu-i leagă: Ţuţea era un "personaj", un cabotin de geniu dotat cu o orali­tate prodigioasă, dar incapabil să scrie o pagină coe­rentă. De pe urma lui au rămas "322 de vorbe me­morabile" şi admiraţia înduioşată a lui Cioran. De pe urma lui Noica a rămas ultimul sistem de onto­logie european. Noica aparţine istoriei gîndirii, Ţuţea mitologiei culturale.

"Dar admiraţia lui pentru Wittgenstein îi şterge multe păcate..." Asta ne lasă să înţelegem că autorul notei e în raporturi de cordialitate cu opera lui Witt­genstein, că este chiar un fan al lui, de vreme ce-i iartă lui Noica păcatele (o parte din ele) pentru reve­renţa pe care Noica (din nou, în Jurnal, pentru că în restul operei urmele întîlnirii cu Wittgenstein sînt inexistente) i-o face acestuia. Or, sugestia e falsă de vreme ce apare din nou întrebarea (ca şi în cazul lui Noica şi Heidegger) legată de accesul lui Cărtărescu la scrierile lui Wittgenstein: mai mult de o treime din cele cîteva zeci de pagini din care e alcătuit Trac­tatus-ul cere o pregătire logico-matematică expresă, iar organizarea şi formularea însăşi a propoziţiilor din această cărţulie fac din ea una din marile opere ermetice ale secolului XX, cărora specialiştii îi dedică ani şi ani din viaţa lor.

De ce, atunci, ajungem să avem cu filozofia o fa­miliaritate pe care nu îndrăznim să o afirmăm cu nici un alt domeniu? Pesemne pentru că folosind şi ei "cuvinte", gînditorii ne lasă senzaţia că sîntem "co­legi de scris" şi pentru că la suprafaţă lectura filozo­filor pare o provocare pentru inteligenţa fiecăruia dintre noi şi nimic mai mult, cînd de fapt, ca tot ce presupune un "limbaj" (dacă nu un jargon), ea este o specialitate care se dobîndeşte la capătul unei pre­gătiri, însă cum timpul pentru această pregătire lip­seşte din viaţa unui om care s-a dedicat altui lucru şi care are deja o "specialitate", iar pe de altă parte tentaţia de a-ţi împodobi discursul cu nume sonore ("Platon", "Kant", "Nietzsche" etc.) e prea mare (pen­tru că lucrul ăsta "dă bine" şi "face cult" şi te plasea­ză într-o vecinătate selectă care îţi împrumută din măreţia ei) ― se ajunge la situaţii de felul celor de mai sus. Iar dacă, pe deasupra, poţi să invoci nume ca acestea şi să spui "bătrînei grotesc" sau "tataie excentric" sau "îndesîndu-şi basca pînă la sprîn­cene" ― ei bine, lucrul acesta te mută din vecinăta­tea lor şi îţi asigură, printr-o simplă piruetă lingvis­tică, printr-un adjectiv sau printr-un simplu cuvinţel, un loc sus şi deasupra lor, chiar pe acoperişul lumii, de unde nimeni nu te mai poate privi, dar de unde tu poţi privi, în schimb, pe toată lumea.

În treacăt: admiraţia lui Noica pentru Wittgenstein, spune Cărtărescu, îi şterge acestuia multe păcate "fără a-l micşora pe cel împotriva Duhului: lipsa milei". Păcatele împotriva Duhului Sfînt sînt trei şi provin din absenţa uneia dintre cele trei virtuţi creş­tine: credinţa, speranţa şi dragostea. Mila nu e prin­tre ele.

 

 

2 iulie

 

La cererea conducerii Bisericii ortodoxe române, Comisia parlamentară SRI propune revenirea asupra Legii arhivelor Securităţii care, în forma ei actuală, prevede deconspirarea informatorilor poliţiei poli­tice proveniţi din rîndurile preoţimii.

La televizor, seara, apare şefa Comisiei (Buru­iană?), activistă a partidului "România Mare", care argumentează proiectul de modificare a legii în felul următor: 1. După cum rezultă din sondaje, poporul român are încredere cu precădere în Biserică şi în Armată. Nu se cuvine să-i zdruncinăm această încre­dere dînd pe faţă numele prelaţilor care îi turnau pe enoriaşi. 2. De altfel, colaborarea cu Securitatea este irelevantă, pentru că "aşa erau vremurile atunci". Important e "cine erau (şi cine sînt) trădătorii de ţară".

După care doamna, oxigenată şi cu gura mare, îl roagă pe Dumnezeu să-i lumineze pe "fraţii de la PSD" să voteze la fel ca membrii PRM.

Toate astea se întîmplă la cererea conducerii unei Biserici care, vorba lui Andrei, are ca axă doctrinară căinţa.

 

 

4 iulie

 

Vorba aceea extraordinară, "aproapele ne este cel mai departe" ― adică cel mai greu de perceput, tocmai pentru că ne este atît de aproape ― aplicată la poporul meu, la poporul român.

În tinereţe, cînd vedeam filme în care apăreau sate mexicane, siciliene sau greceşti, îmi spuneam: Doam­ne, cît de mizerabil pot trăi oamenii aceştia! Aşezaţi acolo, sus, pe ecran şi surprinşi de privirea nean­gajată a unui simplu spectator, ei îmi apăreau mur­dari, săraci şi cruzi. Pentru că nimic nu mă lega de lumea lor, pentru că ea rămînea într-o depărtare pe care nici o complezenţă nu o putea tulbura, posibi­litatea de a o vedea aşa cum era rămînea intactă. Eram convins, privindu-i, că eu aparţin altei civili­zaţii. Lumea aceasta în care mă născusem, cu tre­nurile şi gările ei mizerabile, cu satele din Bărăgan, cu şoselele naţionale pe care întîlneai căruţe pono­site, biciclişti beţi, femei împingînd cărucioare ho­dorogite, turme de vaci şi de oi, bătrîne îndoite din şale care cărau legături de vreascuri în spinare, toată viaţa aceasta a "României profunde" care nu avea nimic idilic în ea ― o vedeam fără să o percep în incomensurabilul mizeriei ei atotstăpînitoare. Ea era a mea, stătea lipită de mine, mistificată şi devenită invizibilă prin chiar subînţelesul ei. Ea mă învăluia şi o iubeam cu acea "dragoste de învăluire" care acom­paniază realitatea din care faci parte. Ceea ce nu pu­team să fac în cazul ţăranului mexican, aici reuşeam: trăiam într-o promiscuitate transfigurată, aceeaşi care îl făcea pe Zinoviev, exilat la München, să viseze nostalgic la paznicii ruşi ― paznicii lui ― de la Liu­bianka. Nimeni nu venise să înalţe lumea noastră pe ecran pentru a o scoate din subînţelesul ei şi a o face, pentru noi toţi, vizibilă în adevărul ei. Lumea a treia? Mi se părea o realitate exotică, planînd într-o geografie incertă, undeva între o regiune din Africa şi un stat caucazian. Nu mă gîndeam nici o clipă că ecuatorul acestei lumi trece deopotrivă prin Româ­nia. Cartierul Cotroceni, cărţile mele, prietenii mei, masa la care scriam, iubirile mele, parfumul de tei care îmi intra în odaie la sfîrşit de mai însoţindu-mi de fiecare dată "ziua de naştere" ― cădeau ca o per­dea groasă de fum peste privirea şi înţelegerea mea. Văzută dintre pereţii de vată ai vieţii mele, România ― nu exista nici o îndoială ― nu era Mexicul: nici măcar aşa cum o cunoscusem eu, tăvălită în comu­nism şi în praful Istoriei.

Apoi au venit călătoriile, fatal însoţite de şocurile reintrării în ţară, filmele lui Pintilie, "noi" văzuţi cu ochii Europei, clasamentele mondiale ― din care nu lipseam niciodată ― ale sărăciei, corupţiei, comer­ţului cu copii şi prostituţiei. O vreme, după 1990, nu am mai putut să mă uit la telejurnale. Brutalitatea imaginii care te întîlneşte venind din faţă, fără posi­bilitatea eschivei, mă răstignea, ca pe un boxeur că­zut în ring, pe urîţenia acestei ţări: case din chirpici roase de inundaţii, orătănii evoluînd printre şoproa­ne acoperite cu carton gudronat, obrajii scofîlciţi ai oamenilor, guri fellinian ştirbe, priviri moarte, haine jerpelite, balada mizeriei recitată în faţa unui micro­fon într-o limbă stîlcită, fără nici o propoziţie întrea­gă, fără nici un cuvînt adunat cum trebuie lîngă altul; o limbă a nimănui, vestigiu al unei omeniri pe cale de a fi destituită din statutul ei. În fiecare seară România îţi dădea întîlnire pe ecran, slută, hi­doasă, suferindă.

 

 

6 iulie

 

Nu-mi place să mi se povestească vise. Un vis nu trece niciodată rampa şi nu poate fi povestit cîtă vre­me, prin chiar "trama" şi ecoul lui, nu-l priveşte decît pe cel care l-a visat. Obiceiul de a povesti vise pleacă de la prezumţia că tot ce trăiesc eu cu oarecare inten­sitate poate interesa pe altul. Or, senzaţiile sau emo­ţiile sînt greu transmisibile. Nici deliciile unei călă­torii nu pot fi împărtăşite, şi nici raportul pe care îl ai cu o piesă muzicală. Nimeni nu te poate urma prin cotloanele întortocheate ale unui vis, pentru că nu anecdotica contează aici, ci atmosfera şi frisonul. Nu e întîmplător că Cioran povesteşte cum îşi detes­ta tatăl cînd, copil fiind, dimineaţă de dimineaţă, tre­buia să-l asculte relatînd nevesti-sii ce visase noaptea. Tocmai excesul acesta de personal şi intim face visul intransmisibil, şi povestirea lui nesuferită.

Dimpotrivă, sînt interesante visele noastre comu­ne, cele în care ne recunoaştem cu toţii cu spaimele şi fantasmele noastre. Mai mult, visele acestea sînt recurente şi prin repetiţia lor de-a lungul vieţii, ele sugerează că sînt necesare, izvorînd dintr-un fond originar comun. Am încercat un inventar al lor, veri­ficîndu-le cu cei din preajma mea. Iată-le: 1) A visa că zbori şi a descoperi lucrul acesta cu uimire, ca şi cum ai fi putut dintotdeauna s-o faci, dar pur şi sim­plu nu te-ai gîndit să încerci. E atît de firesc să baţi aerul cu mîinile, să te înalţi peste copaci, să dai cîte­va roate peste case şi să te aşezi din nou, lin, pe pă­mînt. Reiei, ca să te convingi că n-a fost o întîmplare. Îţi promiţi, tot în vis, să nu uiţi că ai făcut-o şi că deci se poate şi îţi propui să pui în aplicaţie, de îndată ce te vei scula, ceea ce ai aflat în vis. 2) A visa că eşti gol pe stradă sau undeva în public. În visul acesta nu ştii niciodată cum ai ajuns aşa. E însoţit de o dis­perare absolută, dar, lucru curios, nimeni nu te ob­servă niciodată şi nici nu semnalează altora goliciu­nea ta. Întotdeauna reuşeşti să te strecori şi să ajungi cu bine acasă. Variante: ai totuşi ceva pe tine, chiloţi sau măcar un tricou de care tragi cît poţi. Îţi spui că ceilalţi te vor considera doar mai extravagant îm­brăcat. 3) A visa că nu poţi să fugi; eşti urmărit, vrei să fugi şi picioarele nu răspund comenzii. Te depla­sezi penibil, ca şi cum ai alerga prin smoală sau miere sau pe un teren mlăştinos. 4) Eşti (din nou) elev, te duci la şcoală şi cînd te aşezi în bancă constaţi că ţi-ai uitat acasă ghiozdanul. Pare de necrezut, dar pînă în clipa aceea nu ţi-ai dat seama. Consecinţele sînt ― nu se ştie de ce ― extrem de grave. 5) Visezi că eşti pe vîrful unui munte, pe o suprafaţă de doar cîţi­va metri pătraţi, şi că de jur-împrejur e vidul pur, prăpastia absolută. Eşti condamnat la neclintire. 6) În sfîrşit, lupta cu un cîine fioros. El sare, îl prinzi din aer de cap şi cu o mişcare scurtă îi suceşti gîtul. Lucrul pare nespus de simplu şi lupta se încheie întotdeauna aşa: el zace, mort, la picioarele tale.

Toate visele acestea sînt, repet, recurente: le visezi de mai multe ori într-o viaţă, cu o frecvenţă mai mare într-o perioadă a vieţii decît în alta, dar întotdeau­na cu acelaşi scenariu. Cel mai des am visat că zbor (şi întotdeauna în culori), că nu pot fugi şi că mă aflu gol pe stradă.

Bănuiesc că mai pot fi povestite, cu condiţia să nu fie lungi şi complicate, "cel mai urît vis" şi "cel mai frumos vis" din viaţa cuiva.

Cel mai urît: mă aflu într-o cameră fără uşi şi fără ferestre, tapetată cu carne vie. Singura sugestie a unei ieşiri este un început de cotlon, dar tapetat la fel, o deschizătură pătrată într-unul din pereţi, la înălţimea capului. Încerc să mă ridic în deschizătură, dar de fiecare dată mîinile şi coatele îmi alunecă pe carnea însîngerată şi recad în "visceralitatea" camerei, în acest trup uriaş, întors, ca o mănuşă, pe dos. Alu­nec şi cad fără încetare, tăvălindu-mă în carnea vie. Cel mai frumos vis din viaţa mea este subsumabil ideii de instanţă protectoare, şi el mi-a insuflat cel puţin o vreme certitudinea că urmează să fiu asis­tat şi ajutat de-a lungul întregii mele vieţi. Bunicul meu din partea tatei, singurul pe care l-am cunos­cut, murise cu cîteva luni în urmă. Eram încă stu­dent. Mă aflu într-un tramvai, nu foarte plin, şi, aşa cum făceam în astfel de ocazii, mă aşez pe un loc lîngă geam şi încep să citesc, extrem de absorbit şi propunîndu-mi să mă desprind de tot ce este în jurul meu. De aceea nici nu întorc capul să văd cine s-a aşezat pe locul liber de lîngă mine. Îi simt doar cotul, care mă apasă, neplăcut, din stînga. Îmi trag încet mîna, ca să nu mai simt atingerea străină. După o clipă simt din nou cotul celuilalt lipindu-se de mine. Ce nesimţit! ― îmi spun şi ridic ochii furios, decis să mă uit urît la el. Îl descopăr pe bunicul meu, cu faţa zîmbitoare, îmbrăcat în redingotă neagră şi cu o pălărie neagră, tare, pe cap. Are mîinile adunate una peste alta şi sprijinite de mînerul de argint al unui baston. Îmi face complice cu ochiul, lăsîndu-mă să înţeleg că e acolo, în chip miraculos, anume pen­tru mine. "Să nu-ţi fie niciodată teamă, am să fiu în­totdeauna lîngă tine." Mă trezesc cu o senzaţie de beatitudine, ca şi cum mi s-ar fi dat un cec divin în alb. A fost primul vis din viaţa mea (am mai avut apoi unul cu Noica şi altul cu Horia Bernea) în care m-am trezit cu certitudinea că am fost vizitat.

 

 

7 iulie

 

Vorbesc cu Marga Bernea, la şase luni după dis­pariţia lui Horia dintre noi. O întreb cum face faţă.

"Bine, îmi răspunde, mă ajută credinţa în Dumne­zeu. În fiecare seară mă rog şi termin spunînd «Facă-se voia Ta precum în Cer aşa şi pe pămînt». Or, dacă spui aşa, «Facă-se voia Ta», nu mai e nimic de co­mentat, nimic de negociat. Dacă Dumnezeu a vrut să-l ia pe Horia, cum să pun eu în discuţie voia Lui?"

 

 

9 iulie

 

Am văzut-o în anii din urmă de mai multe ori. M-a frapat de fiecare dată aerul ei absent, senzaţia pe care ţi-o lăsa că era din greşeală acolo. Apoi, i-am citit poeziile. Abia atunci am aflat că o bună parte a timpului şi-o petrecea altundeva, acolo unde foarte puţini ajung, pentru că sînt puţini cei dispuşi să plă­tească cu o absenţă precoce convocarea unei prezen­ţe de dincolo de noi. Tot acum, privind în urmă, am senzaţia că îi vorbeam într-o limbă barbară, pentru că vorbele mele, ca şi ale celor din jur, nu erau, pre­cum ale ei, pe măsura neformulabilului. Într-un fel îi reproşez că nu ne-a dat de înţeles, că nu ne-a făcut nici o aluzie la secretul ei, că plecase atît de departe şi nu ne-a lăsat, încă de atunci, s-o ştim.

 

 

15 iulie

 

Înainte vreme, pînă să apară televiziunea, sinteza politică şi culturală a unei comunităţi se făcea în ju­rul cărţilor şi al cîtorva nume: Shakespeare, Dante, Goethe, Voltaire... Naţiunile moderne aşa au apă­rut: prin "scrisori groase" scrise de o mînă de oa­meni concetăţenilor lor şi prin alţii mulţi, numiţi "profesori", care "descifrau semnele iubirii umane peste veacuri" (Sloterdijk). Sinteza naţiunii române s-a făcut şi ea prin participarea vorbitorilor de limbă română la doar cîteva nume: Alecsandri, Eminescu, Caragiale, Creangă.

Astăzi, însă, distanţa dintre români nu mai e aco­perită de "scrisori groase", ci de talk-show-uri. Sin­teza românilor ― în varianta sloganului tîmpit de la Antena 1 ("ţineţi aproape!") ― se face astăzi în jurul cîtorva ziarişti guralivi, obraznici şi agramaţi.

Am cunoscut cîndva un scriitor megaloman. Ado­ra puterea. Mi-a povestit la un moment dat, cu chi­pul brusc transfigurat, cum apropiindu-se prima oară de Ceauşescu, a simţit că aerul din jurul aces­tuia începea să vibreze "de la 20 de metri". M-am întrebat ce s-a întîmplat cu omul acesta pentru al cărui nesaţ de mărire pămîntul întreg părea prea mic. Am auzit că a sfîrşit ca adjunct al lui Uricaru la Uni­unea Scriitorilor.

 

 

30 iulie

 

Zilele trecute mă sună glorioasă de la Paris Moni­ca Lovinescu să-mi spună că tocmai făcuse o "salată de legume fierte": pusese pe foc, timp de două mi­nute, dovlecei cu castraveţi. "Mi s-a părut că sînt destul de asemănători", mi-a explicat ingenuu. "Şi i-aţi putut mînca?" întreb cu inima strînsă. "Virjil! Cum a fost mlada?" De pe fotoliu se aude vocea lui Virgil că "manjabilă".

Îmi place să gătesc şi, într-o bună măsură, cred că fac lucrul ăsta cu oarecare pricepere. Gătitul mă recreează şi uneori pregătesc cu pasiune pentru cîţi­va prieteni fie un fileu de crap în sos de vin, fie un muşchiuleţ de porc cu miere şi lămîie, fie, în momente de graţie, picioare de broască cu sos de mentă sau smochine proaspete la cuptor cu smîntînă şi Grand Marnier. Am de asemenea pretenţia că aş cîş­tiga orice concurs internaţional de iahnie sau de vi­nete scăzute. De aceea, am fost de fiecare dată uimit cînd am întîlnit cazuri extreme, de intelectuali han­dicapaţi care, puşi în situaţia de a păşi pe teritoriul gastronomicului, comit lucruri enorme. Şi încă! A vorbi despre "gastronomie" în acest context este în chip vădit o exagerare, pentru că cel mai adesea e vorba de ţeluri derizorii.

Să luăm cazul lui Noica. Într-unul din sejururile mele păltinişene din anii '80, intru în camera lui pen­tru a-l anunţa că urmează să cobor în Sibiu. ― "Dra­gul meu, înainte de a pleca, fii bun şi fă-mi o cafea." Din păcate, aveam cursa spre Sibiu în zece minute. Îl rog să mă ierte că nu-i pot satisface rugămintea, şi mă linişteşte spunîndu-mi că se va descurca sin­gur. Revin în Păltiniş spre seară şi îl găsesc pe Noica în plină perplexitate. ― "Eu nu ştiu cum vă iese vouă cafeaua neagră. Am fiert-o o jumătate de oră tot adăugînd apă şi nu s-a colorat deloc. În schimb, am recuperat boabele." Şi îmi arată 10-15 boabe de cafea puse la zvîntat pe un şerveţel, fiecare înconju­rată de o pată brun-spălăcită din fiertura uscată. Am rămas o vreme cu gura căscată şi am întrebat, bîl­bîindu-mă, dacă nu ştia că, pentru a face o cafea, e nevoie de boabe măcinate. ― "S-ar putea să fi ştiut, îmi răspunde, dar am crezut că apa fiartă e capabi­lă să extragă esenţa cafelei din boaba însăşi."

Dacă experienţa de bucătărie a lui Noica s-a limi­tat la încercarea eşuată de a face o cafea, tentativele Monicăi Lovinescu au mers mai departe: prima dată cînd s-a aventurat să invite la masă, în rue Cassini, scurtă vreme după căsătorie, a pregătit "macaroane la cuptor". A întrebat o prietenă cum se fac. "Nimic mai simplu, i-a răspuns prietena, pui un strat de ma­caroane, pe urmă un strat de brînză cu ou, pe urmă iar un strat de macaroane şi iar un strat de brînză cu ou..." Zis şi făcut. Monica a luat un vas de Jena, a pus în el stratul de macaroane, stratul de brînză şi ou, stratul de macaroane... A venit ora mesei şi musafirii, vădit încurcaţi, au încercat o vreme să mes­tece macaroanele care pocneau spărgîndu-se între dinţi. Prietena socotise că este superfluu să precizeze că în prealabil macaroanele trebuie fierte. "N-a fost grav, a comentat Monica povestindu-mi, pentru că musafirii nu erau nişte apropiaţi, aşa că nu au putut să spună mare lucru."

A doua oară, musafirul era chiar un prieten, Mihai Fărcăşanu. Din nou consultată, prietena, care făcea faţă scurtelor şi trecătoarelor crize gastronomice ale Monicăi Lovinescu, i-a spus că cel mai simplu lucru e "mămăliga pripită": pui apă la fiert, arunci un pumn de mălai şi învîrţi de cîteva ori cu lingura. Ceea ce Monica a făcut întocmai. După 30 de secunde a pus în farfurii "mămăliga pripită". "Cînd a început să ne doară burta, pe Virgil şi pe mine, am înţeles de ce Fărcăşanu ne cînta fals un Bach la vioară. Nu se putea concentra din cauza crampelor." În orice caz, încîntată de isprava ei, se grăbeşte să i-o anunţe ma­mei, în România. Cunoscînd pesemne competenţa fiicei sale în domeniu şi evaluînd corect riscurile, mama trimite o telegramă: Arretez tout de suite. Lettre suit.

Îmi amintesc, de asemenea, de seri petrecute la Ierunci, cînd felul de mîncare luat de la traiteur tre­buia pus la cuptor. Virgil îşi nota pe un carneţel minutele pe care traiteur-ul îi spusese că trebuie să le petreacă în cuptor felul de mîncare ales. (A cerut "timpul de preparare" şi pentru crenvurşti, fapt care l-a pus pe bietul om în vădită dificultate.) În preaj­ma introducerii mîncării în cuptor, în bucătărie înce­pea o forfotă ca înainte de lansarea unei rachete inter­spaţiale. Atmosfera se electriza, Monica se foia între frigider şi cuptor, întrebîndu-l la fiecare zece se­cunde pe Virgil dacă s-au scurs cele zece minute de "pre-încălzire" a cuptorului. Virgil, marcat de un trac evident, stătea pe un scăunel instalat anume lîngă cuptor şi urmărea cu o concentraţie extremă acele unui cronometru luxos care fusese extras din timp, cu pedanterie, dintr-o cutie capitonată cu cati­fea. În clipa în care striga "acum", Monica se repezea cu tava pregătită din vreme înspre cuptor: "Moni­que! striga Virgil, fii atentă să nu te arzi!"

Odată prima etapă a operaţiunii încheiată cu suc­ces, Virgil nu-şi părăsea postul de pe scăunel, ur­mînd să supravegheze pe cronometru scurgerea celor 20 de minute sacre, indicate de traiteur la cum­părarea mîncării. Din cînd în cînd, din camera de alături, în care se retrăsese pentru a fuma o ţigară şi a-şi reveni din şocul introducerii tăvii în cuptor, Monica striga preventiv: "Virjil, vezi să nu se ardă!" Şi "Virjil" răspundea de fiecare dată exasperat: "Cum să se ardă, Monique? Nu sînt eu aici?" Şi se uita din nou, concentrat, la cronometru.

 

 

3 august

 

Fiul meu a împlinit astăzi 27 de ani. Stă de opt ani în Japonia. Este, cred eu, cineva, în orice caz un tip cu totul special. Indiferent de ceea ce face într-o etapă sau alta a vieţii sale, trage după el ingenui­tatea întrebărilor ultime ― cu aerul lor ridicol şi pa­tetic în acelaşi timp ― pe care şi le pune cu atît mai apăsat cu cît ştie că nu există un răspuns la ele. M-a sunat zilele trecute din Tokio la 2-3 noaptea ca să mă întrebe cum pot trăi liniştit fără să ştiu ce e cu "planeta asta imbecilă". Discuţia se duce întotdea­una cam pe acelaşi calapod. Urmează imprecaţii la adresa speciei umane ("un amestec de prostie şi bes­tialitate"), apoi mărturisiri de spaime şi uluiri în faţa cruzimilor de care sînt capabili oamenii. Încerc să-l conving că nu trebuie să iasă din albia vieţii şi să se aşeze, punîndu-şi astfel de întrebări, pe mal, pen­tru că asta e calea sigură către nevroză etc. Îi fac repede teoria cu "sistemul de iluzii" care nu trebuie abandonat şi încerc să-i semnalez neajunsurile exce­sului de luciditate. "Nu pot, tata, nu pot să stau ca boul în beznă!" vine răspunsul ritos şi disperat. Îmi vine să rîd, de la înălţimea blazărilor mele. În acelaşi timp îmi e milă de el, pentru că tot ce-mi spune e dincolo de poză şi de lecturi "existenţiale". "Uite, continuă, stăm acum de vorbă de la 10 000 de kilo­metri şi avem aerul că sîntem liberi, cînd de fapt sîn­tem ca doi puşcăriaşi într-o închisoare fără paznici. Ce părere ai, spune-mi ce părere ai?" Îi spun că nu pot rezolva treaba asta într-o discuţie telefonică Bucureşti-Tokio şi îl rog să se ducă urgent la culcare pentru că mai are patru ore de somn. Inutil. Urmea­ză tema românească. "Auzi? Poate să plouă cu do­lari peste România, să plouă în fiecare zi. Tot degea­ba ar fi, pentru că nu dolarii sînt cheia problemei, ci mentalitatea, înţelegi?, men-ta-li-ta-tea. Poporul ăsta e contraproductiv. Fii atent: mă întîlnesc zilele tre­cute cu un român, care lucrează la nu ştiu ce departament de computere şi îl întreb ce face. Zice: aştept să treacă ziua. Mi-a mărturisit că în fiecare dimineaţă de cum se scoală începe să aştepte să treacă ziua. În rest, era senin şi bine dispus. Păi dacă asta aşteap­tă el de la viaţă ― să treacă ― mai bine s-ar sinu­cide. De fapt tipul era gata sinucis, înţelegi?"

Fiul meu şi-a făcut viaţa singur. Mai ales şi-a făcut-o. Putea să eşueze înăuntrul unei relaţii între părinţi distruse, să devină autist, să urască viaţa, să se urî­ţească, să nu devină nimic. Putea să se înstrăineze de toţi şi să-şi piardă capacitatea de a iubi. Pentru că de fapt a crescut singur, ca un vlăstar în pădure, navigînd în atmosfera capricioasă dintre mama şi tatăl lui, duplicitar de mic, încercînd să caute soluţii de zi cu zi pentru frustrările, geloziile şi revendi­cările fiecăruia dintre ei. El e cel care a trebuit să se poarte matur, prins la mijloc între infantilismul celor doi. Mi-a lăsat drept moştenire un enorm capital de culpă pentru că prin despărţirea părinţilor, care s-a petrecut înainte de naşterea lui, a fost de la bun în­ceput privat de atmosfera familiei, de putinţa de a gîndi simultan şi de a cuprinde sub aceeaşi privire personajele care în viaţa unui om poartă numele unic de "mamă" şi "tată". "În această privinţă, mi-a mărturisit într-o zi, cînd avea 16-17 ani, sînt ca orbii din naştere cărora nu le poţi explica ce sînt culorile." De la aceeaşi vîrstă, cred, a început să mă iubească senin, dînd la o parte straturile mistificărilor induse, descoperindu-mă, aşa zicînd, pe cont propriu. Am aşteptat ani de zile cu înfrigurare această clipă, în­grozit de ideea că m-ar putea repudia, că m-ar putea strivi sub povara reproşurilor, dar şi încrezător în puterea de discernămînt pe care avea să o dobîndeas­că, în nevoia lui de mine şi de iubirea mea. Această nevoie de mine, în simpla ei imaterialitate, gîndită ca tensiune spirituală pură, este darul cel mai fru­mos pe care el mi l-a putut face. Şi asta cu atît mai mult cu cît practic nu i-am oferit nimic. La formaţia lui nu am putut contribui de vreme ce, ca orice fiu adevărat, s-a definit în adolescenţă opunîndu-se tatălui lui. Nu a acceptat niciodată sugestiile de lec­tură pe care i le făceam, nici pe cele de literatură, nici pe cele de istorie sau filozofie. A preferat să des­copere totul, singur, după vîrsta de 20 de ani. La 16 ani, cînd îi propuneam Gogol sau Mănăstirea din Parma, îmi răspundea, în răspăr, cu lecturi "ştiinţi­fice" şi-mi amintesc că a avut o revelaţie cînd a citit cartea lui Hawking, Scurtă istorie a timpului. (Lectura i-a fost fatală pentru că la teza de fizică din nu ştiu ce clasă a vorbit pe larg de Big Bang şi de găurile ne­gre, spre indignarea profesorului care l-a întrebat de unde a scos prostiile astea, după care l-a notat cu 4.) Lecturile acestea, plus altele, "ozenistice", l-au făcut să creadă că se va ocupa de "astrofizică". Pe urmă a constatat că în România nu există o astfel de facul­tate aşa că, purtat de valul pragmatic al momentu­lui, a intrat "ca toată lumea" în anii '90, la Acade­mia de Ştiinţe Economice. Senzaţia pe care am avut-o era că nu-l pot influenţa cu nimic, că puterea mea asupra lui era nulă şi că de vreme ce nu-l putusem atrage într-un "scenariu paideic", cartea destinului avea să şi-o joace singur.

Şi aşa s-a şi întîmplat. Avea în el ceva luminos, ceva extrem de înalt şi de pur, care-l scotea din matca previzibilă a umanului şi care-ţi dădea încrederea că de oriunde ar porni, fie şi din cel mai obscur unghi al vieţii, va termina prin a ajunge în centrul ei. Foarte mulţi oameni sînt dăruiţi cu cîte ceva: unul cu o voce bună, altul cu minte pentru matematici, altul cu apti­tudini pentru sport. Ştefan (sau Matei, sau "Flipi", cu porecla lui de copil) a primit darul căutării şi gă­sirii de unul singur. Eu, care am fost însoţit, dus de mînă sau care am ajuns la mine extrem de tîrziu, ştiu bine ce miracol este să-ţi pui singur întrebările juste, să intri în viaţă cu toate mirările lumii şi apoi să te aşezi, din miile de orbite posibile, pe aceea care-ţi convine şi care devine a ta. Pesemne că cea mai mare ispravă a cuiva este să-şi dea un destin. Cînd vor­besc, în cazul lui, de darul căutării şi găsirii am în vedere tocmai această vocaţie a destinului. Este ceva tulburător în indivizii care intră în viaţă semănînd cu coarda bine întinsă a unui instrument. Potenţialul lor de vibraţie este de la bun început enorm. Mai rămîne problema forţei care să-i facă să vibreze. Cînd ei intră în vibraţie pornind tot de la ei înşişi, cînd forţa aceasta este internă şi ea se declanşează în faţa provocărilor venite din afară, sunetul care re­zultă li se datorează în întregime şi viaţa lor este mu­zica pe care singuri au compus-o.

Fiul meu a trăit în această singurătate a vibraţiei proprii. A plecat în lume, fără nici un bagaj, doar cu mintea şi cu sufletul lui. Tot ce am putut să fac pen­tru el a fost să-i semnalez, la jumătatea primului an de facultate, existenţa unui concurs pentru o bursă Mombushu, ceea ce însemna perspectiva de studii complete la o universitate din Japonia. Bursa era acordată studenţilor străini de către statul japonez. Testele concursului erau colectate de către ambasa­dele Japoniei şi trimise spre verificare la Tokio. Rezultatele veneau după cîteva luni. "Pilele" erau ex­cluse. În România erau 16 concurenţi pe un loc, pro­venind din cele mai diverse domenii. Fiul meu a concurat pentru economics şi nu ştiu nici cum, nici de ce a cîştigat. Testele erau de matematică, istorie universală, engleză şi japoneză. Acesta a fost înce­putul drumului lui. Avea 19 ani. Tot ce-i putusem trece pînă atunci era o anumită tehnică a învăţării, reţinerea esenţialului într-o formă logică cu ajutorul schemei şi al fişei. Ştiam de asemenea că trebuie să-i cultiv încrederea în el şi că metoda cea mai eficace era să-i spun la nesfîrşit, cît de des cu putinţă, două lucruri: că este inteligent şi că îl iubesc, că îl iubesc mai mult ca orice pe lume. Că aş putea oricînd să mor pentru el. Aceste vorbe nu aveau alt suport decît căldura şi încredinţarea glasului meu şi, în plus, ritualul de dinaintea culcării, atunci cînd stătea la mine şi cînd mă striga de îndată ce se afla în pat şi stingea lumina. "Tata, vino!", auzeam din came­ra de alături. Mă duceam, mă aşezam pe marginea patului şi îmi lua mîna. Mi-o strîngea tare, în reprize, ca într-un joc între băieţi care îşi încearcă forţa. De sub demonstraţia ludică de bărbăţie răzbătea, pu­dică, sfioasă, travestită o fără de margini nevoie de iubire. Atunci îi descopeream splendoarea, sufletul şovăitor ca paşii speriaţi ai unei balerine, fiinţa în­voaltă care se deschidea într-un evantai de întrebări uimite, toate adresate mie, izvorîte din credinţa că eu ştiu totul, că sînt instanţa în care s-au cuibărit răs­punsurile la toate întrebările lumii. Mă descurcam cum puteam, uneori cu sentimentul că sînt un im­postor de anvergură. Ştiam, totuşi, că e prea devre­me pentru a-i deconspira neştiinţa mea: era în cea­sul cînd avea nevoie să mă vadă aşa, nespus de puternic, de bun şi de învăţat. Ştiam că în aseme­nea momente trebuie să pătrund în fiinţa lui ca un model care trebuie urmat şi cu care cîndva se va lua la trîntă pe cea mai înaltă treaptă a vieţii pentru a-şi cuceri, prin trupul celui învins şi lungit la pămînt, propriul său eu. Jocul pentru mine era sublim: nu­mai eu ştiam miza enormă care se ascundea în spa­tele nevinovatei strîngeri de mînă, numai eu ştiam că în încercarea aceea copilărească, cu iz de ritual, de a-mi zdrobi degetele, printr-un efort reiterat de măsurare a forţei, marcat de încleştarea dinţilor şi închiderea ochilor, trebuie descifrat zvonul tuturor încercărilor lui viitoare, de fapt al celeilalte încleştări, la capătul căreia avea să supună sau să fie supus. Eu ştiam, eu ştiam că mă aflu la izvoarele sufletu­lui lui şi că de fapt, în marea poveste a vieţii, înce­puse saga cuceririi libertăţii lui viitoare. Faptul că drumul acesta trecea prin mine, ca tată al lui, că eram o etapă necesară în împlinirea acestei cuceriri mă umplea de o bucurie nespusă şi îmbogăţea sensul iubirii de care eram capabil cu o componentă de sa­crificiu pe care nu o cunoscusem pînă atunci şi care devenea dintr-o dată orizontul neclar al iubirii înseşi.

Şi lucrurile s-au petrecut întocmai. În primul an de Japonia mă suna în toiul nopţii plîngînd la tele­fon. Ajunsese pe o altă planetă, măsurîndu-şi sin­gurătatea prin întîlnirea cu altul absolut, cu concen­tratul străinului şi al stranietăţii. "Sînt singur ca o găină într-o grămadă de lemne", mi-a spus la un mo­ment dat. Bună parte dintre studenţii Mombushu claca după primul an. Erau mulţi care renunţau şi se întorceau acasă. Aş fi făcut, neîndoielnic, parte din­tre ei. Fiul meu avea însă cîteva atuuri faţă de mine. El nu crescuse în Cotroceni, înconjurat de o fami­lie numeroasă, şi parfumul de tei nu-l îmbăta an de an, la sfîrşit de mai, de cîte ori era ziua lui. Cînd a plecat din România, lăsa în urmă un apartament de bloc din Şoseaua Iancului în care vara te sufocai, un lift sordid cu geamul veşnic spart şi cu desene obsce­ne pe pereţi, zgomotul infernal al oraşului, amintirea "sandviciurilor" cu slănină cu boia pe care le primea cînd pleca la şcoală, în ultimii ani ai domniei lui Ceauşescu. Nu lăsa în urmă prieteni, iubite, amin­tiri. Nu avea nostalgii. Liber afectiv de mitologia locului şi a obîrşiilor, era de fapt perfect echipat pen­tru întîlnirea cu altă lume, de fapt cu orice lume. Nu trăgea după el "petecul nostru de cer" şi sensibilita­tea lui, enormă, era mai degrabă a unui tînăr plane­tar. Aşadar a plîns în primii doi ani, dar de întors nu s-a întors acasă. La urma urmelor şi-a zis că nu era mai singur în Japonia decît fusese în România. S-a ridicat în picioare şi a făcut prima investiţie sigu­ră a vieţii sale: a început să înveţe japoneza.

Dar cum altfel? se poate întreba oricine. Cei care îşi fac studiile în Japonia nu învaţă automat japoneza? Ei bine, nu. Şi aici nu e vorba de faptul că examenele, sau în orice caz tezele de licenţă pot fi susţinute în engleză, ci de relaţia însăşi pe care o poţi avea cu japoneza şi de sensul lui "a şti" în acest caz. Ca orice limbă, japoneza presupune vorbitul, cititul şi scrisul. Numai că spre deosebire de orice limbă indo-euro­peană, relaţia dintre vorbit, pe de o parte, şi citit şi scris, pe de alta, nu este mutuală. Poţi foarte bine să vorbeşti, şi să vorbeşti curent, fără ca lucrul aces­ta să implice că poţi să redai expresia grafică a su­netelor pe care le-ai rostit. Şi asta pentru că "alfa­betul" japonez, bazat pe cel vechi chinez, nu are douăzeci şi ceva de litere, ci cîteva zeci de mii. Aces­te semne, care ating grade de complicaţie grafică diferite, poartă numele de kanji. Japoneza curentă, cea utilizată în ziare, la televiziune sau în vorbirea a doi intelectuali în viaţa de zi cu zi nu depăşeşte 1000 - 1500 de kanji. Complexitatea ― şi deci nu­mărul de kanji ― creşte cu cît pătrunzi în specifi­cul unui domeniu sau cu cît nivelul discuţiei devine mai abstract. Am fost uimit să constat, cu ocazia unei vizite pe care am făcut-o în 1991 în Japonia, că interpreţii se schimbau în funcţie de personajul pe care îl aveam în faţă. Exista o interpretă pentru întîl­nirile curente (ziare, televiziuni etc.) sau pentru plim­bările în oraş. În schimb, pentru întîlnirea cu cel mai bun specialist în Platon (care a ţinut să vorbească în japoneză) a fost adusă ca interpretă o doctorandă în filozofie greacă, iar pentru întîlnirea cu domnul Ianaghida, directorul Institutului Zen din Kyoto, considerat cel mai mare savant japonez în viaţă (cu­noştea către 20 000 de kanji şi era privit ca un erou naţional şi adorat ca un zeu), rolul de interpret l-a jucat alt savant, directorul adjunct al Institutului, un elveţian care se afla de 20 de ani în Japonia, purtînd numele straniu de Urs Ap.

Aşadar, undeva pe acest drum presărat cu mii şi mii de kanji a început isprava fiului meu. A şti cu ade­vărat japoneza însemna să poţi "desena" spontan, aşa cum facem noi cu cele 24 de litere ale alfabetului latin, cîteva mii de semne a căror reproducere com­portă uneori îmbinarea în forme unitar-baroce a peste zece liniuţe drepte, curbe, concave, frînte etc. Numai că aceste semne nu sînt neapărat "litere", ci mai degrabă ideograme, care, singure, acoperă o no­ţiune şi care, de cele mai multe ori, ascund în spatele lor o fabulă devenită cu vremea idee.

Într-una dintre vacanţele petrecute în ţară, Flipi a ţinut să-mi arate cum se scrie "a face un lucru fără efort". Mi-a desenat un semn complicat şi mi-a spus:

"Semnul acesta înseamnă de fapt «a trage cu arcul fără să tragi cu arcul». La originea lui se află o po­veste. Locuia într-un sat, la poalele unui munte, cel mai bun trăgător cu arcul din ţară. Într-o zi, vine la el un tînăr şi-l roagă să-l ia ucenic. Este acceptat şi vreme de 20 de ani celălalt îl învaţă tot ce ştia din trasul cu arcul. Vine ziua cînd ucenicul părăseşte sa­tul. Profesorul său îl însoţeşte o bucată de drum, se despart, dar, cînd ajunge la capătul uliţei, elevul pune o săgeată în arc şi o slobozeşte către maestrul său. Celălalt se întoarce şi săgeata pe care o slobozeşte la rîndul său o întîlneşte pe cea care venea către el. «De ce ai făcut asta?», îl întreabă pe ucenic, apropi­indu-se de el. «O, îi răspunde acesta, am vrut să fiu cel mai bun arcaş din lume, dar cu tine eram doi.» «Te-ai fi înşelat oricum, pentru că nici tu, nici eu nu sîntem cel mai bun arcaş. Cel mai bun arcaş este un bătrîn care locuieşte pe vîrful muntelui acesta. El tra­ge cu arcul fără să tragă cu arcul.» Ucenicul ia dru­mul muntelui şi după multe zile de mers ajunge în vîrf şi-l întîlneşte pe bătrîn. «E adevărat că poţi să tragi cu arcul fără să tragi cu arcul?» «Da, e adevă­rat», îi răspunde bătrînul. «Arată-mi.» Bătrînul în­tinde braţele, ţinteşte o vreme văzduhul şi cînd lasă mîinile jos un vultur se prăbuşeşte la picioarele lui. Douăzeci de ani rămîne cel care tocmai urcase mun­tele, pentru a învăţa de la bătrîn să tragă cu arcul fără să tragă cu arcul. După 20 de ani, bătrînul se stinge şi ucenicul lui coboară în sat. Ajunge cînd fostul lui profesor trăgea să moară. «Ştiam că ai să vii, te-am aşteptat pentru a-ţi dărui arcul meu.» «Arcul tău?» întreabă cel coborît din munte. «Ce este acela arc?»"

Mînat de o pasiune sălbatică, dotat cu memorie prodigioasă şi avînd perseverenţa lucrului făcut pînă la capăt, Ştefan a învăţat peste trei mii de kanji în mod activ. Ca să îi poată stăpîni cu adevărat a co­borît la sursa lor, la chineza veche, pe care a învăţat-o în paralel cu japoneza. În clipa de faţă, vorbeşte, ci­teşte şi scrie japoneza cu mult peste performanţa in­telectualului japonez mediu.

Dar splendoarea în cazul lui nu constă în reali­zarea unei performanţe de atletism spiritual. O limbă în sine nu înseamnă nimic fără cultura care a făcut-o cu putinţă. Lucrul cu adevărat remarcabil este cum învăţarea japonezei l-a deschis către spiritualitatea extrem-orientală. După ce şi-a dat licenţa în econo­mics la Universitatea din Yokohama, Ştefan a concu­rat la celebra Universitate Todai din Tokio pentru un masterat în... religii extrem orientale. Se pregăti­se vreme de doi ani, citind singur, în paralel cu stu­diile de la Yokohama, devorat de pasiunea de a afla răspunsul orientalilor la întrebările ultime. A reuşit ca singurul alb alături de şase japonezi.

În urmă cu un an am primit teza lui de maste­rat pe tema budismului medieval japonez. Cînd am răsfoit paginile umplute cu semne misterioase orîn­duite pe verticală şi le-am asociat cu numele lui şi cu copilul care era pînă mai adineaori, am fost cu­prins de o senzaţie intens-suprarealistă. Sigur că eram mîndru de performanţa copilului meu, sigur că în fundul sufletului mă împăunam cu toate acestea ca şi cum simpla paternitate fizică îmi permitea să mă furişez, pe căi ocult-genetice, în ograda meritelor lui. Însă cel mai tare mă stupefia spectacolul acelui dar de care am pomenit şi pe care acum îl vedeam la lucru: capacitatea de a-şi da un destin prin ascultarea atentă a unei interiorităţi care nu putea fi nici abătută, nici traficată.

Rareori, cred, paternitatea a îmbrăcat, precum în cazul meu, forma unei epure. Cu deplină îndrep­tăţire aş putea de aceea să mă întreb dacă fiul meu a avut sau nu un tată. În sensul obişnuit, nu a avut. Ne-am întîlnit la un moment dat al vieţilor noastre, nespus de stingheri unul în faţa celuilalt, avînd dato­ria, oarecum împreună, să înfiripăm o relaţie care, dincolo de solemnitatea ei declarată, nu se sprijinea decît pe propriul ei vid. Trăgeam după noi simpla noastră etichetă, el de fiu, eu de tată, dar etapele ne­cesare prin care trece relaţia dintre un tată şi un fiu nu le consumaserăm. Nu l-am îmbăiat, cînd avea cî­teva luni, şi nu l-am ridicat în braţe, ud, pentru a-l depune pe prosopul care îl aştepta pe pat şi cu care urma să-l frec bine pe cap, pentru a-i usca părul abu­rind. Nu i-am cunoscut rîsul acela de prunc fericit, culcat pe spate, care bate aerul cu picioarele şi în­tinde mîinile pentru a atinge chipul bărbatului aple­cat deasupra lui. Nu l-am ajutat nici să facă primii paşi, ţinîndu-l de mînă şi însoţindu-i emoţia verti­calităţii, cea mai mare, pesemne, a vieţii noastre şi atît de bine împachetată în uitare. Nici nu m-am ju­cat cu el, aşezaţi amîndoi pe covor, în mijlocul unui ocean de jucării. Nu i-am vegheat bolile copilăriei, nu m-am topit de durere şi iubire asistîndu-i, iernile, fierbinţeala trupului febril pe care numai un copil o poate trăi cu patetismul începutului ca pe un me­mento al epuizării finale; pentru că numai în frăge­zimea unui obraz de copil febra se vădeşte în toată puritatea ei, numai pe buzele unui copil bolnav murmurul şi delirul îşi păstrează prestigiul intact, numai în ochii rătăciţi ai unui copil neajutorarea este infinită şi suferinţa completă, uimită şi, în esenţa ei, de neînţeles. Toate aceste lucruri le-am trăit proiec­tiv, ducîndu-le dorul, crestat de lipsa lor pînă în stră­fundul sufletului, căutînd să le compensez mai tîr­ziu şi mutîndu-le, din prea lunga frustrare, într-un registru aproape matern.

Eram la Heidelberg în 1983, ca bursier al funda­ţiei Humboldt, cînd el a împlinit 9 ani. Aveam spe­ranţa vagă că ar fi putut veni pentru o lună-două să stea cu mine în paradisul acela pe care-l locuiam cu termen şi asemenea unui intrus. Ar fi fost pen­tru prima oară cînd aş fi stat cu el zi de zi şi, aşa cre­deam cel puţin, cînd aş fi putut recupera timpul nos­tru pierdut. Acum aş fi avut, în sfîrşit, ocazia să-i arăt cine sînt şi să-i fac dovada că, în ciuda restriş­tilor nesemnificative ale unui destin care ne ţinuse departe unul de altul, eu eram un tată minunat şi cu drepturi depline, care, iată, se întrupa în cele din urmă descinzînd direct din cerul transcendental al unei paternităţi neştirbite, dintr-o relaţie care ne pre­ceda şi care exista cu mult înainte ca noi să ne aflăm unul în faţa altuia.

Dar cum urma să arate un astfel de tată care ani de zile fusese relegat în idealitatea lui suspectă şi impenetrabilă? Aceasta era întrebarea care nu-mi dădea pace. Tocmai pentru că pînă atunci nimic nu apucase să se înfiripe de la sine, puteam fi dintr-o dată oricum. Mă sculam în fiecare zi cu o altă imagi­ne de mine, compunîndu-mă şi recompunîndu-mă la nesfîrşit în ipostaza mea de părinte: cînd tandru şi cald, podidit de o iubire care nu îşi atinsese pînă atunci niciodată obiectul, cînd sever cu măsură, demn chiar şi în slăbiciune, lăsînd să se înţeleagă că afecţiunea mea stă la pîndă, dar că nu se poate mani­festa decît cu temei şi în momente privilegiate. In­tuiam, oricum, că nu pe o cale discursivă urma să-mi dobîndesc un chip: un scurt speech de întîmpinare care ar fi pus lucrurile la punct, o explicaţie "ca între bărbaţi" era o pură utopie. Eram perfect conştient că, la cei 9 ani ai lui, trebuia să-mi cuceresc copilul purtîndu-mă pur şi simplu. Şi aşa cum orice îndră­gostit recurge, pentru captaţia iniţială, la flori, eu am recurs, în imaginarul întîlnirii mele cu el, la jucării, în Darmstădter Hof, în galeria luxoasă care străjuia Hauptstrafie în partea dinspre Bismarckplatz, se afla un superb magazin de jucării care se desfăşura pe trei etaje, intitulat caraghios Knoblauch ("Usturoi"). Vitrina era populată de o faună de pluş, reni stranii în mărime naturală, cu burţile bej şi cu coarnele şi copitele din catifea neagră, maimuţe cu coada verde şi cu ochi mari de sticlă, ursuleţi Panda... Presărate printre aceste personaje de sorginte waltdisney-ană menite să suscite un soi de adamism etern şi nevino­vat al copilăriei, se aflau tot felul de jucării compli­cate, în pas cu navele interplanetare, cu fanteziile spaţiale, cu imaginarul filmelor fantastice ameri­cane, de la ET la Războiul stelelor. Aşteptîndu-mi fiul, mă duceam în fiecare zi în faţa rafturilor cu jucării şi compuneam de fiecare dată "menu-ul ludic"; mi-l imaginam pe Flipi lîngă mine şi îl invitam dezin­volt să îşi aleagă "orice îşi doreşte"; să nu aibă opre­lişti: "orice îşi doreşte". Reţeaua aceasta (Märklin) de cale ferată ― electrică, bineînţeles ― care putea fi apoi extinsă şi complicată oricît, cu semafoare, gări, macazuri multiple, vagoane de diferite tipuri, depouri şi depozite de mărfuri? Nici o problemă. Puteam veni apoi zilnic să-i mai adăugăm cîte ceva.

Sau poate maşinile de curse cu telecomandă ? Aceas­tă superbă Carrera, de exemplu ? Sau sutele şi sutele de modele de Lego, cu posibilitatea pe care ţi-o dă­deau, "glănţuite" şi finisate fără cusur, de a avea în faţă, prin simpla asamblare a unor piese care se re­vărsau dintr-o punguţă de plastic, cînd o benzinărie modernă, cînd un tanc, cînd un helicopter, cînd un cavaler medieval cu platoşă albastră, mănuşi roşii şi lance galbenă, aşezat pe un cal înveşmîntat în ar­gintiu. Toate jucăriile lumii nu erau de ajuns pen­tru a-mi cuceri fiul şi aş fi dat orice ca să-i pot "cum­păra" astfel, eliberîndu-mă de cea mai tenace angoasă a vieţii mele, iubirea rîvnită de atîta amar de vreme.

Bineînţeles că lucrurile nu s-au petrecut aşa. În nici o iubire partenerii nu îşi ajută propria lor ieşire în întîmpinare. Ceea ce se livrează în cele din urmă este chiar fiinţa celor care intră în joc şi pentru că riscul de a te pierde este astfel prea mare, orice iubire începe sub semnul pîndei şi al circumspecţiei. Cu cît mai mare este fragilitatea cuiva, cu atît mai mare va fi şi precauţia lui şi cu atît mai crîncenă şi de ne­clintit severitatea pe care o va arbora în faţa avan­surilor celuilalt. Pe de altă parte, orice tehnică a ză-dărîrii este bună pentru a face ca preţul iubirii să crească. Cedarea, recunoaşterea şi dăruirea necon­diţionată sînt precedate de înfruntări subtile, de obstacole ingenios construite, de refuzuri, exasperări şi pierderi trecătoare ale speranţei.

Aşadar, fiul meu a sosit în cele din urmă. Distant, precaut, mefient. M-am grăbit să-l duc la Knoblauch. În faţa valurilor de jucării a rezistat arborând o indi­ferenţă mîndră şi concesivă. A acceptat într-un tîr­ziu, şi mai mult ca să-mi facă plăcere, Carrera. Apoi cîteva cutii de Lego. Apoi trenuleţul. Mă dădusem oricum de gol, vorbeam prea mult şi dorinţa mea vădită de a-l capta l-a pus în gardă. A început să-mi trimită sistematic săgeţile refuzului lui. Orice su­gestie venită din partea mea era întîmpinată cu un "nu" morocănos. Mi-am propus să-i dau lovitura de graţie. L-am luat în preajma Crăciunului la Paris. Bulevardul Hausmann, în special porţiunea "mari­lor magazine", cu Printemps şi cu Galeriile Lafayette, în ale căror vitrine sînt montate, iarna, păpuşi mo­bile ― scena naşterii lui Isus trona în mijloc, cu ani­malele care aplecau capetele pe rînd, pentru a încălzi trupul copilului din iesle, magii care se închinau, îngenuncheaţi la o distanţă respectuoasă, lumina dozată misterios în întreaga vitrină ― ar fi făcut ca orice copil să rămînă cu gura căscată şi să nu mai poată să se desprindă de acolo minute şi minute în şir. La rugăminţile mele repetate, epuizate curînd şi înlocuite de un glas exasperat şi devenit porunci­tor, fiul meu a ridicat ochii o clipă spre vitrine şi apoi a pus din nou nasul în pămînt. Duelul lui cu mine era mai important decît toate jucăriile şi feeriile lumii. Cu un instinct sigur, îmi simţise nerăbdarea şi în fie­care gest al meu putea citi graba recuperării. Acum aflase că intrînd pe terenul iubirii mele vinovate mă putea hărţui în voie şi că îşi poate lua revanşa pen­tru absenţa mea din viaţa lui. Şi el aşteptase, altfel şi fără să ştie, clipa aceasta. "Credeai că e atît de uşor?" părea să-mi spună. "Vrei să cîştigi în două luni ce ai pierdut în nouă ani? O, mai ai un drum atît de lung pînă la inima mea!"

La fel ca la vitrinele de la Printemps a reacţionat şi în faţa lumii de basm care i s-a deschis la picioare cînd a ajuns în Champs-Elysées, străjuit de ambele părţi de brazi uriaşi pudraţi cu alb şi sufocat de ghirlande şi lumini. A aruncat o privire piezişă pe sub sprîncene, a mîrîit şi a declarat că nu e tentat să treacă pragul acestei lumi. Am făcut cale întoarsă.

Apoi ne-am despărţit din nou. El a revenit în Ro­mânia, eu am rămas încă un an în Germania. Sejurul din Heidelberg nu schimbase mare lucru între noi. Cînd am ajuns, în pubertatea lui, să stăm mai mult unul cu altul şi unul în faţa altuia, relaţia noastră continua să fie marcată de sfiala adunată între timp între noi. Nu ne prea cunoşteam şi nici unul nu ştia cum să intre în rolul lui: el în cel de fiu, eu în cel de tată. De data asta am încercat să-l cuceresc gătindu-i. Cred că am avut un oarecare succes cu sufleu­rile cu sos de roşii şi cu prăjiturile cu vişine. Cînd mă ruga să i le fac, mă învăluia bucuria aceea sim­plă pe care o cunosc toate mamele şi bunicile de pe lume atunci cînd îşi răsfaţă copiii şi nepoţii pregătindu-le "lucruri bune". Toate, în felul acesta, îşi con­struiesc în mod inconştient, în jurul unei budinci sau al unei plăcinte, capitalul lor de nemurire, pentru că toate rămîn în amintirea cuiva prin procurarea fericirii la îndemînă, care este mîncarea. Bănuiesc că, la rîndul meu, mi-am interiorizat în primă instan­ţă o strategie maternă menită pe de o parte să com­penseze sincopele de parcurs ale tatălui, capabilă pe de altă parte să-mi asigure o posteritate prin exci­tarea memoriei gastronomice. Lucru perfect firesc, de vreme ce nu ştiam dacă mai urma să joc vreun alt rol în viaţa fiului meu. Cred că în adolescenţa lui am intrat mai întîi în chip de bucătar.

Apoi a început să mă descopere, aşa cum m-au descoperit pînă la urmă toţi oamenii care au ajuns să ţină la mine: prin gesturi de a doua instanţă. Cred de asemenea că treptat a reuşit să mă situeze social şi să înţeleagă, poate şi prin reflexul imaginii, mele în ochii celorlalţi, cu ce anume mă îndeletnicesc. Cînd a plecat în Japonia purta în el imaginea unui tată oricînd la îndemînă, căruia i se putea destăinui ori­cînd şi cu care nu reuşise să epuizeze resursele lui de uimire. Şi mai era ceva. Mă aşezase în el în cel mai înalt loc la care poate aspira un părinte: deve­nisem cineva faţă de care trebuia să faci dovada devenirii tale. Voind să-şi dovedească lui de ce este capabil, voia în acelaşi timp să mi-o dovedească mie. Mă iubea, fiindcă voia să fiu mîndru de el. Ceea ce înseamnă totodată că mă recunoştea ca tată.

 

 

6 august

 

Am scris, vreme de trei zile, ca în transă, pagini­le dinainte. Senzaţia că o parte din viaţa mea a in­trat în ordine. Ca şi cum povestindu-mi-o, relaţia cu fiul meu a devenit cea care ar fi trebuit să fie. Or, este evident că nu e aşa. Ea nu e nici mai reuşită, nici mai nereuşită ca pînă acum. Atîta doar: e spusă. Şi asta schimbă enorm lucrurile. Cel puţin pentru mine. Le schimbă în sensul că le scoate din vagul în care existau pînă atunci, din plutirea aceea bezmetică şi chinuitoare ― de stări, gînduri şi întrebări neduse pînă la capăt ― din care se alcătuieşte viaţa noas­tră şi care e sursa neştiută a nefericirii noastre. Ce bucurie să cobori în tine şi să înţelegi şi să spui ceea ce vezi şi ceea ce înţelegi, să fii propriul tău analist, necruţător şi bun în acelaşi timp, pedepsitor şi iz­băvitor deopotrivă. Vorba, rostirea, povestea ― ma­gia vindecătoare a cuvintelor, de unde vine oare? Scri­itorii, cei foarte mari, cei care sînt în stare să facă lumea încă o dată, din cuvinte, exact aşa cum Dumnezeu a făcut-o din fiinţe reale, nu sînt ei pensionarii unui paradis reinventat sau recucerit, protagoniştii unei levitaţii de care noi, ceilalţi, nu ne mai aducem aminte decît în vis? Care păşesc, lin, pe apa cuvintelor, în vreme ce noi, ceilalţi, ne înecăm în ele? Toată mize­ria omenirii vine pînă la urmă din acest înec în cu­vinte, din incapacitatea de a ţine capul deasupra unui dar pe care, în principiu, am fost construiţi pentru a-l putea primi, dar la înălţimea căruia, în istoria noastră de specie neîncheiată, nu am putut fi pînă acum niciodată. Cum de nu am ajuns să înţe­legem că prăbuşirea sau salvarea omenirii nu de­pind pînă la urmă decît de felul în care vom reuşi, ca specie, să ne reglăm raportul cu cuvîntul? Ceea ce numim îndeobşte "prostia omenirii" este de fapt o incapacitate specifică de a mînui acest ustensil care, ca orice ustensil prost mînuit, poate deveni ucigător. Şi nu sînt oare scriitorii ― "poeţii", s-a spus ― sin­gurii care ştiu să ţină în mînă acest ustensil? Numai că spre deosebire de eroii eponimi, de salvatorii le­gendari ai unei comunităţi, care o dată cu soluţia dispun şi de mijloacele accesului la ea, eroii verbului sînt salvatori neputincioşi: forţa de a deschide un drum nu e însoţită şi de aceea de a-i pune pe ceilalţi pe acest drum. "Ceilalţi" vor muri rătăciţi pe cărări laterale şi deturnaţi de la vocaţia verbului.

Nu este toată Istoria lunga poveste a căderii noas­tre din verb? Iar ceea ce a trăit generaţia mea nu a fost tocmai consfinţirea acestei căderi, verbul deve­nit "infernal"? Nu dereglarea raportului cu cuvîn­tul (care este ideologia) este sursa ultimă a crimei sistematizate? Iar falimentul actual al poporului ro­mân nu vine din schilodirea fără precedent în istoria limbii române a felului în care cuvîntul a fost folosit şi rostit în chip sistematic prin deturnare de la esenţa logosului? Cine dintre noi este dispus să meargă atît de departe şi să accepte că răul nostru cel mai adînc şi pieirea noastră istorică trebuie puse în corelaţie cu pierderea de ultimă oră (ceea ce înseamnă de cîte­va decenii) a fiinţei noastre lingvistice? Noi nu ne mai dăm seama că felul cotidian în care este rîgîită limba română pe stradă şi vomismentele verbale care se revarsă seară de seară peste populaţia Româ­niei prin ecranele televizoarelor nu sînt simple acci­dente de parcurs ale unei societăţi în derută, ci simp­tomele unei maladii mortale. Vulgaritatea este doar fenomenul de suprafaţă (devenit deja impercepti­bil) care ascunde ― sau pune indirect în lumină ― depărtarea maximă pe care această comunitate a atins-o în istoria ei în raport cu vocaţia sa lingvis­tică pe acest pămînt.

(Cei care astăzi mai întreţin un raport normal cu limba se vor izola şi se vor stinge aşa cum se sting ultimii reprezentanţi ai unor specii rare în parcurile şi rezervaţiile lumii.)

Ideea scriitorului ca salvator neputincios merită amănunţită.

Există, aşadar, o categorie de oameni care ajung să spună lucruri despre care îndeobşte se spune că "nu încap în cuvinte". Ei le spun pentru ceilalţi sau le spun pentru că nu pot să nu le spună, pornind întotdeauna de la iluzia că spusele lor vor ajunge la ceilalţi, îi vor atinge şi îi vor schimba. Cuvintele lor "spun totul", ele sînt magnifice, forţa lor este enormă, adevărurile rostite acolo şi splendoarea ros­tirii lor ne taie respiraţia.

Şi totuşi, aceste cuvinte rostite în beneficiul tutu­ror şi care "ar face pînă şi pietrele să plîngă" nu ajung decît la o infimă parte dintre noi şi chiar şi atunci cel mai adesea sub forma ornamentului cul­tural, a citatului, a paradei, a discuţiei de salon, a etalării unor "lecturi" etc. Mîna aceea de oameni care îşi dezbracă sufletul în faţa semenilor lor, care sînt "patetici" pînă la Dumnezeu ― ceea ce înseam­nă că suferă şi suportă pentru toţi ceilalţi sau care îi ajută pe toţi ceilalţi să înţeleagă ceea ce ei suferă şi suportă ― trec prin lume în chip esenţial ignoraţi, adică necitiţi, şi mor îmbălsămaţi între coperţile pro­priilor cărţi, în splendoarea cavourilor care sînt bi­bliotecile. Cu cît un lucru este spus mai bine, mai apăsat, mai convingător, cu cît atinge mai mult fon­dul lucrurilor, cu atît ― odată recunoscut ca atare şi clasat ― lipsa lui de audienţă este mai mare.

Dacă nu aş fi trăit experienţa de editor, aş fi con­tinuat să mă legăn în iluzia scrisului şi a frumuseţii care salvează lumea. Şi aici nu am în vedere nepu­tinţa "marilor îmbălsămaţi" care ne vorbesc de la o distanţă ce îi aşază dincolo de istorie, ci de autorii care ni se adresează din vecinătate şi din lumea noas­tră, care ne vorbesc aşa zicînd peste gard, dacă nu chiar din ograda noastră. Regele şi cadavrul (Heinrich Zimmer), pe care o consider una dintre cele mai fru­moase cărţi moderne, s-a tîrît în cîteva mii de exem­plare vreme de şapte-opt ani prin depozitele edi­turii. Două mii de exemplare din La apa Vavilonului a Monicăi Lovinescu, povestea celei mai robite ade­vărului conştiinţe pe care a dat-o lumea noastră în ultima jumătate de secol, s-au scurs cu chiu cu vai în­tr-un an şi jumătate. Pleşu a scris recent cel mai de­vastator text din istoria culturii române dedicat unui caz de "obscenitate publică": cel despre Adrian Păunescu. Porcul nostru de serviciu ― "Ei bine, doamnă, da, sînt porcul dumneavoastră, doamnă!", a ţi­nut să precizeze Păunescu atunci cînd, după '89, a socotit că este oportun să reapară la rampă ― nu şi-a făcut harakiri citind paginile lui Pleşu şi nici cei­lalţi nu au simţit nevoia să ţină în vreun fel seama de ele. Dimpotrivă, apariţiile televizate ale acestui accident genetic nefast s-au înmulţit de atunci şi în compania lui apar de-acum chirurgi, scriitori sau pianişti vestiţi. "Apelul" meu către lichele, scris în­tr-un ceas de graţie din noaptea de 30 decembrie 1989, a rămas o acoladă stilistică cu un iz uşor de­suet, ba chiar, cu trecerea timpului, de-a dreptul de­plasat şi a devenit, în scurtă vreme, literă moartă.

Şi atunci apare, tulburătoare, întrebarea: cum se face că cei mai mulţi oameni trăiesc fără "partea de sus" a limbii, acolo unde fiinţa fiecăruia dintre noi ajunge să rostească cîntînd, acolo unde spiritul nos­tru intră în unduire şi poate să alunece, să plutească, să se strecoare, să pătrundă, să ajungă, să înainteze, să revină şi să se retragă, să bată adică ţărmul lu­crurilor cu valurile fără sfîrşit ale cuvintelor? Cînd îi auzi pe oameni vorbind, îţi dai seama că "partea de sus" a limbii este nelocuită, în timp ce aici, "jos", unde cuvintele nu spun decît "vreau", "du-te", "mi-e foame", "sună-mă", "plec", "ai grijă", "cît costă?", aici unde ele acoperă minimum necesar convieţui­rii, unde nu sînt decît suport pentru informaţia cu­rentă, pentru reclamă, duplicitate sau sudalmă, aici, la fundul limbii, în drojdia ei se petrece totul. Miliarde şi miliarde de oameni vorbesc fără să aibă acces la cuvînt: ei nu aud nici melodia cuvintelor ― căci orice limbă vorbită cu adevărat cîntă la propriu ― şi nu percep nici lucrurile definitive care se pot spune în cuvinte.

Pentru cine Dumnezeu scriem, atunci? Care este rostul pe lume al celor care mizează totul pe cuvînt, care încearcă să salveze cuvintele şi apoi să "sal­veze" lumea cu ajutorul lor? Cum se poate acumula atîta splendoare în zadar şi cum ceea ce pare să fi creat lumea ― Cuvîntul ― poate sfîrşi în suprema nevoinţă?

 

 

8 august

 

Scufundătorii din Delos erau faimoşi în Grecia antică pentru capacitatea lor de a sta sub apă minute în şir. Socrate îi invocă la un moment dat, spunînd că, pentru a înţelege scrierea lui Heraclit, pentru a pătrunde în adîncul ei şi a rămîne acolo atît cît e necesar, "ne-ar trebui un scufundător din Delos".

Asta trebuie să fac şi eu aici: să cobor cît mai adînc în mine şi să-mi ţin respiraţia preţ de cît mai multe pagini. Cu speranţa că atunci cînd voi ieşi la suprafaţă nu voi risca să mă înec din nou.

Cum apare depresia?

Celula nervoasă secretă şi transmite informaţie specific neuronală prin intermediul substanţei nu­mite serotonină. Cînd calitatea acestui neurotrans-miţător se alterează din cauza unei tensiuni psiho-emoţionale constante (un atom de carbon sau de oxigen se aşază altfel, modificînd configuraţia steri-că a serotoninei) sau cînd neuronul produce în exces serotonină ― apare depresia. E nevoie atunci de o substanţă care să blocheze recaptarea serotoninei modificate chimic sau produse în exces şi, astfel, să anuleze mecanismul chimic şi fiziologic de producere a depresiei. Unul dintre aceste anti-depresive este sentralina, produs chimic creat în laborator şi comercializat cel mai adesea sub numele de Zoloft. Zoloftul! Cum se poate ca un sfert de pastilă în­ghiţit zilnic să îţi regleze relaţia cu tine, cu ceilalţi şi cu moartea? Să îţi redea sistemul de iluzii fără de care nu poţi să faci nici cel mai mic pas în existenţă? Ce res mirabilis, Zoloftul acesta, născut din singu­rătatea şi spaimele omului modern! De cînd zeii ne-au părăsit, am fost obligaţi să născocim un agent al disimulării, un covor chimic aruncat peste pră­pastia existenţei, o husă trasă peste neant.

 

 

10 august

 

Nu pot ieşi din atmosfera paginilor despre Flipi. Aş vrea ca el să le citească şi în acelaşi timp îmi e teamă, pentru că ce am scris acolo e varianta mea a relaţiei noastre şi s-ar putea ca el, urmînd un cu totul alt traseu interior, să nu se recunoască în ea. Îmi vine acum în minte un alt episod din povestea noastră, prin care a reuşit să mă surprindă, să mă contrarieze şi apoi să mă facă fericit.

Într-o zi, un prieten care lucra la revista Secolul 20 îmi vorbeşte cu entuziasm despre "articolul lui Ştefan". "Care articol?" Nu ştiam nimic. A doua zi îmi pune pe masă şpalturile unui text de vreo 30 de pa­gini, intitulat Religiile contemporane japoneze, semnat Ştefan Liiceanu. Am început să-l citesc. "Cum a pu­tut să nu mi-l trimită înainte?" mă tot întrebam. "Ce vrea să-mi dovedească cu asta? Că puţin îi pasă de părerea mea? Că n-are nevoie de mine?" Pe măsură ce citeam, toate întrebările acestea păleau. Pătrun­deam, cu fiecare rînd, în culisele unui "eu cultural" pe care nu-l bănuisem niciodată, pentru că nimic nu-mi semnalase vreodată prezenţa sau perspecti­va lui. Povestea masteratului de religii extrem ori­entale nu începuse încă, aşa încît surpriza mea a fost totală. Ştefan era atunci student în al treilea an la economics ("business affairs"). Niciodată mintea mea nu-l situase în teritoriul "umanioarelor" şi pînă atunci nu-mi pomenise nimic despre interesul pe care l-ar fi avut pentru studiul religiilor. Aşa încît, în prima clipă am avut senzaţia că sînt confruntat cu un fe­nomen de travesti cultural. Intrase pe "teritoriul scrisului" fără să sufle o vorbă. Şi o făcea cu un sub­înţeles deconcertant, ca şi cînd paginile din Secolul 20 erau rezultatul firesc al unei preocupări a cărei isto­rie era de-acum bine conturată.

Cînd cineva începe "să scrie", adică atunci cînd compune un text şi devine "autor", lucrul acesta echi­valează ca semnificaţie, pe altă treaptă a vieţii, cu deprinderea vorbitului. Dar nici un copil nu îşi sur­prinde părinţii, începînd să vorbească de pe o zi pe alta. În scris e la fel: există "încercări", debuturi, po­ticneli, rateuri, stîngăcii. Punerea în pagină şi do­zarea cuvintelor, raportul dintre ce vrei să spui şi felul în care ajungi să spui se formează de-a lungul anilor, trecînd prin disonanţe, preţiozităţi juvenile, clişee, teribilisme de început. În disciplinele uma­niste pericolul care pîndeşte orice debut este erme­tismul, vorbirea întortocheată, risipa de cunoştinţe, citarea în exces, abuzul de termeni tehnici, pe scurt, toate strategiile imaginabile care, menite să scoată în evidenţă eul auctorial, nu fac decît să sperie, să plictisească şi să îndepărteze publicul. Aproape orice debut seamănă cu o paradă. Tînărul care începe să scrie îşi zdrobeşte prezumtivul cititor cu neologisme, grecisme, sanscritisme şi îl îngroapă pe acesta într-o mare de nume proprii ("bibliografia"), pen­tru ca celălalt să înţeleagă cît de mult a citit el şi că, iată, deşi e atît de tînăr, e deja un om "format". Aşa stînd lucrurile, debutantul nu slujeşte de fapt subiec­tul despre care scrie. El nu a ajuns să afle că meri­tul lui e cu atît mai mare cu cît mai puţin este sesi­zată prezenţa lui în pagină, cu cît mai mult cititorul reuşeşte să "uite" că textul pe care îl citeşte are un autor.

Ei bine, în textul lui Ştefan nu se afla nimic din toate acestea. Totul era de o onestitate fără cusur, ceea ce înseamnă că paginile acelea se născuseră nu din vanitatea instalării în pagină, ci din bucuria pură de a transmite altora ceea ce el îşi imagina că ei nu aveau de unde să ştie. Erau pagini care se iviseră pe lume din bunătate, din nevoia pură de a împărtăşi. Era un text de însoţire: cineva te lua de mînă şi îţi arăta ceea ce el ajunsese să descopere înaintea ta. Cel ce scrisese paginile pe care le aveam în faţă intuise de la bun început secretul scrisului: intrarea în comu­niune prin nevoia de a pune la dispoziţie. Iar la dispo­ziţie pot fi puse emoţii, experienţe, gînduri, cunoş­tinţe. Toate cărţile adevărate sînt la origine cărţi de călătorii: autorul lor pătrunde pe un teritoriu necu­noscut, indiferent care este acela ― insula Galapagos, atomul, sufletul, celula, războiul troian, o religie străină, infernul, o populaţie, transcendentul ― şi vrea să le spună celorlalţi ce a văzut acolo. Toată istoria civilizaţiei, toată istoria "ştiinţei" şi a cunoştin­ţelor, echivalează cu istoria acestei împărtăşiri care are în spatele ei ipostaza privilegiată de martor.

Ceea ce vreau să spun este nu că Ştefan scrisese un text "mare", ci un text onest şi, sufleteşte, bun.

Atitudinea din care se născuseră paginile lui era, în rădăcina ei, corectă. Din această pricină, stilul era la rîndul lui firesc. El nu era poluat de prejudecata "culturii" şi, mai ales, nu era lucrat ca stil. Nu exista, pe de o parte, un conţinut care trebuia comunicat şi, pe de alta, o formă conştientizată în sine, născută prin imitaţii şi adaptări succesive, şi devenită impor­tantă pentru ea însăşi, adorată şi cultivată ca sim­plă îmbinare de cuvinte, ca marcă inconfundabilă a persoanei devenite autor, care se oglindeşte impu­dic în combinaţiile sale verbale şi care de fapt nu are de spus nimănui nimic.

Am citit totul pe nerăsuflate, captivat de ceea ce aflam. Mai rămînea să găsesc explicaţia incognito-ului pe care-l alesese autorul pentru a răzbate în paginile revistei. Evident, nu era prea departe de căutat. Tocmai ocolindu-mă, paginile mă întîlneau în plin. Ele mi se adresau prin chiar eschiva lor. Ig­norarea mea ― deliberată, voită, construită, ascunsă stîngaci sub masca surprizei ― era de fapt întîlnirea neaşteptată care mi se dădea într-un spaţiu public, era un anunţ important, o carte de vizită, o compli­citate în văzul tuturor, o invitaţie mîndră şi maliţioa­să de a asista la naşterea libertăţii lui.

 

 

16 august

 

Sînt la Paris de două-trei zile. Este "aniversara" lui Virgil, născut pe 15 august, dar înregistrat "ofi­cial" pe 16 august. Locuiesc la Mihnea, plecat cu ai lui la Veneţia. Pentru cina sărbătorească de diseară de la Ierunci pregătesc salată de vinete, singura bucu­rie (gastronomică) pe care i-o pot face lui Virgil, pen­tru că Monica, cu care tocmai am vorbit la telefon, îmi mărturiseşte că Virgil suportă din ce în ce mai greu zilele sale de naştere. Acum, de pildă, stă întins pentru că s-a sculat de dimineaţă cu ameţeli. L-am găsit, de altfel, alaltăieri seară cînd m-am dus să-i văd, cu o mină obosită, disperat că nu se putea tun­de, frizeria din cartier fiind închisă în august, mai tras la faţă, cu mersul mărunţit şi nesigur. Are 81 de ani. "E teribil, îmi spunea Monica la telefon acum o jumătate de oră, cum nu avem imaginaţia corpu­lui. Mereu ni se pare că am atins un apogeu al de­crepitudinii, dar dacă aş mai trăi zece ani, starea fi­zică pe care o am şi care mi se pare lamentabilă aş găsi-o pesemne paradisiacă."

Monica e sub impactul lecturii Laviniei Betea, a cărei carte despre Lucreţiu Pătrăşcanu a apărut re­cent în seria "Procesul comunismului". Celor con­damnaţi li se confisca averea. Inventarul Ministeru­lui de Interne trimis Finanţelor cuprinde... lucrări dentare "din material galben sau porţelan". Pe scurt, condamnaţilor li se smulgeau lucrările de aur din gură, după care erau încarceraţi pentru 20 de ani sau pentru restul vieţii. Lavinia Betea constată "progre­sul" înregistrat faţă de nazişti, care scoteau dinţii îm­brăcaţi sau punţile dentare din aur după ce purtă­torul lor murea sau era omorît.

M-am întors de la Ierunci, care au acceptat să se lase sărbătoriţi prin cina pregătită de mine. (în afara salatei de vinete, pe care o făcusem acasă, la Mihnea, am făcut la faţa locului nişte superbe şniţele aurii din escalope de dinde cu un supreme de legumes). După masă le-am citit pagina din "jurnalul" meu despre handicapurile culinare ale Monicăi şi paginile de­spre fiul meu, reminiscenţă din ritualul bacchanalelor spirituale ale Păltinişului. Apoi discuţie despre pro­iectul publicării jurnalelor Monicăi: 13 caiete manu­scrise între 1981-1994, apoi anii 1995-2000 cu nota­ţiile culese pe ordinator. În total, cîteva mii de pagini. De sub rîsetele noastre şi de sub bucuria revede­rii răzbate, ca dintr-un adînc prost îngropat, iminen­ţa sfîrşitului. "Ştii, Gabriel, îmi spune Monica, lui Virgil îi e ruşine să-ţi spună, dar se bucură că a apu­cat să te revadă înainte «să plece». Îmi spunea mereu că o să moară înainte de a te mai vedea." Şi apoi adaugă pentru a descărca lucrul de patetic şi exce­siv: "Ştii cum spunem noi lucrurile: jumătate în glumă, jumătate în serios."

 

 

17 august

 

Pentru că Mihnea şi Catherine stau în inima Marais-ului, astă seară am ieşit să mă plimb pe străzile din cartier, în care turiştii, ameţiţi de locurile comune (Champs-Elysées, Montmartre etc), nu au răzbit. Merg pe străzi pustii, cu case din secolele XV-XVI, golite de locuitorii lor plecaţi în vacanţă, cu obloa­nele trase, scăldate în frumuseţe şi în tăcerea pro­priei lor istorii. Din cînd în cînd, un scuar plin de restaurante, fiecare cu specificul lui, unul rusesc (Blinisserie), altul cu barbecue coreean, altul italienesc, altul japonez... Pline toate, contrastînd straniu cu străzile depopulate, încît te întrebi aproape cine şi cînd a aşezat sutele de petrecăreţi liniştiţi ― aproa­pe interiorizaţi, respirînd un aer de fericire calmă, de loisir transcendental ― în jurul meselor lor. Par că au fost programaţi acolo pentru a ilustra, prin­tr-o scenă vivantă, paradisul terestru, otium-ul rafi­nat al unei populaţii care beneficiază tihnit, la capătul istoriei, de bogăţiile fabuloase adunate aici de regi cuceritori, de cardinali, de latifundiari, de briganzi înnobilaţi, de producători de brînzeturi, vin şi parfum.

Şi deodată, în timp ce trec printre coloanele din Place des Vosges, mi se face dor de Monica şi Virgil, de casa lor de păpuşi, pitită bine în labirintul unui arondisment marginal, şi pe care, cu cîteva săptă­mîni în urmă, o descrisesem, cu străduţele care duc spre ea dinspre Botzaris, pentru volumul Declaraţie de iubire care tocmai pleca la tipar.

Era miezul nopţii, m-am urcat în maşina cu care venisem la Paris şi care aştepta cuminte în rue St. Gilles şi, în 20 de minute, tăind Parisul spre nord-est pe canalul St. Martin, m-am pomenit în străduţa în­fundată de lîngă Buttes Chaumont. Am vrut să văd dacă descrierea pe care o făcusem în carte, din su­prapunerea atîtor amintiri, era corectă. Totodată mă simţeam ca un îndrăgostit care se apropie pe furiş de ferestrele iubitei sale. Obloanele de la living erau închise, nu se vedea nici o lumină, geamul de pe culoarul de la etaj era deschis, acoperit pe jumătate de crengile pomului din grădina alăturată. Am urcat scările care leagă François Pinton de Claude Monet şi am constatat, uşurat, că nu minţisem. Totul era la locul lui: vilele cochete cu grădini misterioase, gar­durile acoperite de plantele care se revărsau pe pa­vaj, succesiunea străduţelor: Villa Cronstandt, Villa des Boers, Miguel Hidalgo...

Şi mai ales casa, casa cu bîrnele placate pe faţa­da în forma unui triunghi cu vîrful în jos, grădina minusculă, aşezată exact la mijlocul pantei, cu poar­ta care te întîmpină brusc, la jumătatea scărilor. Cîtă intensitate a locuirii între pereţii acestei căsuţe în­ghesuite, care pare că şi-a făcut loc cu coatele, cerînd să fie îngăduită între vilele de pe deal şi clădirea cu 5-6 niveluri care o încadrează, arogantă, înălţîndu-se din josul străzii. Cîţi români din ţară au bîjbîit prin Paris pentru a nimeri în locul acesta, mîndri, sfioşi, emoţionaţi, duplicitari, calculaţi, resentimentari, iu­bitori, detestînd în ascuns, aducînd veşti, cerînd sfa­turi, comentînd, sperînd, plecînd, revenind. Şi în mijlocul acestui balet, al acestei comedii umane în­tinse peste ani, cei doi, Monica şi Virgil, spiritele aces­tui loc, cei prin faţa cărora s-a perindat zi de zi vreme de cîteva decenii acest cortegiu de măşti izvorîte din­tr-o istorie bolnavă. Cineva, sosit după anii '90 la Paris, s-a dus, fără să-i cunoască pe Ierunci, tot aşa, tîrziu într-o seară de vară, şi a stat o vreme, privindu-le, recules, casa. "Este primul drum, mi-a spus apoi, pe care ar trebui să-l facă orice român în Paris. Ani de zile am stat acasă la mine, în genunchi, cu urechea lipită de radio. Cînd vorbea Monica Lovinescu, mi se părea că ascult vocea adevărului abso­lut. Era firesc să merg să văd unde locuise el."

Acum e linişte, nespus de linişte, ca într-un final de piesă în care personajele au dispărut de pe scenă. A rămas doar carcasa lor, decorul ― o străduţă, o sca­ră de piatră, două-trei case, un felinar, pomi revărsaţi peste garduri ―, totul scăldat în lumina bolnav-portocalie a cartierului. Istoria îşi evacuează actorii, cău­tînd alt decor şi alte personaje. Cei pe care am ve­nit să-i văd rostindu-şi epilogul şi-au jucat bine rolul.

 

 

19 august

 

Poimîine plec din Paris şi m-am dus să-mi iau rămas-bun de la Ierunci. A fost o seară "testamenta­ră", în care Monica mi-a recapitulat instrucţiunile au cas que: unde se află plicul cu datele Societăţii "Bellini Obseques" care ar urma ca "la momentul potrivit", în urma unui simplu telefon, să intervină pentru declanşarea "procedurilor finale". Totul este prevăzut şi precizat acolo: columbarium, nici un dis­curs, ce muzică se va pune etc. Asta în cazul în care cei doi ar dispărea deodată. Apoi se discută cele­lalte două variante posibile: dacă "rămîne" Monica; apoi dacă "rămîne" Virgil etc. Amîndoi visează la cianura ideală, la avionul care ar cădea cu ei la bord, deci la soluţia care i-ar putea scoate din joc în acelaşi timp. În sfîrşit, discuţie despre cum ar urma să arate Casa muzeală Eugen Lovinescu din Bdul Elisabeta: loc deopotrivă funcţional (cenaclu, seminarii docto­rale, conferinţe) şi muzeal (fotografii de familie, ma­nuscrise Eugen Lovinescu, cărţile lui etc).

În ultimele două zile m-am plimbat mult cu ma­şina prin Paris, profitînd de faptul că în august ora­şul e gol, jumătate dintre parizieni fiind plecaţi în vacanţă. Senzaţie de beţie. Străbat fără să bîjbîi toate axele mari ale oraşului, trec de pe un mal pe altul al Senei, ajung de la Operă la Madeleine, apoi în Champs-Elysées, revin în Concorde pentru a intra pe Saint-Germain, o iau spre Bastille şi reintru în Marais, bucuros de fiecare dată că pot găsi un loc de parcare pe una din străduţele din jurul casei: rue des Tournelles, rue Béarn sau rue des Minimes. Este pentru prima oară, din cele peste o sută de sejururi aici, cînd percep Parisul în toată splendoarea lui: şi eu şi el sîntem în vacanţă, el mi se poate oferi, eu îl pot percepe, neatîrnat de nimic, fără nici o treabă, strîngînd laolaltă, acum pentru prima dată, ceea ce altădată văzusem pe fragmente, fără distanţă, mereu pe un drum sau altul, incapabil de contemplare, de reflecţie sau de o privire istorică. Adevărul este că totul e atît de important, de dens şi de mult încît cuvintele nu m-ar ajuta deocamdată la nimic.

 

 

3 septembrie

 

Am sosit la Heidelberg pentru trei luni, este miezul nopţii şi mă aflu în acelaşi apartament şi scriu la ace­eaşi masă, albă şi rotundă, din bucătărie, ca exact acum şase ani, cînd am tras aici, tot pentru trei luni, venind din România cu maşina şi trecînd graniţa pe 20 iunie 1995. (Ajuns în sat la Curtici, am aflat că di­mineaţa murise Cioran.)

Revenirile sînt tot atîtea false căderi în trecut; re­găsirea unui loc după ani de zile nu este de fapt o întîlnire cu trecutul, ci cu "trecerea timpului" (obse­sia lui Eliade). Imobilismul locului regăsit devine etalonul schimbării tale. E nevoie ca un lucru să fie în afara timpului, să-ţi creeze iluzia că "te aştepta" zidit în chiar "clipa" părăsirii lui, pentru ca tu să per­cepi dezastrul temporalităţii tale. Mă aflu în faţa acestei mese albe şi rotunde "exact ca acum şase ani", dar cuvîntul "exact" priveşte numai inerţia me­sei, în vreme ce fiinţa mea scăldată în timp percepe diferenţa pe care o instituie distanţa dintre "atunci" şi "acum". Nimic din ce fac şi sînt acum nu mai este exact ca atunci. Sînt din nou aici, stau la aceeaşi masă, dar sînt supusul timpului meu şi stau în genunchi în faţa lui. Am sosit la Heidelberg la această întîl­nire cu timpul, la această întîlnire cu trecerea lui.

 

 

12 septembrie

 

O zi după grozăvia din America. Din nou senzaţia de răscruce a omenirii, de criză a speciei umane. Spun "din nou" pentru că bănuiesc că la fel au simţit de fiecare dată toţi cei care, ca şi mine, dar în vremea lor şi în alt act care se juca pe scena istoriei, au trăit crezînd în singurul lucru pe care oamenii îl dezmint fără încetare: umanismul. Cuvîntul acesta care sună cam naiv şi demodat şi care, în plus, a fost tăvălit în tot soiul de contexte istorice şi politice ("umanis­mul socialist"!) ― şi care între timp şi-a pierdut şi bruma de prestigiu filosofic pe care o avea ― spune de fapt un lucru foarte simplu: că toţi oamenii sînt egali în faţa lui Dumnezeu, indiferent de zeul pe care îl slujesc, de sexul pe care îl au, de rasa, clasa, naţiunea sau cultura din care fac parte.

Vorbesc (astăzi mi s-a instalat telefonul), la o săp­tămînă de la sosirea în Heidelberg, cu Monica şi Virgil. Sînt şi ei sub şocul zilei de ieri. "Ceea ce este uluitor este să constaţi că virtualul a devenit mai real decît realul", îmi spune Monica. Într-adevăr, dacă ai fi văzut un film avînd ca scenariu story-ul de ieri, ai fi închis televizorul după o jumătate de oră spu­nînd: încă un film tîmpit american! Îngrozitor e toc­mai faptul că istoria începe să semene, de ieri, cu un film tîmpit american.

 

 

13 septembrie

 

Avea dreptate Noica să împartă lumea între cei care merită numele de "om" şi "băcani" (restul ome­nirii)? Atunci cînd l-am auzit şi apoi cînd l-am co­mentat în Jurnal, lucrul mi s-a părut semnificativ pentru felul în care filozofia înţelege uneori să facă "ordine în lume". Protestul meu decurgea atunci din­tr-un ideal abstract al omenescului pe care mi se părea frumos ― şi într-un anume fel înălţător ― să-l apăr.

Ce voia Noica să spună atunci? O făptură umană, se întreba el, care trăieşte în noaptea fiinţei ei (adică fără să-i pese prea mult de rostul ei pe lume) şi în reflexele pe care specia i le pune la îndemînă, care mănîncă, doarme, bea, munceşte, se înmulţeşte şi se distrează ― merită ea numele de om? Atît de pu­ţin să fie un om? Poţi fi om înăuntrul, doar, al "de­venirii întru devenire"? Poţi fi om fără să încerci să împingi cu un pas mai departe specia (sau comu­nitatea) din care faci parte? Poţi să te desprinzi de ea, prin moarte, fără să-i dăruieşti "ceva al tău", fără să laşi o urmă, cît de mică, a trecerii tale pe aici? No­ul, sporul de informaţie ― adică de "fiinţă" ―, pe scurt "devenirea întru fiinţă" era condiţia intrării în condiţia de om.

Ah, cît rafinament, îmi spuneam, şi cîtă cruzime speculativă în spatele lui! Dragul de băcan! Cine, dacă el era condamnat astfel, avea să mai prepare combinaţia aceea subtilă (tocmai am cumpărat as­tăzi de dimineaţă 200 de grame din Akademiker Markt) de măsline mici şi zvelte de culoarea vine­tei cu cele mari, negre, grase şi pufoase în sos de ulei parfumat cu ierburi, usturoi şi ardei roşu iute? Dar ficatul de gîscă cu trufe albe? Iar dacă băcanii urmau să intre sub regimul "devenirii întru fiinţă", prin cine ar mai fi ajuns pînă la noi secretul vechi de 1000 de ani al dumnezeiescului Brie de Méaux care îşi revarsă faldurile galben-mirositoare pe fundul de lemn ce-ruit, care odihneşte acum la doi paşi de mine, pe un raft în cămară? Făcea băcanul rău cuiva? Dimpo­trivă. Şi cîtă culoare dădea el vieţii! Protestam, protestam cu gîndul la diferenţele care dădeau omenirii splendoarea în varietate.

Astăzi, însă, ştiu foarte bine că nu se poate vorbi despre "omenire" ca despre o specie unitară, ba chiar asta mi se pare a fi una dintre cele mai mari min­ciuni pe care umanismul le-a pus în circulaţie pen­tru a camufla marea diferenţă, diferenţa dintre ― să-i spunem pe şleau ― om şi anti-om. Iată cea mai sim­plă dintre întrebări, pe care oamenii refuză deocam­dată să şi-o pună: putem oare fi ― Ossama Bin Laden şi tu, eu, oricare dintre noi ― numiţi cu acelaşi nume de "om"? Faptul că şi eu şi el avem ochi, mîini, gură şi sprîncene, şi că amîndoi putem rosti, ne aşază în aceeaşi specie? Poate exista ceva care să fie mai altceva decît sînt eu? Nu este el opusul meu absolut, dar nu aşa cum este girafa, elefantul sau cocostîrcul, ci aşa cum este acel ceva care devine ameninţa­rea mea permanentă, acel ceva al cărui ideal de a fi este de a mă suprima? Noica avea dreptate în prin­cipiu, numai că îşi greşise ţinta. Nu băcanul era problema, pentru că nu băcanul ajungea, prin felul lui de a fi, să rupă omenirea în două, făcînd ca o parte a ei să nu se poată recunoaşte în alta şi să-şi simtă totodată, prin cealaltă parte, existenţa pusă în peri­col. Aşadar, pot eu convieţui ― şi în numele a ce? ― înlăuntrul aceleiaşi specii şi al aceleiaşi identităţi cu un tip care plănuieşte crime planetare şi îi pune pe alţii să le execute? Este el om? Iar cei care acceptă să le execute sînt oameni? Un torţionar e om? Un tip care face o teorie (în jurul unei rase, clase, etnii sau religii) potrivit căreia o parte a omenirii trebuie să o lichideze pe cealaltă ― este om? Un tip care vio­lează e om? Etc. etc. etc.

Vrînd să-mi explice ceea ce trăiserăm în secolul trecut, Glucksmann mi-a spus la un moment dat, în decembrie '89 cînd ne-am cunoscut: "Hitler c'est moi. Stalin c'est moi. Mao c'est moi." Acest lucru se poate spune pentru a integra, a justifica sau a expli­ca inexplicabilul care a fost o perioadă din viaţa ta şi pentru a suporta turpitudinea legată de ea. (Glucks­mann a fost "maoist" în perioada '68-ului pari­zian.) Acest lucru vrea să spună că în fiecare din­tre noi stă la pîndă Răul, că în adîncurile fiecăruia dintre noi zace ― putînd fi oricînd activat ― Hitler, Stalin, Mao, criminalul, torţionarul, violatorul. Lu­crul mi se pare o enormitate. Cunosc o droaie de oa­meni care nu ar fi putut, nu pot şi nu vor putea în veci ― prin liberă alegere ― să practice falaqa (tor­tura prin bătaie la tălpi), să omoare pentru a impune o idee, să toarne sau să violeze. Cred, dimpotrivă, că toţi cei care pot face asemenea lucruri sînt inte­graţi printr-un paşaport fals în specia numită "om", cred sus şi tare că ei nu sînt "oameni", că trăiesc printr-un enorm camuflaj la adăpostul acestui cuvînt şi că ei sînt cu atît mai nocivi cu cît acest camuflaj este obiectiv posibil şi cu cît oamenii nu au curajul să-l denunţe ca atare, să treacă dincolo de el şi ― dincolo de mască ― să accepte şi să proclame exis­tenţa "anti-omului".

 

 

14 septembrie

 

Ideea că specia umană trebuie regîndită nu îmi dă pace. Umanismul este o invenţie neotestamentară, secularizată în epoca modernă şi folosită tacit ca metafizică pentru doctrina statului modern şi a so­cietăţilor democratice. Cînd se spune că umanismul a devenit religia societăţii moderne nu înseamnă că omul a luat locul lui Dumnezeu, ci doar că ipoteza "altului" absolut nu este permisă şi, ca atare, crima nu poate fi justificată. Umanismul s-a născut din­tr-o religie a iubirii pentru a deveni în cele din urmă, ca iluminism (Kant), doctrină a raţiunii universale şi lege morală absolută.

Aşadar, creştinismul; spre deosebire de umanis­mul elin (paideia) şi cel roman, creştinismul este primul umanism real: Evangheliile exclud programatic vio­lenţa şi crima din economia faptei umane. Mai mult, el este singurul umanism care încearcă să anihileze "anti-omul" făra violenţă. De altminteri nimănui nu-i este retrasă apriori scînteia umanului. Prin genera­rea căinţei, creştinismul încearcă să abolească "ma­rea diferenţă" şi să suprime "camuflajul". Mintea şi sufletul unui om tind să devină o locuinţă cu pe­reţii de sticlă. Tîlharul, omucigaşul, tîrfa redevin prin căinţă ceea ce în fond ei nu au încetat să fie ― oa­meni ― şi refac, ca "rătăciţi" reveniţi în turmă, uni­tatea pierdută o vreme a speciei în faţa Dumneze­ului Unu.

Acestui umanism sublim nu numai că nu i-a reuşit suprimarea "marii diferenţe" (căinţa şi conversiunea dovedindu-se a fi o sarcină infinită, pe care anti-omul nu a preluat-o decît accidental ca fiind a lui), dar el nu a izbutit nici de partea cealaltă, a omului devenit creştin. Acesta sfîrşeşte prin a ajunge "sol­dat al credinţei" nu numai pentru ca să se apere şi să salveze viaţa, ci deopotrivă ca să impună, să cuce­rească, să pedepsească. Cel mai pur umanism al lumii termină prin a recurge la crimă pentru a sluji un ideal din care crima era exclusă.

Noi ştim astăzi că această invenţie a culturii eu­ropene care a făcut din conceptul de om un operator universal a fost contrazisă sistematic de toate răz­boaiele religioase ale lumii (şi mai cu seamă de cele creştine ale Europei), de distrugerea civilizaţiei in­caşe de către spanioli şi portughezi, de comerţul cu sclavi în secolele 18 şi 19, de comunism şi nazism în secolul 20, de fundamentalismul islamic al zile­lor noastre. Pe scurt, umanismul ca "religie" mo­dernă şi ca doctrină este contrazis de toată istoria omenirii. El este infirmat prin însuşi faptul că nu se poate aplica omenirii în întregul ei. Şi de vreme ce doctrina despre umanitatea generală a omului nu poate fi transformată în regulă de convieţuire la scară planetară, înseamnă ― în chiar termenii umanis­mului adecvaţi la realitate ― că specia umană ori este scindată şi contradictorie (ascunzînd sub aceeaşi mască "omul" şi "anti-omul"), ori că ea este in-humană în esenţa ei. Ceea ce înseamnă că oamenii nu pot ajunge (prin chiar natura lor josnică şi pătimaşă) la generalizarea calităţii de om, că ei cred mai degrabă că numai o parte a lor ― în virtutea unei calităţi anume ("alb", "arian", "comunist", "islamic") şi nicide­cum a celei generale de om ― merită să trăiască, în vreme ce omorîrea celorlalţi devine o datorie.

 

 

luni, 17 septembrie

 

Au trecut două săptămîni de cînd sînt la Heidel­berg, împreună cu Cătălin Cioabă, cu o bursă din "programul Thyssen" al Fundaţiei Humboldt: un doc­torand şi profesorul lui pot veni în Germania pen­tru a lucra la un proiect comun vreme de trei luni. Programul Fundaţiei ni se potriveşte de minune, pentru că putem duce la capăt verificarea traduce­rii româneşti a lui Sein und Zeit, iar Cătălin face oricum un doctorat pe "Heideggerul deceniului feno­menologic".

Orice team cultural are întotdeauna o poveste a lui. Şi aşa cum echipa pe care am alcătuit-o cu Tho­mas Kleininger (ea a durat exact zece ani, din 1977 pînă în 1987), cînd am lucrat împreună la primele două volume traduse în română din opera lui Hei­degger, are povestea ei, tot astfel echipa pe care o fac acum cu Cătălin s-a născut şi ea cumva.

Cătălin s-a ales din cele cîteva sute de studenţi care mi-au trecut prin faţă vreme de zece ani la Fa­cultatea de Filozofie. Era pe cale să termine germa­nistica, prin 1993, cînd s-a înscris la filozofie. L-am remarcat de la primul examen la un curs Heidegger: a vorbit potolit, sistematic, interiorizat. Se uita cu­minte în el şi vorbea lăsîndu-ţi senzaţia, destul de rară la un student, că înţelege ceea ce spune. Apoi au venit seminarele pe text, numai pentru cei care pu­teau lucra pe o pagină în germană. A deprins cu o uşurinţă remarcabilă "codul" unei traduceri filozo­fice, în speţă a unui text heideggerian, dexteritatea aceea de a face ca un act de siluire a propriei limbi să devină cel mai tandru act de iubire. A început prin a traduce voluminoasa monografie a lui Poggeler despre Heidegger, pentru Humanitas, apoi a trans­pus în română şi a prefaţat conferinţa lui Heidegger despre conceptul de timp (1924), cea care e consi­derată a fi prima zvîcnire pusă pe hîrtie a gîndului din Fiinţă şi timp. Atacase apoi cursul din 1925 care a stat la baza redactării lui Sein und Zeit, cînd l-am invitat să mă însoţească în finalul aventurii cu care avea să se încheie ― aşa îmi propusesem deocam­dată cel puţin ― isprava mea de traducător al lui Hei­degger în româneşte. Terminasem de tradus trei sferturi din Sein und Zeit şi am simţit dintr-o dată că nu voi ajunge niciodată la sfîrşit. Cel puţin nu aşa cum ajunsesem să trăiesc, traducînd pe apucate, incapa­bil să intru şi să rămîn în atmosfera cărţii. Şi apoi, moştenisem din experienţele anterioare ideea că un lucru ca ăsta nu se putea face decît prin întîlnirea a două minţi, din a căror dispută permanentă în jurul fiecărui cuvînt şi fiecărui sens se năştea cu adevărat rezultatul final: un text înţeles şi, tocmai de aceea, devenit inteligibil.

Înaripat de propunere, cu atît mai mult cu cît la Freiburg făcuse cu von Herrmann un seminar pe fi­nalul lui S.u.Z., Cătălin a tradus în cîteva luni partea care mai rămăsese (ultimele 4 capitole din cele 12 ale cărţii), pentru ca apoi să putem trece împreună la confruntarea, rînd cu rînd, a versiunii române cu ori­ginalul german. Am început să lucrăm în urmă cu aproape un an. Rareori, după o şedinţă de lucru, ră­mînea în picioare mai mult de un sfert de pagină. Dar ne vedeam rar, în vacarmul Bucureştiului, cel mult o dată pe săptămînă, şi din cele 430 de pagini ale originalului nu reuşiserăm să depăşim pagina 160. Tîram acum în doi, ca pe un uriaş muribund care se stingea lent sub gesturile noastre, ceea ce pînă atunci tîrîsem, prin ani, de unul singur. Înainte de 1990 aş fi fost convins că de împlinirea acestui ritual cultural atîrna mîntuirea unei lumi. Acum, credinţa mea "cul-turalistă" se ofilise şi iluzia că o carte sau un gînd filozofic măreţ pot salva fiinţa unei comunităţi nu mă mai împingea înainte. Nici măcar fiinţa mea nu mai putea fi salvată în felul acesta. Trăiam, de fapt, în plină apostazie culturală şi nu mai puteam jert­fi nici o părticică din mine pe altarele vechilor zei. Adevărul era că lumea în care trăiam "după revo­luţie" evacuase panteonul clasic şi pusese în locul lui dezmăţul unui elenism obosit. Preoţii vulgari ai ziaristicii şi televiziunii ocupaseră piaţa publică şi din vechile temple ale culturii zeii fugiseră. Nu mai ştiam prea bine cine ne sînt credincioşii. S-ar fi cu­venit, în răspărul acestei alte lumi, să intrăm din nou în sihăstrie şi să transformăm vechiul crez cultural ― cel care, credeam noi, urma să mîntuiască lumea de atunci ― în joc cu perle şi în elevaj de orhidee. Cu alte cuvinte, să devenim perfect inutili.

Or, tocmai asta ne oferea acum programul Thyssen. Am vrut mai întîi să ne aşezăm la Freiburg, pentru că, în ce mă priveşte, trecutul din Heidelberg mă apăsa prea tare. Nu eram pregătit să mă întîlnesc cu fantoma mea de acum aproape 20 de ani. Însă la Freiburg nu am găsit nimic convenabil, doar came­re disparate aflate "în pădure" în extremităţi diferi­te ale oraşului. La fel s-a întîmplat şi la Berlin, aşa încît am revenit asupra acestui oraş, dînd "destinu­lui" o şansă de a se manifesta. Şi într-adevăr, prin vechi prieteni binevoitori (cuplul "Ursula şi Gelu", care în singurătatea de început a primului meu sejur aici au fost pentru mine o adevărată familie), am gă­sit acelaşi apartament în care, în 1995, locuisem o lună şi jumătate, într-un superb cartier "academic", cu vile măreţe de două-trei niveluri de la sfîrşitul se­colului XIX. Am o adevărată vocaţie să păşesc în viaţă pe urmele unor perioade anterioare, ca pen­tru a lua măsura timpului trecut: trebuie să te în­torci întotdeauna într-un loc în care ai mai fost şi care a rămas neschimbat pentru a putea să îţi masori schimbarea ta. Aceste confruntări periodice cu pro­priul tău trecut te umplu de stupoare la adresa esenţei timpului şi te aruncă într-o disperare blîndă.

Iată-mă, deci, şase ani mai tîrziu urcînd aceleaşi trepte de lemn masiv pentru a ajunge la cel de al treilea nivel al vilei din Ladenburgerstrasse 93 şi reamintindu-mi brusc că după cel de al doilea nivel scara începea să scîrţîie. Şi, într-adevăr, de îndată ce am început să urc treptele spre apartamentul meu, mormăitul bine timbrat al treptelor de stejar m-a întîmpinat ca un semn de recunoaştere şi de "bun venit" al casei. Deschid din nou uşa apartamentu­lui de trei camere ― este o Dachwohnung, o "locuin­ţă sub acoperiş", ceea ce înseamnă că două dormi­toare au un perete uşor povîrnit şi cu ferestrele tăiate în acoperiş (dar totuşi cu priveliştea în stradă şi nu, cioranian, direct către cer), în vreme ce latura cea­laltă a casei ― livingul, baia, bucătăria, terasa ― se deschid amplu şi cu ferestrele verticale către o vastă grădină interioară, cu brazi uriaşi, creată prin întîlni­rea vilelor de pe mai multe străzi şi care închid ast­fel spaţiul acestei grădini comune.

Ca în multe locuinţe reuşite, bucătăria este aici încăperea cea mai plăcută: e spaţioasă, cu o masă mare, rotundă, la care poţi deopotrivă mînca sau lucra. Din ea o uşă mare se deschide către terasă şi, cînd e cald afară, poţi ţine uşa deschisă pentru a comunica cu exteriorul şi a avea sub ochi coroanele zbîrlite ale cîtorva brazi şi, pierdut între ei, contra­punctul melancolic al unui mesteacăn. În planul doi se desprind acoperişurile cu olane roşii, turle de bi­serici şi, în zare, relieful împădurit al dealurilor care înconjoară Heidelbergul şi care rămîn pînă către mijlocul zilei învăluite distant în ceaţă. Apartamen­tul are toate conforturile civilizaţiei germane. Bucă­tăria, minunat dotată, îmi permite să mă lansez în isprăvi culinare şi, din acest punct de vedere, ne completăm minunat, Cătălin şi cu mine, eu acope­rind capitolul gastronomic, iar el pe cel tehnico-computeristic, care ne ţine branşaţi la univers. De îndată ce are o clipă liberă, Cătălin trece la "lefton", numele denigrator şi complexat pe care Monica Lovinescu l-a dat laptop-ului nostru, enervîndu-se mai ales cînd, la telefon, află că "tocmai navigam pe internet". În orice caz, Cătălin intră în tot felul de programe, din care aflăm o grămadă de lucruri, de la ce s-a mai întîmplat în ţară sau care e topul cărţilor pariziene şi pînă la prefixele unor firme de telefonie care îţi per­mit să vorbeşti mult mai ieftin cu Parisul, Londra, Stockholm-ul, Tokio-ul sau Bucureştiul. Formezi prefixul şi auzi o voce ondulat-feminină: Nur acht Pfennig pro Minute!

De mult n-am mai cunoscut binefacerile continui­tăţii pentru munca intelectuală. Un efort depus, zi de zi, ani de zile într-o direcţie clară face minuni. Destinele noastre ratate sînt, toate, expresia unor crize de continuitate. Papini spunea că dacă fiecare om, mediu dotat, ar putea să subordoneze fiecare minut al vieţii sale unui scop unic, omenirea ar fi plină de genii. Nu e de ajuns "să ţi se dea" o înzes­trare, o vocaţie, o abilitate spirituală ieşită din co­mun; în şi mai mare măsură e nevoie de calităţile se­cundare care sînt necesare pentru exploatarea acestei înzestrări, calităţi fără de care spiritul unui om poate deveni o paragină, spectacolul dezolant al unei po­tenţialităţi care nu prinde niciodată corp şi de pe urma căruia suferă în primul rînd cel instalat în mij­locul acestei păcăleli ontologice. Orice înzestrare poate fi înecată în incapacitatea de a compune cu tine. Cauza acestei incapacităţi nici nu mai contează.

Că ea se exprimă prin lene, destrămare interioară sau prin restrişte istorică şi neaşezare socială, rezul­tatul e mereu acelaşi: o aşteptare neîmplinită, o pro­misiune făcută praf.

 

 

miercuri, 19 septembrie

 

Aşa cum nu ne putem trăi moartea prin "moartea celorlalţi" decît într-un sens vag şi discutabil, nu ne putem reprezenta vîrstele pe care nu le-am avut prin vîrsta celorlalţi. Anii pe care încă nu-i am sînt o pură abstracţie şi aşa se şi explică o anumită "nesimţire" a copiilor faţă de aniversările părinţilor lor. Pînă la o vîrstă destul de înaintată nu ştiam cîţi ani au pă­rinţii mei şi nici ce diferenţă de vîrstă exista între mine şi ei. Şi acum, încă, trebuie să fac socoteli com­plicate ca să aflu cîţi ani aveau cînd "m-au făcut". În vreme ce părinţii îşi trăiesc încă o dată trecutul prin odraslele lor, îl recapitulează şi merg lipiţi de ele prin timpul care a fost şi al lor, cei care abia intră în viaţă, neputînd să-şi reprezinte un traiect care nu este încă al lor, sînt într-un sens adînc străini de cei care le-au dat viaţă. Paşii pe care îi au în faţă se pierd în indeterminare şi, de la "înălţimea" vîrstei de 25 de ani, a avea 60 sau 80 de ani reprezintă o abstracţie com­parabilă cu moartea însăşi. Cînd începi să-i atingi, anii aceştia, descoperi dintr-o dată bunătatea sub forma compasiunii de tine care se răsfrânge asupra celorlalţi. Devii umil, bun şi înţelept. Pînă la 40 de ani eram mai mult o fiară şi fiecare clipă o trăiam, pro­pulsat de propria mea aroganţă vitală, pe orizon­tala eternităţii.

A trebuit să sufăr, să mă doară, să mă despart, să mă îmbolnăvesc, să-mi fie frică, să trăiesc sfîrşitul celor din jur şi să simt adierea sfîrşitului meu, pen­tru ca să percep virajul timpului, să-l văd căzînd, sleindu-se şi murind. Din cînd în cînd, e drept, simt urcînd în mine ― adus de vîntul subtil care se por­neşte uneori să bată în existenţa noastră ― mirosul tinereţii mele neruşinate. Îmi place atunci să mă simt crud, puternic, egoist şi să mă scald din nou în iluzia nemuririi mele.

 

 

sîmbătă, 22 septembrie

 

Felul în care se desfăşoară zilele noastre este stra­niu şi greu de descris. La suprafaţă totul pare să fie o banală muncă intelectuală: revizuirea unei tradu­ceri. În fond, însă, este vorba de o experienţă singu­lară pe care, pe lume, au mai făcut-o doar cîţiva oa­meni: cei care, ca şi noi, au pătruns în acest tunel deschis de mintea unui om şi care reprezintă, poate, cea mai lungă călătorie a gîndului către "capătul nopţii". Nici unul dintre traducătorii lui Sein u. Zeit nu s-a încumetat să spună ce anume a trăit. Singu­rătatea celui care a făcut-o este oarecum la fel de mare ca aceea a lui Heidegger însuşi cînd a scris car­tea şi cînd a înţeles pesemne că doar o mînă de oa­meni îi va putea urmări gîndul. Aş vrea să fiu bine înţeles. Un traducător al lui S.u.Z. nu se molipseşte, prin însuşi actul traducerii, de geniul lui Heidegger; singurul lui privilegiu este că ajunge în situaţia de a beneficia de drumul pe care mintea lui Heidegger l-a deschis şi pe care celălalt poate, la rîndul lui, păşi. Cine păşeşte pe un drum deschis nu înseamnă că, prin simpla lui deambulaţie, construieşte sau recon­struieşte acest drum. Prin efortul păşirii, el ia doar cunoştinţă de el, însă mersul ca atare nu înseamnă nici defrişare, nici punere, metru cu metru, a fiecărei pietre din drum. Am putea forţa comparaţia spu­nînd că "efortul" de a privi o piramidă nu e totu­na cu efortul pe care l-a presupus construirea ei. Nu­mai că efortul de a merge pe drumul lui Sein u. Zeit e altul decît acela de a contempla un monument. Mersul pe acest drum nu cere, desigur, să ai geniu, în schimb el cere, pe lîngă curiozitatea de a-l par­curge, o pregătire specială (care durează ani de zile), apoi capacitatea de a rămîne, odată intrat pe el, în picioare şi, în sfîrşit, putinţa (ceea ce înseamnă inte­ligenţa necesară şi voinţa) de a-l parcurge pînă la capăt.

Sînt foarte puţini oameni dispuşi sau capabili să facă asta, chiar dacă iniţial sînt mulţi atraşi de ofer­tă şi răsplată: a înţelege ce e cu noi, oamenii, după ce am fost "aruncaţi" (nu se ştie cum şi de către cine) aici, pe lume; cum funcţionează drăcia asta numită "om", care-l ţine pe "a fi" în gură de dimineaţa pînă seara; cum este alcătuită fiinţa lui. E puţin lucru aces­ta? Este enorm. Heidegger "formalizează", struc­turează, articulează ceea ce poate fi cunoscut, dar care pînă la el nu a fost cunoscut cu rigoarea ontolo­giei. Cînd spun "ceea ce poate fi cunoscut", atrag atenţia că Heidegger nu îşi arogă puteri magice în filozofie. Filozofia nu e magie şi nu poate pătrunde în culisele existenţei. Nici "de unde" (venim), nici "încotro" (ne ducem) nu-i stă lui Heidegger la în­demînă să ne spună, aşa cum, de fapt, nu-i stă nimă­nui pe lumea aceasta. Filozofia lui Heidegger, fiind "fenomenologie", nu are de-a face decît cu "fenome­ne", cu "ceea ce apare şi poate fi văzut". Or, prena­talul şi postmortemul nu sînt "fenomene". Fenomen nu este decît viaţa aceasta a noastră, decît porţiunea pe care o străbatem între naştere şi moarte şi pe care o putem prinde, aşa zicînd, în cîmpul privirii. Noi avem acces doar la "că sîntem" şi nu la "de ce sîn­tem" sau la ce "urmează" să se întîmple cu noi. Ceea ce explică Heidegger sînt articulaţiile lui aici, ale ace­lui "aici" care este "locul" propriei noastre vieţi. Un realism, am putea spune. Într-adevăr, un realism, numai că unul locuit de propriul lui mister: pentru că "aici", care e omul şi viaţa lui, este în primul şi în primul rînd şi în fondul lui ultim deschidere şi irumpţie a lui "a fi" în mijlocul lumii. "Creaţia", ca să spu­nem aşa, "culminează" cu înţelegerea şi rostirea lui "a fi". Noi sîntem pentru că putem rosti "a fi", pen­tru că îl putem înţelege şi pre-înţelege, pentru că tră­im într-un orizont al lui care ne precedă. Sîntem un dar al lui "a fi" şi al putinţei noastre de a-l rosti. Ma­rele nostru mister nu este "de unde" şi "încotro", ci este logosul însuşi, vocabula "a fi" pe care stă toată existenţa umană şi care, dacă ar fi sustrasă din edi­ficiul limbii, cu precauţii supreme, cu mîna celui mai exersat hoţ de buzunare, "pe nesimţite" (aşa cum ex­tragi un beţişor la un joc de "marocco" fără ca cele­lalte să se clintească), ei bine, dacă acest cuvinţel, această "copulă", care face parte din limbă cu fires­cul cu care face parte aerul din fiinţa noastră, ar dis­părea peste noapte ― atunci tot edificiul limbii s-ar prăbuşi şi, o dată cu el, omul şi întreaga Creaţie; despre flori, pietre, păsări şi animale nimeni n-ar mai putea să spună "sînt" şi ele ar dispărea în neantul ne-mai-rostirii-lui-"a fi" şi ar înceta "să fie". Aşa stînd lucrurile, S.u.Z. este descrierea şi analiza palierelor lui "a fi" (pe care-l deschide existenţa omului) aşa cum ni se impun ele în lumea preocupării noastre (întîlnirea cu lucrurile-ustensile şi cu ceilalţi oameni), aşa cum ni se impun în "toate cele cîte sînt" (în "fiin­ţări") diferite de noi (lucrurile din natură sau cele tehnice) sau din aceeaşi plămadă cu noi (oamenii). Cartea lui Heidegger este cea mai completă şi sis­tematică analiză a "lumii în care trăim" şi a "con­diţiei" noastre din cîte s-au făcut vreodată pe lume. Punctul ei de culminaţie este felul în care "a fi", în cazul omului, se "temporalizează", adică nu poate fi înţeles decît prin cufundarea lui în baia timpului. Dar de unde vine atunci dificultatea? Ea vine din faptul că a spune toate acestea şi multe, multe alte lucruri pe lîngă ele (de la "care e fiinţa ciocanului sau pantofului" şi pînă la "care e fiinţa sinelui meu"), Heidegger elaborează un cod cu ajutorul căruia să poată îmbrăţişa în 600 de pagini toată fiinţa lumii. Isprava traducătorului este aceasta: el trebuie să înveţe acest cod, să-l desluşească în toate cotloanele lui şi să creeze unul analog recurgînd la materialul pe care i-l oferă limba lui. Aceasta este aventura sin­gulară despre care vorbeam la început şi pe par­cursul căreia cel care se încumetă la ea se întreabă de mai multe ori pe zi dacă nu cumva şi-a pierdut minţile şi dacă efortul lui are vreun sens: pentru că 99,999% din omenire poate trăi foarte bine fără să înţe­leagă lucrurile la acest nivel. Înţelegerea pînă la capăt în variantă ontologică nu face parte dintre necesi­tăţile omenirii, fie ele prime, secunde, terţe etc. Şi dat fiind că nu e limpede de care tip anume de nece­sitate ţine această înţelegere şi cîţi anume oameni au nevoie de ea, traducerea lui S. u. Z. aduce a Perlen-spiel, a suprem "joc cu mărgele de sticlă", de pe urma căruia omenirea (sau fiinţa unei comunităţi) nu se alege cu nici un profit. (În vreme ce analiza mate­matică pură a vibraţiei unei coarde, în secolul XVII, a dus la naşterea unei părţi din obiectele tehnice care ne populează viaţa, analiza pe care o face Heidegger existenţei nu duce strict la nimic. Şi în vreme ce alte lucruri care "nu duc la nimic", precum un meci de fotbal sau muzica lui Mozart, pot prinde în mira­jul lor milioane de oameni, cartea lui Heidegger ajunge pesemne cam la cîteva mii de inşi în fiecare gene­raţie a planetei.)

Aici mă aflu, făcînd ceea ce fac. Drept care zilele mele heidelbergheze sînt un amestec de solemnitate, nebunie şi inutilitate. Dar ceva neclar şi ceva neformulabil mă face să cred că omenirea civilizată nu a putut parcurge drumul pe care l-a parcurs decît tre­cînd necontenit prin aceste relee ale gratuităţii şi re­fuzînd să întrebe la fiecare pas "la ce duce un lucru". Altminteri de ce ar exista o fundaţie care să ne plăteas­că pentru ceea ce facem?

Iată-ne, deci, înhămaţi la carul fenomenologic şi semănînd, Cătălin şi cu mine, cu doi puşcăriaşi care au evadat legaţi fiind cu un acelaşi lanţ. Sein und Zeit este lanţul nostru şi el ne face, ca la fiecare pas, să ţinem cont de mişcările celuilalt şi să le coordonăm pe ale noastre după ale lui. Tragem după noi povara comună cu viteza de "5 pagini pe zi", supranumite "norma". Viaţa noastră în rest ― ieşirile în oraş, plimbările, mesele, lecturile etc. ― se organizează în funcţie de "normă". "Norma" e terminată uneori la 5 după-masa, alteori la 9 seara, alteori noaptea la 2. Au fost deja zile cînd nu am reuşit s-o terminăm şi cînd "norma" pe ziua următoare s-a încărcat cu pa­ginile rămase din norma zilei precedente. A trebuit să decretăm o zi de graţie şi să reîncepem numără­toarea de la "0". Dar ceea ce am obţinut deja după două săptămîni este senzaţia de înşurubare în lucru, de avansare lentă şi sigură către un capăt pe care nici nu mai îndrăzneam să-l visez. În orice caz călă­torim, este neîndoielnic că e vorba de o călătorie, de pătrunderea în cel mai exotic ţinut al lumii, de acel "altceva" absolut pe care îl aduce cu sine filozofia şi care îi dă celui căruia i se revelează mai întîi stu­poarea că ceilalţi pot trăi ignorînd existenţa acestui peisaj, iar apoi trufia apartenenţei la cercul minus­cul al celor care au ajuns să contemple în felul aces­ta "esenţa lumii".

Este interesant că atunci cînd ne dedăm, zilnic, acestui exerciţiu de contemplare, cînd în călătoria noastră inspectăm fiecare bucăţică din ce ne iese în cale, de la fiecare pietricică a drumului şi pînă la for­maţiunile nemaiîntîlnite care ne taie respiraţia şi ne fac să scoatem la tot pasul mici ţipete de admiraţie, sîntem îmbrăcaţi identic, aproape într-o "uniformă de lucru" pe care fiecare a creat-o ad hoc, pornind de la ideea că trupul trebuie să ne fie liber şi miş­cările lejere, pentru a putea păşi mai lesne pe acest alt tărîm. Ba există chiar o "vocaţie a jerpelelii" care ne-a mînat pe amîndoi în alegerea echipamentului ce pare adecvat pentru isprava noastră. În fiecare dimineaţă, cînd ne aşezăm la masa de lucru, eu port bermude, un T-shirt negru lălîu şi, în picioare, o pe­reche de pantofi mocasin, însă cu o singură şosetă neagră, pe piciorul stîng. Cătălin are nişte pantaloni pufoşi de culoarea şoarecelui, legaţi cu un soi de şnur, care trebuie reînnodat de cîte ori se scoală de pe scaun, un tricou negru cu trei siluete albe de dansa­toare care ridică piciorul în acelaşi timp ― dansa­toarele sînt imprimate pe piept ―, iar în spate, tot cu litere albe, scrie Dance Center. În picioare, poartă saboţi din piele albă. Aşa vom arăta, zi de zi, vreme de aproape trei luni de zile.

 

 

duminică, 23 septembrie

 

Astă-seară am simţit nevoia teribilă de a revedea locul unde mi-am petrecut doi ani şi jumătate din viaţă, în Heidelberg, între 1982 şi 1984. M-am urcat pe bicicletă şi am ajuns în cartierul acela de vis, adunat pe un deal în pădure, puţin în afara oraşului, în Schlierbach. Gastehaus der Universität, "casa de oas­peţi a Universităţii", se află în vîrful dealului, în Rombachweg, şi din parcul din spate se deschide o prive­lişte magnifică asupra Neckarului şi a vilelor de pe malul opus. Am stat pironit minute în şir în curtea din faţa intrării, privind treptele, pavajul carelat, uşa larg deschisă a imensului garaj unde îmi ţineam bici­cleta. Îl vedeam pe Flipi, ajuns atunci din ţară cu greu lîngă mine, o mogîldeaţă, încă, de 9 ani, mîz­gălind cu un băţ desene imaginare pe lespezile de piatră şi răspunzînd monosilabic la întrebările mele, ca un introvertit precoce ce era. Priveam atît de in­tens scena, încît trecutul s-a recompus sub ochii mei ca prezent şi am simţit cum începe să-mi fie greaţă de această percepţie aproape impudică a timpului. Îl pipăiam, îl vedeam ridicîndu-se în faţa mea, com­binaţie imposibilă între peisajul acela super-familiar (care era şi nu mai era al meu) şi interioritatea mea care plonja vertiginos cu 18 ani în urmă. M-a cuprins o durere sfîşietoare, mi s-a făcut insuportabil de dor de mine cel de la 40 de ani, un dor năprasnic ca de cineva care nu mai este în chip definitiv, ca de o fiinţă intens iubită şi moartă. Mi s-a făcut apoi dor de Carmen, cu care mă însurasem în ţară ca să poată veni apoi la mine şi pe care o aşteptasem tremurînd, rugîndu-mă bunului Dumnezeu să mi-o aducă. Apoi a intrat în scenă Andrei, care sosise la un an după mine, scos practic din ţară ― după ce fusese dat afară de la Institut pe chestia grotescă cu "meditaţia transcendentală" ― de o campanie făcută la Europa Liberă de Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Avea camera la parter, exact sub camera mea, şi-mi amin­tesc cum într-o seară tîrziu, după ce fuseserăm îm­preună la filmul Shining al lui Kubrick şi ne întorseserăm acasă destul de speriaţi, mi-a venit ideea să cobor către miezul nopţii sub geamul lui şi să ro­tesc un tub de plastic, cu alură de burduf lung şi deşirat, foarte la modă atunci printre copiii din Hei­delberg, care scotea nişte sunete lugubre, sinteză de vînt care străbate un cimitir, de ceţuri şi fantome peste mlaştini irlandeze, de urlet îndepărtat de fiară în pădure. După care m-a apucat teama să nu-i fi provocat amicului meu vreun infarct, drept care l-am sunat să văd dacă totul e în regulă şi dacă pot să adorm liniştit. Mi-am amintit de plimbările noastre pe străduţele acelea care şerpuiau printre vile de oameni bogaţi, ascunse toate între copacii unor gră­dini somptuoase, apoi pe drumuri prin pădure, în­cercînd să refacem "turul Păltinişului", arşi de dorul de acasă, de Noica, de prieteni, bîntuiţi de proiecte culturale care urmau să "salveze" lumea de acolo şi speriaţi, oarecum, că lucrurile de "acolo", situate în spaţiul incert dintre istorie şi mahala, se petrec fără noi. Mi s-a făcut nespus de dor de acel Andrei cald, bun, îndrăgostit şi vulnerabil. Mi-am amintit cum vibram amîndoi sub ecourile Jurnalului de la Păltiniş, proaspăt apărut, şi cum combăteam de zor, fiecare pe frontul său, şi cum la capătul acestei Aus-einadersetzung, al acestei corespondenţe dezlănţuite cu cei din ţară, a luat naştere Epistolarul... M-am re­văzut stînd la masa de lucru din camera mea şi citind prima scrisoare care sosise după apariţia cărţii, cea pe care o aşteptam cel mai mult şi care urma să mă mîntuie sau, dimpotrivă, să mă rostogolească, ful­gerat de furia unui Jupiter tonans român, în hăurile celui mai cumplit Tartaros, supus la pedepse cum­plite pentru crima de a fi făcut public, fără să fi cerut voie, scenariul unei iubiri alpine. Scrisoarea aceea a lui Noica, al cărei plic l-am desfăcut tremurînd, a venit la capătul unei aşteptări atît de încordate şi a reprezentat pentru mine o asemenea eliberare, încît de fericire am început să plîng. Am simţit atunci că făcusem una dintre isprăvile vieţii mele şi că în spa­tele ei, făcînd-o posibilă, se afla un enorm zăcămînt de iubire. Am aflat atunci ― şi distanţa care mă des­părţea de locul unde totul se petrecuse m-a ajutat să aflu ― cum se poate coborî în străfundul fiinţei tale şi că, pînă la urmă, nimic din ceea ce iese la lu­mină nu este adevărat dacă nu este desprins şi smuls din acel ultim adînc.

Toate astea mi-au trecut prin minte în urmă cu cîteva ore; corect ar fi să spun că le-am văzut, prins într-o dedublare suspectă, pe care trecerea timpului o operase în mine şi din care urma să ies bulversat şi nedumerit, meditînd fără speranţă la esenţa ele­mentului schimbării. Unde dispăruseră toţi oamenii aceia: Flipi, Carmen, Andrei, Noica, eu însumi? Nu exista decît un singur răspuns evident: muriserăm cu toţii.

 

 

24 septembrie

 

Vizitarea timpului trecut este sursa însăşi a neferi­cirii. Pentru că trecutul este teritoriul regretelor şi re­muşcărilor: suferi deopotrivă ― şi de-a valma ― şi pentru lucrurile pe care nu le-ai făcut, şi pentru cele pe care le-ai făcut. Pentru unele suferi că s-au termi­nat, pentru altele că n-au început. Pentru că "făcu­tul" şi "nefăcutul" te chinuie la fel de tare, nici un loc, în trecut, nu mai e liber pentru a fi luat drept refugiu.

Orice vizită în trecut este apoi un mod spontan de a măsura trecerea timpului şi, astfel, de a-ţi injec­ta o supradoză de melancolie: pentru că de-abia atunci simţi cît de tare ai fost îndrăgostit de tine, de fiecare din vîrstele tale şi că între timp temeiul tem­poral al acestei iubiri a dispărut. Fericirea e de aceea capacitatea de a te iubi în faţa ta, de a te iubi nu sub chipul celui care ai fost, ci al celui care urmează să fii. Revenirea obsesivă în trecut şi întîrzierea acolo este un mod de a rămîne în urma ta, de a-ţi batjoco­ri ― ar spune Heidegger ― "putinţa-de-a-fi". În fe­lul acesta însăşi moartea poate să devină o iubită: iubita care te mînă din spate către ceea ce nu eşti încă şi pentru care trebuie să te baţi ca să fii.

Iată cam cum se pot spune lucrurile acestea în limbajul lui Heidegger dintr-una din paginile din Sein u. Zeit pe care le-am revizuit ieri (p. 264): "Pre-mergerea deschide existenţei renunţarea la sine ca posibilitate extremă a existenţei şi zdrobeşte astfel orice încremenire în una sau alta din formele pe care existenţa le atinge. Prin pre-mergere Dasein-ul este ferit să recadă înapoia lui însuşi sau să revină din­coace de putinţa-de-a-fi pe care el a înţeles-o şi, ast­fel, «să devină prea vîrstnic pentru victoriile sale» (Nietzsche)."

 

 

25 septembrie

 

Multă vreme nu am înţeles vorba lui Cioran de­spre scris, despre scrisul confesional ca terapie. De cînd scriu aceste pagini ― şi de fapt am început să le scriu mînat de nevoia tămăduirii ― simt atît de bine ce a vrut el să spună ("Dacă nu aş fi scris, pe­semne că m-aş fi sinucis"). Scriu, tratîndu-mă. Sau: scriind, sînt sub tratament. Cînd n-ai reuşit să-ţi pui viaţa în ordine, cînd n-ai reuşit să obţii o ordine reală, există o ordine de a doua instanţă pe care poţi s-o obţii scriind despre tine. A-ţi pune ordine în viaţă înseamnă pur şi simplu să-ţi priveşti viaţa şi să în­cerci s-o înţelegi. Să te înţelegi.

 

 

26 septembrie

 

"Şi ce faceţi voi acolo?", mă întreabă un amic la telefon. "Traducem Sein und Zeit în limba urdu. Vrem ca poporul «urd» să moară frumos îmbălsămat."

Aplicaţii la existenţialii heideggerieni ai coabi­tării: Mitsein, Mitdasein şi Miteinandersein.

Ies cu bicicleta. Este după-amiază, soarele călduţ cade peste Neckar, peste Alte Brücke, peste statuia sfîntului care străjuieşte podul, peste olanele roşii ale caselor din Altstadt, peste turlele bisericii Sankt Peter şi Jesuitenkirche. Pe o străduţă pustie, un tînăr într-un BMW decapotabil tocmai face o manevră şi, cînd ajung în dreptul lui, maşina este de-a curme­zişul drumului. Opresc bicicleta la cîţiva paşi de por­tieră. "Iertaţi-mă", îmi spune, în timp ce învîrte vo­lanul. "Nu e nimic. Nu vă grăbiţi", îi răspund. "Vă mulţumesc", îmi răspunde şi îmi zîmbeşte cald.

A terminat manevra, drumul e liber şi, urcîndu-mă iar pe bicicletă, transpun scena în limbaj bucureştean. "Ce faci, tăticu', te grăbeşti?" ― "Care-i pro­blema ta, te dai mare că eşti în maşină?" ― "Du-te, bă, în mă-ta cu trotineta ta!"

 

 

27 septembrie

 

Apropo de citatul din Heidegger: este atît de lim­pede ce anume desparte filozofia de literatură: filo­zofia presupune codul, pe cînd literatura stilul.

A gîndi în varianta filozofiei înseamnă a elabora un Netz, o plasă cu ochiuri strînse pe care o arunci asupra lumii. Tradiţia acestui "cod" urcă pînă la cate­goriile lui Aristotel; Platon nu avea cod. (A fost prima şi ultima oară cînd filozofia a fost liberă de cod.) Toate filozofiile mari de după Aristotel au reprezen­tat construcţii de coduri prin categorii. Ceea ce indivi­dualizează un filozof este setul lui de categorii, pa­tentul lui de fabricare a plasei pe care o aruncă peste lume. Fără acest corset mereu altfel croit nu există filozofie sau nu există "filozofie serioasă" (vezi cazul lui Cioran). Şi tocmai pentru că Noica s-a înscris în linia tradiţiei filozofice categoriale şi s-a format prin studiul expres al categoriilor în istoria gîndirii occi­dentale ― de la Aristotel, (Porfir), Descartes, Leibniz, Kant şi pînă la Hegel ― el este ultimul filozof tra­diţionalist al lumii. De aici importanţa cărţuliei lui Douăzeci şi şapte trepte ale realului, studiu dedicat istoriei categoriilor şi mărturie a intrării sale în filo­zofie pe această "poartă clasică". "Maşinuţa lui", cum îi plăcea să spună, era propriul lui cod născut din confruntarea cu codul de categorii al celor mari: Aristotel-Kant-Hegel. Întrebarea lui Noica, menită să verifice dacă are în faţă un filozof autentic ― "Care îţi e ideea?" ―, corect formulată ar fi tocmai aceas­ta: "Care îţi e codul?"

Iar "codul" (sau idiomul) este o vastă invenţie ter­minologică cu alură de construcţie, invenţie în lanţ, catenată ("legato"), complicîndu-se treptat, pînă cînd capătă forma unei adevărate "tapiserii metafizice": este o gîndire cu "figuri impuse" al căror autor e chiar cel ce gîndeşte cu ajutorul lor. Această auto-constrîngere are în ea ceva sublim şi derizoriu: efor­tul de a gîndi legat, temeinic şi "profesionist" este impresionant, dar pe de altă parte filozoful se pierde pînă la urmă în acest hăţiş organizat şi ceilalţi sfîr­şesc prin a obosi să-l urmeze în labirintul lui. El ră­mîne singur, avînd ceva din statura unui ciclop, care, ridicat cu un cap deasupra omenirii, macină la ne­sfîrşit realitatea cu uriaşele pietre de moară pe care şi le-a fabricat singur. Codul trebuie să aibă în el ceva de litanie şi autorul lui este primul care îl foloseşte astfel, neputîndu-se abate nici măcar cu un mili­metru de la închisoarea lingvistică pe care singur şi-a creat-o. O filozofie rezistă ca filozofie tocmai dacă poate fi învăţată ca un catehism, ca un limbaj care nu poate fi evitat. Comentatorii unui gînditor sînt cei care îi atestă codul tocmai prin faptul că ei îl explică fără să poată ieşi nicicum din el. Pentru că un cod nu poate fi tradus, ci doar reprodus, co­mentatorii îngînă, repetă, reiau pînă la detaliu şi la formulă textul comentat. Ei termină prin a forma o comunitate culturală tocmai prin participarea la ace­laşi cod. Limbajul lor este perfect unificat în virtutea codului care trece prin ei asemenea Duhului Sfînt apt să lege pînă la identificare. De aceea ei nu au chip. Imposibil să distingi un comentator aristote­lic de altul.

Cît de teribilă este forţa codului în filozofie se vede lesne în congresele şi colocviile de filozofie de­dicate unui gînditor. Sala unui colocviu este pro­iecţia în spaţiu a unui soi de pitacism superior. Mai mult, gînditorul celebrat seamănă cu "strămoşul", cu eroul eponim căruia i se reproduc, ritualic, faptele (gesta). Însă cum isprava strămoşului filozof este toc­mai codul pe care el l-a inventat, ritualul repetitiv este unul esenţialmente lingvistic. Pitacismul co­mentatorilor constă tocmai în această repetiţie cu va­loare simbolic-ontogenetică: cosmosul originar al gîndirii gînditorului este creat din nou cu fiecare colocviu care reproduce codul recitîndu-l. Filozoful este ţinut în viaţă prin periodica lui reproducere şi re-creare. În aceste repetate cosmogeneze ale gîn­dirii, participanţii la acest scenariu mitic recită pur şi simplu textul sacru şi întemeietor. Recitarea peri­odică a codului ca text sacru, în colocvii, în reviste de specialitate şi în prelegeri universitare face să ţină cosmosul filozofiei. Fără acestea, el s-ar prăbuşi în neant. O cultură este cu atît mai puternică cu cît ges­turile de reiterare ale codurilor întemeietoare sînt mai frecvente. La noi, de pildă, "cosmosul Noica" este ameninţat să se destrame pentru că el nu este susţinut prin recitări periodice, pentru că nu exis­tă comentatorii meniţi să reproducă simbolic şi ri­tualic gestul-cod al strămoşului eponim. Cultura noastră e slabă pentru că ― la nivel filozofic cel pu­ţin ― nu poate "ţine în viaţă". Actul originar al creaţiei, odată împlinit, nu poate fi perpetuat pen­tru că nu e nimeni care să preia şi să execute ritua­lurile de perpetuare. În filozofie cel puţin, românii nu-şi onorează zeul şi, pentru că îl ignoră, fapta aces­tuia cade în desuetudine înainte de a fi apucat să dea roade. În filozofie noi nu am cunoscut decaden­ţa culturală, care presupune un cosmos uzat şi obo­sit de prea lunga lui istorie, pentru că noi nu am atins niciodată punctul ce apare la capătul unui traseu şi de unde se poate cădea. Filozofii mor la noi din lipsă de posteritate, din neglijenţă şi nesimţire ritualică, din incapacitatea urmaşilor de a-i îngîna şi reitera. Critica raţiunii pure sau Fiinţă şi timp ar fi avut în România exact soarta pe care o are astăzi Tratatul de ontologie al lui Noica: lumi apuse din chiar clipa naşterii lor.

 

 

28 septembrie

 

Reiau, apropo de "cod şi stil", citatul din Heidegger: "Pre-mergerea deschide existenţei renunţarea la sine ca posibilitate extremă a existenţei şi zdro­beşte astfel orice încremenire în una sau alta din for­mele pe care existenţa le atinge. Prin pre-mergere, Dasein-ul este ferit să cadă înapoia lui însuşi şi să revină dincoace de putinţa-de-a-fi pe care el a înţe­les-o şi, astfel, «să devină prea vîrstnic pentru vic­toriile sale» (Nietzsche)."

Cuvintele lui Heidegger sînt scrise toate "în cod": un set finit de concepte, reprezentînd o premieră în istoria filozofiei, asigură textului coerenţa lui filo­zofică şi totodată posibilitatea de a avansa pe "un drum al gîndirii" prin combinarea şi reluarea la ne­sfîrşit a termenilor care alcătuiesc setul. În numai două propoziţii apar şase termeni "tehnici" heideg-gerieni: Dasein, Existenz, erschliessen ("a deschide" cu sensul de "a dezvălui"), Vorlaufen ("pre-mergere"), Seinkonnen ("putinţă-de-a-fi"), äufierste Möglich-keit ("posibilitate extremă"). Prezenţa lor asigură, în aceste propoziţii, perpetuarea codului. În schimb, citatul din Nietzsche, scris în registru stilistic, spar­ge pe neaşteptate codul şi te face să te gîndeşti la deschiderea bruscă a ferestrei prin care pătrunde pentru o clipă o pală de aer proaspăt într-o cameră închisă: "să devină prea vîrstnic pentru victoriile sale". Ce e drept, în propoziţiile citate există trei cu­vinte care nu fac parte din cod şi care apar ca "aluzii de stil" şi ca înviorare (sau chiar "umanizare") a tex­tului: zerbricht ("zdrobeşte"), Versteifung ("încre­menire"), behϋtet sich ("se fereşte"). Momentele cînd Heidegger iese din cod, cedînd stilului, sînt rare şi ele seamănă cu apariţia nesperată a unei oaze în­tr-un peisaj de extremă rigoare. Iată un asemenea exemplu (p. 310): "Prin ea, Dasein-ul se eliberează de toate «fleacurile» cu care el se amuză în mod obişnuit şi pe care curiozitatea e mereu preocupată să le procure din rezervorul de întîmplări al lumii." În rest, însă, Indexul Bast/Delfosse al lui Sein und Zeit, care semnalează toate locurile în care apar cu­vintele din codul heideggerian, este ocupat în prin­cipal de cîteva sute de termeni a căror menţionare la pagină şi rînd ocupă singură cîteva pagini.

De abia cînd traduci îţi dai seama de prezenţa atotputernică a codului: nici un cuvînt nu este pus la întîmplare şi cel mai adesea el apare însoţit de ace­leaşi cuvinte şi ocupă lîngă ele aproape întotdeau­na aceeaşi poziţie. Traducătorul este obligat să păs­treze identitatea formulărilor (şi a formulelor care apar pe această cale), evitînd cu stricteţe folosirea sinonimelor. Pînă şi cuvintele care aparent nu au pregnanţă categorială, care par să nu facă parte din cod şi care induc în eroare tocmai prin aparenta lor banalitate ("a scoate la iveală", "a se arăta" etc.) revin insistent şi implacabil, dovedindu-se pînă la urmă a fi "cuvinte fenomenologice" şi noduri în ţe­sătura de ansamblu. Cu excepţia lui "şi", "de aceea" şi "totuşi", totul, pînă şi prepoziţiile şi adverbele, intră în cod.

Traducătorul, sîngerînd sub această chingă şi ameţit de reiterarea figurilor acestui cadril infinit, este tentat periodic să respire evadînd în stil: un cuvinţel mai sprinţar, acelaşi lucru spus altfel decît pînă acum etc. Greşeala pîndeşte la capătul acestei tentaţii periodice de a ieşi din cod. El trebuie să ac­cepte, aşa cum va trebui să accepte şi cititorul, că se află în faţa unei enorme fugi a gîndirii şi că forţa lui stă în capacitatea de a se menţine neabătut în terme­nii codului. După care el e liber, dacă vrea, să-şi tragă un glonţ în cap.

 

 

sîmbătă, 29 septembrie

 

Astăzi, Heidelberger Herbst. În timp ce căscam gura prin Flohmarkt (talcioc), întins prin toate stră­duţele laterale ale "oraşului vechi", la tot felul de obiecte vechi, urîte şi tîmpite, adevărate epave ale "ustensilităţii", împiedicîndu-mă la tot pasul în marea de oameni, simt cum îmi revine răul din luna mai, tristeţea aceea infinită, gustul de vid şi zădăr­nicie. Spaima că totul poate reîncepe, că pot rein­tra în coşmarul care m-a făcut să văd prăpastia, ros­togolirea fără sfîrşit în abisul propriei mele existenţe. Mă grăbesc să ajung acasă şi să înghit o pastilă. După cîteva ore încep, încet, să ies la suprafaţă. Dar dacă pastilele n-o să mă mai ajute? Dacă nu apuc să termin treaba pentru care am venit aici? Dacă trebuie să mă întrerup şi să plec în ţară, cu gîndul că acolo aş putea fi preluat, smuls din hău şi purtat pe braţe către lumină? Iadul este, neîndoielnic, starea celui care, aplecat deasupra prăpastiei, nu mai poate fi tras de nimeni înapoi.

 

 

30 septembrie

 

Nu-mi place să notez vise. Şi totuşi. Am visat că intram la Opera din Viena (toalete somptuoase, aur, catifea) însoţit de o superbă vacă roşcată, curată şi şamponată şi, în plus, portabilă. Cînd mi se părea că urcă prea încet scările care se deschideau din foyer, o luam sub braţ, deşi dimensiunile ei rămîneau cele ale unei vaci normale. Nu mai ţin minte dacă o adu­sesem pentru că trebuia să facă parte din spectacol sau pur şi simplu o adusesem ca să asiste la el.

Am ieşit la fel de demn şi de firesc precum in­trasem şi, bineînţeles, nimeni nu părea să se mire sau să ne dea vreo atenţie specială.

 

 

2 octombrie

 

Specia umană este din capul locului ameninţată, ca în filmele proaste americane, de "invadatori" ca­muflaţi sub aparenţe umane. Eroarea acestor filme este că răpesc invaziei imanenţa ei. Ele îi fac pe in­vadatori să vină dintr-un altundeva misterios, din­tr-o spaţialitate exotică. În plus, camuflajul este for­mal, aparent şi superficial, la o privire mai atentă "ceva" palpabil denunţînd apartenenţa de fond la altă specie: fie ochii care încep să "clignoteze", fie o mînă care devine gheară, fie o bucată de craniu detaşabilă, care lasă să apară dedesubt cipuri, rotiţe, membrane şi scanere. Or, adevărul este că acest ca­muflaj este un dat al speciei umane, că ea conţine în ea omul şi anti-omul în indistincţia lor aproape ca un secret de construcţie. Abel şi Cain sînt "fraţi" prin camuflaj ― Cain are aparenţele fizice ale lui Abel, exterior şi "interior"-visceral el este construit la fel. Dar pentru că îl poate ucide pe Abel, pentru că poate suprima viaţa, creaţia şi opera lui Dumnezeu, el nu poate face parte din aceeaşi specie cu Abel. Ca anihi­lator, el este anti-omul, strămoşul "celeilalte" specii care poate integra crima în modul ei de a fi, în vreme ce acest lucru nu este imaginabil pentru specia de oameni care descinde din Abel. (Pentru că Abel, ucis, continuă să existe ca om şi să aibă urmaşi. Cel puţin deocamdată.)

Problema umanismului este: cum poate Abel supravieţui în condiţiile în care Cain este etern activ? Cu alte cuvinte: cum poate Abel să se apere? Aceasta este "încurcătura" din care umanismul nu poate ieşi: el trebuie să se apere aşa zicînd "cu arma în mînă" de agresiunea permanentă a anti-umanismului şi astfel, la limită, el trebuie să recurgă ― în această apărare ― la lucrul care îi repugnă cel mai tare: crima. El trebuie să accepte că din recuzita umanis­mului face parte uciderea bestiei, a balaurului, pe scurt, a întruchipării Răului. Toţi eroii eponimi de la Teseu şi Heracles la Făt-Frumos şi Sfîntul Gheorghe sînt ucigători ai Răului şi, tocmai de aceea, ga­ranţi ai perpetuării vieţii şi apărători ai libertăţii. Pentru a se apăra ca omenire, omenirea trebuie să omoare periodic monstrul ― să îl judece, să îl con­damne, să îl înfrunte şi să-l execute, indiferent că el se numeşte zmeu, Hydra din Lerna, balaur, Mino­taur sau, precum în secolul care a trecut, Hitler, Sta­lin, Miloşevici sau, iată, Bin Laden. Şi aceasta se întîmplă de fiecare dată în numele idealului celui mai abstract şi concret deopotrivă care este viaţa şi valorile legate de ea. Anti-oamenii, în schimb, au crima în programul lor, o au "în dotare": ei au iniţia­tiva crimei şi omoară în numele unui ideal din care crima face parte ca o condiţie a realizării lui. Spre deosebire de toate celelalte idealuri (politice, etnice, religioase), viaţa ca ideal nu are nevoie de crimă pentru a se realiza, ci doar pentru a se apăra.

 

 

3 octombrie

 

Senzaţia pe care ţi-o dau oamenii care ţin jurnal. Spre deosebire de ceilalţi, ei simt mai tare că mor şi încearcă să fixeze timpul: timpul lor, pe care îl decu­pează, îl ţin în braţe, îl mîngîie şi pe care îl depun cu grijă undeva, pe un pat de hîrtie, ca şi cum acolo el ar fi sustras propriei sale curgeri, pus într-un seif la o bancă a eternităţii. Ceea ce-i distinge pe aceşti oameni este că ei ies din viaţă însoţiţi de comenta­riul ei. Spre deosebire de ceilalţi, ei se retrag din viaţă zgomotos. Un autor de jurnal se duce la moarte făcînd tapaj, gesticulînd, explicînd, justificîndu-şi trecerea pe aici, crezînd oarecum că el va scăpa de deznodămîntul bine ştiut dacă va expune mai convingător felul în care şi-a întrebuinţat timpul: cum a respi­rat în cutare zi, cum se învolbura apa pe care a pri­vit-o, ce vise a visat, ce oameni a întîlnit şi ce i-a spus unul sau altul, ce cărţi a scris şi cum trebuie înţe­leasă "opera lor". Senzaţia că ei se bat pentru fiecare zi a lor şi că, răstignind efemerul pe o foaie de hîrtie, vor continua să trăiască propunînd celorlalţi, în locul vieţii lor irepetabile şi finite, masca ei mortua­ră, mulajul în ghips şi bronz al gîndurilor, emoţi­ilor şi vanităţilor lor.

Orice jurnal este de aceea rictusul unei vieţi imor­talizate în răşină, grija antumă a autorului de a se pune în insectar. El revarsă asupra sa lava fierbinte a propriei sale vieţi şi aşteaptă cuminte ca ea să se răcească, cu gîndul că ceilalţi se vor reculege cînd­va în faţa acestei urme, a acestei zbateri încremenite, în faţa dezastrului care a fost finitudinea lui. Orice jurnal este agăţarea disperată de un Ersatz de nemu­rire, de o nemurire care nu poate fi obţinută în ter­menii lumii de aici.

Jurnalul meu nu este o luptă cu Timpul, nu este amprenta pe hîrtie sau masca mortuară a vieţii mele, ci un suprem exerciţiu de exorcizare, de scoatere la aer şi lumină a conţinuturilor leneşe din mine, arun­cate alandala într-o cămară fără ferestre, reziduuri enorme, adunate de-a lungul anilor prin amînări re­petate ale momentelor cînd trebuia să fac curat. Din acest punct de vedere jurnalul este soluţia pe care am găsit-o pentru a putea continua să trăiesc. Dar cînd spun lucrul acesta, nu este nimic patetic în el. E vorba pur şi simplu de un principiu de funcţionare igienic la scara unei vieţi. Am simţit treaba asta la o scară măruntă în camera mea de lucru. Trec săptă­mîni, trec luni şi în jurul meu se adună hîrtii, dosare, cărţi scoase din bibliotecă şi nepuse la loc, bileţele îngrămădite pe birou, pixuri şi creioane risipite la întîmplare. Dunga de praf din jurul telefonului în­cepe să mă sîcîie, la fel ca amprentele pe care le văd cînd bate soarele pe ecranul televizorului sau al laptopului. Amîn, amîn, pînă vine o zi în care nu mai pot să lucrez. Şi atunci iau toate hîrtiuţele, hîrtiile şi dosarele, arunc, transcriu, triez; pun toate obiec­tele la locul lor, fac să dispară teancurile de cărţi de pe mese şi de la capul patului, şterg praful din un­ghere imposibile. Şi mă simt dintr-o dată curat şi nou, apt să reiau totul şi să lucrez.

În viaţa mea a venit, tîrziu, acest moment. Arunc, transcriu, triez. Trebuie să am curajul să deschid ca­mera în care am îngrămădit tot ce nu am ştiut să rezolv la timp, teancul de vechituri, eşecuri şi lucruri teribile care a crescut şi care ameninţă să spargă uşa şi să se reverse peste mine. Trebuie să deschid uşa acestei camere, să scot totul afară şi să prefir totul, să iau fiecare obiect, să-l cîntăresc şi să-l pun la locul lui. Oamenii mai ales, oamenii cu care am traver­sat viaţa şi cărora le datorez comentariul niciodată rostit al drumului pe care l-am făcut împreună.

 

 

15 octombrie

 

Cred că puţini compatrioţi au resimţit, asemeni mie, istoria ţării lor ca pe o dramă personală. De cîte ori treceam graniţa preluam chipul ţării mele văzut din afară: mă identificam cu securiştii care puneau bombe la sediul Europei libere, cu cerşetorii din me­trourile pariziene, cu hoţii din supermarketuri, cu spărgătorii poştelor din Germania, cu traficanţii de minori, cu spălătorii de bani, cu organizatorii de re­ţele de prostituate, cu mafioţii naţionali, cu turiştii care plecau cu prosoapele din hoteluri. Circulam prin lume împachetat în straturile de ruşine ale Ro­mâniei. Şi este firesc să fie aşa de vreme ce "lumea" ne priveşte ca reprezentanţi ai unei situaţii care de cele mai multe ori ne depăşeşte. În 1984, un neamţ imbecil m-a felicitat la Heidelberg pentru participa­rea României lui Ceauşescu la Olimpiada de la Los Angeles, aşa cum după mineriada din iunie 1990 un francez imbecil mi-a trîntit, la sediul central de la Hachette, uşa în nas. În ochii lui devenisem, prin extensie, miner. Nuanţele nu au ce căuta în aseme­nea situaţii. Nu avea nici o importanţă că pe 13 iunie ratasem, cu cîteva minute doar, ocazia de a lua cinci bîte în cap în biroul meu de la Humanitas.Văzuţi de departe, eram scăldaţi cu toţii în aceeaşi aură de bar­barie.

Acelaşi fenomen de identificare, la altă scară, l-am trăit în urmă cu cîţiva ani la Tîrgul internaţional al cărţii de la Frankfurt. Stăteam pe un fotoliu în stan­dul meu şi priveam, visător, în zare. Halele Tîrgului erau enorme şi oriunde ai fi privit se deschidea o perspectivă neaşteptată. Culoarul pe care l-a deschis atunci privirea mea m-a transportat la 15 metri mai departe, către standul thailandez în care părea că se petrece ceva deosebit. Era lume strînsă laolaltă, cineva vorbea, erau mese multe, aşternute cu feţe de masă, cu gustări felurite, care aşteptau cuminţi terminarea discursului pentru a putea fi devorate. În cîmpul privirii mele a pătruns atunci o "colegă" a mea, directoarea unei edituri bucureştene. Lipsite de apărare, mesele îşi ofereau flancul exterior trecă­torilor. Doamna, extrem de mobilă altminteri, s-a oprit brusc în dreptul uneia dintre ele, afectînd un interes neaşteptat pentru reuniunea editorilor thai-landezi şi pentru domnul care tocmai vorbea. Ochiul meu scormonitor, intrat, prevestitor, în alertă, căpă­tase fineţea unui scaner. Disjuncţia dintre expresia de pe faţa doamnei, împrumutată de la membrii asis­tenţei (privire absorbită, concentrare maximă, interes vădit pentru spusele oratorului), şi jocul mîinilor, care avea logica lui şi care dezvolta o cu totul altă partitură, m-a fascinat. Pe antebraţul stîng, colega mea ţinea o poşetă pe care a mutat-o discret cu mîna dreaptă mai aproape de cot. "Dumnezeule, mi-am zis, te pomeneşti că începe să mănînce!" în dreptul ei, farfuriile şi tacîmurile erau frumos aşezate, iar dincolo de ele, ca într-o redută prost păzită, se odih­neau platourile cu mîncare. Mîna dreaptă a doam­nei directoare a pornit, ridicîndu-se uşor, către mar­ginea mesei ― încordarea mea de voyeur atinsese punctul culminant ―, a odihnit o clipă pe marginea scrobită a feţei de masă, apoi, cu încetinitorul, s-a apropiat de o sticluţă ― am recunoscut de îndată în ea, după siluetă şi etichetă, nelipsitul condiment extrem oriental: Soja Sauce ― cu degetul al treilea al mîinii, prin mici impulsuri delicate, a pus sticluţa pe drum către marginea mesei unde aştepta, cu gura căscată, poşeta care, după ultima mişcare a dege­tului, a înghiţit-o ― hap! ― şi s-a închis, ca prin mi­nune, cu fermoarul. Ce repede se petrecuse totul! Atît de repede încît am simţit nevoia să mă frec la ochi. Cînd i-am redeschis, colega mea continua să asculte cu vădit interes ceea ce spunea domnul din Thailanda şi, după o vreme, părînd edificată, s-a desprins de locul crimei, s-a îndepărtat grăbită către alte zări, minată de proiecte necunoscute mie. Neno­rocirea e că pe mine întîmplarea m-a lăsat într-o stare de adîncă tulburare. Potrivit logicii introiecti-ve descrise mai sus furasem cu neruşinare, cu sînge rece şi cu o remarcabilă dibăcie o sticluţă de condi­mente. Totul pleda pentru asta: eram român, veni­sem în aceeaşi echipă la Frankfurt, eram uniţi, autoa­rea găinăriei şi eu, prin festivalul cărţii şi, în plus, eram amîndoi directori de editură. Mai locuiam şi în acelaşi oraş. "Dar nu tu eşti persoana care a băgat în poşetă, îmi repetam întruna, sticluţa cu sosul de soia! Pentru Dumnezeu, linişteşte-te!" Cu toate aces­tea faptul că eu nu aş fi putut şterpeli în vecii vecilor sticluţa nu avea nici o importanţă. Ceva mai adînc, care venea de dinaintea mea, mă făcea coautor, păr­taş, complice la gestul de rîndaş la care tocmai asis­tasem. Important era că şi ea şi eu trăgeam după noi, acolo şi peste tot în lume, alaiul infinit al frustrărilor venite din 45 de ani de comunism care ne împin­geau, pe unii "mai fini", să furăm o sticluţă cu soia, pe alţii, precum tipii din delegaţia care l-a însoţit pe Ceauşescu invitat la Paris în 1978 de Giscard d'Estaing, să ia tot ce se putea lua, deşuruba, demonta din palatul în care fuseseră primiţi. E drept, nu orice om frustrat fură sau trebuie să fure, dar nu ştiu cum se face că pe lumea asta orice om frustrat care nu fură este asimilat cu semenii lui frustraţi care fură. Iar omul acesta care nu fură termină, printr-o miş­care interioară de o extremă perversitate, să se asimi­leze singur privirii celor care îl asimilează cu semenii săi care fură. Aşa se face că în acel an am plecat de la Frankfurt convins fiind că în bagajele mele se afla, nevăzută, o sticluţă de Soja Sauce. Blestemata de sti­cluţă! Gentuţa cu sticluţa!

 

 

21 octombrie (sîmbătă)

 

A venit ieri de la Freiburg, unde pregăteşte un doctorat cu von Herrmann (Aristotel în gîndirea lui Heidegger) ― Bogdan Mincă. Are 27 de ani, vîrsta lui Flipi, cu care a fost de altfel coleg la şcoală de la 13 la 18 ani. Îl ştiu, aşadar, de copil, mi-a fost apoi student la Bucureşti la Filozofie, unde s-a împrietenit cu Cătălin, iar acum vine să ne vadă la Heidelberg şi să petrecem un week-end împreună. Face parte din mîna aceea de copii excepţionali care află în pri­mul an de facultate cîte ceva despre Platon, Heideg-ger sau Noica, care dau, cuminţi, examene cu tine şi pe care îi regăseşti după licenţă, şcoliţi în Germa­nia, Anglia sau Franţa, tobă de carte, la curent cu ultimele noutăţi bibliografice şi cu care abia mai poţi ţine pasul cînd intri în cotloanele "deceniului feno­menologic" la Heidegger.

La Freiburg, Bogdan a studiat limbile clasice şi îmi amintesc cînd l-am întîlnit într-o pauză de curs la facultate, cu trei-patru ani în urmă: se întorsese de la Freiburg cu o zi înainte, şi în preziua plecării tocmai dăduse un examen de greacă. Pe bancă, în sala de examen, pe studenţi îi aşteptau două pagini: una conţinea un text homeric în greacă şi alta o pa­gină din Aristotel în germană. Textul lui Homer tre­buia transpus în germană, iar cel al lui Aristotel tre­buia readus la loc, în greacă. Studenţii nu aveau voie să consulte dicţionarul. Erau singuri, cu două foi goale, faţă în faţă cu Homer şi Aristot. Bogdan îmi scrie de altminteri din cînd în cînd, de Paşti sau de Crăciun, cîte o epistolă în elină...

A sosit aşadar ieri, zvelt şi plăcut îmbrăcat (facem rapid o trecere în revistă a celor mai bune mărci de pantofi: Todds, Sioux, Clarks, Snipe) şi, cînd intră în casă, am aceeaşi senzaţie ca atunci cînd îl revăd pe Flipi: spaţiul se luminează brusc, intră în vibraţie, iar palpitul acestor "copii", neliniştea lor de cai de rasă, freamătul pe care îl răspîndesc în jur te trimit, toate, la un amplu zvon al existenţei în măruntaiele căreia pare că, prin ei, se pregăteşte ceva, ca în preliminariile revărsării unui vulcan, cînd totul fierbe în vederea izbucnirii finale, a isprăvii care va ţîşni cîndva, îngropînd lumea sub fierbinţeala ei. Spec­tacolul acestui clocot în mers, al acestei promisiuni îl fascina pe Noica atunci cînd ne privea şi îl făcea să exclame, cu o vorbă pe care atunci nu o înţele­geam deloc, "ce frumoşi sînteţi, dragii mei!". Alunec fără să vreau, privindu-i pe Bogdan şi pe Cătălin, în psihologia înduioşat-melancolică a lui Noica cel de atunci, sînt simultan Noica şi ei şi retrăiesc pen­tru o clipă, cu termenii schimbaţi, un scenariu pe care îl ştiu atît de bine. Şi totuşi era mai simplu să fiu eu cel "de atunci" (sau ei "cei de acum"): atunci eram tot doar aşteptare şi primeam, pe cînd acum se aşteaptă de la mine şi trebuie să dau. Şi mă întreb, scotocindu-mă febril prin buzunarele existenţei mele, dacă am ce.

Bogdan a venit cu o cameră video şi, pentru că are veleităţi regizorale, visează în secret că cele trei zile se vor aşeza singure în suita unui film. Îmi spun, totuşi, că trebuie să-l ajut şi că timpul nu trebuie lă­sat "de capul lui". Aşadar, o dată mai mult, ce am eu de dat, confruntat cu această întîlnire dintre fires­cul timpului şi nevoia noastră de a-l struni şi a-l ar­ticula? Dar lucrurile se rînduiesc aproape de la sine, ritmîndu-se pe trei trepte ca tot atîtea ek-staze ale vieţii: gastronomie, joc, filozofie.

Bogdan mă însoţeşte la cumpărături şi alegem împreună un rose din podgoriile freiburgheze, un vin de Baden (excelent, îmi garantează Bogdan, atins în chip vizibil de orgolii locale), care, cădem de acord, va însoţi în mod ideal fileul de Barsch pe care ur­mează să-l pregătesc la cuptor cu sos de vin, lămîie, capere, ulei de măsline şi o lingură de creme fraîche.

Pentru a doua cină, de astă seară, mi-am programat un sote de piept de curcan cu Sherry, legume pre­parate chinezeşte şi un orez Thai parfumat cu ia­somie.

Însă astăzi de dimineaţă am fost cu toţii la Heiligenberg; au venit să ne ia cu maşina prietenii mei heidelberghezi, Ursula şi Gelu, şi am urcat "în mun­te", cam zece kilometri în afara Heidelbergului, în mijlocul unei păduri unde naziştii au inaugurat în 1935, în prezenţa lui Goebbels, un enorm amfiteatru de 13 000 de locuri ("8 000 jos şi 5 000 în picioare"). Amfiteatrul acesta, lăsat astăzi anume în paragină şi scufundîndu-se încet în natură (iarba a năpădit spaţiul dintre gradene precum şi piatra băncilor şi a treptelor ― totul a fost construit în piatră, cu gîn­dul de a obţine o îmbinare de elemente naturale: pă­mînt, piatră, vegetal), a fost prima construcţie "ideo­logică" dintr-o Thingbezvegung, dintr-o mişcare de recuperare a vechilor ritualuri germanice de celebra­re a zeilor în natură, în păduri şi pe vîrfuri de munţi. Modelul pentru o asemenea Veranstaltung era Donnersberg, locul unde se află ruina gotică a unei con­strucţii care era închinată lui Wottan, zeul tunetu­lui şi al furtunii.

Este un soare putred de toamnă, locul e straniu prin amestecul acesta de puritate şi măreţie natu­rală cu impuritatea utilizării lui istorice. Şi, ca şi cum în felul acesta ai putea exorciza Umbra Răului, simţi nevoia să te înstăpîneşti asupra locului altfel, ― prin joc ―, cu gîndul secret că, prin inocenţă şi gratuita­te ludică, spaţiul acesta ambiguu s-ar putea puri­fica. Ce lucru minunat să îţi propui să faci un con­curs de "cine ajunge primul sus", la capătul celor 130 de trepte de piatră care taie amfiteatrul în două, să opui derizoriul jocului gravităţii exaltate a fana­tismului. Şi iată-ne luînd startul de la poalele am­fiteatrului (şi riscînd infarctul) Gelu, Cătălin şi eu, în timp ce Bogdan se pregăteşte, fericit, să filmeze acest happening, nevenindu-i să creadă că are parte de un asemenea "subiect" într-un asemenea decor. Alerg, disperat, pe scări în sus, pentru a-mi demon­stra că nimic nu s-a schimbat, că timpul scurs între mine, cel de la 15 ani ― cînd, în fiecare dimineaţă, ieşeam în curte şi săream gardul pe stadionul "Pro­gresul" din Cotroceni unde alergam şapte ture de stadion (3 km!), animat de imaginea idolului meu spor­tiv de atunci, alergătorul de fond Emil Zatopek ― şi eu, cel de acum, nu are asupra mea nici un efect, că sînt tînăr, nespus de tînăr şi că, prin nu ştiu ce miracol, am evadat de sub regula timpului. Mă su­foc, bineînţeles, după 30 de trepte şi le declar celor­lalţi că în fond eu sînt un "alergător de viteză", în ciuda faptului că avusesem toate aparenţele unui big animal care se rostogolea greoi în sus.

Important e însă că "m-am încălzit": sînt cuprins de o adevărată isterie ludică şi, după ce execut, pe treptele amfiteatrului, provocat de vastitatea spaţiu­lui în care sîntem proiectaţi, cîteva mişcări ritmice care schiţează un soi de ritual al victoriei (m-am de­clarat, desigur, învingător), simt nevoia să dansez. Cobor pe marea scenă din piatră şi pămînt şi, în-frîngîndu-mi senzaţia că enormul semicerc al am­fiteatrului, cu brazii din jurul său şi cu cerul de deasu­pra, se prăvăleşte asupra mea, execut mai întîi cîţiva "paşi de rutină", schiţez cîteva piruete, două-trei sal­turi... Sînt îmbrăcat în "ginşi" negri şi un T-shirt negru peste care este aruncată neglijent, deschisă în faţă, o bluză alb-bej, din bumbac şi in, cu mînecile mari şi bufante. După ce consider că mi-am încheiat încălzirea, îmi scot bluza şi o arunc, demonstrativ, provocator şi dătător de speranţă, în iarba din mar­ginea scenei. Mă îndrept apoi, "cu mers de balerin", sugîndu-mi burta şi încercînd să mă simt cît mai zvelt cu putinţă, către mijlocul scenei. Braţul drept este îndoit în sus, cu palma întoarsă către în afară, oprită, lasciv şi cu degetele răsfrînte, în dreptul frunţii. Acesta e gestul care îmi place mie cel mai mult la balerini: palma adusă în dreptul frunţii şi întoarsă înspre afară, sugerînd că eroul (sau eroina), extrem de sensibil, vulnerabil şi totodată foarte în­durerat, încearcă să se apere de tot ceea ce viaţa re­varsă în clipa aceea peste el. Cînd gestul acesta e făcut de un balerin, este limpede că eroul se luptă cu ceva, cu un element potrivnic care întruchipează răul (fie el balaur, prinţ negru sau altceva de genul acesta) şi care îl supune pe erou unor atacuri repe­tate. Acesta, cu mîna întoarsă în dreptul ochilor, ca şi cum s-ar apăra de o lumină prea puternică, se apleacă ritmic şi graţios cînd în dreapta, cînd în stîn­ga, sugerînd un soi de eschive în faţa vieţii care a căpătat brusc caracterul ameninţătorului. Cînd ace­laşi gest este făcut de o balerină, el are îndeobşte o cu totul altă semnificaţie: eroina îl face cel mai ade­sea cînd este asaltată de declaraţiile eroului şi de ca­racterul lor impetuos (vizibil mai ales din braţele care se strîng brusc la piept şi, de acolo, ţîşnesc tot atît de brusc, întinzîndu-se, larg deschise, către ero­ină). Aceasta pare vădit speriată (dar într-un plan secund, abia sugerat, deopotrivă plăcut impresio­nată) şi, ridicîndu-şi antebraţul în dreptul frunţii, lasă senzaţia că ridică în faţa eroului pavăza refu­zului ei. El este atunci disperat, gestul sfîşietor cu braţele care se avîntă plecînd din dreptul inimii se repetă, iar de partea cealaltă, palma întoarsă în drep­tul frunţii şi a ochilor se agită sugerînd o teribilă sperietură, subliniată de faptul că eroina face mulţi paşi mărunţi cînd în dreapta, cînd în stînga, lăsîndu-ne să înţelegem că ar vrea să fugă, să scape de sub şuvoiul declaraţiilor prinţului, care o înspăimîn­tă şi, deopotrivă, îi fac plăcere. Tot acest balans dreapta-stînga, precum şi mîna devenită pavăză neputin­cioasă conturează acea eschivă pudică de o mare ipocrizie. Bineînţeles că, în cele din urmă, eroina ce­dează, mîna-pavăză e coborîtă din dreptul ochilor şi prinţul o ia în braţe.

Cam acestea erau lucrurile pe care încercam să le sugerez în partitura mea coregrafică, alcătuită deopotrivă şi din cîteva figuri preliminare ― pozi­ţia de pornire avînd ceva falnic în ea: piciorul stîng răsucit cu vîrful în exterior, laba piciorului drept că­zînd perpendicular pe el, cu Călcîiul lipit în scobitura labei piciorului stîng, pieptul bombat şi capul cu bărbia împinsă înainte, privirea senină şi plină de încredere, străbătînd pînă foarte departe şi lăsîndu-ne să înţelegem că eroul nu are nimic de ascuns şi, totodată, că e pregătit pentru fapte deosebite, în sfîrşit braţul stîng răsucit la spate, odihnindu-se uşor cu vîrful degetelor pe partea dorsală a şoldului drept, în timp ce braţul celălalt, ca o acoladă obosită şi las­civă, ţîşneşte în sus, atingînd în treacăt urechea şi frîngîndu-se din poignet, ca lujerul unei crizanteme îndoit sub greutatea corolei. Din această poziţie îmi luam avînt şi executam cîteva salturi succesive, că­zînd mereu pe vîrful piciorului drept, cu cîteva mici amortizări repetate. De aici puteam intra apoi fără probleme în figura pe care deja am descris-o, cu antebraţul în dreptul frunţii şi cu tremurul neliniştit dreapta-stînga. Am recoltat cîteva aplauze din par­tea prietenilor, destul de anemice, mi s-a părut, în raport cu calitatea prestaţiei.

Cînd am revenit acasă, cuprins de remuşcări în faţa recentelor mele histrionisme, le-am citit, lui Cătălin şi Bogdan, cîteva pagini ― despre "cod" în filozofie, despre sensul "existenţial" al jurnalului, despre revenirea în trecut ― palid symposion compensativ, menit să răspundă, în alt plan, la destră­bălarea mea ludică de la Heiligenberg.

 

 

23 octombrie

 

Pînă unde se poate împinge sinceritatea în scris? Pe de o parte, sinceritatea dă forţă scrisului, pe de alta, folosită fără limită, poate respinge pe cititorul care nu e dispus să împărtăşească cu autorul toate experienţele pe care acesta i le propune şi i le dez­văluie. Există, altfel spus, un tip de intimitate în care cel ce scrie nu e bine să pătrundă, pentru simplul fapt că e vorba de o intimitate absolută, care iese din orice relaţie şi pe care nu eşti dispus (şi nu ai de ce) s-o împarţi cu altul împărtăşind-o. În acest sens, Freud, de pildă, a eliberat intimul, dar deopotrivă l-a şi agresat. Ultimul roman al lui Houellebecq (Platformes) ― dacă se mai poate vorbi, cu acest torchon literar, de roman şi literatură ― practică dezin­voltura intimului: din zece în zece pagini (cel puţin pînă o întîlneşte pe Valerie), eroul se masturbează. Problema nu este că Houellebecq ne transmite prin intermediul eroului său că se masturbează sau că toţi oamenii (şi noi laolaltă cu ei) se masturbează; problema e că acest lucru nu merită comunicat, el nefăcînd parte dintre acele lucruri care pot fi aduse, cu oarece folos, pe tipsia de experienţe comune ale umanităţii: e un intim care nu comunică şi care nu realizează comuniune. Tot aşa cum eu nu mă simt solidar cu restul omenirii cînd mă duc la closet sau cînd aflu, în calitate de cititor, că autorul s-a dus la closet. Ca să zic aşa, îl priveşte, în timp ce pe mine nu mă priveşte defel.

Contrapunct. Concepţia lui Kant despre salivaţie, transpiraţie şi masturbaţie. Kant credea ― pe prin­cipii metafizice, evident ― că trupul trebuie, cu ex­cepţia celor două funcţii de evacuare, să-şi conţină, menţină etc. interioritatea în vederea unei homeostaze perfecte. Altfel spus, să nu cedeze din substan­ţele pe care le conţine. "Să nu scuipi!" nu era, de aceea, un comandament al bunei purtări, ci al unui principiu de sănătate conştient de el. Secreţiile orga­nismului trebuie păstrate în circuit şi nu evacuate. În consecinţă, nu e bine nici să transpiri. Şi cînd, în faimoasele sale plimbări cronometrate, Kant simţea cel mai mic început de transpiraţie, făcea imediat o haltă sub un pom şi îşi relua doar după cîteva mi­nute deambularea. Evident, cea mai preţioasă era substanţa spermatică. Ea trebuia păstrată cu sfinţe­nie în interiorul corpului. Risipirea ei echivala cu o sinucidere în etape discrete, diminuare a forţei vitale şi a facultăţii de judecare. Căsătoria şi, în genere, fe­meia nu aveau ce căuta în viaţa unui filozof. Cît de­spre masturbaţie... Ea era echivalată cu păcatul su­prem şi împingea trupul în paragină extremă. Kant nu-i pomeneşte niciodată numele şi cînd se referă la ea o face prin perifraze. Ce-ar fi resimţit oare, citind best-seller-ul masturbatoriu al lui Houellebecq?

În sfîrşit, o ultimă perspectivă, de astă dată cu conotaţie "politică", asupra masturbaţiei.

În 1988, Andrei Pleşu îi trimite secretarului de partid pe Bucureşti cu propaganda şi cultura ("to­varăşul Croitoru"?) o amplă scrisoare pe tema "aşa nu mai merge" (maşinile de scris trebuiau înregistra­te la miliţie, orice contact cu străinii era interzis etc). Răspunsul "organelor" este o maşină a Securităţii care i se postează în faţa casei, cu program non-stop, în trei schimburi. În "schimburi" sînt cînd doi "lu­crători", cînd unul singur; în genere, flăcăi ce se plic­tiseau de moarte, "coansaţi" în cîte o "Dacie" vreme de opt ore. Andrei, la rîndu-i, nu foarte în apele lui, stă în casă şi citeşte Shogun, un roman-fluviu cu in­trigă japoneză medievală, foarte la modă atunci. Şi, din cînd în cînd, îşi supraveghează supraveghetorul. Iese pe scara interioară a apartamentului, prevăzută cu o lucarnă care-i oferă o perspectivă neaşteptată asupra tipului aflat în maşină: pe scaunul din dreap­ta, deschis şi cu faţa în sus, romanul Shogun. Tînărul securist lăsase o clipă romanul din mînă ("ne uneşte aceeaşi lectură", s-a gîndit o clipă Andrei) şi se mas­turba de zor în maşina trasă pe trotuar, privind, hăi­tuit, în toate părţile.

 

 

2 noiembrie

 

După vizita făcută într-o zi de septembrie în Rombachweg pe urmele trecutului heidelberghez din anii '80, i-am scris lui Andrei un e-mail în care îi povesteam ce comoţie provocase în mine reîntîlnirea cu cei care fuseserăm atunci. Cu el trăisem timpul acela şi pesemne că atunci ajunseserăm să fim cel mai aproape unul de celălalt. Scriindu-i, îl convo­cam în fond, nostalgic şi comemorativ, din străfun­dul afecţiunii mele pentru el, către împlinirea noas­tră de atunci. Mi-a răspuns astăzi, iar rîndurile lui mi-au încălzit inima şi totodată m-au întristat ca o după-amiază de duminică.

 

"Era inevitabil ― în calitatea ta de «nostolog» ― să recuperezi Rombachwegul de-acum 20 de zăpezi. Îmi amintesc şi eu fiecare detaliu al vieţii noastre de atunci: romanticele tale spitalizări, în timpul cărora erai, une­ori, stingherit de aspectul meu de Gastarbeiter meri­dional, desanturile comune prin magazine în care mă înţoleai cu forţa, prietenii episodici (Ursula, soţul şi fiul, doctorii proaspăt azilaţi, cu nevasta aia crocantă, fami­lia din Karlsruhe, cu fiul zărghit, incapabil să piardă la «Yams»), escapada pariziană, masa cu Horia la mensa, plonjonul experimental la un film porno, în timpul căruia tu ai adormit, Scarsdale-ul şi cîte şi mai cîte. Eşti sigur că ― dincolo de farmecul retro ― vîrsta aceea trebuie regretată? În ce mă priveşte sînt invidios numai pe tim­pul pe care îl aveam atunci dinainte şi pe care acum nu-l mai am. Pe scurt, regret că nu mai am astăzi viitorul de atunci. În rest, desigur că noi, în ipostaza 1983, am murit. Dar nu simt nimic special dinaintea acestui mor­mînt deschis. Nu ştiu nici eu de unde îmi vine forma asta de răceală. Poate din visul acela straniu pe care îl povesteşti undeva în Jurnal: îţi apăream îmbrăcat ele­gant, cu o mină afabilă, dar mort. Mă întreb uneori dacă nu cumva ai visat însăşi firea mea, pecetea ei. Dacă nu cumva sînt ceremonios şi mort, cordial şi cu inima rece.

Eşti, totuşi, dintre cei foarte puţini care mi-au fisu­rat răceala, pînă într-atît încît pot fi capricios, gelos şi frustrat ca o gagică. Mă bucur că îţi merge atît de bine la Heidelberg şi, deşi nu crezi, admir furorul tău heideggerian. Sigur că e «dement şi inutil»! Dar am sfîrşit prin a vedea în asta o virtute, pentru care te invidiez. Cu adevărat dement şi inutil e modul cum îmi umplu eu zilele. Continui să risipesc fiecare secundă şi să nu adun decît ceea ce se adună de la sine, în arbitrarul unor zile oarbe."

 

Andrei este pesemne cel mai vesel om trist pe care l-am cunoscut vreodată. Viaţa alături de el pare în­totdeauna o pictură făcută cu pastă groasă, opusul absolut al imaginilor îndelung vernisate, misterioase şi melancolice. Numai că bucuria taclalei, aparenţa dăruirii integrale în ceremonialul petrecerii, indis­creţia trăită şi justificată ca refuz al ipocriziei, în sfîrşit, senzaţia pe care o lasă neavizaţilor că trăieşte ca o mănuşă întoarsă, maschează de fapt un eu dis­tant, enorm de pudic şi lesne de rănit. De aceea, cînd scrie, se evită şi tot ce îşi are originea în intimitatea fiinţei lui este deturnat către un registru impersonal. Jurnalul de la Tescani este un concentrat de inteli­genţă, rafinament şi stil, dar nimeni nu va găsi în el nici măcar urma unui drum către sufletul lui An­drei. Autorul unui document presupus confesiv nu există acolo ca individ. Îmi imaginez uneori, pe fon­dul acestei inhibiţii întreţinute, o spovedanie a lui şi o bănuiesc devastatoare.

M-am întrebat de nenumărate ori dacă, dincolo de experienţa unică pe care am trăit-o laolaltă (cea cu Noica), de reperele împărtăşite ale unei morali­tăţi sociale şi de un anumit mod pofticios de a trăi viaţa, mai există ceva care, stilistic, ne-ar putea uni. Pentru că tipologic nu se poate imagina ceva mai nepotrivit decît el şi cu mine. Adevărul este că, dife­riţi fiind, ne-am trăit unul pe altul ca spectacol şi că fiecare dintre noi a fost, presupun, capabil să preia de la celălalt, fără ca neapărat să o recunoască, su­gestia pentru o componentă a existenţei care îi lip­sea. Dacă datorită lui am cîştigat enorm în planul expresiei, eliberîndu-mă ludic şi atingînd, în inte­riorul însuşi al naturii mele crispate, acel grad de cabotinism fără de care comunicarea socială şi scri­sul de o anumită factură nu sînt cu putinţă, Andrei, în schimb, a trăit, cred, prin mine o anumită cădere în gravitate pe care formal nu a experimentat-o şi pe care la mine, temîndu-se de ea, a ironizat-o.

Hazul acestei prietenii născute din diferenţă este cu atît mai mare cu cît, de cînd mă ştiu, mi-am cău­tat prietenul care să însemne altul meu identic. Ce crîncene prietenii visam în adolescenţa mea! Cît de tare mi-am aşteptat, asemeni lui Ghilgameş pe Enkidu, fratele de cruce! După ce Noica a hotărît, ca într-o căsătorie care se pune la cale peste capetele celor direct implicaţi, că "urmează să ne împriete­nim" şi ne-a pus, aşa zicînd, în faţa faptului împli­nit (într-o zi de duminică, în apartamentul din Berceni în care locuia la sfîrşitul anilor '60, ne-a adus pe unul în faţa altuia declarîndu-ne prieteni), şi eu şi Andrei am continuat să ne căutăm în chip spon­tan asemănătorii. Atît cît i-am găsit, fiecare, n-am făcut decît să ne contemplăm prin ei, încă o dată, nepotrivirile. Distanţa dintre noi devine şi mai vizi­bilă prin ceea ce ne-am ales, separat, ca prieteni. (Sin­gurul nostru prieten comun a fost Horia Bernea.)

Dacă nu am reuşit niciodată să ne dezbinăm prin însăşi neasemănarea noastră, ne-au dezbinat în schimb opţiunile în prietenie ale celuilalt.

Misterios rămîne, oricum, acest lucru: bombănindu-ne şi plîngîndu-ne unul de altul, ne-am pre­ferat pînă la urmă celor cu care, mai mult sau mai puţin, semănam. Uneori îmi spun: cum poate să în­capă într-o relaţie atîta diferenţă? Dar tocmai asta este splendoarea prieteniei mele cu el: îl pot iubi "aşa cum e". Ceea ce înseamnă: diferit de mine.

 

 

3 noiembrie

 

Despre pudoarea filozofilor, incapabili să prelu­creze în discursul lor iubirea şi să-i asigure acesteia "în sistem" un loc pe măsura celui pe care ea îl ocupă în viaţa lor.

În cea de a doua scrisoare de îndrăgostire pe care Heidegger i-o scrie Hannei Arendt în 21 februarie 1925, citim: "De ce iubirea este de o bogăţie fără pe­reche printre celelalte posibilităţi acordate fiinţei uma­ne şi cum se face că ea rămîne o suavă povară pen­tru cei pe care îi atinge? Răspunsul e simplu: pentru că, iubind, ne preschimbăm în obiectul iubirii noas­tre rămînînd totodată noi înşine."

Un an mai tîrziu, Heidegger redactează Sein und Zeit. Sintagma "posibilităţi ale fiinţei umane" devine aici una pur tehnică şi s-ar putea la rigoare spune că tratatul heideggerian este o analitică a posibili­tăţilor Dasein-ului. Cu toate acestea, posibilitatea "de o bogăţie fără pereche printre celelalte posibilităţi acordate fiinţei umane" este total absentă dintr-o carte care are tocmai aceste posibilităţi ca obiect. S-ar putea răspunde că ea este asimilată existenţialului Befindlichkeit, "situarea afectivă", care este una din­tre ipostazele privilegiate ale deschiderii Dasein-ului în lume. Şi totuşi! Cuvîntul Liebe nu apare nici măcar o singură dată în cele 600 de pagini standard ale celebrissimului volum, ba mai rău, e pomenit, înlăun-trul unei enumerări, într-o notă de subsol de la pa­gina 190. Filozofia are, aşadar, voie să pătrundă într-un discurs amoros şi să contribuie la alcătuirea lui (pasaje întregi din declaraţiile făcute "domnişoa­rei Arendt" sînt scrise în cel mai crîncen "cod heideg-gerian"), în vreme ce amorul dă rău într-un discurs filozofic şi trebuie, în consecinţă, ignorat. Dar de ce?

 

 

7 noiembrie

 

Am instituit un cod de manifestare pentru solu­ţii deosebite găsite în timp ce revizuim textul. Uimi­rea şi stupoarea încîntată în faţa unei soluţii inspi­rate sînt marcate de o lovitură cu palma peste frunte şi lăsarea pe speteaza scaunului, paralel cu scoaterea lentă a ochelarilor, pentru a-l fixa pe celălalt şi a citi pe faţa lui admiraţia în faţa geniului propriu. Cel mai frumos este cînd palma dată peste frunte nu e însoţită de mima admirativă a celuilalt şi cînd ges­tul cade astfel în gol. Cel care, auto-admirativ, şi-a tras o palmă peste frunte începe atunci, enervat, să-i explice celuilalt cît de rafinată e soluţia propusă şi de ce anume ea trebuie împărtăşită pe loc.

Cînd acordul celuilalt e smuls şi el consimte la ingeniozitatea formulării, se pretinde în mod sim­bolic o bere, care provine din lada de pe terasă şi care oricum va fi băută la masa de seară (neapărat o Hefeweizen). Distincţia omologată în felul acesta în final se numeşte "bere cu palmă".

Pentru a ieşi de pe terenul gratuităţii şi a da un sens real expresiei "a da o bere" s-a instituit, ca dis­tincţie supremă, "bere cu palme la restaurant". Celă­lalt, o dată ce a acceptat că soluţia este genială şi dis­tincţia trebuie acordată, trebuie să dea Hefe-le la o bodegă din apropiere, cîndva seara sau a doua zi.

"Bere cu palme la restaurant" a fost acordată o singură dată: cînd, pentru propoziţia de la p. 374 ― Das faktische Dasein existiert gebiirtig, und gebϋrtig stirbt es anch schön im Sinne des Seins zum Tode ― am propus: "Dasein-ul factic există născîndu-se me­reu şi născîndu-se el deopotrivă moare deja, în sen­sul că fiinţa sa este fiinţă întru moarte."

Mai există şi o distincţie "de parcurs", cînd celă­lalt întăreşte formularea propusă în traducerea exis­tentă prin exclamaţia "sculptură!". În acest caz se recunoaşte că fraza germană a lui Heidegger a fost impecabil turnată în română, că nu mai e nimic de discutat şi că se poate trece mai departe.

Înaintăm tîrîş-grăpiş în textul lui Heidegger, prin­tre "sculpturi" şi "beri cu palme".

 

 

10 noiembrie

 

Astăzi a fost o zi de graţie: am fost la Todtnauberg, lîngă Freiburg, să văd die Htitte, "cabana" lui Heidegger.

N-am avut niciodată un apetit special pentru "pe­lerinaje culturale" şi n-am crezut că te poţi apropia de fiinţa a ceea ce se numeşte îndeobşte un "geniu" venind din exterior, pipăindu-i bastonul, masa de lucru, pipa sau orice alt obiect de genul ăsta care făcea parte din intimitatea cotidiană a "marelui om". Tot alaiul acesta de obiecte "sacrate", care ocupă apoi un loc într-un muzeu sau se vînd la licitaţie uneori pe sume fabuloase, capătă sens numai dacă întreţin un raport esenţial cu "fapta culturală" şi dacă pen­tru tine, cel care le priveşti, ele continuă să fie pro­iecţia interiorităţii celuilalt şi a lumii din care au fă­cut cîndva parte. La ele nu se ajunge îndeobşte decît printr-un detur afectiv, care nu poate să apară decît în urma unui contact îndelungat cu fiinţa vie a auto­rului şi cu performanţa sa. Fără acest sympathein, fără acest Mitgefühl, iară această "co-simţire", care creează trasee interioare între tine şi obiectul entu­ziasmului tău nu se poate trece, în orice contact cu exterioritatea unui personaj important, dincolo de exterioritatea însăşi şi de categoriile precare ale turis­mului cultural. Într-un fel, în asemenea cazuri se re­petă deosebirea dintre un pelerinaj, în care cel ce se duce şi vede este locuit de credinţă, şi o plimbare de vacanţă într-un loc sacru, al cărei unic mobil este curiozitatea. Într-un caz se pipăie o întrupare, în ce­lălalt se merge pe urmele unei anecdote. Cînd intru în camera de la Păltiniş a lui Noica, eu văd în palto­nul lui, pe care după fiecare plimbare împreună prin pădure i-l scoteam grijuliu şi îl atîrnam în cuier, alt­ceva decît vede un vizitator care intră astăzi în ca­meră şi căruia i se spune "acesta e paltonul lui Noica". Şi chiar şi pentru cel care, fără să-l fi cunoscut, şi-a investit viaţa în înţelegerea gîndului lui, "paltonul lui Noica" înseamnă altceva decît pentru cel care intră în cabană ştiind doar că Noica a fost "un mare filozof".

Îmi amintesc în acest sens de cele spuse de Niky M. privitor la vizita pe care i-o făcuse lui Heidegger în locuinţa lui din Freiburg, prin anii '60, împreună cu Marin Sorescu şi Ioan Alexandru. Sorescu s-a aşe­zat într-un fotoliu şi a rămas pe întreg parcursul vi­zitei mut şi nemişcat, perfect onest în placiditatea lui, pentru că nu avea nici ce să spună, nici în ce limbă să spună. Venise, ca să spun aşa, "adus de cei­lalţi" şi aştepta pesemne conştiincios sfîrşitul vizitei pentru a fi luat de acolo şi dus în altă parte. Ioan Alexandru a intrat în schimb în casă ca într-un tem­plu, păşind pe vîrful picioarelor şi cu mîinile împre­unate.

În Caietele lui Cioran din epocă este consemnat faptul că, ajuns în faţa lui Heidegger, ar fi îngenun­cheat. Niky nu confirmă, dar, oricum, faptul că lu­crurile au ajuns aşa la Cioran e semnificativ, şi dacă ele nu sînt exacte sînt oricum adevărate. Sigur e că atunci cînd Heidegger s-a urcat pe un scăunel să ajungă la un raft mai înalt al bibliotecii, Ioan Ale­xandru s-a postat în spatele lui Heidegger, tremură­tor şi vibrînd tot de angoasă, înconjurîndu-i, cu bra­ţele deschise în aer, conturul siluetei, gata oricînd să intervină şi să-şi prindă la o adică în braţe zeul în cădere.

În timp ce Sorescu nu-l vedea pe Heidegger vă­zîndu-l chiar, Ioan Alexandru trăia doar în iluzia că îl vede. El era îndrăgostit de un zeu la al cărui altar nu slujise niciodată şi, dacă e să judec după o scan­daloasă traducere pe care a publicat-o în Luceafărul, după vizita sa acolo, a micii scrieri Aus der Erfahrung des Denkens ("Din experienţa gîndirii"), în care nici un cuvînt sau o idee nu se potrivea cu originalul, el nu făcuse decît să-l încarce pe Heidegger cu un con­ţinut complet străin de acesta, provenit, prin escavare, din propriile sale deliruri poetice în marginea cuvîntului incert de fiinţă. El credea, în bolboroseala lui, că îl întîlnise pe Heidegger şi tot ce făcea acum avea aerul unui "ca şi cum" lipsit de orice acoperire, în vizită la Heidegger, Ioan Alexandru era ca răţuşca din experienţele lui Lorenz, care deschide ochii la naştere asupra unui pantof tras cu sfoară şi pe care apoi îl urmează fidelă crezînd că este raţa-mamă.

Aşa stînd lucrurile, cred că vizita mea la Todtnauberg s-a produs exact atunci cînd îşi dobîndise sensul: abia acum, cînd Sein und Zeit, demontat ca uriaşul motor al unei rachete interplanetare, piesă cu piesă, şi apoi reasamblat, prin chiar actul tradu­cerii ca suprem argument al înţelegerii lui, îşi des­chisese cu un scîrţîit prelung porţile zăvorite atîta vreme lăsînd să se facă văzută cea mai cristalină con­strucţie a filozofiei din cîte se întîmplaseră vreodată, abia acum aveam de ce să vreau să văd circumstan­ţele în care se întrupase spiritul celui care fusese autorul acestei isprăvi. Vreau să spun că numai aşa ele puteau începe să-mi vorbească, numai aşa se pu­teau întoarce, pentru a le spori şi înviora, asupra sen­surilor descărnate ale operei care, la rîndul ei, mi le lumina făcîndu-le în alt fel inteligibile.

Am plecat, aşadar, dis-de-dimineaţă, urnit în­tr-acolo de bunăvoinţa unui personaj extrem de pi­toresc, care a venit de la Koln să ne ia cu maşina, pe Cătălin şi pe mine: doctorul Augustin Ostace. Nu ştiu cum a aflat că urma să vin în Germania, dar într-o bună zi m-a sunat la Heidelberg şi mi-a pro­pus, animat de o credinţă nestrămutată în "impe­riul Spiritului", pe care îl invoca la tot pasul, această "excursie culturală". I-am mulţumit, am acceptat şi am aşteptat, curios şi puţin angoasat, să văd pe cine anume hotărîseră zeii să-mi trimită pentru împlinirea acestui transport iniţiatic. Ei bine, omul era un nă-săudean de-al nostru, fugit în 1988, pe sub gloanţele grănicerilor români, prin Iugoslavia şi ajuns mai apoi în America. În urmă cu cinci ani ― n-am mai stat să descîlcesc de ce ― s-a strămutat în Germania. "Eu mi-s american, din Los Angeles, neamţ din Kioln şi român din Năsăud", repetă periodic. Este extrem de bine dispus, are ochii larg deschişi către toate ză­rile culturale şi poate în orice clipă să spună ceva definitiv despre greci, Averroes, Hegel, Tübingen, americani, Nietzsche, religii orientale şi ţăranii din împrejurimile Năsăudului care cerşesc sau fură la Paris, la Londra sau în Irlanda, după care se întorc demni şi bogaţi în satul lor, invidiaţi şi respectaţi de toţi, pildă vie pentru următorul val care invadează Occidentul şi care se străduieşte să-l imite şi să-l întreacă pe cel dinainte. Omul e bun şi generos, are portbagajul plin cu sandviciuri, termosuri cu cafea, doze de bere şi sticle de whiskey, aparate de foto­grafiat şi o cameră video performantă şi, deloc de neglijat, căci sînt anume puse acolo pentru această importantă zi, ca mici obiecte magice care urmează să ne introducă la momentul potrivit în "imperiul Spiritului", un exemplar din Sein und Zeit şi Dicţio­narul heideggerian al lui Ingwood.

La Freiburg, în biblioteca Universităţii, cu cinci etaje şi dotări de vis (ordinatoare pe toate mesele, ca­bine cu magnetoscoape pentru casete video etc. etc), ne aşteaptă Bogdan Mincă, fericit să fie călăuza noas­tră pe urmele lui Heidegger la Todtnauberg şi Frei­burg. Drumul către Todtnauberg (cam 20 km din Freiburg) este pe alocuri surprinzător de asemănă­tor cu cel spre Păltiniş; aceeaşi şosea urcător-serpen-tinată, aceleaşi deschideri vaste către văi şi povîrnişuri, aceleaşi perdele de brazi, acelaşi cer lipsit de echivoc. Todtnauberg e un sat de munte, cu stive de lemne frumos aşezate în faţa fiecărei case, rînduit de o parte şi alta a drumului, în fundul văii, şi cu cei doi versanţi superb deschişi şi pierzîndu-se în zare. În partea de sus a versantului din dreapta drumului, cum urci, camuflată pe fundalul unui mănunchi de brazi, se vede, mică, pricăjită, total inaparentă, cele­bra Hütte, "cabana". Nici un drum nu duce la ea şi trebuie să ieşim din şosea şi să o luăm, pieptiş, în sus, prin zăpadă, pentru care sîntem total nepre­gătiţi, pentru că jos, în Freiburg, ca şi la Heidelberg şi pe tot drumul era uscat ca în palmă. Urcăm, ţinînd cabana sub ochi, şi de sub zăpada călcată de noi, acum prima dată, se ivesc iarba şi pămîntul. Este o zi neaşteptată pentru luna noiembrie, cu un soare dezlănţuit, orbindu-ne în drumul nostru şi muind pe alocuri zăpada. Ne apropiem şi caut din ochi jgheabul dintr-un trunchi de copac, cu un fir din iz­vorul muntelui care curge necontenit în el, jgheab pe care îl ştiu dintr-o fotografie publicată în mono­grafia lui Biemel de la Rowohlt, în care Heidegger, cu basca pe cap, stă în dreptul firului de apă, cu o găleată în mînă, privind potolit spre aparat. "Caba­na", văzută de aproape, este şi mai sărmană decît apărea de jos: este o cutie de 7/6 m, teşită, cu latu­ra sudică a acoperişului căzînd direct pe pămînt, cu trei ferestruici pe peretele vestic şi cu o uşă care se înalţă deasupra a două trepte de lemn, pe peretele nordic. Acoperişul, ca şi pereţii sînt îmbrăcaţi în solzi de şindrilă, care coboară pînă la brîul scund de piatră pe care se sprijină cabana. În spatele casei e pădurea, în faţa ei se deschide, uriaşă, valea cu ver­santul de vizavi (unde e pîrtia pe care Heidegger schia), în dreapta şi în stînga nici o casă, cît vezi cu ochii. "O casă de o sărăcie desăvîrşită, ne spune Bog­dan, dar cu o privelişte de prinţ." Aici se retrăgea Heidegger, cîteva luni pe an, cel mai adesea singur, să lucreze. "S-a lucrat enorm aici, enorm", adaugă apoi Bogdan, aproape pentru sine.

Cum să nu mă gîndesc, privind locul, la izolarea lui Noica de la Păltiniş? Îi simt pe amîndoi ca pe niş­te mari animale, ieşite din scara omenirii, făcînd un pas înapoi, un singuratic şi înfricoşător pas înapoi, căutîndu-şi bîrlogul, ca o fiară care se pregăteşte să nască, pentru a obţine condiţia exterioară a înşu­rubării în propriul lor gînd. Cît de mult trebuie să ai în tine ca să vrei atît de puţin de la ceea ce este în afara ta?

Mă uit la biata Hütte şi mi se pare că ceea ce văd este o lecţie pură de fenomenologie. Pe vremuri, în Jurnalul păltinişean, îl înţelesesem pe Noica ― aple­cat peste ultimul sistem ontologic al lumii, mîncînd pîine cu gem pe un ziar şi trăgînd dintr-o pipă um­plută cu tutun de ţigări Carpaţi ―, cu o vorbă din Jurnalul lui Kierkegaard care spunea că divinul intră în lume îmbrăcat în haine umile. Acum, cu cabana umilă a lui Heidegger, mi se părea că am în faţă tema însăşi a fenomenologiei. În tot ce a scris, Heidegger s-a ocupat de un singur lucru: de ceea ce apare as-cunzîndu-se. El însuşi apărea, cu sărăcia acestei Hutte, ascunzîndu-se. Viaţa oricărui mare gînditor este un camuflaj. Ei trec prin lume purtînd cu ei o măreţie care nu se vede. Niciodată spectacolul gîndirii nu se vede; însăşi strălucirea lui este o garanţie pentru in­vizibilul ei. El nu intră în ordinea lumii obişnuite şi de aceea oamenii nu-l pot percepe. Aşa cum cei de la Păltiniş au crezut o vreme că Noica este "fri­zerul staţiunii", iar apoi, cînd au aflat că nu e, nu au mai ştiut ce e, la fel cabana lui Heidegger îl identi­fică pe acesta ascunzîndu-l. Deşi drumul pe care îl părăseşti cînd vrei să urci pieptiş spre Hütte se nu­meşte "Martin Heidegger Weg", nimeni, în sat, nu ştie cine e Heidegger şi unde e cabana lui. Aflaţi la poalele colinei, am întrebat pe cineva care trecea, dacă ştie să ne arate coliba. Keine Ahnung, a fost răspun­sul. Ei bine, de la acest "habar n-am", care stă ca un nimb de ignoranţă peste fiinţa lucrurilor celor mai importante, pleacă fenomenologia. Iar "lucrul" cel mai important care ne "înconjoară" şi despre care, întrebaţi ce e, noi dăm din umeri şi spunem keine Ahnung, "habar n-am", este însuşi faptul de a fi (das Sein).

Brusc inflamat de această revelaţie, încerc să o îm­părtăşesc celorlalţi: perorez în faţa cabanei, Cătălin a scos camera video din sacul lui Bogdan (cea a dr-ului Ostace nu mai are baterie), drul Ostace, cu o şep­cuţă de tenisman pe cap şi cu un vindiac siniliu ca cerul, pe care scrie cu litere mari The Giants (con­trastînd de altminteri flagrant cu silueta stăpînului lui), stă lîngă mine, pîndind să fie în cadru, şi îmi soarbe cuvintele. Simt că îmi pierd şirul, nu mai ştiu ce spun şi ce vreau să spun şi în clipa în care îl aud pe doctor că oftează privindu-mă cu ochii lui albaştri şi umezi de emoţie culturală, "Ah! Imperiul Spi­ritului", mă zăpăcesc complet şi mă simt ca o muscă mare care intră în derivă cînd e surprinsă de un jet de flit.

Îl rugasem pe Bogdan să ne pregătească, pentru a nu veni cu mîna goală aici, o mini-conferinţă despre "Aristotelul lui Heidegger". Bogdan stă lîngă jghea­bul cu firul de apă, iar noi sîntem rezemaţi de trun­chiurile copacilor din jur. Ascult, în timp ce cuprind cu privirea vastitatea peisajului din faţa mea şi fac efortul să îl fixez în mine, să-l iau cu mine ca pe o provizie menită să mă apere o vreme de uitarea care se va instala curînd în mine. Apoi privirea îmi co­boară pe colţul de stîncă pe care îmi sprijin un picior, pe muşchiul verzui-otrăvit care îi acoperă muchea, pe smocurile de iarbă care străpung zăpada, pe albia minusculă săpată de firul de izvor şi care se pierde jos, în vale. Bogdan ne vorbeşte despre Raportul Natorp, un text pe care Heidegger l-a scris în 1922, în atenţia lui Paul Natorp, profesor la Marburg, care îi ceruse lui Heidegger să-i expună rezumat proiec­tul lui de gîndire. Raportul e documentul cel mai im­portant pentru a înţelege în ce măsură pasaje din Etica nicomahică, Metafizica şi Fizica au reprezentat Anstoss-ul, "impulsul", care l-a pus pe Heidegger pe drumul "facticităţii" ca matcă autentică a filozofiei. Bogdan citeşte, vădit emoţionat, asemeni unui ac­tor căruia i-a venit rîndul să intre în cadru. De alt­minteri este din plin pe scenă (şi-a pregătit intrarea legîndu-şi discret înainte o băsmăluţă în jurul gîtu­lui), în cel mai magnific decor al gîndirii şi lectura pe care o face ― cu glasul nesigur, grăbit, pentru că are acea ruşine juvenilă în faţa produsului propriu ― este un gest de pietate, este o scurtă rugăciune cul­turală pe care unul dintre noi o murmură şi ceilalţi o ascultă în tăcere.

Care a fost brînciul ontologic pe care i l-a dat Aris­totel lui Heidegger? Răspunsul e neaşteptat de sim­plu şi greu de sesizat în amploarea consecinţelor sale: ideea că sensul originar al fiinţei nu trebuie cău­tat în orice fiinţare de pe lumea asta, ci precumpă­nitor în fiinţarea care este produsă pentru a fi apoi folosită în cadrul îndeletnicirii şi al preocupării. Ce anume este un lucru, care este esenţa sa, care este felul lui de a fi şi fiinţa sa ştie cel mai bine tocmai cel care îl produce, tocmai pentru că el are în minte în permanenţă, din clipa prefigurării lui şi apoi pe tot parcursul producerii, eidos-ul lui, aspectul lui, forma lui finită, păstrată şi adeverită în final de pro­dusul însuşi. Toată teoria "ustensilităţii" din Sein und Zeit, care reintegrează "obiectul" neutru al ontolo­giei tradiţionale în spaţiul unui "a fi" legat de me­nirea funcţională (pentru om nimic nu este fără să fi fost interpretat în prealabil la nivelul unui "la ce bun"), îşi află sursa aici. "Grija", această supremă "categorie" a non-indiferenţei (aşa am înţeles-o la primul contact cu S. u. Z. şi aşa o înţeleg şi acum), este o siglă a omului care nu-l poate înţelege pe "a fi" decît plecînd de la fiinţarea produsă şi integrată în sfera preocupării cotidiene. Iar în raport cu această lume a "fiinţării produse" (scaun, bicicletă, pix sau rachetă), care poartă în ea marca interpretării şi a rostului utilitar, omul se defineşte ca acest personaj agitat, veşnic "pe drum", ca Aussein auf, ca ieşire din sine şi ca "fapt de a avea întotdeauna ceva de făcut", cum traduce Bogdan.

Paginile lui Bogdan sînt minunate prin rigoarea şi onestitatea lor "hermeneutică". Mi-ar plăcea să trăiesc din nou aşa, numai aşa, într-un etern Păltiniş reînviat, la "4 000 de picioare deasupra omenirii", deasupra a ceea ce atunci credeam că este doar mlaş­tina politică a locului şi care acum aduce, în linii mari, cu o cloacă planetară. Să mă mut, cum ar zice drul Ostace, "în imperiul Spiritului". Îi promit lui Bogdan că în martie, cînd va reveni pentru o vreme în ţară, îi voi arăta Păltinişul, pe care el nu-l ştie, şi, împreună cu cîţiva prieteni tineri, vom "filozofa" laolaltă omagiindu-i pe toţi gînditorii care au gîn­dit dintr-o cabană.

Coborîm în Freiburg şi ţin să văd casa lui Heideg-ger din Rothebuckweg. Fără să stea mult pe gînduri, drul Ostace sare din maşină, cu camera pe umăr, ca un vînător care a prins urma vînatului. "Care el", întreabă decis. În clipa următoare este în curtea casei, locuită acum de nepotul lui Heidegger, filmînd febril. Cătălin se ascunde în maşină, Bogdan şi cu mine traversăm îngroziţi şi ne îndepărtăm de locul în care năsăudeanul nostru tocmai "a violat" un spaţiu privat. "Pînă la urmă, observ, noi sîntem pudici şi civilizaţi, dar deocamdată, datorită lui, aceste imagini vor exista undeva şi în România." "Da, dar le-a obţinut prin rapt", îmi răspunde Bog­dan.

Auzim în urma noastră cum se deschide uşa casei şi cum o doamnă îi explică celui care a irumpt în curte ceva cu "Privatgrundstiick". ― Okey, okeyl spune drul Ostace, ridicînd o mînă în sus. Wir lieben Heidegger! Şi iese din curte bine dispus, după ce apu­case să filmeze tot ce era de filmat. În poartă se în­treţine cu o pereche ― sînt chiar vecinii casei Hei­degger ― care se întoarce mulţumită de la jogging. Drul Ostace nu are o relaţie ideală cu germana, dar asta nu-l împiedică să spună la tot pasul ce are de spus. În astfel de situaţii se simte "american" şi ne-o şi spune. Acuma i-a oprit, cu aplomb american de suşă românească, pe cei doi şi auzim de pe trotuarul de vizavi unde ne-am retras strategic: Sie wissen nicht Heidegger! Wir, die Auslănder, wissen Heidegger. Sie wissen wer ist Heidegger? Heidegger ― eine grosse Idee! Cei doi par foarte impresionaţi şi apro­bă tot timpul dînd din cap: Ah, so!

Revenim în oraşul vechi şi intrăm în Dom. A scă­pat ca prin minune în timpul bombardamentului din 27 noiembrie 1944, în urma căruia au dispărut trei sferturi din oraş. Piloţilor englezi, care ajungeau deasupra oraşului virînd după un deal, catedrala le apărea brusc în faţă şi cînd declanşau, bombele cădeau sistematic după dom, la cîteva zeci de metri. O vreme după război s-a crezut că primiseră ordin să cruţe catedrala, dar cînd s-a cercetat în arhivele aviaţiei engleze, nu s-a găsit nimic de genul ăsta. Bogdan îmi arată, pe latura navei din dreapta, banca de piatră de pe care ascultă, venind cu un pled sub braţ, concertele de orgă care au loc săptămînal. Enor­ma catedrală este de fiecare dată plină ochi, dar ni­meni nu se încumetă să stea pe brîul de piatră care se întinde între coloanele adosate. În catedrală sînt patru orgi şi Bogdan a descoperit că acesta e locul ideal de unde pot fi ascultate. Organistul cîntă la ele pe rînd, pentru ca în final să se aşeze în locul din care pot fi acţionate toate odată. "Vedeţi? Aici stau, cu umărul şi capul sprijinite de coloană." Mîngîie coloana de piatră înnegrită şi mă gîndesc cum peste 30 de ani va veni în pelerinaj la locul acesta, se va uita, nevenindu-i să creadă că aici stătea "atunci", ascul­tînd cele patru orgi, şi se va întreba care este esenţa timpului şi "unde" s-a dus "timpul acela".

Ieşim afară şi, în piaţa domului, prima vitrină de care dau cu ochii este a unei formidabile fromagerie specializate numai în brînzeturi de capră. Cenuşii, negre sau de culoarea tabacului, în vitrină se înalţă turnuri şi stive de rondouri de brînză veche, unele de mărimea unei farfurioare, altele abia cît o mo­nedă: Bonton de Culotte se numesc, Hosenknopffle. Îmi vine în minte Horia Bernea care mînca aşa ceva în sudul Franţei, ca acompaniament ideal la vinul roşu. Brînză proaspătă de capră se îmbracă în rocquefort şi totul se înveleşte compact în frunze de viţă tape­tate cu mirodenii şi se îngroapă. Cu cît timpul trece, cu atît rotocolul de brînză se strînge, se chirceşte şi capătă damf şi tărie. Aceste Boutons de Culotte ocupă treapta ierarhică pe care le-o conferă timpul petre­cut sub pămînt. Minimum este un an, iar cele mai preţioase rămîn îngropate vreme de nouă ani. Ele sînt cele care, în vitrină, nu sînt mai mari decît o mo­nedă. Se mănîncă din ele cîte o fărîmă, pentru că gura îţi ia foc. Trebuie stins urgent cu vin. Mirosul lor, deşi magazinul este închis, străbate prin geamul vitrinei. Ghidîndu-se de altfel după el, în urmă cu un an, po­liţia a confiscat o parte din "butoni", socotindu-i nocivi pentru dieta freiburghezilor. Patronul maga­zinului a dat poliţia în judecată şi şi-a recîştigat brîn­ză şi prestigiul.

Ziua noastră se încheie în circiuma de alături, unde se poate lua un pahar din cele mai bune vi­nuri albe de Mosela, Baden sau Karlsruhe. Bogdan ne atrage atenţia că Heidegger venea adesea, după prelegere, să bea un vin aici. Bucla zilei se închide.

 

 

marţi, 12 noiembrie

 

Perioada mea heidelbergheză se apropie de sfîrşit (mai am, de astăzi începînd, trei săptămîni în cap). Am umplut-o bine. Şi cît este de important că e aşa!

Pentru că la o scară condensată şi ca şi cum aş fi ex­perimentat-o în laborator, am avut senzaţia că îmi trăiesc viaţa în varianta ei îmbunătăţită sau că am aflat cum ar fi trebuit, "într-o viaţă mai bună", să mă port cu ea. Am zis: "Astea sînt zilele tale. Vezi ce alegi din ele." Ştiam că sînt 90 de zile făcute dintr-o calitate aparte a timpului. Ele aveau o miză. Nu-mi puteam permite să-mi bat joc de vreuna din ele.

Dar cine ne împiedică să gîndim aşa încă din zorii vieţii şi să ne gîndim viaţa ― exact aşa cum e, de altfel ― ca pe o perioadă de zile numărabile? Dacă la 20 de ani ţi-ai spune: "Ai în faţă, cu puţin noroc, 50 de ani plini, adică 18 250 de zile. Astea sînt zilele tale. Vezi ce faci cu ele." Şi pentru că sînt zilele vieţii mele şi pentru că miza lor e însăşi miza vieţii mele, nu sînt ele, toate şi fiecare în parte, alcătuite dintr-o calitate aparte a timpului? Şi nu trebuie să am grijă cum le umplu? Ce-i drept, pentru ele nu trebuie să dau seama Fundaţiei Humboldt, ci fundaţiei care sînt eu însumi şi "celui" ― dar cui oare, Doamne? ― care mi le-a dat. Că sînt 18 250 şi nu 90 nu schimbă din punct de vedere esenţial nimic. Din punct de ve­dere esenţial contează un singur lucru: că ele repre­zintă, întocmai ca şi cele 90 de zile, un interval finit alcătuit din elemente trecătoare şi ireversibile. Faptul că fiind multe ― 18 250! ― nu le pot vedea capă­tul este o chestiune de miopie existenţială sau de lipsă de imaginaţie. E drept, pe cele 90 de zile de acum le-am putut "pipăi" în concretitudinea lor, le-am putut aşeza în an, în începutul şi în sfîrşitul toam­nei, în soarele care oboseşte treptat, în iedera casei de vizavi care avea, cînd am sosit, frunzele roşii, apoi galbene şi acum începe să le piardă, în intensi­tatea vîntului de pe podul Theodor Heuss care devine, cu fiecare zi în care trec pe acolo cu bicicleta, mai pătrunzător, în ploile care vor începe şi nu se vor mai opri pînă în martie al anului viitor. Dar cine mă împiedică, cînd e vorba de 18 250 de zile, să mă gîndesc că mai am de trăit de 50 de ori 50 de schim­bări ale anotimpurilor? Depinde de mine şi numai de mine să pot pipăi, cu imaginaţia mea şi cu aju­torul enormei cantităţi de informaţie pe care mi-o pune la dispoziţie viaţa celor din jur, cele 18 250 de zile ale vieţii mele.

Oricum, îmi spun, în ce mă priveşte e prea tîrziu, pentru că nu mai am 20 de ani. Am lăsat în urma mea aproape şase decenii, iar experimentul pe care l-am făcut aici, la Heidelberg, nu poate decît să mă facă să regret felul în care am trăit ceea ce am lăsat în spate şi, cu puţin noroc, să mă ajute pentru dece­niul care a mai rămas.

 

 

13 noiembrie

 

Să reiau. În această perioadă am trăit, dintr-un punct de vedere esenţial, ediţia abreviată a vieţii în ge­neral şi, pe fundalul ei, risipa şi eşecul de pînă acum al propriei mele vieţi. Am avut, aşadar, la dispozi­ţie 90 de zile. Spuneam că "le-am umplut bine". Ceea ce înseamnă că voi ieşi din ele mulţumit: nu le-am trăit la întîmplare, le-am supus unei idei, unui pro­gram şi unei fapte împlinite (am terminat de verifi­cat traducerea la Sein und Zeit ― şi l-am înţeles!). Perioada asta a avut rotunjime. Ies din ea avînd-o în urma mea ca pe o bucurie. Fiind un timp bine de­limitat, i-am putut simţi curgerea ca într-o mare clep­sidră: am respirat zilele în calitatea lor începătoare, apoi în echilibrul mijlocului lor şi, în sfîrşit, am început să cobor şi să apun cu ele. Numai că în partea de jos a clepsidrei nu se adunau cadavrele clipelor căzute din partea de sus, coaja lor lipsită de miezul consumat, ci "mierea" lor, fapta mijlocită de ele şi, astfel, împlinirea, şi nu destrămarea mea. De aceea ies din timpul acesta fericit şi fără regrete. A fost un timp plin. Nu l-am ratat.

Pe acest model "clepsidric" şi "urcător-coborîtor" poate fi privită în chip exterior viaţa fiecăruia dintre noi. Şi privite aşa, toate vieţile sînt la fel: in­trăm în viaţă, "muşcăm" din primele ei zile ca din­tr-un bun care de-acum începe să fie consumat, ne aşezăm apoi temeinic la acest ospăţ cu timpul, în­cepem să înghiţim zilele şi să le facem să dispară în mormîntul care sîntem şi care capătă contur şi se umflă cu fiecare zi îngurgitată, urcăm către zenitul acestui parcurs, începem apoi Coborîşul ţinîndu-ne tot mai greu pe picioare şi speriaţi că "rezerva de timp" se apropie de sfîrşit, că vom muri de foame de timp.

Numai că această descriere mecanică a vieţii ca "porţie de timp" ce urmează să fie consumată şi care ne consumă pe măsură ce o consumăm este exte­rioară şi falsă. Potrivit ei, pare că sîntem purtaţi de timp şi scoşi la celălalt mal ― al morţii ― după ce timpul însuşi ne-a uzat şi, ca să spunem aşa, purtîndu-ne pe spinarea lui, a făcut din noi ceea ce a vrut să facă. Cînd de fapt singura problemă este ce faci şi ce ai făcut tu cu timpul tău. L-ai împlinit? Sau l-ai risipit?

Acest "a împlini timpul" nu poate surveni decît pentru cei care "au ţinut anticipativ moartea sub ochi" şi care au avut precocitatea acestei ţineri sub ochi. Tocmai pentru că am ştiut din prima clipă, din clipa în care am fost depus, coborînd din autobuzul de la Frankfurt, în faţa hotelului Mariott, că "tim­pul meu de la Heidelberg" are un sfîrşit, am ajuns să-l folosesc aşa cum l-am folosit. L-am folosit toc­mai pentru că am avut în minte sfîrşitul lui. Şi toc­mai de aceea, acum cînd scriu despre el, cuvintele care îmi vin în minte sînt "plin", "rotunjime", "mul­ţumit", "bucurie", "împlinit", "bine umplut".

Dar "timpul unei vieţi"? Cîţi dintre noi ştiu, din prima clipă, că el are un sfîrşit şi că tocmai sfîrşitul acesta trebuie să dicteze petrecerea timpului nostru? în povestea lui Tolstoi, Ivan Ilici află acest lucru cînd moartea s-a apropiat la cîteva zile de el. În zilele acestea pe care Ivan Ilici le simte ca ultimele, el urlă, urlă cîteva zile în şir. Urlă pentru că a înţeles abia acum, în clipa din urmă, ceea ce trebuia să înţeleagă de la început. Disperarea lui vine nu din faptul că va muri, ci pentru că află, acum abia, cînd nimic nu mai poate fi schimbat, că nu a trăit: el nu a făcut nimic cu timpul lui. Rezerva aceasta de timp care a fost viaţa lui, el pur şi simplu a risipit-o. El nu şi-a umplut zilele, cu de la sine putere, cu nimic. Alţii au venit să toarne în ele ceea ce, prin consens uman, se toarnă în zilele unei vieţi: o carieră, o căsătorie, cîteva baluri, cîteva partide de vînătoare, cîteva partide de "stos".

Spaima pe care, în ce mă priveşte, o simt în faţa sfîrşitului nu vine aşadar din sfîrşitul însuşi, ci din timpul care a trecut privit în oglinda acestui sfîrşit. Ce am făcut cu zilele "muritoare" ale vieţii mele? Ce s-a ales din ele căzute în partea de jos a clepsi­drei? Sînt coji de zile, goale şi nelocuite, sau sînt făp­turi minunate care s-au desprins din mine, fiinţe din miere, carne şi aur, care circulă printre ceilalţi, ieşite de sub tutela "timpului meu" şi revărsîndu-se peste ei? De ce nu mi-am trăit cele 14 600 de zile ale vieţii mele de pînă acum cu coerenţa cu care am trăit zilele de aici, pentru a putea ieşi din viaţă cu pas uşor şi sufletul împăcat?

 

 

15 noiembrie

 

Am observat că cei care utilizează constant "leftonul" încep să aibă un soi de instinct, ca animalele care amuşină hrana şi o descoperă acolo unde te-ai aştepta mai puţin. Cătălin, amuşinînd astăzi pe in­ternet, a căzut peste o carte neaşteptată: Friedgard Thoma, Um nichts in der Welt. Eine Liebe von Cioran, Weidle Verlag, Bonn, 2001.

În urmă cu un an, mă sună alarmată Marie-France şi îmi spune că o doamnă din Köln (să fi avut 50 de ani) s-a prezentat la faimoasa editură Suhrkamp şi a pus pe masă o mapă cu cîteva zeci de "scrisori de amor" cioraniene din anii '80. Marie-France fusese ţinută la curent de către cei de la Gallimard care, ca deţinători ai drepturilor de publicare ale operei lui Cioran, la prima tatonare făcută de Suhrkamp, au reacţionat prompt. Persoana care se deplasase la Suhr­kamp să vadă despre ce este vorba s-a întors la Paris destul de tulburată, lăsînd să se înţeleagă nu numai că scrisorile erau autentice, dar că unele dintre ele erau de o tulburătoare "sinceritate". Oricum, refu­zul lui Gallimard privind publicarea a fost categoric: erau documente intime, pe care autorul lor nu le des­tinase nici o clipă publicării. Punerea scrisorilor pe masa unei edituri a fost considerată abjectă. Suhr­kamp a renunţat.

Şi, iată, între timp scrisorile (sau doar o selecţie a lor) apăreau într-o editură practic necunoscută, cu numele lui Cioran pe copertă, dar nu ca autor, ci doar în titlu, ele fiind montate ca citate de destinatara lor într-un discurs care relata idila înfiripată între septuagenarul Cioran şi tînăra profesoară de filozo­fie din Köln (care pe atunci avea 35 de ani) în anul de graţie 1981. Această tehnică de inserare a episto­lelor în discursul deţinătoarei lor punea la adăpost atît editura cît şi pe autoarea şi eroina volumului de un proces cu Gallimard. Acum aveam în faţă, pe ecran, coperta cărţii, prezentarea ei, o selecţie de citate incitante şi cîteva fotografii ale încîntătoarei Friedgard şi ale lui Cioran la Paris.

Din capul locului, coperta cărţii m-a fascinat. Re­producea, pleine page, o fotografie color de o exce­lentă calitate, traversată de sus pînă jos de coapsa şi pulpa unui Apollo marmorean. Fotografia era fă­cută din dreptul soclului, iar din planul al doilea, părînd că priveşte anume la sandaua sumară în care e prins piciorul zeului, se desprinde figura lui Cio­ran, destinsă, mulţumită, mîndră. Gulerul cămăşii albe este desfăcut tinereşte, iar un colţ al lui ţîşneşte rebel peste reverul hainei. La o privire mai atentă se vede limpede că, uitîndu-se la cel care face foto­grafia de undeva din preajma statuii ― şi deci şi la noi, care împrumutăm perspectiva imaginii ―, Cio­ran pare să ne comunice ceva. Acest lucru inconfun­dabil, pe care nu-l transmite decît chipul unui om aflat în transa iubirii, este sentimentul de forţă şi de nemărginită mîndrie cu care îndrăgostitul îi priveşte pe ceilalţi de la înălţimea îndrăgostirii sale. Plutind, el priveşte, ca să spunem aşa, peste capetele tutu­ror, ştiind că prin fiinţa iubitei el a devenit stăpînul unui lucru minunat, unic în lume şi pentru care, este absolut limpede, ceilalţi oameni nu pot decît să-l invidieze. Orice om îndrăgostit priveşte lumea de pe culmea aceasta pe care îl înalţă iubirea sa şi, mai ales în prezenţa fiinţei iubite, el are simultan o ex­presie prin care dăruieşte ― spre a fi privit şi admi­rat ― obiectul iubirii sale, şi o alta, marcă a supre­mei posesiuni, prin care el îl ţine pe acesta lîngă sine şi, vibrînd de gelozie, îl ocroteşte de orice privire indiscretă.

Cine, în această fotografie, îi dă lui Cioran seme­ţia privirii sale? În prezenţa cui fiinţa lui pare că a împrumutat ceva din vigoarea zeului la piciorul că­ruia se află? Ascuns pe jumătate de glezna acestu­ia, se desprinde, abia sugerat, chipul unei fete bru­nete. Profilul este luat în racursi, părul coboară pe frunte şi se prelinge peste tîmple, acoperind o parte a obrazului. O simplă sugestie, spuneam, mai de­grabă semnalarea unei prezenţe. Linia vagă, şi ea estompată, este a unui profil surprins din ultimul său unghi posibil. Ochii, evident, nu i se văd, doar în prelungirea liniei nasului se poate vorbi de prezumţia orbitei stîngi. Şi totuşi, în chip inexpli­cabil, se simte intensitatea privirii care este pusă pe Cioran şi care îi dictează acestuia expresia de orgoliu şi de nespusă fericire. "Obiectele" din fotografie apar în ordinea inversă a importanţei lor: cel mai apa­rent este piciorul lipsit de semnificaţie al zeului, iar la limita vizibilului, pierdut în atmosfera anticvarială a pozei, este chipul fetei care constituie "cauza eficientă" a chipului lui Cioran. Forţa fotografiei vine din faptul că ceea ce se vede este ricoşeul unui lucru aproape nevăzut.

Comand volumul pe loc, prin Internet. Pesemne că în două zile îl voi avea în cutia poştală.

 

 

17 noiembrie

 

Uneori, seara, fac cîte o plimbare de o oră cu o prietenă din Heidelberg, care în 1983 era studentă la medicină şi care acum e medic psihiatru cu cabi­net în Bismarckplatz. Are doi cîini mari, aurii, "eurasieni", "o iată", Lea, şi "un băiat", Akila, botezat aşa după şeful haitei de lupi din Cartea junglei. "Eurasienii" sînt o rasă la crearea căreia, prin 1960, a in­tervenit însuşi Konrad Lorenz. Proiectul care a stat la baza obţinerii rasei a fost reconstituirea Urhund-ului, a "cîinelui originar". S-a pornit de la ideea că Chau-chau, Wolfspitz şi Samoiede (un cîine de sanie din Siberia, alb tot) sînt primele rase care s-au des­părţit dintr-un cîine originar, aşa încît o bună dozare a lor ar fi urmat să recompună pe strămoşul tutu­ror cîinilor. Rezultatul, "eurasianul", nu a reuşit să convingă pe toată lumea, dar pînă una alta, mie îmi convine să cred că mă plimb uneori cu două din­tre exemplarele "cîinelui originar" prin splendidul cartier de vile din Handschusheim. Străzile sînt pustii la ora aceea, în schimb ferestrele sînt dezgolite, anu­me pentru a deschide casele către exterior şi a lăsa totodată să se vadă, ca printr-o enormă vitrină, inte­riorul luxos al camerelor. Stăpînii caselor aproape că te invită să le priveşti bogăţia, lămpile sofisticate, tablourile imense, căminele din faianţă veche ita­lienească, mobilele rafinate. Sînt în majoritatea lor medici (Heidelbergul este vestit prin clinicile lui), consilieri financiari, avocaţi, academici. Vilele în care stau costă uneori mai multe milioane de mărci.

Cu toate că la ora aceea, cum spuneam, cartierul e aproape pustiu, autoritara doamnă doctor are cu Akila un dialog permanent care se poartă în două viteze (Lea iese din discuţie pentru că e fetiţă, mi s-a explicat, şi ca atare "înţeleaptă şi precaută"): cînd Akila se apropie de o răscruce sau de traversarea unei străzi, din spatele lui se aude scurt vocea stăpînei: "Akila warte!" Akila rămîne nemişcat pe mar­ginea trotuarului. În secunda următoare cade co­manda: "Akila lauf." Şi Akila o ia voios din loc.

Soţul doamnei este profesor de germană şi de cî­teva luni a făcut o depresie şi stă acasă, la televizor şi în faţa ordinatorului. Am revelaţia că energica lui soţie, cu voluntarismul specific medicilor, l-a înca­drat şi pe el în structura Akila warte ― Akila lauf şi că la un moment dat, nefiind atît de bine structurat nervos ca Akila, omul a clacat şi a făcut o nevroză reactivă. Stă toată ziua în faţa unui ecran, avînd ori­cînd la îndemînă o sticlă de bere, şi comenzile warte ― lauf, înghiţite de imobilismul nevrozei, cad deo­camdată în gol.

Îi propun prietenei mele să introducem în trata­tele de psihiatrie "sindromul Akila warte ― lauf. Bo­găţia lui hermeneutică mi se pare prodigioasă. Ma­joritatea vieţilor se desfăşoară aşa: indivizii ― şi deopotrivă popoarele ― au nevoie de cineva care să le spună la tot pasul ce să facă, cînd trebuie "să stea" şi cînd trebuie "s-o ia din loc". Se sustrag sin­dromului doar cei care mai au în ei o fărîmă din in­tenţia de a-şi da singuri comanda şi de a stabili cînd anume, în viaţa lor, e nevoie de o zăbavă şi cînd de aşternerea la drum. Altminteri, haltele noastre şi deplasările noastre, pe parcursul unei vieţi sau pe cel al istoriei, sînt toate dirijate. Mergi orbeşte înainte pînă cînd cineva care îţi urmăreşte traseul strigă: Akila warte! Ce poate fi mai simplu şi mai frumos? Altul are mereu grijă să nu te calce maşina.

 

 

19 noiembrie

 

Am primit astăzi de dimineaţă volumul despre Cioran de la Weidle Verlag. În plic se află şi factura de 38 DM pe care urmează să o achit prin cont. Dau telefon la editură să mulţumesc pentru promptitu­dinea expedierii şi răspunde chiar dl. Weidle. Mă prezint şi profit că îl am la telefon: "Cum de v-aţi ho­tărît să publicaţi cartea, riscînd totuşi un proces cu Gallimard? Şi apoi, nu aţi avut reţineri să faceţi pu­blice pagini care nu fuseseră destinate publicării?" Nu se supără şi îmi răspunde ca şi cum întrebarea i-ar fi fost pusă în repetate rînduri: "Atît dna Fried­gard Thoma cît şi eu am socotit că nu există nimic compromiţător în scrisorile lui Cioran. Dimpotrivă. Ele dezvăluie o latură a lui, total inedită pentru cu­noscătorii operei sale, care îl umanizează nespus. În plus cartea apare nu întîmplător acum, cînd nici Cio­ran, nici Simone Boue nu mai sînt în viaţă."

 

 

20 noiembrie

 

Ieri noapte, pînă spre 4 dimineaţa, am citit cele 130 de pagini pe nerăsuflate.

Primul paragraf al cărţii pare să fie intrarea într-un bun eseu despre Cioran. Friedgard îi scrie lui Cioran în 1981, la capătul unei lecturi de aproape doi ani a operei sale. În 1979, cînd începe să citească aforis­mele strălucitoare ale lui Cioran despre moarte, gîn­dul o trimite la un fragment dintr-o scrisoare pe care Kafka i-o scrie în septembrie 1920 Milenei şi în care este citată această propoziţie dintr-o carte de înţe­lepciune chineză: "Un învăţăcel rîde de maestrul lui care îi vorbeşte doar despre moarte: «Îmi ţii mereu discursuri despre moarte, dar de murit nu mori.»" După care Kafka comentează: "Este nepotrivit să-ţi rîzi de eroul care, rănit de moarte, zace întins pe scenă şi cîntă o arie. Adevărul e că zăcem şi cîntăm ani în şir."

Toată esenţa operei lui Cioran este prinsă aici. "Vorbiţi de o viaţă despre sinucidere şi totuşi sînteţi în viaţă." Această "întîmpinare" Cioran a auzit-o de zeci şi sute de ori de-a lungul vieţii sale. În zadar a explicat că sinuciderea şi posibilitatea ei sînt recursuri la îndemînă, concepte operaţionale ale supravieţuirii. Cel care face elogiul sinuciderii trebuie, după logi­ca bunului-simţ, să se sinucidă. Altminteri el este un poltron, un ipocrit, un poseur şi, pînă la urmă, un filozof de doi bani. Foarte puţini sînt cei care înţe­leg că în acest caz aria sinuciderii este importantă şi că ea nu poate fi cîntată decît de oameni "răniţi de moarte", ceea ce înseamnă de oameni pe care moartea mai întîi i-a rănit, şi asta cu mult înainte de a-i fi "luat" pur şi simplu şi de a-i fi scos din scenă. Friedgard sesizează foarte bine că Cioran, asemeni lui Kafka, este dintre cei care zac răniţi pe scenă o viaţă întreagă şi cîntă aria morţii în beneficiul celor care, prin ei înşişi, nu sînt capabili s-o facă.

 

 

Ceea ce m-a tulburat în lectura cărţii acesteia este nu atît că pătrundeam pe un teritoriu al fiinţei lui Cioran pe care nimeni nu mai păşise vreodată, cît mai ales că povestea acestei iubiri se petrecea, cel puţin la început, în locuri care îmi erau profund fa­miliare şi cu personaje care îmi erau de mult cunos­cute. Pe scurt, intram pe altă poartă într-un univers care fusese şi al meu. Recunoşteam mai întîi frîn­turi din gesturile lui Cioran. Cînd Friedgard vine, în chiar ziua în care se cunosc, în rue de l'Odéon, casa nu avea încă lift şi Cioran îi evocă cu mîndrie, aşa cum făcea cu orice vizitator, cele 95 de trepte pe care le aveai de urcat pînă la etajul 5, unde se afla mansar­da lui. (Cînd, tot în 1981, am urcat prima oară, în­soţit de el ― ne dăduserăm întîlnire în faţa casei ―, cele 95 de trepte, a ţinut să-mi arate o tehnică de ur­care pe care o descoperise singur: cu trupul frînt din şale, pentru ca trunchiul, astfel aplecat, să ajungă într-un plan paralel cu cel al pantei scărilor.) Apoi, cînd Friedgard trece pragul apartamentului, intrarea ei este însoţită de faimosul gest prevenitor al lui Cio­ran care îşi aşeza mîna pe canatul de sus al cadru­lui uşii, rugîndu-te să fii atent să nu te loveşti cu capul, gestul repetîndu-se la trecerea din culoar în living, unde uşa era şi mai scundă decît cea de la intrare. Recunoşteam, de asemenea, felul lui de a bavarda şi voluptatea cu care se lansa în povestirea insig­nifiantului. Pe Friedgard, care venise să-l cunoască pe marele "aforistician" şi care credea că Cioran va revărsa de la bun început asupra ei o cascadă de panseuri inedite, o uimeşte, la prima întîlnire, lun­gul excurs al lui Cioran despre chiriile locuinţelor pariziene, despre cearta sa cu proprietarul, despre lefurile profesorilor de liceu. Ştiam, apoi, în detaliu bucătăria în care Friedgard, în prima seară petrecu­tă cu Cioran (Simone era în Vendee), curăţă fasole verde şi pune la cuptor un superb filet de boeuf, pen­tru că în mai multe rînduri, tot acolo, o ajutasem pe Simone să pregătească cina, ştiam hotelul St. Louis din Île St. Louis la care Friedgard trage la Paris pen­tru a-l cunoaşte pe Cioran şi din holul căruia Cioran vine s-o ia ― Friedgard spune că "se făcuse foarte fru­moasă" şi că purta o rochie neagră "nu prea scurtă" peste care era aruncată o manta lungă de culoare deschisă ― într-o după-amiază de aprilie, la doar cîte­va zile după ce împlinise 70 de ani. Ştiam cartierul Marais (locuisem de-atîtea ori în el, la Mihnea) în care Cioran o face pe Friedgard să mărşăluiască mai bine de două ore (avea o formidabilă mobilitate şi, pentru că făcea cîte două plimbări pe zi, era bine antrenat), aşa cum ştiam prea bine muzeul Carnavalet, aflat tot în Marais, pe rue de Sévigne, în care Cioran ţine morţiş să i-l arate pe Talleyrand, în timp ce Friedgard, epuizată, visează la un pahar de vin băut într-unul din café-urile risipite la tot pasul în Marais. Ştiam chiar şi cabina telefonică de lîngă Jardin du Luxembourg la care Cioran va coborî de mai multe ori pe zi pentru a o putea suna pe Friedgard la Koln, în cele patru luni în care relaţia lor îşi atinge akme-ul.

 

 

21 noiembrie

 

Ceea ce te izbeşte din capul locului în această re­laţie este îndrăgostirea fulgerătoare a lui Cioran.

Cioran se îndrăgosteşte în pofida aparenţelor: este obosit (are 70 de ani), este un sceptic convins, nu mai este de mult omul care să se livreze unei cauze şi, cu atît mai puţin, unei pasiuni. Este cu Simone de 40 de ani şi locuiesc împreună de peste 30. Îndrăgostindu-se, Cioran e perfect conştient de situaţia paradoxală în care se află: "Cum poate un sceptic de profesie ca mine să ajungă la o atitudine total ne­sceptică precum aceasta? Am avut îndrăzneala să consider că eram mai eliberat decît Buddha şi acum sînt pedepsit pentru iluziile mele. Am jucat prea mul­tă vreme comedia înţelepciunii." (10 mai 1981) La 17 iulie 1981: "Aţi devenit centrul vieţii mele, zeiţa unui credincios în Nimic..." Şi în altă parte: "După ce ani de zile am vorbit cu sarcasm despre astfel de... lucruri precum dragostea (şi aşa mai departe), a tre­buit pînă la urmă să fiu pedepsit şi iată că sînt, dar nu regret defel."

Înainte de a avea loc întîlnirea dintre cei doi la Paris (în 14 aprilie 1981), în cea de a doua scrisoare pe care Friedgard i-o scrie lui Cioran (12 februarie 1981) se află şi o fotografie alb-negru: chipul fetei, cu fruntea înaltă şi uşor boltită şi cu o privire melan­colică, este frumos încadrat de un păr negru care cade pe umeri, despărţit de o cărare la mijloc. Ima­ginea te trimite cu gîndul la un personaj dintr-un film al lui Bergman. Cioran îi va mărturisi Friedgardei ulterior că s-a îndrăgostit de ea din clipa în care a primit fotografia, întîlnirea de la Paris nefăcînd decît să confirme şi să amplifice sentimentul iniţial. Cioran ar fi putut la rîndul lui să folosească vorbele cu care Heidegger i se adresează Hannei Arendt în 27 februarie 1925 pentru a exprima acel coup de foudre prin care profesorul de 36 de ani se îndrăgosteşte de studenta sa de 19 ani: "Demonicul m-a izbit din plin."

Demonicul, într-adevăr. Friedgard rămîne la Paris două zile şi ambele seri le petrece în rue de 1'Odéon. În prima seară se mănîncă fileul de boeuf, se bea un excelent vin de Bordeaux, se discută despre Dosto­ievski şi despre raportarea lui Cioran la Dumnezeu. La despărţire, în faţa hotelului, Cioran îi sărută Friedgardei mîna, iar Friedgard îl îmbrăţişează şi îi mîngîie obrazul cu obrazul ei. În cea de a doua seară, lucrurile iau o altă întorsătură. Din scrisoarea pe care Cioran i-o scrie Friedgardei la trei zile după plecarea ei din Paris, pe 19 aprilie, rezultă că "demonicul izbise în plin". Este duminica Paştelui, în zorii zilei şi, după ce se răsucise în pat "ca un vierme", Cioran se decide să se scoale şi să-i scrie. (Scriind în germa­nă, aşa cum îi va scrie de altminteri tot timpul, el face un subtil joc de cuvinte, punînd alături banalul aufstehen ― "a se scula din pat" ― de cuvîntul pas­cal auferstehen ― "a învia".) Cioran îi povesteşte Friedgardei că sosise acasă la 1 noaptea, venind dintr-o vizită, că dormise cîteva ore şi că, brusc, s-a trezit.

 

".. .şi atunci a început chinul. M-am gîndit la dum­neavoastră şi la tot ce ar fi putut fi joi noapte..., dacă nu v-aţi fi împotrivit cu atîta înverşunare. Vă auzeam suspinînd şi plîngînd. Mai bine de o oră prin mintea mea s-au perindat cele mai intime scene şi totul cu o aseme­nea precizie încît a trebuit să mă scol din pat ca să nu-mi pierd minţile. Pentru că stătuserăm prea mult de vorbă, nu mi-am dat seama în ce măsură ajunsesem să fiu fizic legat de dumneavoastră decît atunci cînd, telefonîndu-vă, am mărturisit că aş dori să-mi îngrop pentru totdeau­na capul sub fusta dumneavoastră. Cît de ucigătoare pot fi anumite lucruri! ― Totul a început cu fotografia, vreau să spun cu ochii dumneavoastră. [...] Cred (dar poate mă înşel) că în dimineaţa asta aş fi fost mai puţin obsedat, dacă aţi fi fost mai îndurătoare cu mine. La urma urmelor ne cunoşteam deja după prima dumnea­voastră scrisoare.

Aş vrea să mă iau cumva în mînă, căci mă tem de deziluziile care stau să vină, aşa cum mă tem de teribi­la gelozie. Îmi imaginez fără să vreau cum vă petreceţi aceste blestemate zile de Paşti şi toate cele care urmează cu prietenul dumneavoastră şi e mai mult decît pot să duc. Ca să scap de chinul acesta, trebuie să încerc să-mi depăşesc obsesiile şi, pe cît e posibil, să ajung să mă gîn­desc altfel la dumneavoastră. În general nu am, pentru femeile cu care mă simt înrudit spiritual, nici o încli­naţie fizică. Cu dumneavoastră, în schimb, aş vrea să dis­cut despre Lenz aflîndu-ne în pat."

 

Pînă unde va merge gelozia lui Cioran aflăm cu ocazia celei de a doua vizite pe care Friedgard i-o face la Paris, în 17 iunie, de ziua ei, pe care o vor serba în doi la Procope. În seara următoarei zile (Simone este din nou în Vendee), Cioran o ia pe Friedgard în vizită la o familie de prieteni pictori, într-un su­perb apartament de pe St. Germain, unde se află şi bunul prieten al lui Cioran, poetul Henri Michaux, care în momentul acela avea 80 de ani. Friedgard e aşezată la masă alături de Michaux, cu care începe o discuţie aprinsă despre Freud, în timp ce Cioran devine din ce în ce mai neliniştit şi mai posac, dînd cît se poate de repede tonul plecării. Cînd Friedgard îi reproşează gelozia, el se grăbeşte s-o explice ca pe o specie a "vampirismului balcanic". Lucrurile devin cu adevărat dramatice cînd, invitat de Fried­gard în luna august, împreună cu Simone, în Palazzo Salis din Soglio, în Elveţia, Cioran trebuie să facă faţă anturajului extrem de variat al Friedgardei: fos­tul soţ, prietenul actual, un faimos scriitor elveţian, un psihiatru berlinez ("care în fiecare an încercuia în calendar ziua în care urma să se sinucidă"). În plus, Friedgard se împrieteneşte cu Simone, pre­simţind că aceasta este soluţia pentru a muta relaţia sa cu Cioran pe alt registru.

După vacanţa elveţiană, această relaţie, ca relaţie erotică, intră în declin. Scrisorile lui Cioran din sep­tembrie şi octombrie sînt o încercare disperată de a fixa terenul care începe să-i fugă de sub picioare şi, deopotrivă, bilanţ al unei iubiri:

 

"Cît de rău îmi pare că, de cînd vă cunosc, nu am pus pe hîrtie zi de zi ― greşesc: oră de oră ― ce însemnaţi pentru mine. Ar fi rezultat impresiile cele mai contradic­torii pe care o fiinţă de pe lumea asta le-a resimţit vre­odată. Şi totuşi, toate laolaltă ar fi avut o unitate, o con­vergenţă secretă: teama că veţi renunţa la mine. [...] Timpul care s-a scurs de cînd aţi apărut este atît de bogat, atît de substanţial, atît de imprevizibil şi atît de plin de dumneavoastră, încît vă sînt recunoscător pentru toate bucuriile şi pentru toate nenorocirile care sînt legate de numele dumneavoastră.

Sînt, o ştiţi prea bine, într-o anxietate perpetuă din pri­cina nestatorniciei dumneavoastră şi, totuşi, nu pot să aleg liniştea. Îmi este pur şi simplu imposibil să trag con­secinţele neîncrederii mele. Mai bine iadul cu dumneavoas­tră decît mîntuirea de unul singur." (6 octombrie 1981)

 

O enormă tandreţe te cuprinde faţă de acest per­sonaj de o fragilitate extremă căruia, în crepuscu­lul vieţii, îi este dat să trăiască ceea ce pînă atunci nu trăise niciodată "aşa" şi care ca intensitate, capi­tulare necondiţionată şi capacitate de a suferi se potriveşte mai degrabă unei vîrste la care mai există şansa recuperării de sine şi a unui recurs. Mărturi­sesc că citind cartea am suferit, prosteşte şi bărbă-teşte, alături de Cioran. Nu avea cum să nu fie vic­timă şi, pînă la urmă, eroul tragic al întregii poveşti. Pentru el nu exista un "încotro" către care să depă­şească situaţia. Între bărbatul de 70 de ani, răscolit dintr-o dată de o patimă de care nu se credea capa­bil, şi femeia de 35 de ani, îndrăgostită de aforismele sale, frumoasă, snoabă şi ştiind exact cînd anume relaţia lor trebuie mutată din spaţiul "rătăcirii ero­tice" în cel al "prietenei pure" ― lupta este din capul locului inegală. Cioran joacă după un scenariu pe care, de la un cap la altul, îl scrie şi îl regizează tînăra nemţoaică.

 

 

24 noiembrie

 

Nu reuşesc să mă desprind de povestea ciorani-ană. Al doilea lucru care m-a izbit în această relaţie dezgropată după 20 de ani este malentendu-ul pe care ea s-a construit de la bun început. Lapidar, el poate fi exprimat astfel: îndrăgostindu-se, Cioran vrea sex, în timp ce Friedgard vrea aforisme. Asta în­seamnă că iubirea lui Cioran îşi caută, în chip spon­tan şi masculin, expresia ei senzuală, în vreme ce la Friedgard expresia senzuală este forma iniţială a unei captaţii care trebuie rapid depăşită în direcţia unui erotism sublimat cultural. De aici şi drama lui Cioran: el va fi sistematic reprimat în nevoia lui de a exprima senzorial un sentiment de o intensitate ex­tremă, care îi mobilizează pentru ultima oară întrea­ga existenţă. Numai că drama aceasta îşi are izvorul ultim nu în ceva întîmplător şi derivat, cum este pînă la urmă personalitatea Friedgardei, ci în nece­sitatea personalităţii lui Cioran şi, ca să spunem aşa, în personalitatea operei sale. Fiind o "operă totală", construită prin mobilizarea întregii fiinţe a autoru­lui ei (şi nu doar ca simplă proiecţie cerebrală, aşa cum se întîmplă în cazul unui sistem filozofic), ope­ra lui Cioran este un produs cultural cu o enormă încărcătură erotică. Vibraţia ei o face să acţioneze la distanţă. Este firesc ca în plasa aforismelor sale, aruncată peste lume, să cadă personaje care, asemeni Friedgardei Thoma, să simtă nevoia să urce de la creaţia culturală la izvorul "erotic" care este autorul ei. Numai că, tot ca în cazul Friedgardei, riscul e ca ace­la care cade în plasa prelucrării lucide şi inteligente a unui fond primordial erotic şi nevrotic (cum era cel al lui Cioran) să fie tentat, la rîndul lui, să prelu­creze erosul la nivelul fantasmelor culturii şi să-l desexualizeze. Cioran, devenit prin îndrăgostire o fiinţă de sînge şi carne, este confruntat cu ecoul ero­tic deturnat al operei sale. Suferinţa sa este de fapt efectul îndepărtat al festei pe care i-o joacă propria-i operă din clipa în care ea începe să funcţioneze ca o capcană erotică. Căci Friedgard va aduce cu ea, în relaţia dintre ei, simţul depărtării (al "scrisorii") şi al distanţei de la care opera lui Cioran a atins-o.

Totul începe, aşadar, de la operă. Relaţia dintre cei doi se angajează mai întîi prin vorbe şi în spi­rit, şi între ei străjuieşte mereu, ca supremă justifi­care a întîlnirii lor, admiraţia declarată a Friedgardei pentru aforismele lui Cioran. Mai există însă un mic amănunt şi acela este fotografia pe care Friedgard o alătură scrisorii sale din 12 aprilie. Strălucirii afo­rismelor, pe care Cioran i le-a oferit fără să o cunoas­că, Friedgard le răspunde cu imaginea ei, ceea ce în­seamnă cu privilegiul vîrstei şi cu frumuseţea ei. Imaginea aceasta strecurată în plic este o provocare a priori (cîte femei, scriind unui filozof, simt nevoia să îşi divulge aparenţa?), este oferta compensativă, aportul orgolios al Friedgardei la relaţia viitoare a celor doi. "Manipularea fizică", pe care Friedgard i-o va reproşa mai tîrziu lui Cioran, este inaugurată şi perpetuată de Friedgard însăşi: la fiecare întîlnire există o latură a seducţiei fizice foarte bine pusă la punct, iar eroina are grijă să ne vorbească mereu de­spre frumuseţea ei, despre felul în care îşi compune apariţiile, despre admiraţia pe care o stîrneşte în jur. Nici o mirare că Cioran va răspunde acestui scenariu al seducţiei şi va deveni din prima clipă victima lui. Căci din prima clipă, sub noianul de vorbe în care cei doi se îngroapă, Cioran descoperă în el o irepresibilă atracţie fizică (sinnlich, "senzorial" e cuvîntul care revine mereu), iar scrisoarea care urmează după prima întrevedere la Paris este plină de fantasme erotice şi stă sub semnul senzualului şi al corpului:

 

"Aţi fost oarecum îngrozită cînd v-am vorbit de o înclinaţie «perversă» pentru corpul dumneavoastră. Pervers nu era cuvîntul potrivit; scharf, «extrem de clar», am vrut să spun. Intensitatea stării mele cerea o expresie ne-naturală." (19 aprilie 1981)

 

Cert este că din clipa aceasta Cioran îşi trăieşte iubirea pasional, iar intensitatea ei o resimte mai întîi negativ, în planul frustrării sexuale şi al unei sfîşie-toare gelozii. Tot ce se întîmplă între prima întîlnire (în aprilie, la Paris) şi cea de a doua (în mai, cînd Cio­ran petrece două zile cu Friedgard în apartamentul ei din Köln) nu reprezintă decît precipitarea dispe­rată din partea lui Cioran a deznodămîntului sexual.

Care este un fiasco. Cioran nu îl realizează "la faţa locului", ci ia cunoştinţă de el abia din scrisoarea pe care Friedgard i-o trimite la Paris în 14 mai. Pen­tru orgoliul lui Cioran, ea a însemnat neîndoielnic o lovitură teribilă. Într-un anumit sens, să-i spunem filozofic, scrisoarea este remarcabilă, pentru că tăl­măceşte totul prin binomul "aproape-departe", răs­turnînd valorile distribuite în mod tradiţional asupra celor doi termeni şi aşezînd centrul de greutate al iubirii lor în dimensiunea departelui şi invizibilu­lui (scrisoarea, telefonul, cuvîntul, muzica), şi nu al aproapelui şi atingerii (imaginea şi trupul). Din punct de vedere psihologic, ea reprezintă însă o monstru­ozitate. Friedgard îi reproşează lui Cioran că a fă­cut-o să se simtă utilizată "ca o păpuşă" şi că doar noaptea poate uita (ziua fiind "îngrozită") "felul cu totul neobişnuit pentru mine, exaltarea (Uberschwenglichkeit), cu care m-aţi manipulat (behandelten)..." Formaţia filozofică a Friedgardei îşi pune pecetea pe stilul scrisorii şi sentinţa "păpuşii manipulate" se rostogoleşte asupra bietului Cioran amplificată de rigoarea codului metafizic: "Aşadar, iubite: m-aţi az­vîrlit în nemijlocirea univocă a unei relaţii trupeşti, în vreme ce eu năzuiam către ambiguitatea erotică a legăturii «spirituale»." Desigur, se grăbeşte ea să adauge, acest lucru "nu contrazice decît aparent în­clinaţia noastră de a vedea şi înţelege lumea la fel". Scrisoarea se încheie frumos şi vexant, trimiţînd la Holderlin, la Diotima şi la alţi topoi culturali: "«Cui, dacă nu ţie?», numai că atunci cînd sînteţi aici, pot spune: «Fiţi bun şi nu vă apropiaţi prea mult!»"

Mesajul Friedgardei e cu atît mai teribil cu cît el se încrucişa pe drum cu două scrisori ale lui Cioran, trimise la distanţă de două zile (10 mai şi 12 mai), scrise în perfect contratimp şi în aceeaşi stare de exaltare ce tocmai urma să-i fie reproşată. Plecarea din Köln este comparată cu "izgonirea din Paradis", iar cele două zile sînt resimţite ca echivalentul unei "încoronări". "Ce-mi mai rămîne să aştept în aceas­tă lume a aparenţelor?" Iar în a doua scrisoare, din 12 mai: "Nu înţeleg ce mai caut pe această lume în care fericirea mă face mai nefericit decît nefericirea. Aţi devenit atît de importantă pentru mine, încît mă întreb cum anume se va sfîrşi întîlnirea noastră. Aş vrea să fugim într-o insulă pustie şi să plîng de di­mineaţa pînă seara."

Răspunsul lui Cioran la cumplita scrisoare a Friedgardei pare, prin sculpturalitatea suferinţei sale dis­tante, să anunţe sfîrşitul:

 

"Tot ce s-a întîmplat a fost prevăzut în scrisoarea mea din duminica Paştelui. Nu-mi pot ierta că am fost într-o asemenea stare de rătăcire, aşa cum dumneavoastră nu vă iert că aţi folosit un cuvînt precum a manipula. Simt că ceva s-a rupt pentru totdeauna între noi. Vom rămîne, desigur, prieteni, însă ceea ce este ambiguu şi tulbure trebuie să dispară cît mai repede. Dat fiind că cea de a doua întîlnire a noastră a putut avea un asemenea dezno­dămînt, nu îmi mai fac nici o iluzie asupra celor viitoare.

Ne asemănăm în multe privinţe, numai în una nu: în cea mai importantă şi cea mai neimportantă deopotrivă. Nu e cazul de acum înainte să vă mai temeţi de apropi­erea mea." (16 mai)

 

Numai că Friedgard nu doreşte sfîrşitul, ci doar eliminarea din relaţia lor a "gesticii nonverbale" şi a "apetitului care reifică" simultan cu păstrarea "for­mei subtile a scrisorii care mă realizează ca subiect". Pe scurt, Friedgard vrea scrisori. În concordanţă cu un traseu al gîndirii alienării care merge de la Hegel la Şcoala de la Frankfurt, Friedgard refuză atingerea cioraniană care o "obiectualizează" (verdinglicht) şi se revendică, prin scrisul epistolar, ca subiect al pro­priei sale libertăţi, ca eu liber.

Ce blestem pentru Cioran să se pomenească, în plină detentă erotică, castrat cu armele înseşi ale filo­zofiei! Neplecînd, nu-i rămîne decît să ofteze mai departe îndrăgostit ― deja pe 24 mai scrie: "Renun­ţarea ar fi soluţia. Nu am însă nici curajul necesar, nici dorinţa de aşa ceva" ― , să-şi continue scenele de gelozie, dar în preajma celei de a doua întreve­deri pariziene (17-18 iunie) este perfect domesticit şi promite că de astă dată "se va purta ca un gentle­man". Scrisorile vor continua să curgă (şi asta e sin­gurul lucru important pentru Friedgard), exprimînd, intacte, aceleaşi sentimente, dar cu obsesiile neu­tralizate, anihilate sau sublimate şi satisfăcute, aşa cum Friedgard îşi dorise: prin sigle ale depărtării, prin atingeri la distanţă. Este o erotică fără conţinut senzual, care îşi primeşte consacrarea finală după Soglio, în octombrie 1981, cînd Cioran, invitat la Koln prin "Centrul de limbi şi culturi europene" (Friedgard este organizatoarea serii şi face chiar şi alegerea aforismelor ce urmează să fie citite!), află, rămas singur la capătul zilei cu Friedgard, "cu o directeţe care fusese pînă atunci evitată", că "era exclus ca relaţia noastră să mai aibă vreun conţinut corporal". Scena se termină sublim cu cei doi plîngînd şi sărutîndu-şi mîinile. Ceea ce o va face pe Friedgard să exclame la sfîrşitul unei scrisori: "De-ar exista doar mîini!"

Ultima zvîcnire epistolară a pasiunii lui Cioran are loc pe 28 noiembrie:

 

"Tocmai ieşisem. După cîteva minute a trebuit să mă întorc: fiecare respiraţie era ca un pumnal. Această boală de copii, cînd îi atinge pe cei în vîrstă, este iadul însuşi. ― Brahms, partea întîi a Sonatei pentru vioară şi pian. M-am gîndit la dumneavoastră cu tandreţe şi disperare. Ea, mi-am zis, nu va şti niciodată ce a însemnat ― şi ce înseamnă ― pentru mine. [...] Sînt oare singurul vino­vat că jucaţi un rol atît de mare în nenorocirea mea?"

 

În sfîrşit, în 19 aprilie 1982, un an după ce se cu­noscuseră, Cioran îi scrie Friedgardei:

 

"...în ciuda actualei mele lipse de iluzii, nu sînt în­deajuns eliberat de unele amintiri. Va veni totuşi vre­mea cînd, aşa cum speraţi, ne vom întîlni «într-un rîs comun»."

 

Şi ca post scriptum:

 

"Prăpastia dintre aforismele mele şi viaţa mea nu este atît de mare pe cît sînteţi înclinată să credeţi. Însă ea există şi trebuie să fiţi fericită că este aşa, pentru că dacă gîndurile mele s-ar transforma pe dată în fapte, aţi sta astăzi într-un mormînt, iar eu într-o închisoare."

 

În curînd, pe scrisorile către Friedgard, alături de semnătura lui Cioran apare cea a Simonei (cu un dis­cret Amitiés), iar Friedgard soseşte la Paris şi îi vi­zitează pe Ciorani însoţită de prietenul ei Walter. Atelajul înaripat, condus după cum Friedgard cre­zuse de cuviinţă, îşi readuce pasagerul pe pămînt şi îl reaşază în matca obişnuită a vieţii sale. Zborul magic al lui Cioran luase sfîrşit.

 

 

vineri, 30 noiembrie

 

Senzaţie de "strîngere a cortului". În două-trei zile plecăm. Există şi un nomadism cultural, mai ales în lumea de astăzi, cînd o grămadă de intelectuali se deplasează în diferite puncte ale globului ca bur­sieri, visiting professor etc. Această transhumanţă a devenit pentru unii un mod de viaţă anume culti­vat şi întreţinut sistematic, pentru alţii o periodică evadare in extremis, urmată de o şi mai crîncenă re­venire în locul de baştină.

Ca întotdeauna cînd revin în ţară, o fac cu o strîn­gere de inimă, cu acea ambiguitate afectivă care se naşte din senzaţia înduioşată de regăsire a intimu­lui meu (de la patul meu, biroul meu, bucătăria mea etc. şi pînă la oamenii care mă propulsează în viaţă) şi apoi din cealaltă ― de fiecare dată speriecioasă, disperată şi încercănată ― pe care mi-o provoacă reîntîlnirea cu mizeria diversificată a locului. Fac un mic antrenament psihologic pentru a gîndi lucrurile în fluiditatea lor ("eul" meu care îi leagă pe "aici" şi "acolo"), în continuitatea propriului meu "destin" (dacă aş putea reîncepe să cred că am unul!), pen­tru a camufla ruptura marcată de acest sejur.

Cum de reuşeam "pe vremuri" să nu mă tem de reveniri, şi nu după două-trei luni, ci după aproape trei ani de absenţă, şi asta întorcîndu-mă într-o lume din care ştiam că nu mai există scăpare? În 1984 am revenit de la Heidelberg acasă cu zîmbetul pe buze, ştiind foarte bine ce este în ţară şi ştiind că în urma mea poarta s-a închis "pentru totdeauna". M-am în­tors fericit că îmi pot reintegra destinul ― căci atunci aveam unul şi credeam aprig în el ―, m-am întors să-l regăsesc pe Noica, să-mi regăsesc masa de scris, complicităţile mele şi pe ale altora, căci din ele tră­iam, în ele ne scăldam şi ele făceau ca lumea aceea să "ţină" şi să aibă sens.

Nu am excelat niciodată prin fantezie şi din cauza asta noul şi viitorul nu aveau pentru mine contur, fiind absorbite continuu de un soi de "credinţă scep­tică" în caracterul definitiv al prezentului. Cuvintele "niciodată" şi "întotdeauna" apăreau frecvent în vocabularul meu şi ele făceau parte dintr-un soi de antrenament menit să prevină decepţia în faţa ne­schimbătorului. Preferam să calculez cu răul, pentru ca perpetuarea lui să nu mă ia prin surprindere. Preferam să nu-mi imaginez binele, pentru ca întîr­zierea sau nevenirea lui să nu-mi sleiască speranţa şi să nu-mi dezmintă aşteptarea. Îmi spuneam: "Dacă binele, pe care nu-l aştept, va veni, cu atît mai mult mă voi bucura. Dacă răul care mă înconjoară va con­tinua, neaşteptînd dispariţia lui, nu voi putea fi nici­odată dezamăgit." Toţi, în jurul meu, aşteptau. Pe mine aşteptarea mă macină şi mă înăcreşte. Mi se părea că ies oricum cîştigat calculînd cu "mai răul": nici o lovitură în plus nu mă lua pe nepregătite, în timp ce capacitatea de a mă bucura rămînea intac­tă pentru eventualitatea nebănuită a survenirii bi­nelui.

Evident, tot acest calcul se baza pe o premisă sub-înţeleasă: eram "sub vremi" şi în imediat nu puteam influenţa în nici un fel mersul lucrurilor spre bine. Nu aveam nici un mijloc de a interveni direct în cursul lumii. Tot ce puteam face era să mă aflu în slujba unui bine ale cărui căi de a pătrunde în lume rămî­neau pentru mine misterioase.

Iar acum? Ce aştept, întorcîndu-mă, de la mine şi de la lumea mea care, de 11 ani, se tîrăşte ca o jivi­nă bătută? În tot acest răstimp m-am purtat ca şi cum am fi ieşit de "sub vremi" şi am socotit că preţul libertăţii mele nu mai trebuia plătit cu evadarea "din această lume". Dimpotrivă, ca să exist cu adevărat, trebuia să cad în timpul Istoriei şi binele în care cre­deam trebuia făcut să pătrundă în lume pe trasee vizibile. Şi care este, în ce mă priveşte, bilanţul? Mi-a reuşit, în acest răstimp, ceva? Sau totul a fost sim­plă agitaţie? Oboseala, care e deocamdată singura mea certitudine, mă împiedică să fac o evaluare co­rectă. De aceea, întorcîndu-mă acasă, riguros vorbind, nu aştept nimic. Dar gîndindu-mă ce îmi lipseşte şi ce îi lipseşte în chip esenţial locului acela, aş înălţa, înainte de plecare, o rugăciune pe care aş numi-o rugăciunea continuităţii. Ea ar suna aşa:.

 

Fă, Doamne, ca fapta mea să ţină şi ca tot ce am con­struit în ani să nu se năruie peste noapte.

Fă, Doamne, să nu-mi fie teamă că, trezindu-mă dimineaţa, voi găsi lucrurile altfel decît le-am lăsat înainte de a adormi.

Fă, Doamne, ca locul acela să prindă cheag şi ca lucrurile lumii noastre să capete chip şi alcătuire.

Dă-mi, Doamne, iluzia cea bună, care să mă lase să fac ca şi cum totul ar avea un rost şi ca şi cum Tu ai fi.

Ajută-mă, Doamne, să mă împac cu mine.

 

 

marţi, 4 decembrie

 

Am sosit ieri de la Heidelberg. Astăzi se împli­neşte un an de la moartea lui Horia Bernea. Am avut în sfîrşit curajul să deschid, după această absenţă de trei luni, un sac de plastic pe care, la o vreme după înmormîntare, îl primisem de la Marga şi care stă­tuse neatins într-un colţ al camerei vreme de aproa­pe un an. Mă uitam la el, fără să ştiu ce conţine, ca la un memento. Astăzi de dimineaţă l-am deschis. Este formidabilă intimitatea obiectelor purtate: un semn al trupului, o prelungire a lui şi, cu toate astea, mult mai mult: un aer inconfundabil, o marcă a per­soanei care, cu fiecare obiect pe care şi-l asumă ca fiind de-acum înainte al ei, îşi alege aşa zicînd în chip liber trupul sau, mai bine zis, carcasa acestuia, pen­tru a-l completa, a-l ascunde şi a-l împodobi pe cel pe care l-a primit de la Dumnezeu. Am în faţa mea o puzderie de cravate şi aproape fiecare dintre ele îmi evocă, neaşteptat de precis, cîte o secvenţă din Horîa cel viu, o combinaţie vestimentară, o ieşire în lume, o vorbă rostită într-o împrejurare sau alta.

De altfel sosirea mea în Bucureşti a stat sub sem­nul lui Bernea. Acasă mă aştepta albumul lui despre Roma, făcut împreună cu Baconsky ― dumnezeiesc de frumos, cotropit de darul lui de a sesiza minunea neaparentă, cărarea nebătută a splendorii (numai de el deschisă), de forţa lui de a spulbera clişeul. Aşa cum făcea în toate, dezgropînd frumuseţea ascunsă, proas­pătă şi uitată: a muzicii, a caselor, a figurilor umane.

Apoi, deschizînd televizorul, o emisiune întreagă despre el, un film cu vernisaje, cu locurile unde picta, cu mai vechi interviuri luate unor prieteni sau unor critici de artă, cu ctitoria lui de la Muzeul Ţăranului. Ce repede devenim arhivă! În cazul în care ajungem să "supravieţuim", supravieţuim aşa, ca arhivă. Cînd şi cînd, la o dată rotundă (ani de la naştere sau moarte), lumea îşi aduce aminte de noi şi apasă pe acest bu­ton la îndemînă, pe această clapă ipocrită a memo­riei care este arhiva. Pentru o clipă sînt scoase la lumină poze, interviuri filmate, prietenii deapănă amintiri despre noi. Apărem pentru o clipă din nou la rampă, vorbim, gesticulăm, rîdem, le explicăm celorlalţi proiectul care am fost şi, apoi, ne retragem din nou, spăşiţi, în prezumtiva noastră eternitate, aşteptînd, înainte de a dispărea definitiv, ca o altă generaţie să se îndure de noi.

 

 

joi, 6 decembrie

 

Viteza cu care sînt reintegrat, reaşezat în termenii lumii de aici, care redevine ― aşa cum pînă la urmă a fost dintotdeauna ― lumea mea. N-am ajuns să mă dezmeticesc bine din sihăstria germană şi m-am şi pomenit ieri, la Muzeul Ţăranului, în faţa unei săli de 300 de persoane, trebuind să vorbesc, alături de Pleşu şi Baconsky, despre albumul pe care Horia sperase să-l vadă încheiat şi tipărit înaintea plecării lui la Paris, în urmă cu un an: Roma, capul mundi. "Lasă, i-am spus atunci, ai să-l vezi cînd ai să te în­torci." Cum te pot urmări dorinţele neîmplinite cu care cei apropiaţi nouă ies din viaţă! Fiindcă îi iubim, sîntem dispuşi să credem că pentru tot ce îşi doreau şi nu s-a întîmplat sîntem pînă la urmă răspunză­tori.

Răsfoiesc paginile albumului roman. Suita şi com­binaţia imaginilor îi aparţin lui Bernea. În plus, foto­grafiile sînt făcute de el şi reprezintă modul lui de a descoperi, dincolo de locul comun şi clişeul turis­tic, elementele care ne-au întemeiat ca civilizaţie me­diteraneană. Şi totuşi nu performanţa privirii sale, a celei mai autentice şi cultivate priviri pe care a pro­dus-o lumea noastră, este cea care creează stranie­tatea cărţii. Enigmatic rămîne faptul că albumul ţine şi îşi ridică splendoarea pe o combinaţie de imagini care la prima vedere frizează paranoia: Bernea se aşază, cu imagini din tablourile sau acuarelele sale, alături de panouri de la Villa dei Vetti, de picturi romane sau frînturi de statui din epoca republicană, de mozaicuri paleocreştine, de ziduri sau coloane din Teatrul lui Marcellus, de plafoane şi faţade de bazilici, de secvenţe din Forumul lui Iulius Cezar, de frize şi panouri de la Palazzo Massimo... Şi cînd spun "imaginile sale" nu e vorba de lucrări făcute de Bernea "acolo" şi care, astfel, şi-ar revendica nemij­locit înrudirea cu sursa de inspiraţie. Grădini, coloane, prapuri, peisaje, hrane, biserici ― toate temele predilecte ale picturii sale intră în contact, prin juxta­punerea în pagină, cu imagini vechi de sute şi mii de ani. Cum de a avut Horia curajul să se aşeze ală­turi de ele? Ce certitudine a apartenenţei la ele l-a în­demnat să creadă că nimic din ce a făcut nu e mai prejos decît ce au făcut artiştii păgîni şi cei creştini ai lumii romane? Cu ce încredere, care nu poate fi înţeleasă în termeni de trufie, s-a aşezat pe sine într-o tradiţie atît de vastă? "Eu aparţin lumii mele, pare să spună Bernea, dar uitaţi-vă cît de cuprinzătoare este lumea mea. Este un imperiu, un dublu imperiu, roman şi creştin." Care alt român (Eliade?) a avut inteligenţa să evite în acelaşi timp sudalma răzvră­tită şi oftatul lăcrimos şi înamorat (cele două ipos­taze între care ne mişcăm cu toţii cînd e vorba de România) şi să se înscrie în felul acesta în vastitatea unei tradiţii ― simţită, făcută vizibilă şi "demonstra­tă" ― care nu trimite la ficţiunea unei origini, ci la un spaţiu mediteranean perfect coerent? Nu e aceasta singura explicaţie a faptului că nici o stridenţă nu rezultă din alăturarea a ceea ce Bernea a văzut şi a fotografiat "acolo" şi ceea ce, "independent" de asta, a pictat? Căci altminteri cum se face că lumea imagi­nilor sale alunecă atît de firesc în lumea unor tipare seculare, lăsîndu-se integrată şi absorbită de ele? Şi ce straniu că nimeni nu a simţit că aici e şocul cărţii, enigma şi nebunia ei.

Tocmai din cauză că locuia în România ca într-un ţinut ce făcea parte dintr-un vast imperiu ţărănesc originar, aşa după cum făceau parte din el Grecia, sudul Franţei sau cel al Italiei, Bernea nu a avut nici­odată complexe de "român" şi nu şi-a propus nici­odată "să fugă" sau "să rămînă" în Occident. Avea, după cum a spus un prieten despre el, "geniu etno­grafic" şi datorită acestuia descoperise locul geome­tric al tuturor etniilor europene şi îşi făcuse din el o patrie-construct cu ajutorul căreia era liber, în adîn­cul fiinţei sale, de România politică şi conjuncturală. România adevărată era pentru el una dintre "ec – sta - zele" acestei patrii europene originare. De aceea se plimba prin ea ca printr-o uriaşă urmă. Muzeul Ţăra­nului Român este mulajul acestei urme. El este un muzeu european, cel mai european din ţara noastră, şi este gîndit ca o cheie, singurul soi de cheie plau­zibil pentru a putea deschide prima dintre porţile Europei şi a pătrunde astfel în ea.

Dar lumea în care m-am întors după o absenţă şi o asceză de trei luni m-a luat în primire şi altfel: prin ceea ce s-ar putea numi mahalaua înţeleasă ca o cate­gorie stilistică a societăţii româneşti. Dar ce este ma­halaua astfel înţeleasă? În istorie se iau decizii, în mahala deciziile se amîna. În istorie se înfruntă des­tine, în mahala lumea se ceartă şi se împacă. În isto­rie se înfăptuieşte şi se progresează, în mahala totul este agitaţie şi lumea stă pe loc. Istoria are propriul ei discurs, în care lucrurile se ştiu şi se spun fără ambiguităţi, în timp ce în mahala domneşte zvonul, bîrfa şi poanta. În istorie, spaţiul public are solem­nitate şi poate genera "spirit obiectiv", în mahala, graniţa dintre public şi privat se pierde şi familiari­tatea şi bătutul pe burtă pot submina şi "dezanşanta" cele mai sacre instituţii ale statului. Cînd, într-o schi­ţă a lui Caragiale, trenul regal se opreşte pentru 25 de minute în orăşelul Z şi notabilităţile oraşului se strîng pe peron pentru a saluta familia regală, una dintre doamnele urbei, după cîteva minute de conversaţie cu Regina, îi spune acesteia la despărţire "soro" şi îi recomandă "să se păzească pe drum de răceală".

Nu vreau să spun prin asta că România nu are istorie, ci doar că prestigiul mahalalei este atît de mare la noi, apele ei, umflate tot timpul, se revarsă perio­dic şi invadează cu atîta forţă lumea istoriei, încît aceasta cu greu mai poate răzbate la lumină pen­tru a se afirma ca lume a istoriei. Din cauza aceasta, cine se uită astăzi pe scena politică a României cu greu poate spune unde se termină mahalaua şi unde în­cepe istoria şi, tot din cauza asta, ziaristul, şi nu is­toricul, este figura emblematică a lumii în care trăim. Sigur, pentru că în fiecare dintre noi stă la pîndă un mahalagiu, poţi oricînd să vii cîteva zile în România, să-ţi faci cura de mahala şi să te simţi bine. De aici şi o anumită încîntare pe care o resimt cei care vin din afara lumii noastre şi plonjează pentru scurtă vreme în ea. Pentru că "în lumea lor" istoria se face cu oameni care leşină cotidian de plictiseală, în timp ce în jurul nostru se petrece veşnic "ceva", pentru că sîntem o lume de petrecăreţi şi petrecător ai tim­pului, ei au senzaţia, venind aici, că trăiesc în cîte­va zile cît au trăit ani la rînd în lumea lor.

În timp ce eram la Heidelberg, un prieten din Frankfurt, român plecat în urmă cu 20 de ani, a ate­rizat pentru cinci zile la Bucureşti. A fost găzduit, prin nu ştiu ce concurs de împrejurări, în casă la Dinescu. Şi de aici i s-a tras totul. Mai întîi a asistat la a doua nuntă a fiului cel mare al lui Pleşu, divorţat de prima soţie şi reînsurîndu-se tot cu ea, cu tot fas­tul cuvenit, doi ani de zile mai tîrziu. Ineditul situ­aţiei a fost marcat de un chef cu lăutari şi lume mul­tă, în satul Mînăstirea de lîngă Dunăre. A urmat alt chef cu lăutari la "moşia lui Dinescu" din satul Cetatea, lîngă Calafat. Apoi, pentru că se împlinea un an de la apariţia revistei Plai cu boi şi, deopotrivă, pen­tru a mediatiza sponsorizarea unei "tabere de ar­tişti" care, vreme de două săptămîni, au fost ţinuţi de Dinescu pe mîncare şi băutură ca să facă "cera­mică de Cucuteni", la "Lăptăria lui Enache" de pe terasa Teatrului Naţional, s-a organizat o expoziţie cu chef mare, cu primarul Băsescu şi cu sute de invi­taţi. Ca happening, un "episod scenic" ― fete goale puşcă, pictate din cap pînă în picioare "cucuteneşte", adică în falduri spiralate negre şi maro. Din nou lăutari, băutură la discreţie ― palincă şi vin din pod­goriile lui Dinescu ― şi Dinescu însuşi cîntînd cu foc, la microfon, romanţe. Ameţit de ceea ce văzuse şi trăise ― "în 5 zile cît în 15 ani", mi-a mărturisit la telefon ―, amicul din Frankfurt, de cum a ajuns acasă (şi deja de pe aeroport), a făcut o viroză reac­tivă cu febră de 40 de grade. Dezimunizat complet după cîteva decenii de spaţiu aseptic german, or­ganismul omului nostru, proiectat din istorie în ma­halaua istoriei şi cufundat compact în ea vreme de cinci zile, a clacat. Sigur că nu în orice loc din Româ­nia amicul meu ar fi trăit acelaşi lucru. Şansa lui a fost de a fi nimerit în centrul însuşi al unei realităţi care între timp şi-a definit stilul şi a căpătat presti­giu. Pentru că Mircea Dinescu este simbolul şi purtă­torul de sens al mahalalei contemporane la români. El o reprezintă în viaţa de zi cu zi, dar deopotrivă o hrăneşte şi o potenţează la televizor sau în revista por-no-politică Plai cu boi, născută din această mahala şi întreţinînd-o, la rîndul ei, cu fast, abjecţie şi talent.

 

 

Ieri seară la telefon Andrei îmi "brifează" întîm­plările de ultimă oră din "lumea noastră". Printre care: în urmă cu o lună, Colegiul "Noua Europă", institutul de excelenţă pe care îl conduce Andrei, pri­meşte vizita fondatorilor nemţi şi elveţieni. Se întîm­plă că, în acele zile, Başkirov dă un concert la Ate­neu. Musafirii lui Pleşu sînt fericiţi să fie invitaţi la concert, iar după concert au ocazia să-l cunoască personal pe Başkirov, invitat la o petrecere ― cum altfel? ― acasă la Dinescu. Măcar şi lucrul acesta este menit să le tulbure bieţilor musafiri habitudinile pentru că dacă la ei acasă se pot duce la concertul unei celebrităţi, nu înseamnă că după aceea au prile­jul să o privească de la un metru-doi în timp ce aceasta mănîncă "o icră" şi dă pe gît o ţuică. Însă ce să mai zici cînd, intrînd în casă, nemţii şi elveţienii dau cu ochii de Ion Iliescu, "pe care, explică Di­nescu, l-am invitat ca să aibă Başkirov cu cine vorbi ruseşte". Preşedintele românilor se întreţine relaxat şi jovial cînd cu unul cînd cu altul dintre musafiri, în timp ce cele două gărzi de corp sînt gonite de Di­nescu în bucătărie cu un "ce staţi, bă, aici, că nu-i face nimeni nimic lu' 'mnealui. Ia căraţi-vă în bucătărie că v-am pregătit acolo de haleală!" După scurtă vre­me, cei doi pot fi văzuţi în bucătărie mîncînd o iah-nie de fasole, dezorientaţi, speriaţi şi melancolici. În cele din urmă, Preşedintele dă semne că doreşte să plece, Mircea îl însoţeşte pînă la maşină încercînd să-i strecoare în mînă un bidonel cu vin din podgo­riile lui de lîngă Calafat. "Nu, Mircea, lasă...", spune Preşedintele încurcat. "Lasă, bre, se încheie dialogul de adio, dacă nu bei matale, bea coana Nina." Amu­ţit, staff-ul germano-elveţian al Colegiului "Noua Europă" asistă din capul scărilor la scenă. Au trăit şi ei într-o zi cît în zece ani la ei acasă.

Bine am venit în patrie!

 

 

miercuri, 19 decembrie

 

Sînt la Timişoara, unde am însoţit familia regală ― în complet de majestăţi şi alteţe ― în operaţiunea de lansare a albumului editat de Humanitas în no­iembrie, cu ocazia celei de a 80-a aniversări a zilei de naştere a Regelui Mihai. Mîine scenariul se reia la Arad.

Ce pot să spun? Ziua a arătat destul de ciudat: la ora 15, la Operă, lansarea albumului regal; la ora 17, la Prefectură, preşedintele Iliescu îşi lansa şi el o carte; la ora 19, Suveranul şi Preşedintele asis­tau, din loja centrală a Operei, la un spectacol închi­nat evenimentelor petrecute la Timişoara în urmă cu 12 ani. Ajung în faţa Operei la 14⁴⁰. În dreptul treptelor de la intrare, doi indivizi sprijină o pancardă, în timp ce un al treilea îi filmează. Pe pancardă scrie: "Cei doi criminali şi-au dat mîna." Ce straniu, îmi spun urcînd treptele, există în societatea românească şi o variantă de aglutinare prin ura co­mună faţă de Rege şi Iliescu. Dar există oare, sime­tric, şi o întîlnire prin simpatie comună? Cine spune că facticitatea istoriei este "realistă" şi raţională minte; este suprarealistă cît se poate! Orice istorie neîntîmplată încă este neverosimilă şi ea nu devine mai puţin aşa doar pentru că s-a întîmplat. Or, asta în­seamnă că în istorie "tot ce e real e iraţional". Şi toc­mai de aceea în istorie nimeni niciodată nu a putut să anticipeze ceva. Nici măcar cel de al doilea război mondial, darmite întîlnirea de astă seară din lojă!

Aştept în hol, alături de directorul Operei, care seamănă cu ducele de Mantua îmbrăcat civil (mai tîrziu aflu, cînd vom urca cu toţii în biroul său, ta­petat cu fotografii color ale maestrului în Othello, că am greşit rolul), sosirea familiei regale. La ora 14⁵⁵ îşi fac cu toţii intrarea în foaier ― Majestatea Sa Re­gele Mihai, Majestatea Sa Regina Ana, Alteţa Sa Re­gală Principesa Margareta şi Alteţa Sa Principele Radu de Hohenzollern-Veringen ― însoţiţi de pa­tru gărzi de corp. Am învăţat bine titlurile şi sînt deosebit de atent la diferenţa dintre "Alteţă Regală" şi "Alteţă", care "în cazul nostru" este cu atît mai importantă cu cît moştenitorul tronului este de speţă feminină. "Alteţa" e doar consortul "Alteţei Regale" şi cred că nu poate niciodată urca pe tron. Trebuie oricum să verific. Cînd simt că sînt în pericol să uit diferenţa dintre "Alteţă Regală" şi "Alteţă", mă gîn­desc repede la romanul lui Thomas Mann şi lucru­rile reintră de îndată în ordine. Îmi place de aseme­nea să observ că titlurile se complică pe măsură ce poziţia ierarhică scade. Regele are cel mai scurt şi mai simplu nume: "Majestate" sau "Rege", sau "Sire". "Majestatea Sa", de pildă, faţă de "Alteţa-Sa-Principele-Radu-de-Hohenzollern-Veringen". E ca şi cum o persoană, cu cît e mai şubredă, trebuie spri­jinită cu mai multe titluri. Dacă aşa ar fi, atunci, în contextul acesta, sînt oricum avantajat. Pe afişul din oraş care anunţa manifestarea şi pe care sînt men­ţionaţi participanţii ― Majestatea Sa Regele..., Ma­jestatea Sa Regina..., Alteţa Sa Regală Principesa..., Alteţa Sa Principele..., lista se încheie sec ― stin­gher şi pompos în acelaşi timp ― cu numele meu gol-goluţ. "Felicitări!, îmi suflă seara la ureche Mircea Mihăieş. Cea mai tare operaţie de publicitate din ulti­mii ani! Un nume fără titlu alături de regi, regine, prin­cipese şi principi! Cum de v-a venit ideea? Genial!" Mi-aduc aminte de o întîmplare cu Noica în care povestea cu titlurile şi persoana era chiar adevărată.

Sîntem la sfîrşitul anilor '70. Noica este invitat să conferenţieze la Politehnică, într-un cadru informai, alături de Milcu şi Manolescu. Gazda îi prezintă şi începe: "Avem deosebita plăcere de a avea în seara aceasta în mijlocul nostru pe tovarăşul academician profesor doctor docent Ştefan Milcu, directorul Insti­tutului de Endocrinologie din Bucureşti." Aplauze. "Avem de asemenea plăcerea de a avea în mijlocul nostru pe tovarăşul Nicolae Manolescu, lector la ca­tedra de literatură de la Facultatea de filologie a Uni­versităţii Bucureşti." Aplauze. "Avem de asemenea în mijlocul nostru pe..., pe...". Dar pe hîrtia cu care vorbitorul se ajuta nu scria în mod evident nimic. Nu era decît numele: Constantin Noica. "Pe..., pe...". Şi, în cele din urmă, înfrîntă, dezamăgită şi puţin speriată, gazda se predă: "...pe domnul Constantin Noica".

Mie îmi plac foarte mult şi gărzile de corp. Dintre toate profesiunile umane este limpede că a lor se apropie cel mai mult de vocaţia cîinelui. Cu singu­ra deosebire că ei, oameni fiind, pot fi programaţi în permanenţă pe un nou stăpîn şi, dacă e nevoie, mîine îl vor muşca pe cel pe care astăzi îl păzesc. Dimitrie Cantemir aşa îi şi descrie în Istoria ieroglifică. E şi firesc să fie aşa. Profesionişti fiind, ei "păzesc şi protejează" pe oricine istoria le scoate în cale. În fond, şi un pianist poate interpreta nespus de multe piese. Îmi place întîi cînd apar încadrîndu-şi "obiec­tivul". "Apar" nu e la drept vorbind cuvîntul potri­vit, pentru că de fapt ei irump în spaţiu şi electrizează atmosfera, creînd un adevărat frison printre privi­tori, dar şi un contrast destul de caraghios între în­cordarea lor circumspectă şi dezinvoltura persoanei pe care o păzesc. De asemenea, din cauza microfoanelor băgate în urechi şi prelungindu-se cu fire gal­bene spiralate care dispar misterios sub haină, au un anumit accent marţian. Haina lor pe mine mă face să visez. O ţin strînsă în faţă, cu palmele aşezate una peste alta, lăsîndu-ţi senzaţia că dacă ea s-ar des­chide, un adevărat arsenal s-ar revărsa la picioarele lor: pistoale, grenade, cătuşe... Eschiva asta a mîi­nilor strînse laolaltă pe burtă este exact pe dos decît eschiva pubiană din reprezentarea nudului în Re­naştere: ea ascunde un prea-plin, nu un prea-gol. Mai îmi place apoi privirea lor fixă cînd stau pe loc; e fixă fără ca, în acelaşi timp, să poţi preciza unde anume se uită. Ce să mai spun de felul în care merg: par absolut lipiţi de "obiectiv", ca şi cum un mag­net cu totul special îi ţine aproape de el. Imposibil să te strecori între ei şi persoana care le-a fost dată în pază. Nu ştiu decît un singur om care a reuşit, cel puţin în două rînduri, şi lucrul este cu atît mai extraordinar cu cît e vorba de o persoană cu o siluetă masivă: istoricul şi criticul de artă Radu Bogdan. O dată a făcut-o la Cotroceni, cînd a apărut ca din pă­mînt în faţa Papei (căruia i-a ţinut un speech şi i-a înmînat un album), în vreme ce miniştrii, ambasa­dorii şi alte personaje importante se smiorcăiau pe la uşi sau aşteptau cuminţi la coadă să le vină rîn­dul. A doua oară, la deschiderea Tîrgului de Carte de la Bucureşti, în mai 2001, cînd, tot aşa, s-a întru­pat pe neaşteptate în faţa Regelui şi i-a spus, cu vo­cea lui cavernoasă şi cu privirea de St. Bernard epu­izat după o lungă misiune alpină: "Majestate, sînt profesorul Radu Bogdan, cel care a făcut inventarul obiectelor de la Peleş după plecarea Majestăţii Voas­tre din ţară! Eu sînt, Majestate! V-am scris, Majestate! Inventarul de la Peleş, Majestate!" "Da, mi-aduc aminte", a mormăit nazal Majestatea Sa, privind ca un mare timid ce e, prin şi dincolo de "profesorul Bogdan".

Ne îndreptăm cu toţii, pe coridoare întortocheate, către biroul directorial. Regele are un pas mare, de lup bătrîn, şi de-abia mă pot ţine după el, încercînd să depăşesc, prin sprinturi scurte, cînd pe dreapta, cînd pe stînga o gardă de corp care îmi simte traseul, ca să zic aşa cu spatele (nu-mi dau deloc seama cum de reuşeşte) şi mă blochează scurt, de fiecare dată, cu un pas lateral pe care îl face în ultima clipă. După ce de două ori sînt gata să-l iau în braţe şi bolbo­rosesc un "pardon" jenat, renunţ, obosit. De altfel, Majestatea Sa nu pare să sufere foarte tare că nu i se face conversaţie.

Ajungem în biroul directorului. De cum intri, de pe peretele de vizavi te întîmpină, bătută în metal, o inscripţie cu litere mari, gălbui: "Nu aruncaţi mu­curile pe jos. Folosiţi scrumiera." Cest quoi ça?, în­treabă vădit interesată Regina, aprinzîndu-şi o ţi­gară. "Ăăă...", încep să răspund şi îi cer ajutor din ochi lui Othello. "Vous voyez, Voire Majeste... ― con­tinui ― les megots..., il faut pas les jeter...Cest plutot môche...." Othello intervine şi începe o poveste cu colegii lui care, după Revoluţie, fumau în birou şi... Regina dă din cap şi se gîndeşte la altceva.

Ne aşezăm, Regina îmi indică un loc pe o sofa lîngă Rege. Sîntem şase persoane în cameră, plus doi chelneri tineri care, după ce pun în faţa fiecăruia o farfurioară cu două triunghiuleţe de pîine acoperite unul cu o felioară de somon şi altul cu cîteva icre negre şi o coajă de lămîie, se lipesc de perete ţinînd un şervet alb pe braţ. Conversaţia se leagă greu. În­cep să depăn amintiri din prima mea vizită la Versoix, în 1991. La un moment dat, uşa se deschide şi în ca­meră pătrunde domnul Holender, directorul Operei din Viena, sosit pentru sărbători în Timişoara natală sau, poate, special pentru această ocazie. Este un domn către 70 de ani, elegant, pomădat şi semănînd teribil cu Frank Sinatra bronzat, după ce îşi pusese o dantură nouă şi relansase hit-ul Strangers in the night. Are de aceea un smile dezinvolt şi de cum pă­şeşte în cameră, începe să vorbească scoţînd din bu­zunarul de la piept, cu un gest ocrotitor şi grijuliu, o hîrtiuţă ponosită pe care i-o prezintă reginei (ală­turi de care fusese aşezat), explicînd însă în aşa fel încît să audă toată asistenţa: e vorba de un xerox, care a ajuns pe căi ocolite la el, făcut după o foto­grafie dintr-un ziar de epocă în care se află şi Majestatea Sa Regele! Regina îmi trece hîrtiuţă ― pe care se disting cu greu cîteva siluete cenuşii (într-un parc?) şi o siluetă mai mică, îmbrăcată în alb ― spre a i-o da Regelui. "De cînd e?", întreabă, nazal, Re­gele. "De cînd e?", îi transmit întrebarea dlui Ho­lender. "Nu ştiu", răspunde dl Holender. "Nu ştie", îi transmit Regelui. "A!", mormăie din nou Regele şi îşi apropie peticul de hîrtie de ochi. "E din '32, pentru că, uite-mă, aici sînt eu şi aveam 10 ani." "E din '32", transmit mîndru asistenţei, pentru că eram sigur că mormăitul Regelui nu-l auzisem decît eu. "Est-ce que nous l'avons, cette photo?", îl întreabă Re­gina pe Rege. "Ah, oui!", răspunde Regele. "De toute manière, c'est un don pour Vos Majestés", anunţă cere­monios dl Holender.

Din cînd în cînd, uşa cabinetului directorial se deschide şi Othello mai strecoară în cameră cîte o notabilitate sau cîte un prieten care se înclină, cli­peşte des, se uită o vreme la peisajul regal şi apoi iese tiptil. La un moment dat apare şi primarul care îşi cere scuze că a întîrziat: a trebuit să-l întîmpine pe Preşedinte la aeroport. Oftează, lăsîndu-ne să înţe­legem că misia e misie, dar altceva e de fapt în sufle­tul lui.

E timpul să coborîm pe scenă. Regia e de o sim­plitate deconcertantă: în fundul scenei, cu faţa către sală, sînt aliniate şase scaune de catifea roşie. În faţa lor, la cîţiva metri, două microfoane. Ne aşezăm. Othello ocupă scaunul din extrema stîngă, eu pe cel din extrema dreaptă, iar personajele royale scaunele centrale dintre noi. Regele stă în dreapta lui Othel­lo, apoi vine Regina, principesa şi, în sfîrşit, prin­cipele Radu, pe care îl am astfel în stînga mea. Trag cu coada ochiului la pantofii negri ai principelui şi mi-i aliniez pe ai mei după ai lui. Ca să fiu mai sigur, îi verific încă o dată, uitîndu-mă şi la pantofii Re­gelui. Totul pare să fie în regulă. Regina poartă nişte "apreschiuri" pînă sub genunchi (s-ar zice că toc­mai a coborît dintr-o sanie trasă de reni), iar princi­pesa pantofi negri cu tocul scurt. Stăm cu toţii cu­minţi, cu mîinile sprijinite una peste alta în poală, cu trunchiul uşor înclinat în faţă. O clipă am sen­zaţia că sîntem o trupă de dans modern care a luat, într-o atitudine hieratică, poziţia care precedă pri­mul acord al muzicii şi că, de îndată ce banda va porni, ne vom scula în acelaşi timp şi vom începe, cu aceleaşi mişcări din mîini, cap şi picioare, un dans nervos şi bine ritmat. De fapt, de sculat de pe scaun se scoală numai Othello, de îndată ce aplauzele s-au încheiat, le salută pe majestăţile şi pe alteţele lor şi îmi dă cuvîntul. În timp ce vorbesc, mă gîndesc dacă am voce de bariton sau de bas. Trebuie să verific şi asta.

Urmează Alteţa Sa. E înalt, brunet şi îşi potriveş­te, ridicîndu-l mult, microfonul. I se adresează de fapt Regelui. Noi ceilalţi, cei de pe scenă şi cei din sală, sîntem doar martorii privilegiaţi ai acestei adresări. Vorbindu-i Regelui, cu profilul stîng către sală, cu cel drept către Rege, principele are un ton nespus de trist, indiferent dacă ceea ce spune este serios, vesel sau trist. Principelui i se pare că cea mai însemnată realizare a Regelui este nu numai aceea de a fi supravieţuit duşmanilor şi călăilor lui (recte lui Gheorghiu-Dej), ci şi copiilor acestora. Ba răz­bunarea Istoriei a fost atît de teribilă, încît în cele din urmă Regele a ajuns să doarmă chiar în casa că­lăului său. Şi nu singur. A adus-o şi pe Regină. Apoi a venit şi principesa Margareta "şi cu mine", pre­cizează principele, şi, la sfîrşit, "şi prinţul Nicolae". Sala este vădit emoţionată. Străbat cu privirea din­colo de perdeaua luminii reflectoarelor şi îmi spun că media de vîrstă a celor prezenţi să tot fie de vreo 75 de ani.

Între timp, Alteţa Sa şi-a încheiat discursul cu un "La mulţi ani, Majestate!", sala aplaudă, Alteţa Sa îşi reia locul, aplauzele continuă, Alteţa Sa se ridică şi se înclină sfios către sală, apoi se aşază iar, în vre­me ce Alteţa Sa Regală îl învăluie cu o privire caldă, apăsîndu-i scurt mîna, care acum se odihneşte pe genunchi, cu podul palmei sale. Adică: "Ai fost mi­nunat!" Simt că la rîndul meu se cuvine să fac, să spun ceva. Dar ce? Ţeapăn şi distins, rămînînd la o distanţă respectuoasă, îmi înclin trunchiul către ure­chea dreaptă a principelui şi întreb, cu un mic vibra­to în voce: "Cînd aţi scris paginile acestea?" Sînt foarte mîndru de mine, adică de soluţia pe care am găsit-o. Întrebînd, evit banalitatea unei aprecieri ipocrite, ceva de genul "Minunat!" sau "Ce text extraordinar!", dar evit deopotrivă insuportabilul tăcerii cînd aerul, în stînga mea, vibrează sub pintenul aşteptării. Aşa­dar, întrebarea "Cînd aţi scris paginile acestea?" mi se pare, ca soluţie, deosebit de astuţioasă. Pot să-mi spun: Ce onest sînt! În loc să mă pretez la o laudă neruşinată, sînt politicos şi nu fac decît să îmi mani­fest interesul cerînd o informaţie despre sorgintea temporală a textului. În acelaşi timp principele e li­ber să înţeleagă: "Cînd ― adică în ce moment de gra­ţie ― aţi scris paginile acestea?". Ceea ce de alt­minteri şi face. "O, răspunde, le-am scris în cer!" Mă priveşte drept în ochi pentru a savura surpriza din privirea mea, care, desigur, nu întîrzie să apară. "O! ― spun. În cer! Ce vrea Alteţa Voastră să spu­nă?" ― "Ei bine, da. În cer, la propriu!" Uluirea mea este totală. "În cer la propriu, Alteţă?" ― "În cer la pro­priu!" Şi simţind că mă sufoc de uimire, se înclină complice către mine: "În avion..." ― "În avion... Pa­ginile acestea în a-vi-on, Alteţă?" ― "Ei da, în avion, pentru că am aflat în ultima clipă că trebuie să vorbesc şi a trebuit să le scriu pe drum, în avion." Uimirea mea ia acum chipul unei tăceri pioase. Par că mai vreau să spun ceva, că mai vreau să cer o lă­murire pentru a înţelege cît de cît miracolul, dar în ultima clipă mă răzgîndesc ― cum se pot scrie nişte pagini atît de elaborate şi sensibile în avion? ― şi mă retrag la locul meu, înfrînt, copleşit, îndreptîndu-mi iarăşi trunchiul şi coborînd în mine pentru a rumega mai bine ceea ce am aflat. Murmur încă o dată "în avion..., hm" şi mă zidesc într-o medita­ţie admirativă.

Între timp Majestatea Sa Regele s-a ridicat. "E 19 decembrie şi, de pe 8 noiembrie, cred că este a cincea oară că sînt sărbătorit pentru aniversarea mea. Mi se pare cam mult. Drept care vă doresc tuturor «Săr­bători fericite»." Îmi spun că numai un Rege şi un înţelept au dreptul să nu spună nimic, numai ei, de la înălţimea pe care au atins-o, se pot lepăda de cu­vinte. Noi, toţi ceilalţi, prizonieri ai verbului, sîntem condamnaţi la limbuţie şi ne petrecem viaţa expli­cînd, argumentînd, ţinînd discursuri, descriind, plictisindu-ne şi plictisindu-i pe ceilalţi.

După o pauză de zece minute, în "Sala Oglin­zilor", are loc şedinţa de autografe. Regele, Regina, principesa şi principele sînt instalaţi la o masă lungă florentină, cele patru gărzi de corp îşi ocupă pozi­ţiile, se formează o coadă din doamne şi domni care ţin, fiecare, lipit la piept, albumul mare şi alb, avînd pe copertă chipul Regelui la 20 de ani, ireal de fru­mos. Cuprind cu privirea, dintr-un colţ al foaieru­lui, întreaga scenă şi îmi dau seama că nu înţeleg o iotă din "spectacolul istoriei". Cum sună vorba aia? "E o poveste spusă de un idiot, alcătuită din vorbe şi din zbucium şi neînsemnînd nimic." Un domn în vîrstă se apropie de mine. Îmi întinde, cu o mînă tre-murîndă, un bileţel pe care este scrisă o adresă: blo­cul..., intrarea..., etajul..., apartamentul..., tele­fon. .. "Domnule Liiceanu, vă implor, daţi-i Majestăţii Sale adresa mea, Spuneţi-i să mă caute şi pe 21 mar­tie va fi pe tron. Vă implor, domnule Liiceanu, va fi pe tron pe 21 martie! Să mă caute, atîta tot. Vă im­plor, domnule Liiceanu, daţi-i biletul!"

 

 

joi 20 decembrie

 

Lansarea de astăzi era prevăzută pentru ora 16, la Teatrul de Stat din Arad. Ajung la 15³⁰ şi, cu toate acestea, majestăţile şi alteţele lor sosiseră deja, pen­tru că ceremonia de înmînare a cheii oraşului Majes­tăţii Sale Regelui, la primărie, se sfîrşise mai devreme, îi găsesc pe toţi, inclusiv pe consilierul primăriei şi pe arhiepiscopul de Arad, Hălmagiu şi Hunedoara, Prea Sfinţia Sa Timotei. Seviciu, în biroul directorial, mîncînd cu oarecare plăcere fursecuri cu cremă maro, verde şi roz de pe nişte platouri risipite pe o masă mare aşezată în mijlocul camerei. Regina stă de vor­bă cu arhiepiscopul care, peste sutană, poartă un palton gros gri, deşi în cameră este cald. Lucrul aces­ta mă face să cred că e pe picior de plecare, ceea ce se va dovedi a nu fi deloc aşa, întrucît, peste o jumă­tate de oră, va coborî pe scenă, păstrîndu-şi paltonul, şi voi lua loc lîngă el pe una dintre sofalele din cati­fea galbenă instalate acolo anume pentru noi.

Nu ştiu de ce suport greu, iarna, să văd într-o în­căpere oameni îmbrăcaţi ca pentru afară. Spectacolul cuiva care, îmbrăcat de stradă, întîrzie în mijlocul casei îmi induce o nelinişte crescîndă. Bănuiesc că starea asta se explică prin faptul că ceva care se anun­ţă ca iminent întîrzie să se întîmple. Un om îmbră­cat ca pentru a ieşi te proiectează către o plecare ne-întîrziată, în vreme ce faptul că rămîne, că întîrzie, că nu mai pleacă, te blochează, dimpotrivă, într-un soi de stand by pe care nu l-ai prevăzut. Această sus­pendare silnică şi arbitrară a curgerii realităţii, aceas­tă pană meschină băgată de un om în palton în roata timpului creează o aşteptare pentru care, psihologic, nu eşti pregătit. De fapt, cred că răul mi se trage de pe la 10 ani şi trebuie pus în seama unui unchi din Caracal, fratele mamei care, de cîte ori venea în Bucu­reşti, de sărbători, o zi-două, trăgea la noi în Cotroceni, îşi termina treburile şi îşi lua bilet de întoarcere pentru a doua zi la 10 dimineaţa. Dormea în cameră cu mine. La ora 7, cînd deschideam ochii, îl vedeam aşezat pe un fotoliu, în mijlocul camerei, cu paltonul pe el şi cu căciula pe cap. Mîna dreaptă era sprijinită de mînerul unei valize lipite de fotoliu. Stătea aşa, neclintit, proiectat în iminenţa plecării, cu paltonul pe el şi căciula pe cap, pînă la ora 9, cînd se ridica, îşi lua rămas-bun de la toţi şi pleca la gară. N-am reuşit niciodată să aflu nici de la el, nici de la ceilalţi, cărui zeu îi jertfea intervalul dintre orele 7 şi 9 ale dimineţii. În orice caz, în mai multe rînduri vreme de o oră, de la 4 la 5 astăzi după-amiază, stînd pe sofa pe scena Teatrului din Arad, m-am pomenit pro­iectat, de cîte ori îl vedeam cu coada ochiului lîngă mine pe Sfinţia Sa, în palton şi cu potcap, în anii, de altminteri fericiţi, ai copilăriei mele din Cotroceni.

Deocamdată însă, cum spuneam, Sfinţia Sa vor­beşte cu Majestatea Sa Regina, principesa cu prin­cipele vorbesc retraşi într-un colţ, Regele stă singur lîngă masa cea mare, tocmai a muşcat dintr-un fur­sec cu cremă verde şi se pregăteşte să-şi toarne un pahar de Fanta. Intervin prompt, îi iau sticla din mînă şi, în timp ce torn lichidul galben în pahar, îl întreb pe Majestatea Sa cum a fost ieri la Operă cu Preşedintele în lojă. Îi văzusem dimineaţa într-un ziar, aşezaţi unul lîngă altul. "Da' ge ― răspunde Re­gele ca un copil bosumflat ― de unde să ştiu, gă eu mă uitam în faţă, la ge era be scenă." Soarbe din Fan­ta şi adaugă: "Sînt oameni broşti ― dat fiind că na­zalizează tot timpul, «p» şi «c» devin «b» şi «g» ― care-şi înghipuie ... Băi gum? Ge-şi înghipuie? Gă am făcut asta, cu Iliescu, bentru mine? Sau bentru ca să mai bot să fac ceva bentru ţară?"

Principesa Margareta se apropie şi ne anunţă că a căzut de acord cu principele ca acesta, în discursul său, să nu se mai adreseze Regelui, ci direct sălii. Ar introduce un element nou, faţă de ieri la Timi­şoara, şi l-ar obosi mai puţin şi pe Rege, care altmin­teri trebuie să-l privească în ochi pe vorbitor pe tot parcursul discursului. Mă grăbesc să spun că ideea mi se pare excelentă. Plecăm către scenă şi, cum ie­şim din birou, le regăsesc, cu o tresărire plăcută de familiaritate, pe cele patru gărzi de corp cu firele lor răsucite care le ies din urechi şi le intră sub haină. Schiţez, fără nici un succes, un zîmbet de recunoaş­tere către unul dintre tinerii robuşti. Mă ignoră cu desăvîrşire, fapt care, pentru o clipă, mă mîhneşte nespus de tare, întrucît mă legănam în iluzia că se lămuriseră în privinţa mea şi că mă acceptaseră ca pe un tip OK. Ei bine, nici vorbă, sînt hieratici la culme, nici un muşchi nu li se mişcă pe faţă şi au privirea aceea care bate departe şi care trece prin tine ca şi cum n-ai fi. Iarăşi simt cum mă cuprinde admi­raţia privindu-i. Dacă aş fi avut norocul să mă nasc mai tîrziu, cred că mi-ar fi plăcut să fiu body-guard. Meseria asta îţi satisface toate orgoliile: eşti tot tim­pul în preajma oamenilor importanţi. Şi nu o oră sau două ca mine acum, ci de dimineaţa pînă seara. În sfîrşit...

Ajungem pe scenă. Decorul este aici altul. În mijlocul scenei se află două fotolii din pluş galben ― în care se aşază Regele şi Regina ― cu o măsuţă rotundă între ele. În dreapta şi în stînga fotoliilor, perfect simetrice, două sofale din aceeaşi catifea, cu aceleaşi măsuţe joase şi rotunde în dreptul lor. Pe sofaua din dreapta fotoliilor se aşază principesa şi principele, pe cea din stînga, arhiepiscopul şi cu mine. Consilierul primăriei, tînăr, binecrescut şi emo­ţionat, ne salută şi îi introduce pe vorbitori, făcîndu-şi de fiecare dată apariţia din culise. Vorbim în aceeaşi ordine ca şi la Timişoara, principele citeşte la fel de trist ca şi ieri textul despre Majestatea Sa, principesa îi apasă din nou principelui mîna cu podul palmei cînd acesta revine pe sofa, Regele spune din nou cele două propoziţii despre sărbătorirea în exces a aniversării sale şi le adresează celor de faţă urările de Crăciun. Mă aplec către Sfinţia Sa şi îl întreb dacă nu doreşte să spună ceva din partea Bisericii. "Nu m-am pregătit, domnule profesor, dar dacă e nevo­ie..." Consilierul primăriei îi dă cuvîntul şi totul merge bine, în afară de faptul că reginei Ana Sfinţia Sa îi spune "Alteţa Sa Regina Margareta", iar cînd se referă la "luminile pe care le-a revărsat peste ţară domnul profesor" ― o spune pe tonul acela cucernic şi mieros al ierarhilor noştri şi, totodată, se întoarce şi îmi adresează un zîmbet cald ― pomeneşte mereu de "editura Anastasia". Îmi spun că nu e dramatic, pentru că oricum Regele nu aude, Regina nu înţe­lege, principesa şi principele şuşotesc între ei, iar eu nu pun la suflet. Cît pentru cei din sală nume ca Ana, Margareta, Anastasia sau Humanitas sînt simple nuanţe sonore care nu afectează cu nimic excelenţa vizuală a spectacolului.

De îndată ce consilierul primăriei anunţă şedinţa de autografe care urmează să înceapă chiar pe scenă, înainte ca lumea să apuce să se ridice, din ultimul rînd, din penumbra sălii, izbucneşte un glas: "Sînt şeful Comunităţii evreieşti din Arad, Majestate, şi am vîrsta Voastră, Sire! În 1943, împreună cu mama Ma­jestăţii Voastre, regina Elena, l-aţi împiedicat în repe­tate rînduri pe Antonescu să facă deportări, aţi inter­venit în repetate rînduri pentru Comunitatea evreilor din România şi aţi salvat, prin omenia Majestăţii Voastre, zeci de mii de vieţi. Nimeni nu v-a mulţumit vreo­dată pentru asta prin viu grai. Permiteţi-mi să o fac eu acum, în numele tuturor celor care vă poartă re­cunoştinţa lor. Nu vă vom uita, Sire! Niciodată."

Mă uit la Rege, din locul în care sînt. Nu răspun­de, priveşte fix înainte, către omul pe care nu-l poate zări în întunericul sălii, şi văd cum lumina reflec­toarelor i se frînge şi îi joacă sub pleoape. Cînd prima lacrimă porneşte, arătătorul, îndoit, se apropie de obraz şi întrerupe rostogolirea lacrimii către bărbie. Are, cred, cel mai frumos plîns din plînsurile pe care le-am văzut. L-am văzut plîngînd cînd îşi evoca ma­ma în chiar casa de pe Kiseleff (astăzi, acolo este sediul ING Bank), unde regina Elena locuia într-o adevărată recluziune cu Mihai copil, după ce, în 1930, Carol al II-lea se urcase pe tron. Citea, în foaierul ca­sei, în faţa a peste o sută de persoane, o pagină de o simplitate desăvîrşită ― şi plîngea. Orice plîns care durează creşte în intensitate şi devine chinuit. Plîn­sul Regelui era egal şi nu-i angaja decît ochii. Din cauza asta părea un plîns senin şi poate că din cauza asta Regelui nici nu-i era ruşine de el. Nu încerca nici să-l ascundă, nici să-l oprească. L-a "lăsat", ca să zic aşa, să-l însoţească tot timpul lecturii şi în tot acest timp faţa nu i s-a schimonosit cu un milimetru. Ca şi cum plînsul acesta avea o viaţă a lui, care trebuia respectată, o viaţă dictată de viaţa paginii şi acom­paniind-o în chip necesar. E singurul plîns la care, asistînd, nu m-am simţit stînjenit. Mai mult, era un plîns căruia i te puteai alătura, pentru că de fapt el depăşea drama unei persoane şi devenea plîns în ori­zontul unui destin comunitar. Cred că românii nu mai ştiu astăzi nici măcar pentru ce trebuie să plîngă. Cînd nu cad în băşcălia care le însoţeşte ca o umbră fiinţa socială, nu sînt capabili nici să genereze plîn­sul istoric şi nici să se alăture celor care ştiu pentru ce anume se cuvine să plîngă.

Nu se poate spune că plînsul nu a jucat un rol în viaţa regelui Mihai. Copil fiind, a plîns din cauza vexaţiunilor pe care mama sa, regina Elena, le-a su­ferit ― cîtă vreme a rămas în ţară ― din partea lui Carol. A plîns apoi despărţirea de Regina-mamă cînd aceasta hotărăşte să pună capăt umilinţelor şi să plece în Italia. Carol nu-i va permite să o vadă mai mult de o lună-două pe an. A plîns apoi pe peronul gării Băneasa, cînd tatăl său era pe treptele trenu­lui care urma să-l ducă în exil. L-a rugat să-l ia cu el şi să nu-l lase singur la cei 18 ani neîmpliniţi, cu An-tonescu, cu legionarii lui Sima şi cu destinul neclar al ţării. Scena are loc la 7 septembrie 1940, la ora 4 dimineaţa. "Plîngea ca un căţelandru", va nota mai tîrziu Fabricius, ambasadorul Germaniei la Bucu­reşti, în sfîrşit, în Convorbirile cu Mircea Ciobanu, Re­gele povesteşte care a fost ultima imagine pe care a luat-o cu el din România şi care l-a însoţit în tot exilul ca memento al tragediei ţării sale. Pe 30 decem­brie 1947 este obligat să abdice şi să plece în exil. Este condus de Petru Groza la tren, pe peronul gării din Sinaia. Trupa de ofiţeri aliniată în gară primeşte ordin, în clipa în care Regele păşeşte pe peron, să se întoarcă cu faţa la zid. Cînd trenul se pune în miş­care, ultimul lucru pe care Regele îl zăreşte este silue­ta unui ofiţer cu capul întors către vagonul regal şi cu faţa scăldată în lacrimi.

 

 

Lumea din sală, cu albumele albe strînse la piept, începe să urce pe scenă, în grupuri drămuite de doi dintre body-guarzi, în vreme ce ceilalţi doi veghează în dreapta şi în stînga mesei lungi care a fost instala­tă în mijlocul scenei şi la care cuplul regal şi cel prin­ciar s-au aşezat pentru autografe. Oamenii trec cu­minţi prin faţa mesei şi primesc, pe aceeaşi pagină, mai întîi semnătura Regelui în partea stîngă a pa­ginii ― "Mihai" ―, apoi simetric, în dreapta, semnă­tura reginei ― "Ana" ―, sub cele două semnează principesa şi, sub semnătura ei, în josul paginii, vine semnătura principelui. Perindarea aceasta este însoţită de obicei de aplecări discrete peste masă, pentru că mai fiecare are ceva de spus augustelor personaje. Am observat, în toate împrejurările ase­mănătoare în care m-am aflat cu familia regală, apa­riţia fatală a două tipuri de figuri: nebunii şi nostal­gicii. Primii nu pot fi catalogaţi nici după vîrstă, nici după sex, nici după un tip anume de discurs. Sin­gurul lucru care îi uneşte este originalitatea demer­sului. Astăzi după-amiază, de pildă, o femeie între două vîrste s-a apropiat de masa cu semnături ţi­nînd în mînă cartea reginei Ana, Un război, un exil, o viaţă şi un plic cu fotografii. Mînuită de posesoarea ei cu o dexteritate ieşită din comun, cartea reginei s-a dovedit a fi în scurtă vreme o armă subtilă şi re­dutabilă, între foi erau puse cîteva zeci de semne din bucăţele de hîrtie. Femeia deschidea cartea la primul semn şi, într-un anumit loc al paginii, cerea, după cum o dicta contextul şi după cum aprecia ea, semnătura cînd a unuia, cînd a altuia dintre cei patru aşezaţi în spatele mesei. Muta cartea, deschisă rapid la o nouă pagină, cînd în faţa Regelui, cînd a prin­cipesei, cînd a reginei, cînd a principelui. "Aici! ― spunea, punînd degetul în locul exact unde aştepta semnătura. Uneori era vorba de o fotografie din carte, alteori de un pasaj subliniat. "Aici... Şi aici... A, aici vă plac eu tare de tot cum arătaţi... Ca mireasă... Şi aici, cu cîinele... Aici, unde ziceţi povestea cu fan­tomele. .." Regina semnează fără să înţeleagă ce bol­boroseşte femeia. La fel şi ceilalţi. Nebunii au darul de a obţine rapid ceea ce vor şi, de obicei, împotri­va voinţei celuilalt. În mai puţin de un minut, femeia umpluse cartea cu semnăturile celor aşezaţi acolo, fireşte, tocmai pentru a semna. Mă trezesc, hipnoti­zat, din spatele mesei, în clipa în care văd, peste umă­rul reginei, cum femeia deschide plicul cu fotografii, cum le scoate şi cum îi propune reginei să înceapă să semneze pe prima dintre ele, într-un colţ anume, dar nu pe dosul pozei, ci pe suprafaţa lucioasă color. "Ah, non! Non! C'est trop!" o aud pe regină spunînd, cu glasul tremurînd şi împingînd poza cu mîna. In­tervin cu un "Dar e posibil, doamnă?", în vreme ce scutierul în scurtă de piele din dreapta mesei o în­haţă pe femeie de cot. Femeia îşi trage, demn, cotul şi pleacă, vădit fericită, cu prada obţinută în mîini, în cea de a doua categorie ― nostalgicii ― intră bărbaţi foarte în vîrstă, de obicei către 90 de ani, care au făcut parte fie din vreun corp de gardă, fie au avut de-a face, într-un fel sau altul, cu Palatul Regal. Adresarea lor către Rege începe îndeobşte cu un "Sire, vă mai aduceţi aminte cînd..." şi apoi este evocată fie o manevră de la o şcoală militară la care Regele a asistat, fie trecerea în revistă a unor trupe. Bătrînul din după-amiaza aceasta, care se apropie de Rege fără să aibă în mînă albumul sau vreo carte, poartă cizme şi e îmbrăcat oarecum vînătoreşte, cu un surtuc ciudat plin de cheotori. Are părul alb, ochii albaştri şi lăcrimoşi, faţa plină de vinişoare roşii şi albăstrui, mersul falnic şi nesigur în acelaşi timp ― şi vorbeşte tare. "Sire, începe, eram la Mînăstirea Dea­lului cînd tatăl Majestăţii Voastre şi Majestatea Voas­tră. .." Regele îl priveşte cu chipul său imobil. "Sire, aud apoi, îmi permiteţi, Sire, să cînt Imnul Regal?" ― "Dagă vrei...", răspunde Regele. Bătrînul face un pas înapoi şi cei care îşi aşteaptă rîndul, în spatele lui, reculează corespunzător. "Nu aici", intervine prompt garda din stînga Regelui, sesizînd blocajul care e pe cale să se producă, "în faţă, acolo, către sală." Şi îi indică bătrînului, care este evident feri­cit de propunere, locul din centrul rampei către care avansează artiştii lirici cînd ajung la aria principală, îl privesc pe acest lucrător al Serviciului de Pază şi Protecţie (SPP) plin de admiraţie. Îmi surprinde pri­virea: "Asta e, îmi răspunde, cu o scurtă ridicare din umeri. E democraţie." Je suis ravi. Iată-mă, în sfîrşit, preluat, acceptat ca unul interesat de buna desfă­şurare a lucrurilor. Respir uşurat.

Între timp bătrînul a ajuns la marginea scenei, a pus un picior în faţă şi cuprinde sala cu privirea. E o sală frumoasă, de secol 19, imitînd barocul vienez, cu alveola parterului încununată de două brîuri de loji suprapuse. Totul e în catifea roşu-putred şi în ample stucaturi aurii. Oamenii nu mai sînt pe scau­ne, ci sînt strînşi, într-o coadă care începe în foaier şi urcă pînă la scenă, pe unul dintre cele două cu­loare ale sălii. Bătrînul îşi înalţă privirea către lojile de la etaj, care acum sînt goale, ridică, scuturîndu-le, braţele în sus, începe prima strofă cu o voce tună­toare şi îndeamnă publicul imaginar să-l urmeze. Nu îl urmează nimeni, fapt care însă nu pare să-l deranjeze. Zbiară la rampă fericit, vreme de vreo trei minute, după care se întoarce către mijlocul scenei unde şedinţa de semnături continuă, se înclină şi murmură, legănat-ardeleneşte: "Sper că nu voi fi su­părat pe nimeni."

La rîndul meu, cer Majestăţilor Lor permisiunea să mă retrag. Este 6 seara, trebuie să ajung la Timi­şoara unde mă aşteaptă prietenii la care am tras, familia doctorului psihiatru Tiberiu Mircea, apoi Adriana Babeţi şi Mircea Mihăieş cu soţia. Avem "să povestim", cum se spune în Ardeal.

 

 

 

2002

 

 

1 ianuarie

 

Nu poţi să ţii "jurnal" decît în marginea unei ex­pediţii (militare, geografice, ştiinţifice) ― sau a ope­rei proprii. Eu în marginea a ce îl ţin? Cel puţin, Jurnalul de la Păltiniş pornea de la o expediţie a gîn­dului. Dar acesta? Poţi să-ţi priveşti viaţa ca pe o expediţie? Poţi fi în acelaşi timp cuceritorul şi cel cucerit?

Încerc să ies din dezastrul în care mă aflu nu scri­ind, ci povestind. Cel puţin, nu-mi fac iluzia că sînt scriitor. Sînt doar bolnav sau, în cel mai bun caz, convalescent.

Trăiesc, cu un singur personaj, scenariul din O mie şi una de nopţi: îmi spun mereu cîte o poveste, pen­tru a amîna deznodămîntul. Simt că dacă aş tăcea, m-ar înghiţi fără urmă viaţa pe care o mai am în faţă. "Ascultă, îmi spun, mai aşteaptă o clipă. Trebuie să mai auzi o poveste. Mai ţii minte ce s-a întîmplat atunci? Ascultă. Tocmai se năştea fiul tău... Ţii minte unde erai? Ascultă, aşadar..."

Vin de fiecare dată în faţa mea, prinţ îndurător şi crud, cerînd şi oferind pentru fiecare clipă în plus povestea uneia care s-a scurs.

 

 

4 ianuarie

 

Repezindu-mă ieri, din Sibiu, pînă la Păltiniş am avut revelaţia felului în care profanul invadează şi acoperă "sacrul", asemeni templelor budiste înghi­ţite de jungla cambodgiană, asemeni oricărui tem­plu părăsit devorat de buruieni, de şopîrle şi de stra­turile roşiatice ale pămîntului, care cresc ca părul unui mort, ca o unghie netăiată a naturii. Străbat dru­mul pe care-l făceam prin pădure între cabana 23, în care Noica a locuit între 1977 şi 1983 (aşadar în "pe­rioada Jurnalului") ― astăzi pe locul ei se înalţă un fel de buncăr al Băncii Naţionale ― şi hotelul Cindrelul ("hotelul Partidului") la care trăgeam de obi­cei cu Andrei, în sejururile noastre păltinişene. Pe drumul acesta sînt presărate încă două cabane, ră­mase "ca pe vremuri". Ajung în faţa primeia dintre ele. Pe terasa joasă este instalată o masă de ping-pong la care doi tineri îşi dispută un meci. La cîţiva metri de ei, pus pe pervazul ferestrei, un casetofon dat tare le ţine de urît. O formaţie "de cartier", dintre cele foarte îndrăgite de noua generaţie, reia la infinit ace­eaşi "frază muzicală", ca acul unui patefon care nu mai poate ieşi din şanţul plăcii: "Ce p...a mea! Ce p...a mea! Ce p...a mea..." Cuvintele se ridică în văzduh, străbat aerul tare şi sticlos al pădurii şi po­posesc ca o imensă aură pornografică, deasupra brazilor.

"Dragele mele", s-a adresat Noica în troleibuz unui grup de fete care vorbeau de zor despre «gagi­cul meu», "dragele mele, limba română e atît de fru­moasă! Aveţi «drăguţul meu», cum se spune în Ma­ramureş, de ce să spuneţi «gagic»? Zău, dragele mele, de ce să batjocoriţi aşa limba?" O, ce vremuri idilice! Ce s-ar fi făcut Noica, astăzi, cu tinerii care ascul­tau în extaz şlagărul "Ce p...a mea"? El care numea actul sexual "o îmbrăţişare", iar cînd devenea mai îndrăzneţ, "o îmbrăţişare activă"...

 

 

8 ianuarie

 

Astăzi la 12, înmormîntarea lui Bibi Cajal la Ci­mitirul Evreiesc de la Filantropia. Fiind soţia şefu­lui Comunităţii Evreieşti din România, ceremonia avea morgă: preşedinte, miniştri etc.

Pentru mine, această femeie extraordinară pe care am cunoscut-o ca mamă a Irinei Cajal a însemnat ima­ginea posibilă a unei specii umane din care au dis­părut răutatea, maliţia şi tristeţea. Existenţa ei mi-a sugerat că, într-o asemenea specie, oamenii ar muri cu chipul tînăr. Pentru că dacă trupul, aşa zicînd, îmbătrîneşte cu de la sine putere, faţa, în schimb, ne-o alterăm singuri, prin valurile de grimase nega­tive la care o supunem zilnic. Nu poţi vorbi de rău şi nici ironiza rămînînd nepedepsit. Iar melancolia, pentru că este un atentat la adresa eternităţii vieţii, fiind sceptică în faţa nemuririi, este păcatul suprem. Aşadar, pentru că transformase buna dispoziţie în conduită şi pentru că încremenise în grimasa bună­tăţii, chipul lui Bibi Cajal rămăsese tînăr. Aş adău­ga că buna dispoziţie era suprema ei politeţe şi, pen­tru cei foarte apropiaţi, un fel comunicativ de a le declara iubire. Zîmbetul care o însoţea în permanen­ţă era replica naturii ei iubitoare la gîndul (descope­rit cîndva, la începutul vieţii) că tristeţea noastră îi răneşte, îi sperie sau îi nelinişteşte pe cei din jur. E, cred, singurul om pe care l-am văzut trăind în fiecare clipă din punctul de vedere al celorlalţi. Reuşise, cred, să nu mai aibă "stări", de vreme ce egoismul este tocmai capacitatea şi nevoia noastră de a-i anexa pe ceilalţi stărilor noastre. Buna dispoziţie era la ea so­luţia pe care o găsise la grija de a nu-i trece altuia po­vara eului tău. În plină metastază, îşi păstrase zîm­betul şi a murit surîzînd, cerîndu-şi pesemne scuze că pentru prima oară îi încărca pe ceilalţi cu povara unei stări a ei, cu moartea ei.

 

 

luni, 14 ianuarie

 

Astă-seară, Coriolan Babeţi ne invită, pe cei apro­piaţi de Horia Bernea, la restaurantul Porto pentru o masă in memoriam. Către ora 12 noaptea, o conduc pe Marga Bernea acasă, în Otopeni. Pomii sînt plini de chiciură şi pe şosea e ceaţă. Drumul, pustiu. "Te rogi?"― mă întreabă la un moment dat. "Mi-e teamă că nu ar sta nimeni să mă asculte..." ― "Te înşeli, o dată cu rugăciunea apare şi cel care să o asculte. Trebuie să începi prin a te ruga." ― "Nu pot. Trebuie să fii curat ca să te rogi. Or, eu nu sînt în ordine. Mi-e ruşine să apar atît de prost îmbrăcat în faţa lui Dum­nezeu." ― "Te înşeli, rugăciunea e făcută pentru cei care nu sînt în ordine. Nimeni nu e în ordine. Dacă ar fi cum spui, nimeni n-ar mai trebui să se roage. Or, e exact pe dos."

Chiar, de ce şi în cele mai grele momente îmi e ruşine să mă rog? Pesemne că sînt bolnav de teama de ridicol: dacă la capătul celălalt nu e nimeni? Dacă rugăciunea mea nu are "sol fenomenal"? Cum să fac să ajung, o clipă măcar, în culisele existenţei mele? De unde aerul acesta assure al celor care, ca şi mine, deambulează, bezmetici, pe scena vieţii pe care nu ştiu cum s-au pomenit, dar care nu se sfiesc să ţină discursuri competente despre un "dincolo" cu care par că se bat pe burtă? Ce impostură să-ţi dai docto­ratul în "cele nevăzute"!

 

 

18 februarie

 

Ce s-a întîmplat mai de soi în ultima vreme? Am început, la propunerea lui Andrei, şi împreună cu Anca Manolescu (bună cunoscătoare a operei lui Gue-non) şi Horia, un seminar privat în jurul cărţii lui Guenon Le symbolisme de la croix. Seminarul începe cu o expunere a lui Andrei, urmată de discuţii. Situ­aţia a devenit "dramatică" deja după primele două întîlniri şi, privită de sus, ea nu face decît să pună încă o dată în lumină ceea ce s-ar putea în chip pro­priu numi (scuzaţi expresia!) "drama cunoaşterii omeneşti". Interesant este totodată ce se întîmplă cînd se strîng în jurul aceleiaşi mese persoane cu for­maţii şi înclinaţii îndeajuns de asemănătoare şi de diferite pentru a putea deopotrivă să stea de vorbă şi să nu se înţeleagă. Iarăşi interesant e cum fiecare crede cu oarecare disperare în "punctul lui de ve­dere" şi încearcă să-l convingă pe celălalt de înteme­ierea lui şi cum, nereuşind ― între prieteni fiind ― suferă. Din nefericire pentru mine sînt în mai mare măsură singur decît fiecare dintre ceilalţi trei, pen­tru că din cauza blestematei de filozofii (atît cît a mai rămas din otrava sau elixirul ei în mine) nu mă pot raporta la textul lui Guenon cu relaxarea pe care ceilalţi (Horia în mai mică măsură) sînt dispuşi să o aibă. Andrei "cel nebun întru mistere", cum şi-a zis singur în poezica pe care, ludic, a compus-o cînd­va la Păltiniş, este oricînd gata să se lase transportat în Marele Dincolo pentru ca, din perspectiva lui, să poată tălmăci fragmentul care sîntem. Căci cum alt­fel să ne dăm un sens, dacă nu prin contemplarea întregului din care facem parte şi prin localizarea "exactă" a poziţiei pe care o ocupăm în acest întreg? Pentru a ajunge "Acolo", în punctul înalt din care Spectacolul Lumii îşi dezleagă misterul, Andrei s-a urcat în mai toate vehiculele care aveau afişată această destinaţie: de la textele sacre ale creştinătăţii şi ale religiilor orientale şi pînă la stainerismele şi ezoterismele modernităţii. Vorbei cu care ajunsese să-l scoată din minţi pe Noica ― cînd acesta îi plim­ba pe sub nas cîte o farfurioară cu mîncărică filozo­fică pe care se chinuise să o prepare cît mai gustos şi să o prezinte cît mai plăcut, iar Andrei, după o scur­tă adulmecătură, strîmbă din nas şi declara: "Nici cu asta nu am ce face!" ― el i-a rămas şi astăzi cre­dincios. De ani de zile mă străduiesc să-l fac să ia o îmbucătură din Sein und Zeit. Andrei o cîntăreşte din ochi mefient, mă ascultă o clipă pledînd virtuţile gastronomice ale acestui biftec filozofic şi, dincolo de un "mda..." politicos şi căznit, îl aud murmurînd în sinea lui: "Nici cu Heidegger nu am ce face!" Rei­terăm periodic proiectul unui seminar despre Fiin­ţă şi timp cu care îl tot ameninţ de cîţiva ani, dar ştiu (şi de aceea nici nu-l pot începe) că lucrul nu îl in­teresează.

Dar în fond de ce nu are Andrei ce face nici cu Hegel, nici cu Kant, nici cu Heidegger, nici cu Husserl şi, la o adică, nici cu toată filozofia modernă? Interesant nu este cazul lui, ci cazul cazului lui, aşa cum în această poveste, care a reapărut la suprafaţă o dată cu seminarul Guenon, interesant nu este ca­zul meu, ci cazul cazului meu. (Pentru că în fond, de ani de zile de cînd ne cunoaştem, Andrei îmi plimbă pe sub nas cîte o farfurioară: o mîncărică cu îngeri, alta cu Corbin, alta cu Eckhart, alta cu Sfinţii Pă­rinţi. Iar eu gust de ici, de colo, şi foamea mea e şi mai mare, tristeţea mea e şi mai mare, disperarea mea e şi mai mare.) Dar despre ce este vorba?

Plecăm de la premisa că toţi am vrea să ştim ce e cu noi. Iar "ce e cu noi" înseamnă, de cînd lumea, că vrem să ne cunoaştem culisele: am fost distribuiţi, cu toţii, pe scena vieţii, rămînem şi jucăm pe ea o clipă, apoi ieşim din scenă pe partea cealaltă. Cine ne-a distribuit în rolul vieţii? De unde, venind, ne-am făcut intrarea în scenă? Ce se întîmplă în cu­lisele prin care am intrat? Şi apoi, ce se întîmplă cu noi după încheierea spectacolului? Cum arată culi­sele prin care ieşim? încotro ne ducem?

Toate religiile lumii, chiar şi cele mai pricăjite, în măsura în care presupun un "cult al morţilor", nu s-au îndoit o clipă că există un "pe urmă" şi un "din­colo". Toate presupun rupturi de nivel, praguri, tre­ceri, tărîmuri diferite, vehicule, luntraşi, zei psiho-pompi. Toate presupun desprinderi ale sufletului de trup, apoi călătorii ale sufletului, halte şi etape. Există o morfologie a peisajului străbătut, o cronolo­gie a acestei călătorii, un punct terminus al ei. Pe scurt, toate religiile dezvoltă o scenografie a lui "apoi" şi "dincolo". În marile religii lucrurile se complică, apar articulaţii între "aici" şi "acolo", armonii sub­tile, oglindiri, ierarhii, unificări succesive, stări ale fiinţei, principii crescătoare şi descrescătoare, verti­cale care unifică planurile, raporturi între manifest şi nemanifest, cosmogonii subtile, proiecte ale di­vinităţii, cicluri ameţitoare, vîrste, evi şi aioni. În acest spectacol grozav, în această panoramare extremă a fiinţei, omul îşi capătă un tîlc, viaţa lui prinde sens, nu mai există scenă şi culise, cortina rămîne defini­tiv ridicată peste Spectacolul Lumii... Fragmentul care sîntem îşi găseşte locul în întreg, scara pe care avem de urcat se desfăşoară în faţa ochilor noştri, raporturile dintre centru şi periferie, dintre sus şi jos se precizează, nu mai putem trăi la întîmplare, sîntem orientaţi, ştim încotro mergem şi încotro tre­buie să mergem, primim un cod, credem în valori, pe scurt căpătăm un rost şi sîntem rostuiţi ― articu­laţi ― în albia lumii. Fiecare religie mare îşi are metafizica şi apoi morala ei.

Dar cum ajunge omul în posesia acestor vaste icoane ale lumii? Cum ajunge el să se raporteze la ele ca "imagini" reale, subzistente, ba chiar dotate cu grade supreme de fiinţă? Pe ce poartă a minţii noastre au pătruns ele în noi, de vreme ce prin experienţa fie­căruia dintre noi ele nu pot lua naştere? Răspunsul este: prin revelaţie. Dar cum revelaţia nu este o stare comună de conştiinţă, ci dimpotrivă una de graţie, de iluminare şi rapt, ea nu poate surveni decît în indivizi izolaţi, excepţionali şi aleşi. Aceştia, fonda­tori de religii, profeţi sau sfinţi, au ajuns în contact direct cu divinitatea şi astfel au intrat în posesia unui adevăr revelat care în cele din urmă este consemnat ca atare şi devine text sacru. Textul sacru, care este străjuit, interpretat şi transmis mai departe prin ofi­ciile specializate ale unor slujitori ai divinităţii, este depozitarul adevărului revelat şi el oferă, pentru restul oamenilor, pentru cei care nu au avut privile­giul întîlnirii cu divinitatea, certitudinea în privinţa unor "stări de lucruri" la care ei nu au altminteri nicicum acces.

Religiile se bazează astfel pe o oligarhie a cunoaş­terii. Nu există o stare comună a revelaţiei şi nu ori­cine are rendez-vous cu divinul, nu oricine poate fi transportat şi răpit, pentru a spune apoi ce a auzit sau văzut "acolo". Accesul la Spectacolul Lumii are loc, pentru marea majoritate a oamenilor, prin dele­gaţie şi ei trebuie să-l creadă pe cel răpit, sau tex­tul revelat, pe cuvînt. Nimic nu este de verificat, totul trebuie crezut.

"Problema" pe care o ridică revelaţia este că ea nu face parte din subiectivitatea universală a subiec­tului. Ea este, chiar, opusul acesteia: ea este o facul­tate excepţională şi validarea ei nu se poate face ― de către cei ce nu au parte de ea (şi aceştia dau regu­la) ― decît printr-o acceptare binevoitoare ce nu are nevoie de dovezi. Acea mînă de oameni aleşi (după criteriul insondabil al graţiei) fac o experienţă care nu e decît a lor, pătrunzînd pe teritoriul lucrurilor pe care îndeobşte nu le vedem ― şi tocmai aceasta este revelaţia ― pe cînd ceilalţi trebuie să creadă ceea ce primii, graţie revelaţiei, au văzut şi ceea ce nu poate exista decît ca domeniu al credinţei. Credinciosul, cum spune Luther, prin chiar credinţa sa, este făcut "prizonierul lucrurilor pe care nu le vedem".

Ecuaţia credinţei se bazează în cele din urmă pe bună-credinţă. Să ne imaginăm, simplificînd lucru­rile, că un om are privilegiul de a fi astfel situat încît să poată vedea ceea ce se petrece într-un spaţiu la care ceilalţi nu au acces. El este, de pildă, supraînălţat pe o scară sau urcat în vîrful unui copac şi poate privi de acolo ceea ce se petrece într-o încăpere situ­ată la etaj. Alţi oameni stau jos şi nu pot vedea ce se întîmplă în încăperea de la etaj decît graţie relatării celui care vede. Relatarea pe care acesta le-o face cu privire la cele ce se petrec în încăpere trebuie crezută pe cuvînt. Pentru a fi "credincioşi", cei ce nu văd trebuie să-i facă credit celui ce vede, în speţă să accepte că relatarea lui este corectă.

În cazul credinţei lucrurile se complică mai mult, pentru că cel ce dezvăluie, cel ce are revelaţia nu îm­părtăşeşte ceea ce "vede" pe măsură ce vede, ci după ce viziunea a avut loc în deplină solitudine şi ca ur­mare a unei retrageri asumate din lumea obişnuită a celorlalţi. El spune nu numai ce a văzut, ci spune mai întîi că a văzut. Ceilalţi nu au asistat la momen­tul cînd persoana aleasă vedea ceea ce pentru ei era nevăzut. Revelaţia nu presupune viziunea şi rela­tarea în direct. Cel ce vede vede fără martori şi rela­tarea lui este secvenţă în raport cu momentul cînd a văzut. Buna lui credinţă nu trebuie pusă la îndo­ială în două sensuri: credincioşii trebuie să-l creadă pe profet atît în privinţa întîlnirii lui cu Dumnezeu, cît şi în privinţa acurateţii dezvăluirilor sale.

Dar de ce oamenii acceptă în acest caz să creadă cu atîta încrîncenare lucruri care sînt cu totul neo­bişnuite şi perfect neverificabile, în vreme ce în atîtea alte cazuri ei se lasă cu greu convinşi de lucruri in­finit credibile şi susţinute cu probe şi argumente extrem de convingătoare? Pentru simplul motiv că există un avînt al cunoaşterii care face ca fiinţa uma­nă să nu se poată limita la obiectele pe care i le dă experienţa. Există în noi, spune Kant, o nevoie cu mult mai înaltă decît "silabisirea în marginea celor ce apar". Ba chiar omul vrea să se simtă liber de re­gula pe care i-o impun simţurile şi conceptele inte­lectului. El are nevoie de o cunoaştere care vine nu de jos, ci dintr-o raţiune supremă care, într-un timp imemorial, s-a livrat celei omeneşti, făcîndu-i dez­văluiri senzaţionale cărora nu le corespunde nici un obiect vizibil.

Şi totuşi, Kant, tocmai în măsura în care a recu­noscut acest avînt, s-a simţit obligat (ca să spunem aşa din motive de onestitate intelectuală, filozofică şi critică) să-l stăvilească şi să arate pînă la ce punct anume este el îndreptăţit ― ceea ce înseamnă: pînă la ce punct îi corespunde posibilitatea cunoaşterii şi o cunoaştere reală ― şi din ce punct anume avîntul acesta devine total necontrolat, în măsura în care unei probleme reale nu-i poate corespunde nici o cu­noaştere reală.

Or, aici intervine divorţul meu faţă de amicii mei. Zona aceasta, a posibilului tulburător, această cupă fără fund a transcendenţei în care pot fi turnate în neştire cele mai crîncene credinţe, toate speranţele, spaimele şi fantasmele noastre, mă tulbură şi pe mine aşa cum pe Kant îl tulbura uşurinţa cu care Swedenborg făcea excursii în lumea "de dincolo". Şi Kant şi Heidegger aveau o instrucţie religioasă mai profundă decît are un intelectual umanist astăzi şi totuşi o enormă onestitate intelectuală îi împiedica să facă din Dumnezeu şi credinţă realităţi la înde­mînă care le asigură celor ce participă la ele un grad de onorabilitate simetric cu dispreţul care îi acope­ră automat pe cei care nu "au acces" la ele şi care îndrăznesc să se întrebe, să nu ştie, să pună la în­doială. Or, pe mine tocmai siguranţa celor care s-au înstăpînit pe Dumnezeu mă face să ridic glasul (exem­plul lui Guenon e tipic), lipsa lor de precauţie, com­plicitatea lor în ignoranţă, uşurinţa cu care îşi apropriază nevăzutul, felul în care vorbesc despre el ples­căind de plăcere, scamatoriile la care se dedau de îndată ce intră în arena lui, felul competent pe care şi-l arogă în organizarea văzduhului, promptitu­dinea cu care descriu, schematizează şi fişează abso­lutul sub pălăria unei "ştiinţe sacre" ce investighea­ză non-naturalul ca şi cum l-ar avea pe masa de disecţie. De ce toate astea cînd eu pot să port în mine "frica de Dumnezeu" fără să bat cîmpii despre "Fi­inţa Supremă", "posibilul non-manifest" sau "non-manifestabil", "arborele sefirotic" şi alte constructe asemenea menite să astupe hăul fatalei noastre ig­norante? Toate aceste construcţii somptuoase menite să combată resemnarea în finit şi să ne satisfacă apetitul ezoteric seamănă teribil cu palatele din po­vestirile orientale care sînt purtate prin văzduh avînd ca simplu suport un covor fermecat.

La ce bun travaliul solemn al unor gînditori care, timp de un secol şi jumătate, au încercat să arate pînă unde se pot întinde pretenţiile de cunoaştere ale unui spirit prins într-un corp, dacă tipi cu inteligenţa lui Andrei sau Horia preferă gargara guenoniană unei lucidităţi virile? Cum poţi, onest intelectual fiind, să pui în locul unei ignorante riguros întemeiate şi metodologic asumate un surogat de cunoaştere? Unei probleme reale ― care e tîlcul nostru de fiinţe muri­toare? ― nu-i corespunde o cunoaştere reală. Asta e tot. La întrebarea de mai sus nu se poate răspunde în chip pertinent. Ce decurge de aici? Obligaţia de a mima că un răspuns e cu putinţă şi de a-i taxa de imbe­cili pe cei care nu se pretează la pantomima mea?

În fond, nevoia mea de a scruta "absolutul" este la fel de aprigă pe cît este cea a lui Andrei, numai că, stilistic vorbind, eu sînt confiscat de un soi de "scep­ticism gascono-oltenesc": prefer să fiu disperat decît escrocat. La bursa valorilor mele, cultivarea precau­ţiei mefiente şi grija de a nu fi păcălit ("calul" care e mereu în pericol de a-mi fi furat este însăşi lucidi­tatea mea) tind periodic să devină virtuţi supreme. De aici senzaţia că demisolul fiinţei mele este locuit de un d'Artagnan melancolic, adică de o natură in­fantilă, ludică şi combativă, pe care a fost altoit spi­ritul bănuitor, acru şi dezabuzat al unui Hamlet fără proiecte şi fără speranţe.

Din cauza aceasta, aşezarea mea în existenţă este, poate, mai dramatică decît aceea a amicului meu: ea nu lasă nici o clipă senzaţia că raportul dintre vă­zut şi nevăzut poate fi gîndit în termenii unui con­flict rezolvat. În timp ce eu mă dau cu capul de pereţii închisorii mele, Andrei pare să ştie ceva despre spa­ţiul care se deschide de îndată ce ar urma să stră­pungi zidul închisorii. Deşi nici eu, nici el (şi nimeni vreodată) nu l-a străpuns (decît în direcţia unei morţi fără feed back), el se poartă ca şi cum acest lucru ar fi posibil şi ca şi cum Cineva ar fi pitit în trusa condiţiei umane, înainte de a ne fi trimis în excursie pe pă­mînt, şi harta evadării noastre de aici.

 

 

13 februarie

 

Andrei crede că poate rezolva prin deriziune, şar­jă şi apel la venerabilitatea problemei un impas care face parte din însăşi reţeta noastră de fabricaţie.

Cînd l-am numit odată neonest (şi a tresărit) nu m-am referit la caracterul lui, ci la consecinţele for­maţiei lui. De aia e bună filozofia şi Andrei plăteşte cu această "neonestitate intelectuală" fronda ― din care şi-a făcut un program de viaţă ― la adresa filo­zofilor. Ar fi "avut ce face" cu Kant şi Heidegger. S-a ferit însă instinctiv ca cineva să-i tulbure certitu­dinile şi "liniştea ezoterică". Ne-am rezistat unul altu­ia dintr-un "orgoliu al domeniului" prost înţeles.

 

 

În Amintirile lui Jung sau în Memoriile lui Eliade sînt destule exemple de intruziune, prin vis, a unei alte ordini a lucrurilor în viaţa noastră. Eu însumi m-am simţit vizitat în cîteva rînduri de oameni care au jucat un rol deosebit în viaţa mea: bunicul meu, mama, Noica, Bernea... Nu deschiderea către posi­bilul altei lumi îmi lipseşte, ci disponibilitatea de a crede că invizibilul poate fi sistematizat, investigat, într-un cuvînt cunoscut. Pentru mine religiile sînt enorme metafore ale transcendenţei. Cînd spun "metafore", iau cuvîntul în sens propriu: o uriaşă cantitate de elemente din lumea vizibilului este mo­bilizată şi pregătită pentru a fi "transportată dinco­lo" (metaphorein), cu gîndul că în felul acesta invizi­bilul ar putea fi intuit, aproximat etc. În mod stîngaci (şi disperat) se încearcă cucerirea invizibilului prin vizibil şi a necunoscutului prin cunoscut. Toate re­ligiile au generat, lezînd însăşi natura transcenden­ţei, arte vizuale şi opere de elocinţă şi au constrîns transcendentul să renunţe la prestigiul ineficace al vidului şi tăcerii şi să accepte, din raţiuni electorale, ofensa plebeiană a imaginii şi cuvîntului. "Povestea" şi "desenul" au pătruns în spaţiul inexprimabilu­lui şi al fără-de-chipului.

Evident, bietul spirit întrupat, aruncat etc. trebuia să se sprijine pe "ceva" pentru a face saltul către ori­ginile Proiectului. Anatomia corpului, arborele, aripa, puntea, pragul, scara, crucea etc. au devenit "simboluri", pecetluiri ale separaţiei abolite (sytnballein) dintre vizibil şi invizibil.

Numai că ceea ce iniţial a fost un compromis de "traducere", ceea ce s-a născut ca o convenţie baza­tă pe o neputinţă de fond a terminat prin a deveni aprig, revendicativ şi sigur de sine. Mîna care pre­tinde că, pur şi simplu lungindu-se la altă scară, poate apuca ceea ce îndeobşte nu poate fi niciodată la "îndemînă" vrea să ne convingă că ţine în pum­nul strîns văzduh din lumea zeilor. Cînd citesc tipi ca Steiner sau Guénon, am impresia că diferenţa din­tre un mit şi un manual de botanică a dispărut.

 

 

14 februarie

 

Virgil nu-şi revine după boala Monicăi. De fapt, Monica nu are voie să fie bolnavă ca să nu se îmbol­năvească Virgil. Aşa încît, Monica, bolnavă, trebuie să aibă grijă de Virgil căzut bolnav prin efectul bolii Monicăi.

Primul simptom al îmbolnăvirii prin ricoşeu a lui Virgil este intrarea în tăcere. Virgil se pietrifică: chi­pul devine imobil şi nu mai răspunde decît cu "da" şi "nu". Nu mai citeşte, nu mai ascultă muzică. Ni­mic din ce vorbesc cu Monica la telefon nu-l intere­sează şi nu îi stîrneşte reacţii. De obicei comenta din off şi, nu rareori, îi smulgeam hohote de rîs. Acum, cînd şi cînd, schiţează ― după spusele Monicăi ― un surîs vag.

Deodată, mă aude spunîndu-i Monicăi că n-am reuşit, azi dimineaţă, să "intru" în Simfoniile 2 şi 3 ale lui Brahms. În două clipe apare la telefon. Vor­beşte precipitat: "Gabriel, nu se poate, te rog fii atent, e o grozăvie ce spui! Simfoniile lui Brahms... Imposibil! Sînt supreme..." ― "Virjil, intervine Monica. Lasă omul în pace! Nu i-au plăcut şi gata!" ― "Nu se poate, doamnă!" se aude din colţul camerei, unde între timp "Virjil" şi-a reluat locul. "Nu se poate! Brahms..." ― "Virjil, ai uitat ce-a păţit biata japo­neză, admiratoarea lui Cioran, cu Brahms?" ― "Ce a păţit, Monica?", intervin eu. ― "Păi Cioran avea o admiratoare în Japonia, care îi scrie la un moment dat că a hotărît să se sinucidă. Atunci Cioran inter­vine prompt şi îi propune ca remediu audiţia sis­tematică şi repetată a simfoniilor lui Brahms. Îi scrie şi cîteva pagini despre cum trebuie ascultate şi înţe­lese. Pe scurt, japoneza începe să asculte Brahms cu explicaţiile lui Cioran în faţă şi a doua zi e internată în clinică în pragul sinuciderii."

 

 

duminică, 24 februarie

 

Seară cu Sorin, Cătălin şi Bogdan (sosit de la Freiburg pentru o lună în Bucureşti). Le gătesc limbă cu sos de maioneză, smîntînă şi andive, piept de pui cu gutui, prune şi mere la cuptor, apoi încheiem cu "caşcavaluri". Ne simţim bine, limbile se dezleagă, chiar şi sfioşenia lui Sorin Lavric se estompează cînd şi cînd şi atunci un gînd neaşteptat apare abrupt la lumină, ca o secvenţă scăpată fără explicaţie din chinga unui demers ocult, ca un ţipăt repede înăbuşit al unei gîndiri trădate. Cred că e omul cel mai inaparent din cîţi am cunoscut.

Sorin vorbeşte rar şi cel mai adesea doar cînd e întrebat, ca şi cînd iniţiativa vorbirii ar fi o necu­viinţă, incompatibilă cu casta din care face parte. S-ar putea foarte bine spune că este, printr-un soi de legămînt neştiut, pe jumătate mut. Dar chiar şi cînd răspunde, raportul dintre el şi propriul lui glas nu este unul cordial. Glasul lui Sorin păşeşte în lume fără chef, precaut şi timorat, ca şi cum ar şti că ur­mează să se poticnească de la primul pas şi că stă­pînul lui, nemulţumit deja de prestaţia primelor sila­be sonore, nu va întîrzia să-l cheme înapoi. Este limpede că de la bun început Sorin s-a purtat extrem de autoritar cu propria lui voce. Iar vocea aceasta, reprimată din copilărie de către supraeul stăpînu­lui ei, obişnuită să se frîngă şi să se retragă la fiecare tentativă de ieşire prelungită în afară, a reverberat compensativ în partea nevăzută şi mai ales neauzi­tă a fiinţei lui Sorin. Energia acumulată din cenzuri repetate şi din această sufocare asumată în adîncu­rile muţeniei a răbufnit într-un scris torenţial. Ca şi cum cuvintele trebuiau împiedicate să se piardă în aer, urmînd, dimpotrivă, ca, înnebunite de propria lor acumulare în matca tăcerii, să poată fi mînate pe trasee discrete către coala de hîrtie şi să explo­deze, eliberator, acolo. Am primit, în două rînduri, scrisori de la el. Rareori am întîlnit o asemenea pa­timă a scrisului, un asemenea mod de a te lăsa devo­rat prin cuvînt. Scrisorile, şerpuind pe zeci de pa­gini, ascundeau prost regretul că trebuie să se termine, constrînse fiind de nefericita convenţie a epistolei. Pentru că păreau să avanseze în ritmul de respiraţie al autorului lor, erau dincolo de stil. Sen­zaţia pe care ţi-o lăsau era că ar fi putut continua la nesfîrşit. Oare, întrerupîndu-le, autorul nu risca să moară asfixiat?

Fiinţa lui Sorin, acţionată de butonul scrisului, se deschidea precum un perete care se dă deoparte mutînd din loc o dată cu el rafturile indiferente ale unei biblioteci menite să ascundă existenţa celuilalt spaţiu. Citindu-i scrisorile, am aflat că Sorin trăia, ca să zic aşa, doar de ochii lumii într-o cămăruţă inaparentă şi că atunci cînd zgomotele zilei amuţeau, cînd ceilalţi, care nu aveau nimic de ascuns, mergeau la culcare, băiatul acesta cu privirea aţintită nici­unde, cu mersul obosit şi cu umerii puţin curbaţi, îşi punea hainele de gală, apăsa pe butonul secret şi, lăsînd în urmă deghizajul inaparenţei, intra cu pas semeţ în palatul lui, în peştera lui cu comori. Toată fiinţa lui fusese retrasă strategic din lume în vederea scrisului. Senzaţia pe care ţi-o lăsa, cînd mîna cu mişcări uşoare venea să-şi ia revanşa pedepsi­toare asupra încăpăţînării buzelor, era de orgie a ver­bului. La Sorin, scrisul a devenit un soi de organ, singurul prin care ― după ce toate celelalte simţuri au fost absorbite şi aneantizate în el ― a mai rămas să se producă contactul lui cu lumea.

Numai că această revărsare firească este captată şi reorientată în cîmpurile de forţă ale unei inteli­genţe care a întîlnit la timpul potrivit şcoala gîndirii. De aici tonul înalt al scrisului lui. Fără ingredien­tul acesta al "gîndirii", Sorin ar fi împărtăşit soar­ta scriitorilor talentaţi şi inculţi, care mor patetic în ograda metaforei şi în sintaxă. Cultura filozofică l-a salvat de perspectiva înecului în propriile-i cuvinte şi l-a învăţat declinarea ideii şi arta de a face ca fie­care propoziţie să poarte în ea zvonul unui gînd. Mi-aduc aminte cum, după terminarea facultăţii de filozofie, Sorin a venit la mine şi, aproape cu lacrimi în ochi, m-a rugat să reînviem Păltinişul. Ştia foarte bine care îi sînt nevoile. Căci ce era pînă la urmă Păl­tinişul, dacă nu o contaminare în spaţiul unui pa­tetism bine temperat al ideilor? Sorin face parte din prima generaţie asupra căreia Noica şi-a pus pecetea indirect, prin pneuma intermediară a "discipolilor" săi. Un juramînt al scrisului, făcut sub o anumită cu­tremurare ― precum cea care îi uneşte, după dispa­riţia fantomei, pe Hamlet, Horatio şi Marcellus ― îi leagă pe cei căzuţi din mantaua stilistică a lui Noica. Iar acest legămînt se bazează pe o credinţă simplă: nu există idee care să poată pătrunde în lume neajutată de un coup d'envoi afectiv; nu există sen­timent care să se poată impune fără prestigiul unei hermeneutici discursive.

(Din această credinţă s-au născut în fond şi toate paginile acestea. Iar Sorin va şti să respecte atît de bine legămîntul, încît nici cel mai iscusit ochi nu va putea descoperi vreodată cusătura care face să stea laolaltă povestea şi interpretarea ei.)

În timp ce Sorin îşi prelucrează interior tăcerile, Bogdan vorbeşte ca o floare care se deschide şi des­coperă lumea. Este tot o vibraţie. Se bucură cu glas tare: de muzică, de filme, de lecturile lui, de locurile pe care le vede călătorind cu aviditate, de arhitec­tura pe care o întîlneşte în "siturile" Europei, de pro­fesorii faimoşi care îi ies în cale sau pentru care ia trenul ca să îi poată asculta. Astă seară a venit cu o casetă pe care se află Don Giovanni-ul lui Mozart pus în film de Losey. Fiecare scenă are o picturalitate de­săvîrşită. Don Giovanni, Leporello şi Zerlina sînt îm­brăcaţi în alb, de asemenea Donna Elvira şi Donna Anna în primele scene, pentru ca, începînd cu scena măştilor, din clipa în care răzbunarea le determină comportamentul, să fie drapate în negru. Masetto şi ţăranii în scena chermezei poartă costume oare­cum breugheliene, în care predomină vesta din pie­le, evazată pe şolduri, şi maroul. Filmările sînt făcute într-un palazzo din secolul al XVI-lea al lui Palladio (La Rotonda) cu patru intrări situate în cruce şi Bog­dan ne atrage atenţia că una dintre filmări e făcută la echinocţiu, cînd soarele care apune umple por­talul vestic şi poate fi văzut în axă de pe treptele care duc spre portalul tăiat către răsărit. Superb este "um­plută" filmic uvertura; două echipaje, cel al lui Don Giovanni şi cel al Donnei Anna, pornesc în gondole somptuoase de la Veneţia la Murano, pentru a asista, într-un imens atelier, la arderea sticlei. Cei doi stau pe pasarele opuse, înălţate în marginea focului cen­tral (rapel pentru focul infernal din final), şi se pri­vesc prin aerul vibrat de dansul flăcărilor. Losey construieşte aici premisele pentru scena violului cu care se deschide opera, dar, deopotrivă, introduce semnul sub care stă Don Juan, al focului ca siglă a patimei mistuitoare care nu-şi poate realiza esenţa decît prin obiectul infinit al combustiei, decît sub forma cantitativă a repetiţiei fără sfîrşit (lista).

După splendoarea sensibilă a filmului le propun un popas în splendoarea severă a cîtorva pagini din Dialectica transcendentală a Criticii raţiunii pure, mai precis din capitolul privind Antinomia raţiunii pure, locul în care Kant urcă de la condiţionat, prin suma condiţiilor, la necondiţionatul absolut şi descoperă astfel conflictul raţiunii cu sine însăşi sub forma celor patru antinomii. Simplu formulată, problema arată aşa: ce face raţiunea pură cînd ajunge la ju­decăţi care poartă asupra infinitului, a nemuririi şi a lui Dumnezeu? Ei bine, în această situaţie ea se­cretă, prin chiar obiectul discuţiei, o "arenă dialec­tică" în care evoluează două echipe de cavaleri ce vor fi obligate, la capătul luptei, să sesizeze "zădăr­nicia certei lor". De ce? Pentru că atunci cînd se ajunge "dincolo de cîmpul tuturor experienţelor posibi­le" nu se va putea niciodată decide în privinţa ju­decăţilor de mai sus, ci numai asupra faptului că "obiectul luptei este o simplă iluzie". Kant este per­fect conştient că enorma onestitate intelectuală pe care o implică "metoda sceptică" nu va avea niciodată cîştig de cauză, pentru că niciodată credinţa nu se mulţumeşte să fie credinţă; ea are nevoie să se pre­zinte "sub titlul şi pompa de ştiinţă şi cunoaştere ra­ţională", aşa cum raţiunea însăşi, cînd alunecă pe tărîmul ideilor transcendentale, "îşi ignoră adevă­rata ei menire" şi "se împăunează cu pătrundere şi ştiinţă acolo unde de fapt încetează pătrunderea şi ştiinţa".

Discuţia alunecă în cele din urmă către fenome­nologie. Ce înseamnă în fond a face fenomenologie? Ce înseamnă a-ţi cultiva văzul fenomenologic? Ce deosebire este între fenomenologie şi hermeneutică?

Ne despărţim tîrziu noaptea şi îmi promit ― dar ştiu că nu mă voi ţine de cuvînt ― să ne revedem sistematic pentru că am nevoie de ei ca de o garanţie a non-abrutizării mele.

(Mai e ceva: orice punte aruncată în urmă, către altă generaţie decît a ta, către prieteni tineri, este sin­gura soluţie pentru a evita singurătatea lugubră a bătrâneţii. Vai de cel care moare în cotlonul lui ca "ultimul reprezentant al generaţiei sale".)

 

 

25 februarie

 

Ieri, după ce m-am despărţit de "copii", am simţit nevoia să recitesc paginile despre Don Giovanni-ul lui Mozart, cu care Kierkegaard deschide analiza "stadiului estetic" al existenţei în Alternativa, sub titlul Stadiile imediate ale Erosului sau Erosul şi muzica. Kierkegaard are 28 de ani cînd scrie masivul volum şi este încă sclavul mecanicii în trei timpi a gîndirii hegeliene, deşi conţinutul cu care umple schema este liber, efervescent şi "literar".

"Stadiile imediate ale erosului" sînt prezentate şi analizate cu ajutorul a trei opere mozartiene. Pri­mul stadiu ― Nunta lui Figaro ― este întruchipat de Cherubino, ipostază a senzualităţii care se tre­zeşte şi al cărei obiect nu este pe deplin precizat. Dorinţa este ca atare confuză şi, pentru că nu cu­noaşte satisfacerea şi nu poate deveni bucurie debor­dantă, ea este înconjurată în permanenţă de un nimb de melancolie. Obiectul dorinţei este de fapt cunos­cut, dar pentru că dorinţa nu s-a exersat asupra lui, ea nu îl posedă încă şi trăieşte separată de el, în ne-aproprierea lui. Şi tocmai pentru că în acest stadiu erosul visător pluteşte în vagul melancoliei, pentru că dorinţa nu s-a conturat prin unirea cu obiectul ei bine precizat şi, ca atare, ambele rămîn confuze şi nediferenţiate, rolul "pajului mitic" este încredin­ţat de Mozart unei voci de femeie pentru ca suges­tia androginului să poată apărea.

Al doilea stadiu ― Flautul fermecat ― este întru­chipat de Papageno. Dorinţei trezite îi corespunde acum o multiplicitate de obiecte care se succedă ca tot atîtea contacte efemere. Reprezentarea acestui studiu, în opoziţie cu primul, este bucuria scurtă şi reînnoită pe care poate s-o procure succesiunea unor săruturi date şi obţinute în grabă pe parcursul unei căutări nesistematice şi febrile. În stadiul acesta ero­sul continuă să-şi păstreze inocenţa, ceea ce înseam­nă că dorinţa care caută continuă să nu se exerseze asupra obiectului ei.

În sfîrşit, al treilea stadiu ― Don Giovanni ― este întruchipat de Don Juan care realizează sinteza pri­melor două stadii şi totodată scoate erosul din ino­cenţă făcînd ca dorinţa să se exerseze din plin asupra obiectului ei. Dacă Papageno caută şi descoperă fără să poată atrage ceea ce el a descoperit, Don Juan este atracţia în exerciţiu, care marchează cu semnul victo­riei fiecare descoperire făcută. Papageno nu poate avea o listă, în timp ce Don Juan are nevoie de un secretar pentru a o ţine. Prin faptul că obiectul do­rinţei care s-a arătat în "stadiul Papageno" în multi­plicitatea sa este acum, în "stadiul Don Juan", în întregime apropriat, dorinţa se determină pe deplin ca dorinţă. În primul stadiu, dorinţa rămînea idea­lă, visătoare şi melancolică; în cel de al doilea, ea cădea din ideal în multiplicitatea particularului; în cel de al treilea stadiu, ca sinteză a primelor două, dorinţa îşi întrupează idealul, îşi găseşte obiectul absolut în multiplicitatea particularului şi devine seducţie, "încarnare a cărnii sau carne însufleţită de spiritul care-i e propriu".

Kierkegaard face din Don Juan un personaj al Evului Mediu, în măsura în care Evul Mediu are nevoie să reprezinte "meditaţia asupra discordiei din­tre carne şi spirit pe care o introduce creştinismul". Don Juan este o apariţie necesară ― "încarnarea simţurilor în război pe viaţă şi pe moarte cu spiri­tul" ― menită să pună şi mai bine în lumină ero­sul cavaleresc, preluarea în carne a spiritului ca prin­cipiu intrat în lume. Kierkegaard menţionează, în legătură cu Don Juan, cuvîntul skandalon), lăsînd să se înţeleagă că simţul pur ca întruchi­pare a stadiului estetic (ceea ce înseamnă tocmai "legat de simţuri şi plăcere") al vieţii este "cursa" (skandalon) anume întinsă în care, ca fiinţe ale cărnii neasistate de spirit, cădem (radicalul indo-european skad- "a cădea", vezi latinescul cădere). Căderea în această cursă, în acest skandalon, întinsă de carnea neasistată de spirit este păcatul. Ceea ce face Don Juan este "scandalos" în acest sens şi acest scandal aparţine celei de "a doua perioade" a Evului Mediu. Spre deosebire de "prima perioadă" cînd spiritul intră în conflict cu carnea, acum el se desprinde de lume, se recunoaşte învins şi lasă carnea să ocupe terenul. Conflictul în care s-a angajat pînă atunci în­cetează o dată cu această retragere, şi senzualitatea, neîngrădită de nimic, devine suverană şi transfor­mă plăcerea pură în principiu al lumii. Eliberată de spirit, dorinţa atinge treapta "genialităţii senzuale". Iată de ce Don Juan este "demonicul în indiferenţa proprie esteticului", "demonicul văzut sub unghiul senzualităţii". Iar iubirea senzuală, care nu pune în joc, precum cea cavalerească, nici sufletul nici spi­ritul, este prin chiar esenţa ei infidelă (ea se hrăneşte din multiplicitatea particularului) şi are nevoie, pen­tru a exista, de repetiţie.

Numai că materia repetiţiei este "ordinarul" (opu­sul "extra-ordinarului") înţeles ca element comun, egal distribuit în toate personajele care fac obiectul repetiţiei. "Lucrul" prin care Don Juan exprimă iden­ticul şi comunul feminităţii (opus unicităţii care în­soţea idealul feminin, al lui amour courtois), "lucrul" pentru care orice femeie se confundă cu alta şi toate sînt la fel de dezirabile (extraordinarul fiecăreia dis­părînd în acest element comun), "lucrul" acesta care este ireductibilul lor rîvnit în chip etern şi care anu­lează orice diferenţă dintre ele (poziţia socială şi chiar şi vîrsta) ― este la gonella, "juponul", "fustiţa".

 

 

26 februarie

 

Un băieţel de 12 ani îi vede pe părinţii lui, care primiseră vizita unor prieteni, pălăvrăgind despre Ceauşescu şi amuzîndu-se copios. "Mama, era aşa drăguţ Ceauşescu?"

Este uluitoare viteza cu care se îndepărtează de noi o epocă atunci cînd se produce o discontinuita­te a istoriei. Aşa cum noi, cei care ne-am născut în crepusculul interbelicului, nu ne putem imagina nici măcar o fărîmă din anii aceia şi o prăpastie părea că ne desparte de generaţia părinţilor noştri, la fel, pentru cei născuţi în anii '80, perioada 1948-1989, care nouă ne-a alcătuit vîrstele, a devenit pur şi sim­plu o abstracţie.

Ca să înţeleg cum arăta România cu doi-trei ani înainte de a mă fi născut eu, a trebuit să citesc sute de cărţi (romane, memorii, cărţi de istorie), să răs­foiesc ziare, să scormonesc în amintirile celor care au trăit atunci, să văd fotografii sau imagini filmate, să ascult muzica uşoară a acelor ani, să revin asupra martorilor descusîndu-i la nesfîrşit pe Noica, pe Alecu Paleologu, pe Radu Bogdan, pe Monica şi Virgil, pe Wald, pe Neagu Djuvara. Uneori am senzaţia că am reuşit să recompun un parfum, alteori fractura stilistică mi se pare atît de mare, încît anii aceia par că se retrag în propria lor închidere, în misterul în care i-a proiectat ruptura.

Cum aş putea, la rîndul meu, să-i explic unui ado­lescent de astăzi ce a însemnat comunismul? Pen­tru că dincolo de atrocitatea inventariată în cărţi de istorie, era vorba şi acolo de o stilistică a cotidianu­lui, de împuţirea inefabilă a fiecărui atom de viaţă, de la mutra obiectelor care ne înconjurau (chibrituri, haine, clanţe, pantofi, tramvaie, caiete, uşi de bloc, magazine, pixuri, maşini şi nasturi ― pe scurt, tot ce se numea "produs socialist"), trecînd prin cărţi, filme, muzică uşoară, ziare, programe de radio şi televiziune, defilări de 1 mai şi 23 august, şi pînă la relaţiile cu ceilalţi, bazate pe mitocănie, minciună, suspiciune, frică şi delaţiune.

Cîtă rea-credinţă sau prostie îţi trebuie ca să vrei să cauţi continuitatea între "interbelicul românesc" şi această bolgie istorică? Vreţi cu adevărat să simţiţi ruptura? Pentru că în materie de stilistică nu e loc de demonstraţii, ascultaţi, de pildă, Zaraza. Apoi şla­gărul anilor '50, Macarale argintii rîd în soare. E prea puţin, veţi spune. Citiţi atunci Jurnalul lui Sebastian. Apoi Fenomenul Piteşti, Jurnalul fericirii, închisoarea noastră cea de toate zilele.

 

 

Noua modă politically correct legată de Ceauşescu: nu comunismul lui ne-a oripilat, ci, vezi Doamne, na­ţionalismul lui. Din cauza naţionalismului lui stăteam cu scăunelul la coadă la carne de la 4 dimineaţa, din cauza naţionalismului ni se stingea lumina, nu curgea apa şi nu aveam căldură, din cauza naţiona­lismului se dărîmau biserici, mureau nou-născuţii în spitale şi nu puteam ieşi din ţară.

 

 

Cum se face că oamenii care au trăit în comunism privesc înapoi cu resemnare, cu indiferenţă sau pur şi simplu uită, deşi în joc sînt vieţile lor mutilate? Cît de castraţi sufleteşte putem fi dacă, după tot ce am păţit, nu avem în noi nici măcar un atom de mînie?

 

 

E oare chiar atît de greu de înţeles că mai întîi te răfuieşti cu răul pe care l-ai cunoscut, care ţi-a bulver­sat viaţa, care ţi-a deturnat istoria şi de ale cărui consecinţe nu poţi scăpa nici după un deceniu de la ie­şirea lui din scenă? Şi că numai prin analogie cu acesta poţi apoi înţelege toate figurile răului şi te poţi deschide către o suferinţă pe care altminteri ai fi per­ceput-o mai greu? Drumul meu către Shoah trece prin trauma comunismului şi tocmai de aceea pot să-l privesc pe orice evreu ― în spaimele, urile şi în memoria lui pentru suferinţele alor lui ― ca pe un frate al meu. E atît de mult să pretind un trata­ment simetric? E oare nejustificat să am dreptul la spaimele, urile şi memoria mea pentru suferinţele alor mei, precum şi la compasiunea care se cuvine să le însoţească din partea celor care nu le-au trăit pe pielea lor? Să nu-şi fi cîştigat 45 de ani de vieţi mutilate sistematic dreptul la nici o lacrimă? De cînd există riscul ca o suferinţă să-şi piardă aura de sufe­rinţă pentru că există o alta? De unde oare refuzul orgolios al coabitării în suferinţă? De unde această revendicare, ce nu admite să fie contrariată, de vic­timă unică?

 

 

27 februarie

 

Simt nevoia să revin la anvergura analizei din Stadiile imediate ale Erosului şi la fineţea distincţiei pe care o face Kierkegaard între cele "două perioa­de" ale Evului Mediu. Pînă la creştinism, problema raportului dintre "carne şi spirit" nu se pune cu această acuitate. În afara metaforei sufletului ca ate­laj înaripat din Phaidros-ul lui Platon, în care pre­zenţa calului rău (simţurile) scăpat din hăţurile vi­zitiului (spiritul) antrenează după sine căderea sufletului în condiţia terestră a devenirii, anunţînd motivul păcatului creştin, nici din literatura greacă, nici din cea latină nu-mi vine în minte un exemplu care ar putea ilustra conflictul cărnii cu spiritul. Kierkegaard îl pune pe acesta în seama "primei perioade" a Evului Mediu cînd "spiritul", de pe poziţii creş­tine, este dispus să dea bătălia decisivă cu "carnea". El nu-i cere acesteia intrarea în asceză, ci doar accep­tul de a se lăsa asistată de el, de spirit, tocmai pen­tru a nu pierde idealitatea ca garanţie a evitării "multiplicităţii particularului" (căderea în devenirea platoniciană). Amour courtois nu este un suspin as­cetic, ci varianta sensibilă (frumuseţea ca reflex al divinului) de acces la ideal. Pentru că iubirea este escaladare către Unu şi ideal, obiectul dorinţei care provoacă ascensiunea trebuie să fie la rîndul lui unic şi irepetabil. Monogamia nu decurge aici din coman­damentele unei morale, ci dintr-un jurămînt de cre­dinţă care implică fidelitatea slujirii pînă la capăt. Femeia este fanta care se deschide în zona vizibilului pentru a lăsa extra-ordinarul să pătrundă în lume. Cîtă vreme există un plan ascensional şi o axă a ver­ticalităţii garantate de prezenţa spiritului, femini­nul nu poate fi redus la un element comun şi nu poate deveni obiectul repetiţiei.

Numai că în "perioada a doua" a Evului Mediu, spiritul, am văzut, pierde bătălia cu carnea şi se re­trage din lume. Cea mai bună ilustrare pentru aceas­tă consimţire a înfrîngerii sale o reprezintă Deca­meronul lui Boccaccio, pe care Kierkegaard îl ignoră sau pur şi simplu nu-l pomeneşte. Eliberarea cărnii de sub tutela represivă a spiritului este celebrată acum în chiar locul specializat al ascezei, în mînăstire, prin­tre călugări şi călugăriţe, iar pseudo-mutul care se aciuieşte într-o mînăstire de maici şi care, epuizat de asiduitatea maicilor insaţiabile, termină prin a ieşi din convenţia rolului asumat şi vorbeşte ― "Nu mai pot!" ―, nu este altceva decît un Don Juan ne­antrenat, un Don Juan care nu rezistă şi care nu poate încă întruchipa libertinajul ca victorie a cărnii şi ca eliberare de spaima păcatului. În ciuda rebound-urilor puritane periodice (care culminează cu epoca vic­toriană), terenul este de-acum liber pentru un timp căruia îi aparţin deopotrivă Casanova, de Sade sau faimosul Gruppensex contemporan.

 

 

luni, 4 martie

 

Cine a spus că iubirea repetă, că ea nu este decît o imensă tautologie a speciei în care se scaldă, pre-firînd aceleaşi gesturi, toate cuplurile lumii? Există oare blasfemie mai mare? Fiecare cuplu se naşte printr-o suită de gesturi fondatoare. Iar gesturile aces­tea nimeni, pînă la cei doi, nu le-a mai făcut vreo­dată şi nimeni, pînă la sfîrşitul timpurilor, nu le poate repeta. Alunecarea unei priviri, felul de a cădea în somn, atingerea de o clipă a mîinilor, părul udat de ploaie sînt amprente pe care fiecare cuplu le lasă în urma sa, pentru ca după desenul lor inconfundabil el să poată fi recunoscut în eternitate. Forţa de co­eziune a gesturilor fondatoare este uriaşă şi, prin re­cursul perpetuu la ele, cuplul ţine. Iar dacă se întîm­plă ca el să se destrame, gesturile fondatoare rămîn. Dacă există un eu afectiv şi o identitate a noastră ca inşi, lucrul se datorează acelei suite de întîmplări irepetabile prin care în viaţa noastră, o dată sau de mai multe ori, am căzut în iubire. Prin ele, fiecare partener păstrează în sufletul lui, "gravată pentru eternitate", figura celuilalt şi, tot aşa, memoria cu­plului rămîne intactă în istoria nescrisă a lumii. Gestul fondator este cel care transpune de fiecare dată sche­ma universală a iubirii într-o particularitate extremă şi conferă astfel fiecărei iubiri unicitatea ei absolută.

Prima ninsoare căzută în anul acela. Zăpada, după ce fusese viscolită pînă tîrziu, către miezul nopţii, încremenise acum în straturi mari şi pufoase. Bucu­ria lor, ţinîndu-se de mînă pe strada pustie şi mer­gînd în urma puiului de caniş, alb tot, care încerca să sară peste cîte un troian, pierzîndu-se în el şi apărînd iar la suprafaţă cu botul plin de zăpadă. Apoi ea luase ghemotocul de blană în braţe, încăl­zindu-l la piept, şi acesta îşi ridica bumbul negru şi rece al nasului încercînd să i-l pună pe obraz şi ea se ferea rîzînd nespus de fericită.

O amiază de vară cînd el se întorcea spre casă şi cînd o zărise de departe, ghemuită în mijlocul tro­tuarului, cu fusta largă făcută roată în jurul ei, privind ceva cu atenţie. Apoi, cînd ajunsese în dreptul ei, ridicase capul şi îi spusese, ca şi cum aflase asta din contemplarea îndelungă a ceea ce găsise pe jos: ştiam că am să te văd.

În aceeaşi vară, înainte de căderea serii, îşi dădu­seră întîlnire pe o străduţă de lîngă gară în faţa casei unei prietene care lipsea o vreme din Bucureşti. Şi el uitase, pur şi simplu uitase, sau poate nici nu îi păsa, nu mai ştia nici el ce anume se întîmplase, şi şi-a adus aminte aproape cu o oră mai tîrziu. S-a gîn­dit, totuşi, să treacă într-o doară cu maşina pe la locul întîlnirii. Ploua groaznic şi strada era pustie. Cînd s-a apropiat, a văzut-o în dreptul porţii nemiş­cată, cu apa şiroindu-i pe obraji, părînd că îl aşteap­tă de o veşnicie şi că l-ar fi putut aştepta aşa oricît.

Prima noapte cînd au dormit împreună. Şi cînd, în mijlocul nopţii, ea a aprins lumina, cu faţa inundată de fericire, şi i-a spus că nu poate dormi, că tre­buie să-l vadă pentru că nu crede că e adevărat şi că trebuie să se bucure de el.

Prima ceartă. În mijlocul străzii. El întorsese spa­tele şi plecase. Apoi i-a auzit paşii din ce în ce mai grăbiţi, care treptat se transformaseră într-o fugă şleampătă. Cînd l-a ajuns din urmă, i-a prins mîna, i-a zmucit-o de cîteva ori şi l-a rugat, plîngînd, să nu plece.

A doua ceartă. În casă. El stă la birou, cu nişte foi în faţă. Ea îşi aruncă nişte haine într-un sac de piele roşcată şi îi spune, ţipînd, că pleacă. El plînge pe în­fundate, din ce în ce mai chinuit, în timp ce ea îşi îngrămădeşte şi mai repede lucrurile în sac. În cu­rînd termină şi îşi pune grăbită pardesiul. Se în­dreaptă spre uşă, apoi se întoarce, vine spre el, îl zgîlţîie de umeri şi continuă să ţipe: De ce plîngi? Ia spune, de ce plîngi? După care începe să plîngă şi-i ia capul la piept.

A treia ceartă. El se apropie ameninţător, cu chi­pul desfigurat de furie. Ea stă pe un scaun de bucă­tărie şi capotul de catifea neagră, căzut într-o parte, îi dezgoleşte un genunchi. El vede cum picioarele îi tremură, cum coapsele se apropie şi se îndepărtează ritmic, electrocutate de spaimă.

 

 

marţi, 5 martie

 

Ce îţi aduce vîrsta? Un plus de cunoştinţe? Aş spune mai degrabă că un deficit, uitarea crescînd cu fiecare zi ce trece. Îţi aduce însă şi ceva deosebit de preţios: lucrurile pe care le-ai aflat pe cont pro­priu. Iar acestea alcătuiesc micul tău capital de cer­titudini, agoniseala ta de o viaţă. Ai, în sfîrşit, puncte de vedere: ştii în linii mari ce vrei, poţi să spui fără să eziţi ce îţi place şi ce nu, ştii să distingi între lucrul înţeles cu adevărat şi a te preface doar că ai înţeles, nu poţi fi dus de nas de mode şi atras către false adîncimi, capeţi un simţ al "clasicului" şi o anumită îndemînare în distingerea esenţialului de contrafă­cut şi trecător ― într-un cuvînt devii onest intelec­tual. (Neonestitatea intelectuală nu e de aceea neapă­rat o fraudă, cît mai ales o formă de imaturitate.) Iată de ce maturizarea presupune lenta avansare către un anume dogmatism. Matur devine cel care se poa­te orienta tocmai pentru că are cîteva repere ferme (chiar dacă printre ele se numără şi scepticismul).

 

 

18 martie

 

Mîine plec pentru şase zile la Paris: trebuie să-i văd pe Ierunci, şubreziţi de bolile iernii ― Monica îmi va da anii 1981-1986 din Jurnalul ei corectaţi ―, trebuie să-i întîlnesc pe Vera şi Milan Kundera, pen­tru a discuta condiţiile publicării complete a operei lui Kundera la Humanitas, trebuie s-o văd pe Marie-France pentru a-i propune o serie Ionesco în "li­vre de poche", în sfîrşit, trebuie să-l întîlnesc pe Tu-dor Banuş şi să preiau ilustraţia (50 de planşe color) la Enciclopedia zmeilor a lui Cărtărescu, la care Banuş lucrează de peste un an. Pentru sufleţelul meu, vreau să cumpăr de la FNAC filmul lui Losey după Don Giovanni şi să văd ce casete mozartiene mai găsesc. Am să dau şi o raită pe la tîrgul de carte, care pică exact în săptămînă aceasta, avînd ca invitat de onoa­re editurile din Italia, mai rafinate, poate, în materie de grafică de carte decît cele franţuzeşti.

 

 

marţi, 19 martie

 

Am ajuns astă-seară la Paris. În avion (era un zbor Air France) am trăit un lucru nostim. La poarta de îmbarcare, la Otopeni, o voce ondulat-feminină mă cheamă, din apropiere, pe nume. Întorc capul şi o văd pe Clara Tamaş. Plecase din România în urmă cu zece ani, să-şi încerce norocul de artist plastic (face grafică şi pictură, dar cu precădere tapiserie) în "Sta­tes". O cunoscusem în 1991, o admiram dinainte (toate piesele bune de teatru din Bucureşti se aso­ciau în mintea mea cu grafica afişelor ei) şi am ru­gat-o să mă ajute în crearea unui look al nou-născutului Humanitas. Româna o învăţase la maturitate, în Bucureşti, după ce îşi făcuse studiile în maghiară la Cluj, şi o vorbea cu o voce caldă, de piept, legănînd şi lungind vocalele. Avea darul de a marca locul în care apărea apărînd pur şi simplu. Culorile veştmintelor erau dozate în funcţie de albul catife­lat al tenului şi de întunecimea ochilor şi a părului. Rîdea potolit şi senzual, iar mersul avea o distincţie pe care miopia filtrată a privirii o accentua şi o abă­tea către melancolie şi absenţă. Pentru că avea o teamă precaută de a se angaja în proiecte care nu porneau din ea şi pentru că îşi cumpănea cu pedan­terie extremă fiecare gest şi fiecare segment de viaţă, m-a refuzat cu eleganţă. După scurtă vreme a părăsit ţara, s-a stabilit la New York şi s-a măritat acolo, după ce în România divorţase, cu puţin timp în urmă, de regizorul Andrei Blaier. Acum, după un scurt sejur în România, mergea pentru o săptămînă la Paris, unde urma să-şi întîlnească familia (soţul şi pe băiatul acestuia) şi să petreacă împreună o scurtă vacanţă.

Aşa se face că cele trei ore de zbor le-am petre­cut împreună, pălăvrăgind întruna. La un moment dat, a scos aparatul de fotografiat şi mi-a propus să rog pe cineva din echipaj să ne facă o poză. Tocmai se apropia Stewardul care se ocupase pînă atunci de noi, un tînăr zvelt şi simpatic, aşa încît îi adresez acestuia rugămintea şi adaug, în chip de explicaţie: "On se retrouve après dix ans..." Ne face fotografia şi ne cere, cu acel firesc plin de căldură ― ce nu pă­cătuieşte niciodată prin familiaritate, indiscreţie sau vulgaritate ― pe care nu îl au decît francezii, expli­caţii suplimentare. "A, doamna vine din New York... Şi domnul din Bucureşti... Şi veţi petrece cîteva zile la Paris... După zece ani... E frumos!" Şi încheie cu un profitez-en!, spus din toată inima.

Nu are sens să-i stric scenariul care s-a înfiripat spontan în mintea lui. E limpede că ne-a aşezat în­tr-un story învestit cu prestigiu sentimental: o iubire ce pare că s-a sfîrşit, dar care rezistă şi trece prin ani (zece!) şi, în ciuda unui destin potrivnic, învinge şi iese victorioasă la lumină, făcîndu-i pe cei doi să se regăsească şi să abolească distanţa ce-i despărţise (10 000 de km!) atîta amar de vreme, pentru a glo­rifica, iată, momentul regăsirii în cel mai adecvat de­cor al lumii: Parisul, oraşul în care, de la Aimez-vous Brahms? la Ultimul tango, iubiţii se găsesc, se regăsesc sau se pierd definitiv, în umbra marilor figuri tute­lare ale lui Ingrid Bergman, Anthony Perkins sau Marlon Brando. Cît de vulgar m-aş fi simţit să intru, în acest scenariu înfiorat, cu cizmele adevărului pro­zaic, mărturisindu-i tînărului în uniformă albastră că melancolica doamnă de lîngă mine merge de fapt la Paris ca să-şi întîlnească soţul, după un scurt detur de afaceri prin Bucureşti! N-aş fi riscat oare să-şi spună în minte ― asemeni personajelor din schiţa lui Caragiale care o spun cu glas tare (şi dezamăgite la culme), din clipa în care "amicul" le mărturiseşte că frumo­sul şef de gară cu care tînăra sa soţie călătoreşte la Sinaia în "cupeu separat" nu-i altul decît fratele ei ― că "nu mai am nici un haz"? Ei bine, n-am putut face aşa ceva, dar urmarea a fost că, vrînd-nevrînd, am intrat eu în scenariul în care fantezia lui mă proiec­tase. Aşa încît, din clipa în care, cinci minute mai tîrziu, tînărul a reapărut cu o pungă sofisticată de hîrtie, cu aer festiv, pe care scria "Joyeuses Retrouvailles de la part de tout l'équipage" şi care conţinea două sticle de şampanie Lanson, a trebuit să accept propria mea impostură, să-l privesc cu ochi umbriţi ele emoţie şi să murmur un "merci" care, pe lîngă recunoştinţă, trebuia să exprime tulburarea la gîn­dul că o mînă de oameni necunoscuţi se bucură cu atîta graţie de supradoza mea de fericire. Pînă la ate­rizare am rămas prizonierul acestui rol ce-mi fuse­se conferit şi cînd, la Paris, ne-am despărţit, Clara şi cu mine, reintrînd fiecare în destinele pe care echi­pajul de la Air France ni le suspendase pentru o clipă, am simţit o vreme cum umbra tînărului înalt mă însoţea spre casă ca un reproş nerostit.

 

 

miercuri, 20 martie

 

Astăzi, în metrou, în drum spre Monica şi Virgil, un nou mod de a cerşi. Pe lîngă litania obişnuită (je suis sans abri, j'ai rien à manger), subiectul mandicităţii le aminteşte celor din vagon că fiind "séropositif" nu poate dormi afară...

Mă apropii de casa din Francois Pinton cu inima strînsă. Monica m-a prevenit în cîteva rînduri la telefon că îi voi regăsi în stare de epave ("două păpuşi stricate", "poate că ar fi mai bine să nu ne vedem, Gabriel, să nu păstrezi despre noi imaginea de acum" etc), Mihnea, la rîndul lui, îmi vorbise de "spectralitatea" lui Virgil. Sun şi aştept emoţionat să se deschidă uşa, pregătit pentru orice surpriză. Uşa se deschide, în prag este acelaşi Virgil dintotdeau­na, cu sacoul de caşmir bej, cu pantalon gri, cu căma­şă pepită şi cravată. Doar mai puţin surîzător. Intru în vestibul şi de sus, din capul scărilor care duc la dormitor, se aude vocea tonică a Monicăi, lansînd un "Ceao, Gabriel". Începe să coboare, cu precauţia dintotdeauna, şi după cîteva secunde am în faţă o Monica surîzătoare, cu privirea vioaie şi ludică. În­cearcă amîndoi să mă convingă să nu mă încred în aparenţe. Oricum, le sugerez, se află pe drumul cel bun. Cuvintele acestea îi smulg lui Virgil un hohot de rîs, după care îmi spune ― Monica tocmai ieşise ― cu un ton sfîşietor: "Gabriel, ştii cît este de cumplit să ai 82 de ani? Cum de am ajuns aici?"

Ce pot să-i răspund? Îi amintesc că Noica îşi con­fecţionase anume o teorie pentru a face faţă momen­tului acestuia: 1) Trebuie să fii mereu în atac. Tu tre­buie să ai mereu iniţiativa, niciodată "viaţa". A ataca mereu viaţa cu o idee, a fi mereu în priză, a nu-i per­mite vieţii să vină peste tine, să te copleşească, să te înece. 2) Ceea ce înseamnă că trebuie mereu să faci ceva, să nu consideri niciodată că ai încheiat ce aveai de făcut. Asta însemna pentru el "să nu mori fără rest". Moartea trebuie să te prindă la treabă şi să ieşi astfel din scenă în timp ce îţi rosteşti încă rolul. De­presia bătrîneţii este starea celui care consideră că a spus ceea ce avea de spus, că şi-a rotunjit fapta şi că de-acum aşteaptă să moară. În ce-l priveşte, Noica şi-a aplicat teoria la propria lui viaţă şi "i-a reuşit şi asta", cum i-ar fi plăcut să spună: a murit, aşa zicînd, retezat, în plină detentă, a murit în picioare. Orice moarte bună trebuie să te prindă făcînd ceea ce fă­ceai dintotdeauna.

Din acest punct de vedere, Monica respectă regu­la: face mereu ceva şi are mereu ce face. Pînă seara tîrziu lucrează în vederea editării Jurnalului pe care îl ţine de 20 de ani: taie, corectează, îşi aminteşte. Frumos este că învrednicindu-se să ţină acest Jur­nal ne salvează şi nouă, celorlalţi, netrebnicilor care n-am făcut-o, vieţile. Citindu-i paginile din '81-'82, aflu despre mine lucruri care dispăruseră pur şi sim­plu din viaţa mea: cînd am ajuns la Paris, ce făceam şi ce gîndeam în vremea aceea...

O regăsesc, aşadar, pe Monica vie şi interesată de tot ce se întîmplă. Cum tocmai i-am adus voi. 5 din Agendele lui Eugen Lovinescu, cu fabuloasele pagini ale Gabrielei Omăt, care reuşeşte, înmulţind la in­finit notele, să obţină o frescă "poantilistă" a inter­belicului, Monica observă:

"Ar trebui ca toţi cei care se complac în a da o imagine a interbelicului dominat de ideologia extre­mei drepte să citească notele Gabrielei Omăt pen­tru ca să vadă cum arăta epoca. Recent, în 22, pînă şi Alina Mungiu, vrînd să arate cît de firavă era in­telectualitatea democratică la noi, se rezumă să-i ci­teze pe Stahl şi Golopenţia, personaje foarte brave, dar de rang secund. Dar unde sînt Lovinescu, Zarifopol, Zeletin? Pur şi simplu omişi. Iar din genera­ţia mai tînără Pompiliu Constantinescu, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, adică toată "Şcoala critică"? Iar presa democratică unde este? Că doar nu exista doar Sfarmă Piatră şi Bunavestire. Pe lîngă o presă de dreapta ― Universul lui Stelian Popescu, Curentul lui Pamfil Şeicaru şi Cuvîntul lui Nae Ionescu, în care, în treacăt fie spus, Sebastian îl ataca pe Lovinescu ca "prea democrat" ―, peisajul publicistic era dominat de ziarele şi revistele de centru-stînga: Di­mineaţa şi Adevărul, Adevărul literar şi artistic, Cu­vîntul liber, Timpul, Viaţa Românească. În Revista Fundaţiilor Regale existau colaboratori de stînga, aşa cum existau şi în Vremea. Pe de altă parte, dacă se lasă senzaţia că «asta era interbelicul la noi», adică aplecare spre dreapta extremă, este şi pentru că Eliade şi Cioran, şi chiar şi Noica, au primit mai tîr­ziu o consacrare internaţională, lăsînd impresia cu totul falsă că epoca era dominată de Nae Ionescu şi de elevii lui. Or, adevărul este că ei nu dădeau în nici un caz tonul epocii, ci reprezentau doar un ac­cent într-o structură culturală extrem de variată. Cum să ajungi atunci să-l compari pe Eliade cu Celine şi Brasillach? Ca să nu mai zic că la noi nu a existat niciodată un echivalent al cazului lui Paul Valery (a se vedea Hannah Arendt, Originile totalitarismului, uite că mi-am şi notat, ediţia de la Humanitas, p. 148): Valery acceptă ideea ― şi chiar contribuie cu 3 franci (atunci asta era o sumă) la materializarea ei ― ca armata să fabrice un tun formidabil, a cărui calitate excepţională să fie verificată trăgîndu-se asu­pra a 100 000 de evrei masaţi pe un poligon amena­jat undeva la ţară! Ce să mai spunem de faptul că în Franţa, în timpul ocupaţiei, Gestapo-ul a primit peste 3 milioane de denunţuri din partea populaţiei franceze, de ajunseseră şi nemţii să fie scîrbiţi de atîta zel în colaborare?"

 

 

joi, 21 martie

 

La ora 4, trece Tudor Banuş, cu ilustraţia la En­ciclopedia zmeilor a lui Cărtărescu. Cincizeci de de­sene, lucrate cu minuţie extremă, vreme de aproape doi ani. E un proiect în care am pus suflet şi la origi­nea căruia se află Editura. I-am dat lui Cărtărescu în urmă cu 4-5 ani o carte pentru copii reeditată în Occident an de an, care s-a născut prin colaborarea dintre un scriitor şi un grafician. O carte despre pi­tici (despre "gnomi"), a cărei poantă stătea în fap­tul că fiinţe imaginare erau tratate după regula rea­lismului extrem. Era ca şi cum copiii ar fi avut în programa şcolară o materie numită "gnomologie": răspîndirea piticilor pe glob (cartea se deschide cu o hartă plană a mapamondului, în care regiunile lo­cuite de pitici sînt marcate cu pedanterie ― în Fin­landa se pare că sînt cei mai mulţi, dar şi în Tran­silvania), talia piticilor, vestimentaţia, alimentaţia, locuinţa piticilor, relaţia lor cu diverse animale (nu se au bine deloc cu pisicile), specii de pitici etc. Car­tea este magnific ilustrată şi într-o bună zi ne-a venit ideea de a-i da o replică în registrul zmeilor, propunîndu-i lui Cărtărescu să se lanseze în acest exploit. A citit cartea cu piticii şi s-a simţit pesemne provo­cat să facă un lucru de altă anvergură (şi de factură, evident, "postmodernă"). După cîteva luni, au re­zultat 200 de pagini, care pot fi citite deopotrivă la 12 ani, la 40 sau la 80 de ani. În cartea lui M.C., zmeii sînt fiinţe complexe, groteşti şi delicate deopotrivă. Există zmei violenţi şi cruzi, dar există şi specii de zmei extrem de culţi, studioşi şi prolifici pe plan ar­tistic. Mai toţi au un interes aparte pentru fetele de împăraţi din specia umană, cu precădere fecioare, şi unii dintre ei, ca în povestea lui Lobo şi Fofo, îşi petrec vremea măsurîndu-le cînd cu metrul de cro­itorie, cînd cu metrul de tîmplărie. Fabricarea cărţii, cu cele 50 de planşe color, va costa o avere (peste 20 000 $) şi e programată să apară în preajma Tîrgului de la Frankfurt. N-am reuşit să exportăm nici mămăliga (de ce în fond pizza, şi nu mămăliguţă cu brînză şi smîntînă? ― e limpede că lumea are ceva cu noi!), nici sarmalele, nici folclorul, poate reu­şim cu zmeii, mult mai onorabili decît Dracula, şi care, în plus, au un enorm potenţial publicitar, ba se mai pretează şi la o întreagă gamă de produse se­cundare (pot deveni personaje în jocuri electronice, în sisteme lego, cărţi de joc etc). În plus, au termen de referinţă în imaginarul occidental, putînd fi înţe­leşi ca specie exotică a dragonilor.

 

 

Seara, cu Marie-France şi Lucian Pintilie la un res­taurant italian din Montparnasse. Tipii care ne ser­vesc vorbesc enorm, punctînd franceza cu expresii italieneşti, sînt rapizi, vin către masă valsînd şi emi­ţînd fraze muzicale, înecînd felurile de mîncare sub valuri de cuvinte. Te conving că totul e excelent şi, chiar după ce ai plătit, pleci cu senzaţia că ai fost oaspetele lor. Mari mascalţoni! Cu ei, ai impresia că viaţa e o petrecere muzicalo-gastronomică şi că tris­teţea nu face parte din lumea asta.

Lucian îşi pregăteşte premiera pariziană la După-amiaza unui torţionar ("film cameral", îl numeş­te el), făcut după cartea Doinei Jela (Drumul Damas­cului), iar Marie-France îl ajută, cu acea vocaţie a de­votamentului orb pe care a avut-o şi o are pentru cîţiva oameni. Este în ea un filon "primar", desprins din lumea Baltagului (ceva dedicat şi delicat, crîncen şi pasional, cu rădăcini într-o lume arhaică), ră­tăcind şi şerpuind subţire într-un zăcămînt de in­teligenţă, cultură, rafinament şi sensibilitate şlefuite franţuzeşte; o soră mai mică a Vitoriei Lipan care se îmbracă la Sonya Rikiel.

 

 

marţi, 26 martie

 

E 11 dimineaţa, sînt în avion şi scriu, după cum se vede, ca Alteţa Sa Principele Radu, adică "în cer". La ora 15, am întîlnire cu Mircea C, la editură, să ve­dem împreună desenele lui Banuş la Encicl. zmeilor. Diseară, voi mînca cu cîţiva prieteni "brînzuri fran­ţuzeşti". Am ales ieri cîteva feluri deosebite din "fromajeria" de pe Saint Ouen.

Bilanţul sejurului: pozitiv. I-am revăzut pe Mo­nica şi pe Virgil întremaţi (poate am contribuit puţin la înviorarea lor), am pus bazele contractului pen­tru cărţile lui Kundera la "Humanitas" (dar mă bucur deopotrivă că l-am cunoscut, că nu mai e o abstrac­ţie şi, în plus, că "îmi seamănă"), am discutat cu Marie-France tipărirea eseurilor lui Ionesco într-o nouă formulă grafică, am văzut superba expoziţie a supra­realiştilor la Beaubourg, am cumpărat de la FNAC şase albume mari, pentru arhiva foto Humanitas, am găsit Don Giovanni-ul lui Losey (şi am citit în­tr-un album Palladio despre "La Rotonda", vila în care a fost făcut filmul), în sfîrşit, am cumpărat o carte de reflexologie, să mă lămuresc cum e cu or­ganismul proiectat pe tălpi (de vreme ce tot am în­ceput, de două luni, să fac, cu "domnul Onosă" ― un tip brav şi harnic, care are cîte şase-şapte clienţi pe zi ―, ore de masaj în talpă...).

Acum sînt destins, privesc lucrurile "de sus", mă gîndesc la cîte am de făcut odată ajuns acasă şi îmi spun că e bine, cîtă vreme am proiecte şi ambiţia şi "nebunia" necesare pentru a le realiza. Vreau să am­plific portofoliul Editurii, să facem noi serii şi colecţii, să le consolidăm pe cele existente, să trecem la 250 de titluri pe an (la 20 pe lună, din septembrie), să fac mai bine, mai frumos, mai liniştit ce am făcut pînă acum cu atîta chin şi zbucium. Trebuie să termin notele la Sein und Zeit (apariţie în martie viitor), să scriu mai departe aceste pagini, să pregătesc un studiu pe tema Heidegger şi problema lui "dincolo", să mă in­vestesc în cei cîţiva oameni importanţi ai vieţii mele. Şi, mai presus de orice, să mă îngrijesc, ca să pot face toate astea (to epimeleisthai, faptul de a se îngriji de sine; ultima vorbă a lui Socrate în Phaidon: "...îngri­jiţi-vă de voi înşivă"). Trebuie, cu orice preţ, să mă simt bine în pielea mea. Acesta este imperativul suprem al unui om care vrea să facă ceva cu viata lui.

 

 

28 martie

 

Mă întorc, seara tîrziu, de la un talk show cu Bog­dan Ficeac la Realitatea TV. Tema discuţiei: România şi intrarea în NATO. Vine vorba despre "originali­tatea în negativ" a României şi de obstacolele care ne-au închis drumul spre Occident în ultimii ani: corupţia şi foştii securişti. Ridic iarăşi glasul ― pen­tru a cîtă oară în aceşti ani? ― împotriva faptului că alde Păunescu şi Vădim, în loc să fie puşi la colţul istoriei ca susţinători patetici şi coprofagi ai unui regim criminal de pe urma căruia nu ne putem reveni nici după 12 ani, se lăfăie în Senatul Româ­niei şi pe ecranele televizoarelor sub privirile îngăduitoare sau indiferente ale concetăţenilor. Nu nu­mai că lumea îi suportă, dar la emisiunile de ore şi ore ale lui Păunescu de la PRO TV se perindă scrii­tori, pianişti, medici, cîntăreţi... Cum se poate intra în NATO ― întreb retoric ― cu trubadurii lui Ceauşescu, cu aceste scîrboşenii guralive care se distri­buie în rolul de directori de conştiinţă?

O jumătate de oră mai tîrziu sînt acasă: pe pos­tul Antena 1, la Tucă Show ("sînt Marius Tucă de la Tucă Show", se prezintă modest autorul emisiunii), Păunescu şi Vadim discută despre... intrarea Româ­niei în NATO! Păunescu e pro, Vadim e contra. "Cor­nele, spune Păunescu cu voce de buhai, Cornele, e vorba de un ideal pentru care au murit părinţii noş­tri în închisorile comuniste, Cornele!" ― "Şi cum, Adrian, vrei să-i părăsim pe cei cinci milioane de români din Basarabia, pe fraţii noştri?" ― "Bine, Cornele, dar cum vrei să ne unim cu ei? Cum, con­cret? Şi între timp să pierdem Trenul Istoriei?" ― "Am vorbit eu cu Puţin, Adriene, şi Puţin mi-a ga­rantat că..." ― "Te rog frumos, Cornele, lasă-mă să-ţi explic, e un dialog, lasă-mă să spun doar o vorbă, nu mă distruge iar, cum ai făcut ieri în Senat, cînd m-ai făcut pulbere..." ― "Ha, ha, ha, ai tu aerul unui om făcut pulbere, Adriene? Ha, ha, ha." Etcaetera.

Obscenitate. Ce te faci cînd indignarea nu încape în cuvinte? Cînd adjectivele nu mai ajută la nimic? Cînd asişti, neputincios, la spectacolul a doi rinoceri care se masturbează în public, la giumbuşlucurile acestor castratori morali, la acest viol în masă al conştiinţelor? Tîlhari ţinînd prelegeri despre cinste, pensionare de bordel arborînd pudorile fecioriei, ucigaşi de popor român îngrijoraţi de soarta poporu­lui român!

Între timp, băiatul Tucă transpiră din greu încer­cînd să strecoare cîte o propoziţie, Vădim îl ia, mitocăneşte, cu "băi Tucă", în timp ce Tucă îi vorbeşte cu "dumneavoastră". Cînd Tucă devine incomod, Vadim îl urechează scurt ("să nu-mi faci mie pe avo­catul americanilor!") şi îi aduce aminte că "are expe­rienţă mai multă decît el". "Da, poate înainte de '89", mormăie cu obidă Tucă. Dar Vadim se face că nu-l aude, iar Tucă se sperie de propriul lui curaj şi i se adresează de îndată cu "domnule preşedinte".

Lustraţie. Cuvîntul înseamnă "purificare" şi la­tinii îl foloseau la început în contexte religioase, avînd în vedere un ritual de purificare: în jurul obiectului impur, pîngărit sau pîngăritor, sacerdo­tul executa un dans purtînd în braţe un animal des­tinat jertfei purificatoare. Apoi cuvîntul a trimis la "curăţare" în genere. Agrum lustrare însemna "a cu­răţa ogorul". Toate ţările foste comuniste din Euro­pa, cu excepţia României (Cehia, prima), au pro­mulgat legi lustratorii, care curăţau "locul social" (funcţiile publice) de persoanele pîngărite şi pîngăritoare ale comunismului: activişti, securişti, intelec­tuali prostituaţi, asemeni lui Păunescu şi Vădim în vremea lui Ceauşescu. La noi nu a existat aşa ceva şi de aceea obiectele urît mirositoare continuă să pută în public, put, iată, prin ecranul televizorului.

Dar de unde, în fond, îmi vine această încrînce­nare? Răspunsul este simplu: pentru mine, cei doi nu sînt persoane, ci maladii, furuncule ale poporu­lui român trecut prin comunism. Unui furuncul nu-i poate fi ruşine că există. Ar trebui să-i fie, însă, tru­pului care îl poartă.

 

 

29 martie

 

Ce ciudat! Cînd e vorba de o mărturisire scrisă, prietenii îţi fac mult mai puţin credit decît cei care nu te cunosc deloc. Experţi în tine fiind (adeseori sătui de tine) şi cunoscîndu-te deopotrivă cu iubire şi răutate, ei au pretenţia că te deţin dincolo de imagi­nea pe care, scriind, vrei să le-o propui celorlalţi despre tine. Nimeni nu e mai puţin dispus să creadă în sinceritatea ta decît un prieten. Pentru că te ştie prea bine, pentru că te-a clasat, îi vine greu să ac­cepte că ar exista în tine ceva care lui i-a rămas as­cuns. Tot ceea ce, în privinţa ta, îl ia prin surprindere va fi trecut în contul măştii, al imaginii pe care ai confecţionat-o ca să poţi ieşi convenabil în lume.

 

 

1 aprilie

 

În drum spre casă de la editură, ascult în maşină radioul. Un interviu cu un tip din Chişinău. La un moment dat, basarabeanul foloseşte ― cu limba lor inconfundabilă ― un cuvînt pe care nu-l auzisem niciodată. Îmi propun, cum ajung în casă, să îl notez. Uit să o fac. Către 1 noaptea, în pat, pregătindu-mă să adorm, îmi aduc aminte că am uitat să notez cu­vîntul. Iar cuvîntul, între timp, l-am uitat. Simt că e în joc somnul meu din noaptea aceasta. Tot ce pot să îmi aduc aminte este că miraculosul cuvînt înce­pea cu "s". Dar la ce se referea? Era vorba de un prea mult, de ceva pe care românii din Basarabia nu mai erau dispuşi să-l suporte... Era un substantiv... Un substantiv care începea cu "s"... Nu mai voiau... Se săturaseră... Şi deodată cuvîntul ţîşneşte din mag­ma creierului meu: sătulie. Substantivul de la "să­tul". Sătulie... Mi se pare nespus de frumos. Şi cum zicem noi, "românii culţi" din România? Ce substan­tiv folosim cînd vorbim de starea celui sătul? Sa­ţietate.

Mă scol, scriu rîndurile astea, şi mă duc să adorm liniştit. La fel de fericit s-a simţit pesemne Noica, în Maramureş, cînd o femeie, poftindu-l în casă prin­tr-o uşă nefiresc de îngustă, i-a spus că se intră pe ea "lăturiş". Noica s-a grăbit să proiecteze cuvîntul pe cerul metafizicii, spunînd că aşa intră românii în istorie: en biais, "lăturiş".

Iar despre "sătulie", ce s-ar putea spune? Că, ori­cum, exprimă negativul saţietăţii: sînt sătul, dar nu de lucrurile bune pe care le-am mîncat, ci sînt sătul de necazuri, de cîte mi-a fost dat (fără să vreau) să înghit. Sătulie: starea celui care s-a săturat de atîta rău, de răul îngurgitat. Trecerea românilor prin isto­rie: dintr-o "sătulie" în alta. Mama mea la 85 de ani: spunea că nu mai vrea să trăiască. Ajunsese la "să­tulie".

 

 

miercuri, 4 aprilie

 

Fiecare meserie încearcă să-şi creeze însemnele ei pentru a fi recunoscută. Mai toate năzuiesc către un element de uniformă, către un panaş de identi­ficare, către o recuzită specifică, vestimentară, gestuală sau verbală.

Intelectualul umanist face tot ce poate pentru a obţine, mai cu seamă cînd e fotografiat sau filmat, o aură inconfundabilă. Fiind cabotin prin esenţa lui, megaloman şi crezîndu-se mereu privit şi admirat, el este în permanenţă în căutarea unei atitudini: fie îşi sprijină bărbia în palmă, fie se joacă cu ochelarii, pe care îi scoate şi îi pune la loc după o regie bine studiată (alteori, absorbit fiind de o problemă, se tre­zeşte muşcînd discret capătul unuia dintre braţe), în sfîrşit, dacă are degetele lungi şi subţiri, ele tre­buie să sugereze o anumită nervozitate, o vibraţie interioară continuă şi, de aceea, mîna acompaniază abundent vorbirea, cînd trecînd lin peste frunte, cînd încercînd să pună la loc o şuviţă rebelă, cînd ondulîndu-se, frîntă din poignet, în aer, punctînd şi articulînd inteligent spaţiul discuţiei.

Însă elementul nelipsit din interviurile filmate cu un intelectual umanist este biblioteca. Desigur, nu biblioteca borgesiană, nu acea proiecţie pornită din interior care face din carte supremul mod de a exista şi pe care ajungi să ţi-o asumi cu perseverenţa cu care un melc îşi poartă cochilia. Biblioteca la care mă gîndesc eu este exact opusul acesteia şi cel mai potrivit ar fi să o numim biblioteca-panaş. Pentru cei mai mulţi intelectuali, ea este asemeni chipiului pentru un poliţist: un însemn de autoritate. Un inte­lectual umanist filmat la el acasă trebuie să lase sen­zaţia că trăieşte clipă de clipă într-un ocean de cărţi, că înoată în ele de cînd se trezeşte şi pînă la culcare şi că acestea îl urmează, ca dîra unui reactor, oriunde s-ar afla în casă. Ele se desfăşoară mai întîi, vast, pe rafturile care acoperă în întregime peretele din spa­tele fotoliului în care intelectualul nostru stă aşezat la birou. Alte stive de cărţi, de obicei în dezordine, se află chiar pe birou, altele, pe jos, în jurul biroului sau peste tot, de jur-împrejurul camerei.

Pentru că nu poate să ia cărţile cu el cînd iese în lume*, de cîte ori are prilejul ― şi un interviu fil-

 

* Şi totuşi. Am văzut cîndva un personaj (am auzit că între timp a ajuns preşedinte de Academie) care îşi ticsise spaţiul din spate al maşinii, cel vizibil prin lunetă, cu cărţi (în limbi străine) aruncate vraişte, într-o neglijenţă studia­tă. Cartea devenise o insignă, argument pentru o înţelepciu­ne de tarabă pusă să circule în lume pe patru roţi. Parcată pe trotuarul Universităţii, maşina "plesnea de cultură" şi urma pesemne să îi umple de admiraţie pe studenţii care intrau şi ieşeau de la cursuri.

 

mat este prilejul însuşi ― cărturarul nostru se lipeşte de ele, le exhibă şi se expune cu ele ca turiştii care nu au credibilitate decît dacă au o poză făcută lîngă piramide. Orice bibliotecă este proiecţia unei vele­ităţi culturale. Ea este un garant pentru o ştiinţă care nu poate fi probată în fiecare clipă, este dovada indi­rectă a unei isprăvi culturale care nu trebuie nea­părat să fi avut loc şi care trimite cu gîndul la altele care nu vor avea loc niciodată. Pentru privitorul ne­avizat imaginea unei biblioteci este cel mai adesea o capcană, o entorsă, Ersatz-ul unei împliniri cultu­rale, cortina trasă peste o impostură. Situată în re­giunea incertă dintre ustensil, trofeu, decoraţie şi mărturie, biblioteca, asociată cu posesorul ei, poate deopotrivă dezvălui şi masca: un tic cultural, tra­seul unei formări, o aspiraţie îngropată, direcţia unei pasiuni, bulimie, lene sau prostie, un proiect amî­nat la nesfîrşit, un crez prăbuşit. În sine, o bibliotecă nu garantează nimic. Ea sugerează doar, atunci cînd e anume arătată, o respectabilitate smulsă celuilalt prin raptul privirii, un spectacol copleşitor montat. Toţi autorii aceia muţi aliniaţi în rafturi par convo­caţi pentru a depune mărturie că cel care i-a colec­ţionat face parte din familie, că simpla vecinătate cu ei îl face pe posesorul lor să fie asemenea lor.

 

 

sîmbătă, 7 aprilie

 

Îi datorez enorm "melancoliei" mele din ultimul an: m-a făcut, poate pentru prima oară din adoles­cenţă (cînd umpleam cu "meditaţii negre" carneţele pierdute apoi fără urmă), să mă reîntîlnesc în scris cu mine. Niciodată, de atunci, nu mai avusesem cu­rajul s-o fac. Tot ce am scris de-a lungul vieţii, cu excepţia unor pagini din Jurnal şi Epistolar, nu a re­prezentat decît strategia bine pusă la punct (eram antrenat pentru asta!) a unui camuflaj cultural: o diversiune, executată cu mijloace pseudo-filozofice, pe teritoriul gîndirii. Desigur, de fiecare dată cînd mă ciocneam de mine, mă consideram cel mai pasio­nant obiect posibil al vieţii mele. Nu aveam însă "ne­ruşinarea" necesară pentru a face din acest interes obiectul constant (şi public) al preocupărilor mele. Căci, îmi spuneam, cine, în afara mea, ar fi putut împărtăşi acest interes şi ar fi fost dispus să pă­trundă, fără să fie cuprins de plictis, pe tărîmul tri­bulaţiilor mele? Nu atinsesem acel grad esenţial de libertate care să mă scoată din paranteza în care sin­gur mă pusesem, dintr-o deliberată şi prost înţeleasă pudoare. Cum aş fi putut atunci să capăt încrederea că abia vorbind despre mine voi ajunge să vorbesc cu adevărat despre noi toţi? Gîndul acesta simplu că trebuie să porneşti de la tine pentru a ajunge la altul, că în ograda omenirii nu poţi intra decît pe portiţa pe care este scrijelit numele tău, că trebuie să te îngrijeşti mai întîi de tine, să te iubeşti şi să te întorci pe toate părţile pentru a putea apoi să te apleci către altul şi să-l iubeşti "ca pe tine" ― îmi ră­măsese pînă atunci străin.

Dar pesemne că "ajungerea la tine" nu se poate face la comandă şi pesemne că dintre toate lucrurile deosebite acesta îşi are preţul lui de suferinţă cel mai greu de plătit.

Am auzit-o într-un documentar pe mama lui Hawking, fizicianul complet paralizat, care-şi petre­ce viaţa într-un fotoliu şi care vorbeşte şi scrie prin activarea unor sofisticaţi senzori electronici, declarînd că fiul ei nu ar fi devenit cine este astăzi pen­tru toată lumea ("un mistic, îmi spunea de curînd Vlad Z., care decodează cu mijloacele fizicii şi mate­maticii misterele Universului"), dacă nu s-ar fi îm­bolnăvit, rămînînd imobilizat, la momentul potrivit. Avem cu toţii nevoie de o traumă care să ne aşeze pe drumul nostru, care să ne scoată din rutină şi să ne focalizeze către acel punct final al existenţei da­torită căruia fiecare segment al traiectoriei noastre ajunge să semene cu coarda bine întinsă a unui arc. Vai de cei care nu s-au cutremurat la momentul po­trivit!

 

 

sîmbătă, 7 aprilie

 

O vorbă care mi-a plăcut şi care, deopotrivă, îmi face frică a Gabrielei A.: "Gabriel, un scriitor trebuie să scoată totul pe tarabă, toate sentimentele lui sînt de vînzare."

 

 

14 aprilie

 

Aşa cum a făcut cu laptop-ul, botezîndu-l scurt şi denigrator "lefton", astă-seară, la telefon, Monica mă anunţă că "prietenul dumitale, Virjil, a început să ia «zuluf»". Iată ce a ajuns antidepresivul meu preferat, Zoloft-ull încerc să redresez pronunţia. "Ia lasă-mă în pace, Gabriel, «Zoloft», «Zuluf», tot aia e! Unde mai pui că de cînd prietenul dumitale ia «zu­lufi», eu îmi pierd echilibrul." Mă răzbun scurt: "Mo­nica, îi spun pe un ton îngrijorat, am uitat să vă spun că «Zuluful» are uneori efectul ăsta secundar: per­soanele din anturajul celui care îl ia au ameţeli în primele zile de administrare. Însă pe măsură ce Virgil o să se obişnuiască cu Zuluful, o să vă dispară şi dumneavoastră ameţelile. Rezistaţi cîteva zile!" Moment mai lung de tăcere: "Auzi, Virjil, ce spune prietenul dumitale? Că din cauza Zulufului tău eu am ameţeli." ― "Posibil", răspunde Virgil laconic. ―- "Gabriel, îţi baţi joc de mine?" ― "Nu, Monica, dar fiind un medicament psihic, pentru suflet, înţe­legeţi?, acţionează simpatetic asupra celor care au o comunicare specială cu pacientuî. Cazul dumnea­voastră cu Virgil." ― "Gabriel, ai înnebunit? Virjil, apără-mă, uite ce-mi face prietenul dumitale..." Vir­gil mormăie de pe fotoliu, Monica şi cu mine rîdem în hohote.

 

 

16 aprilie

 

Faptul că Andrei, Paleologu şi chiar Djuvara, la un moment dat, au pus umărul ca să meargă revista Plai cu boi e o dovadă a relativismului şi a superficia­lităţii, ca să zic aşa "civice", care îi caracterizează pe intelectualii români în zilele noastre. Andrei a mers pînă acolo încît o vreme a acceptat ca numele lui să apară în caseta onorifică a redacţiei.

Şi asta "din prietenie pentru Dinescu"! Ca şi cum prietenia cere sacrificii dezonorante. Ironia e că An­drei scrie despre "obscenitatea publică" într-o revistă care o ilustrează din plin. Grav e nu că revista există (de vreme ce supravieţuieşte, ea e necesară), ci că există şi cu girul acestor oameni.

Cînd scriu despre Andrei în aceste pagini (cînd mă cert cu el, cînd sînt rău cu el, cînd mă supără şi îl bombăn), scriu ştiind că fac recurs la un capital inepuizabil. Cred că asta este o prietenie: o provizie care a evadat din regnul cantităţii şi care, părăsind devenirea, înmărmureşte la un moment dat, învin­să de propria ei acumulare.

Sînt un "întîrziat", un postcoce (opusul unui pre­coce), mă "coc", adică, în toate privinţele, cam cu zece ani mai tîrziu. De aceea sînt mereu în urma vîrstei pe care o am, adică sînt mereu tînăr.

 

 

24 aprilie

 

Merg să văd, montată, emisiunea făcută în chi­nuri, cu Eugenia Vodă, în urmă cu două luni. A re­ţinut 50 de minute din cele trei ore de discuţie de atunci. "Am vrut să vă umanizez, să scot deasupra chipul dumneavoastră ascuns, să vă trag jos de pe podiumul social." Nu ştiu dacă a reuşit. Poate în mai mare măsură aş reuşi eu, în paginile astea, aici, la mine, unde "nu mă vede nimeni". Exact ca atunci cînd eram copil: afară din casă eram ţeapăn, mono­silabic şi inexpresiv. Seara, după ce mi se făcea baie (să fi avut 3 ani? 4 ani?), ieşeam din cadă, îmi puneam în jurul gîtului blana de vulpe de la mantoul mamei atîrnat în cuier ― capul vulpii cu ochii de sticlă şi labele cu ghearele intacte îmi atîrnau pe burtă ― şi ţopăiam, gol, în faţa oglinzii, ţipînd de fericire şi li­bertate.

Ceea ce mă uimeşte, în caseta montată de Euge­nia Vodă, este că nimic din disconfortul meu inte­rior, din furiile care m-au traversat şi din oboseala maratonului de trei ore, nu se lasă întrevăzut. Nu ştiam că pot să mă conţin atît de bine.

 

 

27 aprilie

 

Andrei a primit astăzi premiul Joseph-Bech pe 2001, "în semn de recunoaştere a strădaniilor sale pentru unificarea europeană". La NEC, "lumea bu­nă" a Bucureştiului, cu toată pigmentaţia de rigoare: C.T. Popescu în cămăşuţă albă cu mînecă scurtă, sfidînd ca de obicei micul "ştaif" al sărbătorii. Ga­briela A., veşnic în întîrziere, trăgînd după ea o sacoşă din care îi cad lucruri stranii în momentele cele mai nepotrivite. Miniştri, ambasadori, televi­ziuni etc.

Laudatio e făcută de eseistul elveţian Iso Camartin, un tip deştept cu mutră de şoricel, care îşi con­struieşte discursul plimbîndu-l pe Andrei, post-mor­tem, prin paradis, infern şi purgatoriu. Andrei, care şi-a exploatat dintotdeauna surplusul de greutate pentru a obţine efecte comice, asumîndu-şi dezin­volt tema, îi mulţumeşte spunînd că e prima oară în viaţă cînd cineva l-a făcut să simtă că n-are corp. "Ceea ce, pentru un om obişnuit să tragă după el 120 de kg., nu este, trebuie să recunoaşteţi, puţin lucru."

Durerea mea în ce-l priveşte pe Andrei: nu m-a lăsat niciodată să înţeleg că ar şti cine sînt.

 

 

3 mai

 

Se împlineşte astăzi un an de cînd am început să scriu sub impulsul unei traume "binefăcătoare". Co­rect ar fi să spun: de cînd am fost dat cu capul de pereţii existenţei mele. Din cauza asta, nimic din ce am scris de atunci nu şi-a propus vreo clipă să fie "original", ci doar pe cont propriu adevărat. Deja una dintre primele însemnări, cea din 6 mai 2001, de­butează cu o enormă banalitate schopenhaueria-no-nietzscheano-cioraniană (cea privitoare la "sis­temul de iluzii"), dar referinţa culturală este apres coup şi toată "teoria" mea nu este decît prelucrarea formală a unei cumplite depresii, un ţipăt modulat şi trecut pe portativul unei expresii care mă repre­zintă. Senzaţia, intens-eliberatoare, este de plonjeu existenţial în esenţa scrisului, de evacuare a oricărui trucaj cultural.

În lungul interviu filmat cu Cioran, din 1990, îi pun la un moment dat acestuia o întrebare "zădărîtoare" care îşi avea, cred, originea într-o veche dis­cuţie cu Alecu Paleologu. "Dacă îi iei lui Cioran stilul, spunea conu' Alecu teribilist, nu mai rămîne din el nimic." Afirmaţia asta m-a tulburat foarte tare, sim­ţeam că e nedreaptă, dar nu ştiam să spun de ce. Noica, la rîndul lui, de cîte ori venea vorba de Cioran, îl simţeai ricanînd: "Cioran, cu văicăreala lui..."

Cu aceste lucruri în minte şi luîndu-mi toate pre­cauţiile ca să nu-l jignesc, îi spun la un moment dat lui Cioran: "V-aş ruga să acceptaţi să vorbim despre dumneavoastră cu o anume notă de cruzime. Să ne imaginăm un cititor care ar face pe avocatul dia­volului. Dacă n-aţi fi excelat prin formulă, v-ar putea spune cititorul acela, fondul gîndirii dumneavoastră s-ar reduce în cele din urmă la cîteva banalităţi: că omul este rău, că moartea este un scandal, că viaţa este lipsită de sens, în vreme ce doar sinuciderea are unul etc. etc."

Răspunsul lui Cioran este formidabil: "Acestea, spune el, sînt banalităţi pe plan teoretic, dar nu şi pe plan existenţial. Experienţa morţii, trăirea ei ca scandal nu e cîtuşi de puţin banală."

Nu mă las, revin, insist: "S-ar putea într-adevăr să vi se reproşeze că reluaţi teme vechi de cînd lu­mea şi că nu faceţi în cele din urmă decît să reite­raţi, cu un talent excepţional, ceea ce s-a spus şi re-spus de atîtea ori de la Ecclesiast încoace. În ce rezidă noutatea discursului dumneavoastră?"

De data aceasta răspunsul lui Cioran este fără drept de apel şi dacă-l reproduc o fac pentru că mă pri­veşte în mod direct.

"Peste tot în cărţile mele nu e vorba decît de inten­sitatea experienţei. Nu pretind să am vreo originali­tate în privinţa concepţiei despre existenţă. Ce poate fi mai banal decît moartea? Numai că în acelaşi timp este vorba de un fenomen capital şi nu e defel o în­tîmplare că ea ocupă un loc central în toate marile religii ale lumii. Dacă vrei să construieşti o filozofie originală, ar trebui să pleci de la ştiinţă, adică de la singurul domeniu în care inovaţia e posibilă. O ase­menea filozofie ar fi neîndoielnic originală, numai că ea ar fi lipsită de orice interes. [...] Ceea ce trebuie să fie cu adevărat nou şi important este în ultimă instanţă timbrul, tonul, nota, ceea ce emană din in­tensitatea unei experienţe. Din scrisorile pe care le primesc, mai cu seamă din ale tinerilor, reiese că ple­cînd tocmai de la felul meu de a formula ei ajung să devină conştienţi de cutare sau cutare experienţă, care de altminteri este accesibilă pînă şi ultimului im­becil. Cînd simplifici o gîndire dincolo de expresia ei originală, ea devine banală, nu mai spune nimic."

Totul este spus aici. A scrie nu înseamnă a avea "idei originale", ci a face să intre în vibraţie coarda care eşti. "Ideile" nu fac doi bani dacă nu sînt efec­tul final al corzii vibrînde. Cu cît vibraţia acestei corzi este mai intensă, cu atît premisa existenţială a scrisului este mai bine asigurată. Bineînţeles că a împinge această vibraţie pînă în planul expresiei presupune un alfabet cultural, dar nu "cultura" este aici decisivă. "Era îmbibat de la 20 de ani ― spune Noica despre Cioran ― de iluziile acestea ale dezabuzatului, pe care nu le poate alimenta decît cultura." (subl. ns.) Fals! Cultura n-a făcut decît să-i ofere lui Cioran reperele pentru găsirea expresiei proprii, dar fondul nevrotic al dezabuzării a fost anterior oricărui demers cultural şi l-a însoţit pe Cioran ca semn al forţei sale pînă la sfîrşit. Iar cînd "demersul cultural" nu este conectat la o "nevroză", adică la o vibraţie de fiinţă, şi este cultivat în sine, atunci autorul acela va fi culturalmente util, dar va risca să poarte cu el peste tot în lume, ca pe propria-i umbră şi ca pe un blestem, darul de a plictisi.

Drama mea, ca să zic aşa, "destinală", este că în­tîlnirea cu Noica, pe cît de benefică mi-a fost în plan cultural, pe atît de nefastă mi-a fost în planul vibra­ţiei de fiinţă. Jurnalul de la Păltiniş a reprezentat, pa­radoxal, prima răzbunare nevrotică faţă de o tutelă care mă pregătea pentru "construcţia unei opere" în vreme ce eu aş fi vrut să învăţ cum se dă glas unei vibraţii. Iar răzbunarea (inconştientă) era aceasta: cel care îşi sublimase vibraţia proprie într-un discurs ontologic (discurs ce termina prin a face vibraţia de nerecunoscut) şi care, ca maestru, era pe cale să facă acelaşi lucru cu discipolii lui, devenea personaj într-un "scenariu vibratoriu" care îl ucidea tocmai pentru că era un scenariu nevrotic şi bazat pe iubire. Fondul meu nevrotic se răzvrătea tocmai scriind o carte în care, cu ajutorul iubirii, îl suprimam pe Noica în calitate de instanţă culturală represivă. Şi nu este întîmplător că prima carte în care, după aproape 20 de ani, îmi recuperam în mod explicit vibraţia şi ne­vroza, poartă titlul-manifest Declaraţie de iubire. Îi datorez de aceea lui Noica în egală măsură naşterea alfabetului meu cultural şi enorma întîrziere pe dru­mul întîlnirii mele cu vibraţia proprie. Aici întretă­ierea mea cu Cioran, în 1983, ar fi putut să joace un rol (l-am întîlnit atunci de trei-patru ori), dar ea a fost contracarată masiv de Noica după revenirea mea în ţară. "L-ai văzut pe Cioran?", m-a întrebat. ― "L-am văzut." ― "Şi ce ţi-a spus?" ― "Mi-a spus să nu mai citesc sistematic şi, dacă se poate, o vreme să nu mai citesc deloc." Noica a pălit. Am crezut că i se face rău. "Măgarul!", a izbucnit după o vreme, "asta a găsit să-ţi spună, el care a citit biblioteci!" Spumega de furie. Acum ştiu că el nu avea cum să înţeleagă, dar eu ar fi trebuit să pot. Din păcate am înţeles cu o întîrziere de aproape 20 de ani.

 

 

Aşadar orice individ există în spaţiul expresiei cîtă vreme coarda fiinţei lui este în vibraţie. Aceasta este starea de "nevroză productivă" ca stare a să­nătăţii mintale perfecte. În cazul în care coarda este doar întinsă, întinsă la limită, gata să plesnească dar incapabilă să intre în vibraţie, atunci e vorba de o nevroză care nu poate trece pragul expresiei, de o catalepsie psihică neproductivă, care, maladivă fiind, blochează resorturile scrisului. Simetric, în cazul în care coarda e flască, înseamnă că potenţialul de vibraţie al unei fiinţe s-a risipit printr-o proastă gos­podărire a lui. Acesta e pericolul celor care fac din cultură o finalitate şi care îşi mobilizează fiinţa sub semnul "performanţei culturale".

Cînd Cioran mi-a dat în treacăt, în timpul unei plimbări matinale prin Jardin du Luxembourg, sfa­tul să nu mai citesc o vreme, el pornea de la perico­lul pe care intuia că îl ascunde în sine programul paideic al lui Noica: cel al performanţei culturale. "Nu puteţi pierde meciul decît într-un singur fel: nemaijucîndu-l", ne spusese Noica, lui Andrei şi mie. Nu ne-am întrebat atunci nici o clipă care era me­ciul pe care ni-l propunea Noica şi dacă nu cumva mai exista şi alt meci care ar fi putut fi jucat. Numai că "meciul" lui Noica nu lăsa loc pentru un altul. El era Meciul, unicul care merita cu adevărat să fie ju­cat. Aici nu încăpea negociere: era vorba de Meciul Culturii, adică al Filozofiei, adică al Gîndirii în nu­mele unei Unice Idei, în numele Conceptului. Auto­ritatea lui Noica era enormă. Andrei a încercat la un moment dat să o conteste opunînd, în furnal, legato-ului noician al ideii legato-ul dintre idee şi viaţă. Acest gînd subversiv, pe care Noica s-a grăbit să îl condamne, ar fi trebuit să ridice un semn de între­bare asupra oportunităţii meciului pe care Noica ne propunea, ne cerea, ne obliga (în cele din urmă) să-l jucăm.

Trebuia oare meciul acesta jucat pînă la capăt? Cioran a apucat să-mi spună în treacăt că nu. Mesa­jul lui era simplu, dar greu de perceput de prima dată: "Părăsiţi o vreme terenul acesta de joc, staţi o vreme pe tuşă, atît cît să înţelegeţi că acesta nu e meciul vostru, plecaţi în cele din urmă, deschideţi alt teren de joc, puneţi premisele altui meci, al me­ciului care va fi meciul vieţii voastre." Noica îmi lă­sase, înainte de plecarea mea în Germania, "cu limbă de moarte" (şi Jurnalul de la Păltiniş se încheia aici) sarcina să citesc Kant integral în ediţia lui Bruno Cassirer (reţetele intermediare fuseseră Hegel în ediţia Glockner şi Goethe în ediţia Propylaen) ca o condiţie inconturnabilă pentru ajungerea mea la "concept". Aceasta era etapa finală a unei progra­mate uitări de sine, a definitivei despărţiri de tine pe drumul împlinirii "performanţei culturale", a to­pirii eului în spaţiul impersonal al "spiritului obiec­tiv". Acesta era capătul iniţierii paideice, punctul terminus pentru mîntuirea prin cultură.

Mi-au trebuit ani şi ani de zile ca să înţeleg că pro­blema nu era cît şi ce anume citeşti, ci în ce măsură lecturile tale rămîneau atîrnate de vibraţia care eşti, în ce măsură o slujeau, ajutîndu-te să o modulezi către expresia ei finală. "Vibrează şi citeşte ce vrei", ar fi putut suna îndemnul lui Cioran. Iar Noica nu avea să opună acestui îndemn decît reţeta dopaju­lui cultural. În numele "uitării bune" pe care o aduce cu sine cultura, în numele comandamentului de a-ţi ucide "sufleţelul" (acest rezervor de remuşcări şi regrete care bruiază gîndirea), Noica ne pregătise pentru un meci care nu era al nostru. "Care îţi e ideea?", ne întreba periodic Noica. "Care îţi e vibraţia?", ar fi trebuit să sune întrebarea. Punctul de decurgere era totul. Vibraţia, şi nu ideea, trebuia să ne ghideze lecturile.

Cînd am înţeles asta era tîrziu. "Vreau să fiu un întîrzietor", aşa îşi definea Noica rolul lui pe lîngă noi. În cazul meu a reuşit în exces. Şi mai spunea: "Vreau să vă învăţ dezvăţul." Dar uitase să spună: dezvăţul de el.

 

 

11 mai

 

Primesc zilele acestea ediţia poloneză a Jurnalului de la Păltiniş. Este însoţită de o scrisoare caldă din partea editorului care mă invită la Cracovia, pen­tru a vorbi publicului polonez "extrem de interesat de filozofia românească".

Mi se pare enorm: publicul polonez interesat de filozofia românească! Apoi îmi dau seama că uimi­rea mea e cea nelalocul ei şi că ea provine din indife­renţa primitivă şi vinovată a românilor pentru tot ceea ce nu-i priveşte în mod direct. Asta şi înseam­nă provincialism: a crede că lumea începe şi se ter­mină cu problemele urbei tale. După 1990, cînd am început să ies în mod curent din ţară, mi-am dat sea­ma în ce măsură problemele lumii nu erau şi pro­blemele noastre. În 1994, ca să aflu ce se petrecea în imediata noastră vecinătate, cu războiul din Iugo­slavia, trebuia să ajung la Paris. Atrocităţi fără nume aveau loc la două-trei sute de kilometri de noi, dar românii le ignorau cu desăvîrşire pentru că pur şi simplu nu îi privea. A trebuit să apară episodul Ko­sovo, în care România s-a implicat direct şi în jurul căruia pasiunile intelectualilor s-au dezlănţuit, pen­tru a afla, opt ani mai tîrziu, prin ce infern trecuseră populaţiile învecinate cu noi. În ţările Europei is­prăvile lui Miloşevici şi ale generalilor lui îi umpleau pe oameni de stupoare, în vreme ce noi brodam pe tema ortodoxiei care ne înfrăţea cu ei.

Această plasare placidă în mijlocul lumii, în care dezinteresul pentru problemele altora se însoţeşte cu indignarea uimită că alţii nu frisonează la pro­blemele noastre, că nu "vin", nu ne "dau" şi nu ne ajută, pare să fie o trăsătură bine determinată a "fi­inţei româneşti".

Pentru a reveni la exemplul Jurnalului tradus în poloneză. Editorul apreciază că există două mii de polonezi curioşi să afle ce a însemnat Păltinişul. Cu­riozitatea aceasta, care îi deschide pe polonezi către lucrurile întîmplate în altă lume decît a lor, explică de ce Polonia este "mai europeană" şi mai civilizată decît noi. Dacă "Păltinişul" ar fi existat în Polonia şi aş fi avut ideea extrem de originală să public în româneşte Jurnalul acelui Păltiniş polonez, bănuiesc că s-ar fi găsit o sută de români excentrici dispuşi să cumpere o carte care, nu-i aşa?, nu avea în fond nimic de-a face cu România.

Tocmai asta înseamnă incultură esenţială: incapa­citatea de a recunoaşte familiarul în ceea ce în primă instanţă îţi apare ca străin. Şi mai departe: incapa­citatea de a percepe identitatea umană în spatele diferenţei de primă instanţă. Pentru noi năzbîtiile unui escroc din Parlament sînt mai importante decît războiul din Cecenia ― unde este repusă în joc con­diţia umană ―, pentru că escrocul este "al nostru", în timp ce cecenii pot fi torturaţi în voie pentru că sînt "departe" şi, în plus, nu sînt nici creştini. Acest mod de a gîndi este falimentar şi, în final, el face din fiecare român o victimă potenţială aflată la dis­creţia primului acces de autoritarism al puterii. In­diferenţa românilor pentru tot ceea ce nu-i priveşte coboară în ograda fiecăruia şi devine regula unei "societăţi" din care orice reflex de solidaritate a dis­părut. (Singura categorie solidară din România: minerii.)

 

 

20 mai

 

Friedgard Thoma a venit la Sibiu, la colocviul anual al "marelui răşinărean". A început, aşadar, plimbarea prin lume a moaştelor ultimei iubiri a lui Cioran. Încîntătoarea doamnă, ne spune cronicarul din Observatorul, a făcut şi "precizări de detaliu".

Orice convieţuire cu un "mare om" (nevastă, copii, amantă, prieteni mai mult sau mai puţin ocazionali) se termină, în posteritate, cu revendicarea unui drept de proprietate asupra spiritului lui. Cel mai mic gest de convieţuire se reportează asupra posterităţii de­functului şi speculează neputinţa acestuia de a se apăra de tirania postumă a celor care în timpul vieţii "l-au iubit" şi "i-au fost aproape". Pentru că au mîn­cat cu el, pentru călI-au auzit sforăind, pentru că i-au făcut servicii sau pentru că s-au culcat cu el, cu toţii devin, după moartea lui, competenţi şi cred că au ceva decisiv de spus pînă şi în privinţa operei sale.

Povestea cu "precizarea de detaliu" îmi aduce aminte de o alta, privitoare la instalarea "plăcii me­moriale" pe cabana de la Păltiniş. Era la începutul anilor '90. Am scris împreună cu Pleşu cele şase-şapte cuvinte care urmau să fie gravate în mar­mură şi le-am trimis lui Relu Cioran la Sibiu. Legă­tura cu gravorul o făcea meteorologul din Păltiniş, un om tare cumsecade, care îi fusese de mare aju­tor lui Noica în anii lui păltinişeni şi căruia Noica, în lungile seri de iarnă, cu lemnele trosnind în sobă şi la o ţuică fiartă, ajunsese să-i facă şi unele confi­denţe: despre uimirea pe care o resimţea, pînă tîr­ziu, în faţa unui trup feminin, cînd anume trăise "ul­tima îmbrăţişare activă" etc. Vrînd-nevrînd, "Puiu", cum îi spuneau meteorologului nostru prietenii, fu­sese integrat în destinul lui Noica, ajunsese specialist în Noica sau cel puţin în unele "detalii" din viaţa lui Noica.

Aşa se face că atunci cînd a primit hîrtiuţa noas­tră cu cele cîteva cuvinte ― "Aici a trăit Constantin Noica între anii..." ― Puiu a tresărit. Cum adică "a trăit"? Aşa, a trăit, pur şi simplu? Puiu a simţit ne­voia să introducă un mic detaliu: "şi a creat". Era clar că fără asta nu se prea înţelegea ce naiba făcuse Noi­ca atîţia ani la Păltiniş. Tocmai faptul capital că trăind acolo crease e cel care le scăpase discipolilor. Aşadar, Noica crease. Şi cine se duce azi la Păltiniş poate citi pe placa de pe "cabana lui Noica": "Aici a trăit şi a creat..."

Dar Puiu Nicolae mai observase, pesemne în ulti­ma clipă, şi alt detaliu important care le scăpase celor doi: pe hîrtiuţa trimisă lui Relu Cioran la Sibiu nu se preciza nici profesiunea lui Noica. Ce fusese el? Fusese poet? (Se spune doar: "În casa asta a lo­cuit poetul Mihai Eminescu...") Fusese medic? Avia­tor? Sublocotenent? Nimic din toate astea. Fusese filozof. Puiu Nicolae a intervenit şi aici în mod salu­tar. Cine se duce azi la Păltiniş poate, aşadar, citi pe placa de marmură de pe "cabana lui Noica" ― în privinţa căreia ultimul cuvînt l-a avut meteorologul de la Păltiniş, cel căruia Noica i-a povestit cînd şi cu cine a avut "ultima îmbrăţişare activă" ― urmă­toarele cuvinte: "Aici a trăit şi a creat filosoful Constantin Noica între anii..." Pentru că avusese acces la omul-Noica era firesc ca "Puiu" să se ia puţin de braţ cu eternitatea lui.

 

 

23 mai

 

Astăzi, la "După-amiezele cetăţii" găzduite de Institutul de Arhitectură, Vlad Zografi a vorbit de­spre "teatrul ca lume" şi m-am dus să-l ascult. În timp ce vorbeşte, începe să se deruleze în mine, ca într-un enorm play-back, felul în care l-am cunoscut.

Vlad Z. face parte dintre oamenii pe care specia nu poate conta. Nu-l va găsi niciodată acolo unde îl lăsase sau acolo unde, potrivit clişeelor ei, s-ar fi cuvenit să fie. A venit cîndva (în 1991?) în biroul meu de la Editură şi m-a întrebat dacă nu cumva am un post de corector pentru el, altminteri fiind obligat să plece la Paris pentru a-şi da doctoratul în fizică atomică. Am crezut, evident, că tipul nu era în toate minţile. De altfel, se legăna de pe un picior pe altul (fiind şi înalt, după cîteva minute am ameţit) şi avea o figură halucinantă, cu o meşă care îi cădea mereu pe frunte şi pe care de cîte ori o trimitea îna­poi cu mîna, o însoţea parcă cu privirea, rămînînd apoi o vreme cu ochii pierduţi în nicăieri. Se potic­nea înaintea fiecărei fraze, înclinîndu-şi, de cîteva ori la rînd, meditativ capul şi lăsîndu-ţi senzaţia că, înainte de a ţi se adresa, vorbeşte, sub forma unui mîrîit prelung, mai întîi cu el.

I-am propus să îşi dea doctoratul şi pe urmă să mai stăm de vorbă. Doi ani mai tîrziu a reapărut în biroul meu, îmbrăcat parcă la fel ca prima oară, cu un pulovăr gri purtat în exces, cu pantaloni bej din catifea reiată boţiţi, cu nişte pantofi spectaculos de mari (să fi fost 47?), a căror culoare originară nu mai putea fi precizată, şi a reluat conversaţia din punc­tul în care se întrerupsese: "Eu mi-am dat doctora­tul, dumneavoastră aveţi postul de corector?" Apoi a emis un rîs lugubru şi a adăugat: "Diploma de doctor de la Paris am ars-o. Nu mai sînt fizician. Am să fac literatură. Vreau să scriu teatru. Un post de corector m-ar păstra în sosul literelor. Şi, oricum, tre­buie să am din ce să le pun copiilor mei o bucată de brînză pe masă."

L-am rugat să mă aştepte cinci minute în secre­tariat şi l-am sunat pe un prieten, profesor la IFA. Da, e un tip formidabil. Da, pe proiectul lui lucrase o echipă de cercetare la Paris. I se oferise acolo un post permanent. Refuzase. Nu, nu ştia de episodul cu arderea diplomei de doctor, dar dacă spusese, aşa era.

A fost angajat pe post de redactor. De atunci a scris nouă piese de teatru, patru dintre ele s-au jucat pe cele mai bune scene bucureştene şi una urmează să fie montată în străinătate. A luat premii. A devenit cel mai important "dramaturg român în viaţă". Are 42 de ani.

 

 

24 mai

 

Astăzi, la Tîrgul de Carte, cineva îmi povesteşte că Oroveanu, după ce a primit să pună pe picioare un Muzeu de Artă Contemporană în clădirea "Ca­sei Poporului", a constatat că partea "invizibilă" a edificiului, cea din spate, devine treptat o ruină: faţa­da cade, terenul este invadat de bălării şi oţetari. În plus, locul este bîntuit de legenda (fantoma) unei macarale.

Se anunţă o vizită a lui Ceauşescu în care e plănu­it un tur al clădirii. În locul de care vorbim se afla o macara stricată. Nu putea fi reparată de pe o zi pe alta, nu putea fi luată şi dusă de acolo, dar, mai presus de orice, nu putea rămîne locului urmînd ca Ceauşescu să dea cu ochii de ea. Din spaima celor care riscau să-şi piardă capetele şi funcţiile s-a născut soluţia: enorma macara a fost îngropată într-o noapte.

Nimeni nu mai ştie locul exact în care macaraua a fost înghiţită de pămînt; ea este undeva în peri­metrul muzeului lui Oroveanu. Iar Oroveanu, care este un munte de om, dar cu sufletul rămas la vîr­sta adolescenţilor pentru care lumea este o învălmă­şeală de aventuri şi de mistere ce-şi aşteaptă dezle­garea, este mîndru că are îngropată undeva, în "curtea" sa, macaraua lui Ceauşescu, acoperită tai­nic de brusturi şi oţetari.

 

 

25 mai

 

Ne întîlnim, la circiuma "La Cocoşatu", profe­sorul Setlacec, elevul lui mult-iubit, Irinel Popescu (chirurgul care a inaugurat transplantul de ficat în România), Andrei şi eu. Irinel Popescu este abătut: îl operase pe Doinaş de cancer cu o zi înainte şi astăzi după masă i-a cedat inima. Împlinise 80 de ani.

Un om nu moare cu adevărat decît dacă dispare într-un fel din viaţa ta. De aceea fiecare doliu este recapitularea întîlnirilor tale cu fiinţa celui dispărut. Cu cît întîlnirea cu el atîrnă mai greu în viaţa ta, cu atît doliul este mai mare. Doinaş a jucat un rol în debutul meu cultural: este primul care, în urmă cu aproape 30 de ani, cînd eram un necunoscut în lu­mea literară, a scris entuziast despre mine. Tocmai apăruse Tragicul. Aparţinea ultimei generaţii de lite­raţi ("Cercul de la Sibiu") din formaţia cărora filo­zofia făcea parte în mod obligatoriu. Scriind el de­spre mine îmi făcea, fără să ştie, un imens cadou: mă conecta la o tradiţie culturală antebelică căreia îi aparţineam obiectiv şi afectiv, una de dinaintea separaţiei nefaste dintre filozofie şi literatură. Ală­turi de Balotă, era singurul care în peisajul cultural de atunci putea vorbi cu îndreptăţire despre o carte care respira literar cu plămînii filozofiei. "Filozofii" noştri de atunci erau idiotizaţi ideologic, iar criticii literari erau filozoficeşte inculţi. Ne-am cunoscut, aşadar, în umbra unei "antante" pierdute şi mi-a oferit prietenia lui.

Lumea mea se lărgea, cu el, "în sus", urca adică înspre o generaţie pe care în adolescenţă o priveam "de jos" şi ca inaccesibilă. Este o adevărată promoţie a vieţii cînd ajungi să te mişti firesc printre oameni care pînă atunci îţi vorbeau din spaţiul "abstract" al catedrei, al scenei sau al cărţii. Aşa se face că am fost foarte emoţionat cînd am cunoscut-o pe soţia lui, pe Irinel Liciu, pe care în adolescenţă o văzusem în toate baletele de la Opera din Cotroceni. Locuiam pe Dr. Lister şi aproape în fiecare seară eram acolo, dîndu-i 5 lei lui "nea Gheorghiţă", omul care rupea biletele la intrare. Mai toţi copiii din Cotroceni şi de la Liceul "Lazăr" făceau asta. Opera era "discoteca" noastră, iar eu eram fascinat de Irinel Liciu şi de Gabriel Popescu.

Cînd am fost invitat prima oară în casă la Irinel şi Doinaş ― stăteau în blocul "1001 articole" de la Piaţa Unirii ―, trecuseră 20 de ani de cînd urmă­ream de pe o strapontină de pluş roşu Giselle, Lacul lebedelor şi Spărgătorul de nuci. De-abia acum, cînd percep "valorile" în care se scaldă copiii de astăzi şi "vedetele" cărora li se închină, îmi dau seama de cît noroc am avut în anii aceia: trăiam într-o Legendă Culturală în care zeii noştri aveau nume de actori de teatru, balerini, cîntăreţi de operă, cronicari de la Contemporanul şi Gazeta literară. Irinel Liciu făcea parte din această Legendă, aşadar dintr-un spaţiu inaccesibil (Scena a marcat întotdeauna în mintea mea o "ruptură de nivel"), care nu se putea ameste­ca niciodată cu acela profan în care mă mişcam eu.

Cînd m-am pomenit faţă în faţă cu ea, mi s-a pă­rut, deşi depăşisem vîrsta Legendei Culturale, că ceva se dereglase în organizarea lumii şi că în faţa mea se afla o fiinţă care nu putea fi aici decît dintr-o eroare şi, ca să spun aşa, într-un fel impropriu. Chipul lui Irinel (trecuse de 50 de ani), marcat de exoftalmie, cu nasul coroiat, cu sprîncenele desenate şi fardat în alb era acela al unei măşti japoneze. Corpul avea o gracilitate nespusă (părea că poţi să-l iei în palmă şi că, suflînd asupra lui, urma să se desprindă şi să plutească în aer ca un fulg de păpădie), cu inconfundabilul mers al balerinelor, iar umărul stîng se zbătea la intervale regulate ca şi cum ar fi schiţat la nesfîrşit o tentativă ratată de zbor. Pleoapele, la rîn­dul lor, păreau uneori că uită să se deschidă şi tre­buiau ajutate de o scurtă torsiune a gîtului. Toate aceste ticuri, îngemănate cu artrozele cu care marii balerini plătesc cel mai adesea performanţa zborului interzis îndeobşte muritorilor, îi dădeau lui Irinel ae­rul unei zeiţe nevrozate, căzute din paradisul Scenei.

În 1983, cînd au venit amîndoi în Germania, au petrecut un sejur în apartamentul meu din Heidel­berg, în timp ce eu mă aflam la Paris, apoi am în­ceput să ne vedem în chip regulat după întoarcerea mea în ţară. Ultima "sindrofie" acasă la ei (Irinel ştia să primească şi făcea parte din categoria "marilor doamne" care nu reuşesc niciodată să ajungă "gos­podine", indiferent de timpul pe care l-ar fi petre­cut în bucătărie) a avut loc în 1996 în cinstea Monicăi şi a lui Virgil (Monica a început apoi să facă perio­dic tahicardii şi nu a mai avut curajul să se des­prindă de Paris) şi tot atunci, în 1996, Doinaş a tra­dus genial, din franceză, poeziile Liei Savu şi am făcut împreună lansarea volumului la Institutul Francez şi apoi o emisiune la radio, care mi-a lăsat un gust incomparabil de puritate şi frumuseţe.

De-atunci ne-am văzut rar, Doinaş venea uneori la editură şi îşi alegea cărţi. Avea mereu o bună dis­poziţie "erectilă", a unui om care dădea senzaţia că nu poate fi lovit de condiţia muritorului, şi şi-a păs­trat-o şi după accidentul vascular care îi domolise ritmul vorbirii şi îi răpise aroganţa mersului tine­resc. Era, pentru un poet, nespus de insensibil la tema morţii, iar perspectiva propriului său sfîrşit părea că nu-l impresionează deloc. Mi-l imaginez pătrunzînd în sala de operaţie a doctorului Irinel Popescu cu gîndurile în altă parte.

Ce se va întîmpla însă cu Irinei, care a optat pen­tru comportamentul unei plante de seră (nu mai iese deloc) şi care respira în ritmul ieşirilor şi reveniri­lor acasă ale lui Doinaş?

 

 

26 mai

 

Aflu de la Monica (via Marie-France - Rodica Iu­lian) că Irinel s-a sinucis astă-noapte. Marie-France sunase de dimineaţă să-i transmită condoleanţe şi a căzut peste femeia de serviciu care i-a dat vestea.

Îmi vine în minte, brusc, o seară la ei în care Iri­nei, rîzînd, ne spune celor de faţă: "Am hotărît cu Doinaş că, dacă unul dintre noi doi moare, celălalt se sinucide. Numai că Doinaş, fiind bărbat, adică laş, nu o să fie în stare s-o facă." Şi a rîs din nou, cu poftă.

Şi, iată, acum a făcut-o; ca pe o variantă extremă a lui tenir sa promesse. A plecat de la spital de îndată ce, infarctul survenit, Doinaş a murit. Apoi şi-a pre­gătit harakiri-ul (în variantă europeană, cu luminal). A murit pesemne către ora 11 seara, timp în care noi mîncam mici în crîşma "La Cocoşatu". Synchronizität.

 

 

28 mai

 

Singura iubire în care nu aştepţi nimic ― nici certitudinea sentimentului împărtăşit, nici ecoul ges­turilor tale în celălalt, nici un cuvînt de mărturisire sau încurajare şi în care lipsa răspunsului, nerecu­noştinţa şi vexaţiunea chiar, nu micşorează cu o iotă iubirea ta pentru celălalt ― este iubirea pentru co­pilul tău. Eşti gata să accepţi că ai ceva de ispăşit şi că iubirea ta atotîndurătoare este vaga compensaţie a vinei de a-ţi fi adus copilul pe lume fără o consul­tare prealabilă.

 

 

Ne iubim cu toţii mamele atît de mult pentru că sînt singura aluzie palpabilă la neantul care am fost.

 

 

29 mai

 

Un jurnal, adică o "consemnare pe zile", poate fi numit aşa numai în măsura în care orice relatare are loc în timp. Dar ce criteriu exterior! Căci altminteri, el este o dare de seamă despre tot, de la oamenii pe care viaţa ţi i-a scos în cale ― iar tu eşti primul dintre ei ― şi pînă la întîmplări, etats d'âme, gînduri şi idei. Orice "jurnal" este un mod de a pătrunde în viaţă prin poarta cea mai la îndemînă, adică prin poarta care eşti tu însuţi.

 

 

Cărţile sînt foarte proaste conducătoare de idei şi inteligenţă. Altminteri cum de ajung evidenţele atît de greu în mintea oamenilor?

 

 

30 mai

 

Am trăit, cu comunismul, împlinirea celei mai te­rifiante utopii negre la scară planetară. Nimeni n-ar fi crezut, înainte de a simţi lucrul pe pielea lui, că aşa ceva poate să intre în ordinea realităţii, să se instaleze acolo şi să devină istorie. De fapt, istoria se drogase.

Se întîmplă uneori să vrem să povestim cum arăta halucinaţia în care ne-a fost dat să trăim. Dar, vorba Monicăi, "nu ni se dă voie". Explicaţia e sim­plă şi Revel nu oboseşte să o reia cu fiecare carte a sa: marea majoritate a intelectualilor din Occident a apucat să justifice, să elogieze şi să aplaude ceea ce pe noi ne-a mutilat şi ne-a ucis. Prestigiul de salon al comunismului a supravieţuit sistematic crimelor sale istorice. Ceea ce noi am trăit ca realitate iar ei ca răsfăţ ideologic nu are măsură comună. De aceea, pînă una-alta, realitatea trebuie trecută sub tăcere. "Despre lucrul acesta ne veţi vorbi altă dată..."

Citesc, iată, în 22 două pagini pline cu extrase din presa străină despre filmul lui Lucian Pintilie lansat recent la Paris, După-amiaza unui torţionar, avînd ca punct de plecare cartea Doinei Jela, Drumul Damascului. Spovedania unui torţionar. Atît în carte cît şi în film este vorba de confesiunea, pare-se unică pe lume, făcută recent de un torţionar activ în comunism, în epoca lui Gheorghiu-Dej din anii '50. Ambele, car­tea şi filmul, spun în esenţă acelaşi lucru: "comu­nism" egal "crimă". Ei bine, în nici unul din articolele occidentale dedicate filmului (toate super-elogioase) nu apare cuvîntul "comunism", iar torţionarul nostru pare să fi venit de pe Marte. Un singur cro­nicar aduce vorba de... Ceauşescu, scoţînd în prim-plan o figură "accidentală" a istoriei (ca şi cum pe Ceauşescu nu tot comunismul l-a creat) şi salvînd astfel sistemul. Filmului i se răpeşte valoarea impli­cită de document şi totul este mutat în estetica vagă a "cruzimii umane".

 

 

2 iunie

 

Cum îţi dai seama că ai îmbătrînit? Constatînd că ceea ce pentru tine a fost biografie, pentru alţii a devenit istorie.

La emisiunea "Vrei să fii miliardar?" unei studen­te i se cere să aleagă varianta corectă la întrebarea "Ce trupe au intrat în 1968 în Praga: germane? itali­ene? ruseşti? sau japoneze?" Fata se concentrează, dar răspunsul e peste puterile ei. Cere "ajutorul computerului": două variante greşite sînt eliminate pe loc. Rămîn ca răspunsuri posibile: 1) trupele ger­mane; 2) trupele ruseşti. Fata oftează uşurată şi spu­ne fără ezitare: "trupele germane".

Îmbătrînirea, exprimată în termeni kantieni, pre­supune o schimbare a domeniului de experienţă. Fie­care generaţie reprezintă aproape o altă specie de umanitate, pentru că fiecare generaţie se raportează, biografic, la alt domeniu de experienţă. Prin experienţa ei directă ea nu mai are acces la evenimentele la care avea generaţia precedentă. Ea "accesează" un alt cîmp de experienţă. Aşadar, cu cît partea de evenimente trăite care nu se suprapune cu a celor de dinaintea ta este mai mare, cu atît eşti mai bătrîn. Devii bătrîn cînd începi să le povesteşti celorlalţi ceea ai trăit tu. Povestind, eşti mîndru, pentru că în fond cunoşti şi poţi relata o experienţă de care ceilalţi nu au avut parte. Abia apoi realizezi că povestirea te zideşte în propria ta singurătate şi că ceea ce în pri­mă instanţă părea că-ţi dă un prestigiu termină prin a te arunca în cotlonul revolut al lumii tale.

(Corolar: a şti istorie înseamnă a avea vîrsta tutu­ror generaţiilor de dinaintea ta. A fi nespus de bă­trîn. Sau dimpotrivă: a ieşi din jocul "tînăr-bătrîn" al evenimentelor trăite în chip nemijlocit.)

 

 

4 iunie

 

Observaţia Hannei Arendt că "plebea", the mob ("gloata", "vulgul"), spre deosebire de "popor", este cupa istoriei în care se colectează reziduurile tutu­ror claselor sociale, este scursura acestora, şi tocmai ea este vînată şi manipulată de haimanalele politice care o flatează şi în care plebea, apoi, se recunoaşte. Prin acest pact făcut între declasaţii societăţii şi ci­nicii guralivi este apoi zdrobit şi aliniat poporul, componenta onestă a societăţii, care nu se poate apă­ra nici prin vorbe obraznice, nici recurgînd la vio­lenţă.

Concluzia este că cele mai apărate (stabile) sînt societăţile care, din cauza bogăţiei, nu au plebe (ca Elveţia sau Norvegia) şi cele mai expuse, societăţile sărace şi "plebeiene", ca România etc.

 

 

5 iunie

 

Vorbele teribile ale oamenilor mari unii despre alţii, mai ales cînd sînt lansate "cu drag", de pe plat­forma unei prietenii consacrate de o viaţă. Numai aşa injuria poate să devină cordială, pentru că se bucură de imunitatea iubirii care o precedă. Cioran despre felul în care Noica nu şi-a "valorificat" expe­rienţa de viaţă: "a trecut prin comunism ca un tu­rist prin Infern". Noica despre aforismele lui Cioran: "sclipitoare ca un fulger după care nu mai vine tu­netul".

 

 

Pesimismul nu este o viziune asupra lumii, ci ocuparea unei poziţii strategice în faţa imprevizi­bilului. Pesimistul e de fapt un tip care se menajează: cînd pui răul în faţă, nu poţi fi luat niciodată prin surprindere de el, în vreme ce şansa de a fi plăcut surprins de deznodămîntul fericit rămîne totodată intactă. Pesimismul este în felul acesta strategia mereu cîştigătoare a vieţii.

 

 

8 iunie

 

Un autor de jurnal seamănă cu cineva care s-ar dezbrăca în public cu gîndul că trupul lui gol le-ar putea da celorlalţi conştiinţa propriului lor trup.

 

 

Oricît de lentă, dezbrăcarea unui trup ajunge de îndată la limită şi limita e trupul gol însuşi.

Dar dezbrăcarea unui suflet? Unde e limita lui? De-abia cînd scrii un jurnal îşi dai seama cît de "îm­brăcaţi" sîntem şi cum nici o viaţă, oricît de lungă, nu ne-ar fi de ajuns pentru a ne dezbrăca, pînă la capăt, sufletul. Nimeni nu şi-a văzut vreodată "su­fletul gol".

(Marii dezbrăcători de suflete: Socrate, Marc Aureliu, Augustin, Kierkegaard, Dostoievski, Cioran.)

 

 

"Ce-ar fi să-i dezbrăcăm mai întîi sufletul?", îi întreabă Socrate pe prietenii lui cînd aceştia, lăudîndu-i lui Socrate frumuseţea lui Charmides, îi pro­pun tînărului să-şi dezgolească o clipă trupul? So­crate ştie de fapt că dacă vor începe de aici, de la sufletul lui Charmides, nu vor mai ajunge niciodată la trupul lui. Pentru că sufletul este infinit ― "întins în toate direcţiile", spunea Heraclit ―, operaţia dez­văluirii lui este la rîndul ei infinită. De aceea, sufle­tul nu poate fi dezbrăcat de nici un muritor, ci doar, ca în mitul lui Er din Gorgias, de zeii judecători. Propunînd dezbrăcarea sufletului lui Charmides în locul trupului său, Socrate sugerează înlocuirea unui exerciţiu infinit cu o propedeutică la o îndeletnicire divină. Ce sens are acest exerciţiu? De ce apare So­crate aici ca dezbrăcător de suflete?

Răspunsul e foarte simplu şi e de mirare că exe­geţii lui Platon nu au făcut conexiunea. Dacă moartea este despărţirea sufletului de trup şi ea redă sufle­tului puritatea care îi permite să reintre în contact cu puritatea Ideilor şi să acceadă la cunoaşterea ab­solută, atunci filozoful, ca un impacient de nemurire ce e, începe exerciţiile de desprindere deja din tim­pul vieţii. El învaţă să moară în chip precoce şi se antrenează cum poate mai bine, în viaţă fiind, pen­tru desprinderea sufletului de trup.

Ei bine, din acest antrenament face parte exer­ciţiul pe care Socrate îl propune celorlalţi: să-i dez­brace sufletul lui Charmides. Dezgolirea sufletului este o iniţiere în moarte, iar moartea este aluzia la o eliberare care conduce direct la nemurire. Charmides acceptă provocarea. El începe să se dezbrace răspunzînd, mai precis intrînd în jocul de întrebări şi răspunsuri al lui Socrate. Cu fiecare întrebare şi cu fiecare răspuns o porţiune infinitezimală a sufle­tului lui Charmides se dezgoleşte şi pe măsură ce dialogul avansează asistăm la o tentativă sporită de părăsire a lumii finitului. De aceea dialogul de tip socratic este sacru, pentru că are loc în vederea de­frişării unui teren pe care îndeobşte numai zeii şi sufletele nemuritoare se pot mişca liber.

 

 

10 iunie

 

Lîngă mine, într-o casă boierească de la începutul secolului trecut, cu o curte tihnită, care trimite la o altă vîrstă a Bucureştiului, stă o familie de muzicieni. Trei generaţii, distribuite pe cîte un instrument: pia­nul, pentru generaţia cea mai vîrstnică; violoncelul, pentru cea mijlocie; pentru cea de a treia, reprezen­tată de o fetiţă de 10-12 ani, vioara. De la ferestrele apartamentului meu nu văd decît o porţiune minus­culă a curţii, restul fiind ascuns de copaci şi de un gard înalt acoperit cu plante agăţătoare. Şi totuşi curtea şi casa de alături, cu cei care locuiesc în ea, se rezumă pentru mine la un univers sonor. Îmi per­cep vecinii ― fetiţa, părinţii ei, bunicii ei şi un cîine lup ― fără să mi-i reprezint vizual, doar ca pe enti­tăţi vocale. Bunicul şi cîinele lup au voci asemănă­toare, deşi a cîinelui e mai frumoasă, pentru că bu­nicul îndeobşte se răsteşte, în timp ce cîinele are un lătrat timbrat şi armonios. Vocea bunicii nu se aude niciodată în curte şi din cauza asta trebuie doar să-mi imaginez că ea există. Vocea tatălui e prezentă în măsura în care se adresează adeseori cîinelui. Vocea mamei are identitatea chemărilor fetiţei la masă. Iar vocea fetiţei, în după-amiezele şi serile lungi de vară, e vocea fericirii depline pe care nu o au decît copiii atunci cînd se joacă. Ţipetele ei, născute din nesaţul jocului, tropăitul de la un capăt la altul al curţii, tonul care vrea să devină dintr-o dată poruncitor atunci cînd se adresează cîinelui, chiuitul strident care acompaniază cînd şi cînd puseurile de excitaţie ludică ― acestea toate reprezintă muzica as­finţiturilor care pătrunde prin geamul deschis de la bucătărie şi ajunge, trăgîndu-mă vertiginos către vîrsta copilăriei, pînă la biroul meu.

Iar dimineaţa, cînd deschid ochii, primul lucru pe care îl aud sînt gamele unei viori. Mi-o imaginez pe fetiţa care, seara, umplea curtea cu exuberanţa ei, stînd nespus de gravă şi de dreaptă, cu o vioară pe măsură fixată sub bărbie (părul este pesemne bine strîns pe cap, iar privirea limpede şi albastră) urcînd şi coborînd la nesfîrşit pe scara celor şapte note şi canonul acesta îmi place şi îl absorb în mine întins în pat şi îmi trag din el liniştea şi echilibrul pentru începutul zilei. Un copil pe care nu-l cunosc, şi pe care îl cunosc atît de bine, îmi trimite în fiecare di­mineaţă, metamorfozat de rigoarea muncii lui, o mustrare pentru toate zilele vieţii mele în care n-am făcut nici o gamă.

 

 

joi, 13 iunie

 

Secretul oricărei reuşite: continuitatea. A persevera în direcţia bine aleasă.

Exemple de reuşită: sejurul ultim de la Heidel­berg, decisiv pentru încheierea traducerii lui Sein und Zeit. Alt exemplu: însuşi acest "jurnal" care, în spaţiul unui singur an, pare că "s-a scris singur".

L-am cunoscut pe profesorul Guţu cînd ajunsese la litera S de la marele său dicţionar latin-român. Îmi povestea că lucrează de cinci ani, de la ora 7 la 12 dimineaţa, în fiecare zi.

Exemple faimoase de tipi care aveau comporta­ment de funcţionari conştiincioşi în cultură, care scriau dimineaţă de dimineaţă şi cu porţia: Balzac, Thomas Mann, Julien Green, Sadoveanu, Eliade ― minimum şase-şapte pagini pe zi.

Stilul meu e "heirupist", datorită succesiunii in­finite de umori inegale. "Mă învîrt în jurul cozii" (ex­presie oltenească), pierd timpul, negociez cu mine, protestez amînînd în faţa iminenţei, orice "termen" mă pune în stare de insurecţie. Totul e de fapt o pregătire înfrigurată, un trac prelungit (care se poate întinde pe perioade de luni) în vederea aşezării la masa de lucru. Odată aşezat, îmi vine greu să mă ridic, nu înţeleg de ce n-am făcut-o de mai multă vreme, îmi promit s-o fac zi de zi de-acum înainte ş.a.m.d. Apoi ciclul se repetă.

Pe cît de greu este să ajung la masa de scris, pe atît de mult, apoi, îmi place. Sînt pasional, sălbatic şi nesăţios şi de aceea orice plăcere tinde la mine să se perpetueze. Pot "lucra" atunci (dar de fapt este o transă, mutarea festivă în altă lume, din care nu mai pot ieşi, o concentrare extremă şi continuă), săp­tămîni în şir, cîte 12 ore pe zi. În timpul acesta sînt fericit şi am o senzaţie indescriptibilă de forţă şi plenitudine. Uneori pot să scriu fără ştersături, gîn­durile se derulează perfect, în înlănţuirea lor ideală. Se creează un echilibru între ritmul derulării mentale şi cel al aşezării ei pe hîrtie. E ca şi cum mi-aş dicta mie însumi, liniştit, un text pe care îl ştiu dintotdeauna. Alteori, echilibrul acesta se strică, "îmi dictez" prea repede, nu pot ţine pasul în scris cu succesiunea gîndurilor. Atunci pagina se dere­glează, încep să scriu "urît", prescurtez, cuvintele nu traduc în mod ideal gîndul, dar nu are impor­tanţă, important este să nu pierd ce vreau să spun ştiind că apoi voi reveni. Acest fel de a scrie, sub un anumit frison, este cît se poate de straniu, pentru că spre deosebire de celălalt, măsurat şi tacticos, în care pui pe hîrtie ceea ce ştiai întocmai că vrei să pui, ces-tălalt te face să afli lucruri pe care pînă atunci nu le-ai avut aparent niciodată în minte. Sursa lor este imposibil de precizat, ele se nasc şi se amplifică de la sine, avansînd implacabil într-o direcţie pe care şi-au dat-o singure. Febrilitatea care însoţeşte con­semnarea lor vine tocmai din surpriza noutăţii lor totale şi din teama că ai putea pierde o informaţie pe care nu se ştie cine ţi-o pune la dispoziţie doar pentru cîteva clipe. Totul e scris atunci la repezeală, cu sufletul la gură, cum dă Dumnezeu, prin sintag­me imperfecte, de-a latul sau de-a lungul foii, pe hîr­tii diferite, pe ce-ţi cade la-ndemînă, pe foi deja scrise. La un moment dat te opreşti, emoţionant la culme de descoperirea pe care ai făcut-o. Cum poţi să afli, din tine, ceva ce n-ai ştiut niciodată? Cum poţi să înveţi pur şi simplu scriind?

Faptul uluitor al scrisului este că el explicitează, articulînd-o, o cunoaştere prealabilă (infinită) de care eu nu sînt conştient pînă în clipa scrisului. Fiecare pagină scrisă este aducerea la suprafaţă a unui frag­ment din această cunoaştere şi astfel smulgerea lui din propria mea "uitare". Numai că această uitare este originară (nu presupune căderea mea dintr-un lucru pe care înainte I-am ştiut), este o uitare (infi­nită) coextensivă cu suprafaţa cunoaşterii prealabile (infinite) de care nu sînt conştient atîta vreme cît nu scriu.

Concluzia este uluitoare: nu poţi şti, afla, învăţa etc. decît în măsura în care scrii. Situaţia este diferită de cea descrisă de Platon în Menon (tînărul sclav care se dovedeşte că ştie demonstraţia unei teoreme geo­metrice în măsura în care cineva din afara lui îl ajută să aducă conţinutul ei, ascuns pînă atunci în mintea lui, la lumină). Scriind, noi înşine sîntem cei care ex­tragem fragmente din pre-ştiinţa îngropată în noi. Desigur, a accede la acest "scris de escavare" repre­zintă o performanţă la care nu îmi dau seama cum se ajunge. Spre deosebire de "scrisul de însăilare", compilatoriu şi exterior, care plimbă cunoştinţe din­tr-o parte în alta, "scrisul de escavare" e singurul au­tentic pentru că pune în joc dezgroparea unui conţi­nut de cunoaştere care îţi aparţine în mod propriu.

(Platon, Kant şi Heidegger ― cei trei gînditori ai transcendentalului ― sînt cei care au aşezat struc­tura omului pe enigma prealabilului)

Scrisul este un mod de a te concentra asupra a ceea ce nu ştiai că ştii (asupra a ceea ce ştiai fără să ştii că ştii). Pesemne că sîntem atît de ignoranţi şi proşti pentru că ajungem atît de rar la "scrisul de escavare", la exploatarea zăcămîntului de ştiinţă prealabilă pe care stăm fără să ştim.

 

 

sîmbătă, 15 iunie

 

Fiind la Sibiu, m-am repezit astăzi de dimineaţă la Păltiniş, la "vila lui Noica", cu domnii arhitecţi Vesely sr. & jr. Pot să consider ziua de azi ca primul pas în realizarea unui proiect pe care îl port cu mine de 12 ani: revenirea la Păltiniş, transformarea "vilei Noica" în sediu pentru cantonament filozofic per­petuu etc. Camera lui Noica va rămîne intactă, fără nimic muzeal în ea, cu toate obiectele faimoase ale locuirii lui la locul lor (ibricele de pe sobă, cana şi linguriţa de pe măsuţă, pipa şi scrumiera de pe nop­tieră, paltonul şi căciula în cuier, pămătuful de băr­bierit pe chiuveta cu găleată sub ea), lăsîndu-ţi im­presia că locatarul tocmai a ieşit. Vor rămîne deopotrivă intacte "frescele de la Tassili (sau Altamira?)" ale lui Vespasian Lungu din 1986, care de­corează" plafonul şi pereţii casei scării de la etaj, un kitsch oribil, de care Noica era foarte mîndru, pen­tru că făcuse din ele un story de constituire al civili­zaţiei în genere.

Celelalte trei camere, şi de altminteri întreaga vilă, vor fi aduse la standarde de "confort" moderne: se va instala o centrală termică (pe păcură; în Păltiniş nu există gaze), se vor face lucrări de dezigrasiere, scara va fi înlocuită cu una de stejar, se va face o ca­meră de duş şi o chicinetă, o cameră va deveni sufra­gerie (acolo se vor întîlni "bursierii" la prînz şi seara), celelalte două vor fi dormitoare şi camere de lucru. Capacitate maximă: trei bursieri odată. Un Sorin Lavric, un Cătălin Cioabă, un Bogdan Mincă pot face minuni acolo lucrînd cîte o lună-două continuu. La fel doctoranzii mei actuali şi cei ce vor mai veni. Pei­sajul este magnific, căsuţa fiind practic îngropată între brazi. Fiecare sejur s-ar petrece sub spiritul tu­telar al locului şi ar comporta, obligatoriu, turul zil­nic, de o oră şi cinci minute, al Păltinişului.

Am stat şi am visat la acest moment ce va veni, în timp ce tînărul Vesely măsura cu o sculă care m-a fascinat ― o "ruletă" laser care afişa distanţa la mi­limetru cînd punctul roşu al laserului atingea pe­retele ― toate distanţele imaginabile din interiorul vilişoarei şi îi dicta "cotele" tatălui său, care, aşezat pe un fotoliu, le scria cuminte pe un plan preexistent. Mă uitam la ei recunoscător, ca la o echipă de medici care se pregătesc să aducă pe lume un copil.

 

 

miercuri, 19 iunie

 

Astăzi, la "Forumul Naţional al Culturii", des­făşurat la Ateneu, Preşedintele nostru, trecînd în re­vistă starea domeniilor culturii, a început cu cartea. Iar cartea, a constatat domnia sa, este făcută de edi­turi private, adică de societăţi comerciale care urmă­resc un profit. Treacă-meargă, asta e. Numai că acest profit ― şi asta deja nu mai poate.fi trecut cu vede­rea ― "este obţinut pe seama cititorilor şi autorilor".

Trecem peste sub-tema diabolizării profitului, dragă celor care şi-au trăit cea mai mare parte a vieţii în economii ale falimentului ţinute în viaţă de eco­nomiile mondiale ale profitului, şi ne oprim la cate­goria "pe seama căreia" obţin editorii cei veroşi pro­fiturile. Aceasta este în primul rînd categoria cititorilor.

De pe urma cui, te întrebi, şi-or obţine editorii din Vest profitul? A bicicliştilor? Oricum, în viziunea Preşedintelui, faptul că editorii "obţin profit pe sea­ma cititorilor" pare profund imoral. Numai că atunci e deopotrivă imoral că fabricanţii de pantofi obţin profit pe seama celor care s-au decis să nu umble desculţi, iar fabricanţii de prezervative de pe urma celor care fac amor şi care s-au hotărît să nu-şi asume anumite riscuri. Generalizînd, e imoral să obţii pro­fit de pe urma celor care cumpără şi utilizează un produs. Sînt abuzaţi economic consumatorii de cren-vurşti, de cuie, de hîrtie igienică, de şireturi de pan­tofi, de scaune, de scobitori, de ciorapi sau de bere. Iar aceştia din urmă sînt abuzaţi încă o dată dacă beau berea într-o crîşmă sau la un restaurant. Toţi utili­zatorii de ustensile sau de servicii de pe lumea asta sînt abuzaţi economic de către cei care le pun la dis­poziţie ustensilele sau serviciile. Şi cum fiecare abu­zat într-o direcţie este abuzator în alta (fabricantul de pantofi "profită" cînd vinde pantofi, dar e abuzat de către fabricantul de bere de fiecare dată cînd bea bere), visul secret al Preşedintelui nostru ar fi să des­prindem producţia, comerţul şi consumul din so­cietatea omenească de ideea de profit.

Gîndirea Preşedintelui nostru nu este absolut ori­ginală. Ea se apropie de aceea a Curţii din Boston, care judecă un om pentru crima de a fi făcut un pro­fit de 6 pence la un şiling. Omul e cît pe ce să fie excomunicat, dar scapă în cele din urmă cu o amen­dă de 200 de lire. Biserica preia cazul şi pastorul din Boston îşi construieşte cîteva predici pe ticăloşia ce­lor care fixează ca ţel al activităţii economice ― pro­fitul. Sîntem în 1639.

Dar editorii nu se mulţumesc să facă profit doar de pe urma cititorilor, ci, potrivit Preşedintelui, şi de pe urma autorilor.

După ştiinţa mea, în România, ca peste tot în lume, un autor semnează cu editorul său, nesilit de nimeni, un contract în care autorul, în cazul în care cartea se vinde sau în proporţia în care ea se vinde, primeşte o sumă între 7% şi 10% din valoarea ediţiei.

Aceasta este şi suma care îi rămîne editorului în chip teoretic sub formă de profit. Lăsăm deoparte faptul că riscurile legate de producerea cărţii revin integral editorului. Şi totuşi, Preşedintele nostru crede că edi­torii "sug sîngele" cititorilor şi autorilor deopotrivă. Ceea ce ar însemna că atunci cînd public la Huma­nitas o carte a lui Pleşu, Patapievici, Cărtărescu, Mo­nica Lovinescu etc, eu îmi exploatez prietenii, de vreme ce fac profituri "pe seama lor". Ba sînt atît de schizofren, încît cînd apare la Humanitas un volum al meu, îmi sug sîngele în calitate de editor şi am sîngele supt în calitate de autor.

Doamne, unde ne-a adus capitalismul ăsta! Pe vremea Preşedintelui, cîştigau doar autorii care erau dispuşi să mănînce rahat, pe cînd astăzi cîştigă doar autorii de succes. Ce vremuri am ajuns să trăim!

 

 

20 iunie

 

Ce formidabil instrument de mascare, pentru o grămadă de destine culturale, a fost cenzura! în timp ce scriitorii popriţi păreau că nu există, cei publi­caţi îşi făceau iluzia că sînt mari şi că au un public al lor prin chiar faptul că erau publicaţi. "Publicul meu", l-am auzit spunînd, cu pieptul bombat, pe unul dintre ei. Pentru aceştia, apariţia culturii libere a fost un dezastru. S-a dovedit că lumea nu îi voia sau că nu îi voise decît pe timp de secetă spirituală. Cînd, în locul Secţiei ideologice, tirajele au început să fie dictate de impersonala cerere a pieţei, "mari­le destine culturale" de dinainte de '89 s-au prăbu­şit în majoritatea lor, lăsînd să se ridice în urmă uria­şul nor de praf al urii lor pentru orice reuşită nouă. În secret, ei regretă epoca în care propăşiseră într-un climat de foamete culturală şi detestă "cultura pe baze private", făcînd-o responsabilă, prin "noile cen­tre de putere" pe care le-ar crea (în mintea lor pînă şi excelenţa este o variabilă a puterii), pentru spulbe­rarea unei reuşite ce fusese edificată pe un fals al Istoriei.

 

 

vineri, 21 iunie

 

La Institutul de filozofie, în anii '70, aveam un coleg care, înainte de a deveni "logician", fusese cro­itor la Apaca. Avea în el o mitocănie rabelaisiană, deturnată şi domolită de voluptatea şi inocenţa cu care obişnuia să relateze scene al căror erou era şi pe care, oricine în locul lui, le-ar fi păstrat pentru sine. Totul, în spectacolul pe care îl oferea acest om, era sporit de o fizionomie extraordinară: avea struc­tura unui jucător de rugby din linia a treia, mîinile uriaşe, capul masiv în formă de pară, ochii mici şi călcătura lată. A ţinut să ne comunice din prima cli­pă în care a venit printre noi, membrii secţiei de epistemologie şi logică condusă de Henri Wald, că îşi începea ziua contemplîndu-se minute în şir, gol, în oglindă. Mie lucrul ăsta mi-a creat un neajuns, pentru că de cîte ori îl întîlneam trebuia să fac efor­tul de a-l reîmbrăca şi de a elimina imaginea hidoasă pe care chiar el mi-o strecurase în minte. Ajuns într-o zi la Institut, ne povesteşte cum acasă tocmai ter­minase de mîncat o cratiţă mare de varză cu carne, direct din cratiţă şi muşcînd dintr-o franzelă, totul sub ochii unui vecin care l-a privit pe tot parcursul mesei, fascinat, dintr-un coridor comun, printr-o lucarnă care dădea în bucătărie.

Altă dată, într-o dimineaţă brumoasă de toam­nă, a venit la Institut cu o sticlă de must din care ne-a oferit cîte un păhărel, îmbiindu-şi mai ales cole­gele să bea, pentru că era "bun şi dulce". Apoi ne-a povestit cum făcuse mustul. În seara precedentă, strugurii, care umpluseră cada de baie, fuseseră căl­caţi în picioare, oarecum (îmi imaginam eu ascultînd începutul poveştii) în stilul în care Odiseu şi tova­răşii săi, în filmul cu Kirk Douglas, tropăie strugurii în peştera lui Polifem pentru a-l îmbăta pe acesta şi a scăpa astfel de soarta grozavă pe care ciclopul le-o pregătea. Curînd s-a dovedit însă că strugurii, al căror must tocmai îl băuserăm, fuseseră prelucraţi astfel: logicianul nostru şi soţia lui (purtînd numele suav de Candida) se dezbrăcaseră goi-puşcă, se ur­caseră în cadă şi, la un moment dat, inspiraţi de ritu­alul bahic pe care îl resuscitau într-un apartament de bloc din Militari, trăiseră, scăldaţi pe jumătate în must, o toridă scenă de amor pe patul de struguri din cadă. Două-trei doamne, care ascultau povestea cu paharul gol în mînă, au părăsit biroul în grabă, cu batista la gură.

Atunci am avut revelaţia că morala are ca premi­să imaginea de sine reflectată în ochii celorlalţi şi că, dacă imaginea aceasta rămîne "la sine" ― omisă, latentă şi ascunsă cu grijă ―, morala poate deveni la limită ticăloşie discretă. Colegul meu logician era liber de felul îh care imaginea lui se reflecta în ceilalţi şi "morala" lui venea astfel de dinaintea oricărei mo­rale. El era, ca să zic aşa, premoral moral. Putea fi mitocan, nesimţit, hidos ― dar nu ticălos. Putea trăi ca şi cum nimeni nu ar fi existat pe lume pentru a-l privi, ba mai mult, ca şi cum nici un atom din fiinţa lui nu trebuia tăinuit. Era dispus să facă în public orice, pentru că totul putea fi arătat. Totul putea fi arătat şi, totuşi, el rămînea premoral. Era asemeni Bunului Sălbatic, era un Adam paradoxal rătăcit printre urmaşii lui căzuţi.

Noi, ceilalţi, în schimb, sîntem morali în măsura în care acest "orice", neîntorcîndu-se asupra noas­tră încărcat de judecata celorlalţi, nu este dat pe faţă drept ceea ce el era de la bun început: o josnicie. Orice poate fi făcut dacă e făcut cu singură complicitatea noastră. Orice poate fi făcut, cu condiţia ca apoi să fie escamotat, ascuns, neîmpărtăşit, rămas sub pece­tea celei mai depline taine. Ca pragmatică socială, morala nu este decît splendoarea vizibilă a supra­feţei perfect şlefuite, care îşi ascunde subsolurile, vis­cerele, scurgerile. În accepţiune socială, "moral" nu este un om care nu face ceea ce nu trebuie să facă, ci care s-ar sinucide dacă ceilalţi ar afla ce a făcut.

Dar dacă astfel înţeleasă morala nu este decît di­versiune a suprafeţei, incognito al mîrşăviei, rafina­ment al camuflajului, unde începe adevărata morală? Pentru a-şi căpăta o întemeiere, morala trebuie să părăsească spaţiul convieţuirii sociale şi să pătrundă în spaţiul transcendental al privirii de dinaintea "pri­virii celorlalţi". La Dostoievski, asta înseamnă să intri sub privirea lui Dumnezeu. Ceea ce revine la a spu­ne că pentru a te sinucide este suficient să ştii doar tu ce ai făcut. În spaţiul privirii de dinaintea "privirii celorlalţi" (etica transcendental-modernă) sau în cel al privirii lui Dumnezeu (etica transcendent-tradi-ţională), "a ascunde" îşi pierde sensul: într-o lume a moralei adevărate ori nu ai nimic de ascuns, ori nimic nu poate fi ascuns.

 (Spovedania este suprimarea voluntară a ascun­derii. Ea nu înseamnă că nu ai nimic de ascuns, ci că nimic nu trebuie ascuns pînă la capăt.)

 

 

sîmbătă, 22 iunie

 

"Principiul jurnalului" este unul al spovedaniei (ajung la mine mărturisindu-mă) combinat cu des­coperirea de sine a celui care îmi citeşte mărturisirea (te ajut să ajungi la tine prin mine). Mă ofer mie, dar de fapt mă ofer ţie. Rezultatul este un eu lărgit în care "eu" şi "tu", străini pînă atunci, ne apropiem atît de mult încît ne tămăduim împreună: eu mă îm­pac cu mine ajungînd la tine, tu te descoperi pe tine descoperindu-mă pe mine şi te împaci cu tine. Din­tr-un jurnal afli că oamenii comuniază fără să ştie, că în adîncul lor ei sînt identici sau asemănători.

De fiecare dată în viaţa unui om există ceva care cade sub pecetea tainei. Există zone în fiinţa ta pe care nici măcar tu nu trebuie să le atingi şi pe care, dacă nu le poţi trece cu vederea, trebuie să le vizitezi pe furiş şi să uiţi de îndată că ai făcut-o. Un jurnal te ajută nu numai să te pui în lumină, ci deopotrivă să veghezi asupra părţii tale de umbră, să circumscrii ceea ce în tine trebuie să rămînă interzis şi pen­tru ceilalţi, şi pentru tine. Vindecare nu înseamnă a spune totul, ci mai degrabă a preveni, a încercui (anunţînd că acolo înseamnă "pericol de moarte") locurile în care nici tu nici alţii nu aveţi ce căuta. Pe scurt, trebuie să ajungi să oferi celorlalţi partea con­venabilă din tine şi să convieţuieşti în taină cu ceea ce nici măcar tu nu poţi accepta. La capătul unui jur­nal trebuie să afli care anume este încăperea din fiinţa ta pe care nu o poţi deschide decît cu preţul pierderii, al destrămării, al îmbolnăvirii.

Atît pentru terapia psihanalitică cît şi pentru etica religioasă acest tip de discurs este blasfemie. În am­bele cazuri, camera zăvorită, uşa condamnată, încă­perea tăinuită etc. reprezintă un scandal. În primul caz, acolo se intră cu chei potrivite şi cu lanterna în mînă, rezultatul prezumat fiind "vindecarea"; în cel de al doilea caz, camera este deschisă prin impera­tivul curăţeniei generale, prin răsucire metanoică, prin spovedanie şi lepădare de păcat, rezultatul pre­zumat fiind mîntuirea. În primul caz, te predai al­tuia (psihoterapeutului) care începe să scormone în tine şi uşa se deschide profesionist, printr-o tehnică avansată a spargerii. În cel de-al doilea caz, eşti sin­gur cu tine şi faci operaţie pe cord deschis convins fiind că Dumnezeu se uită la cum decurge operaţia.

A trăi înseamnă să poţi supravieţui strivit între două imagini despre tine: a ta şi a celorlalţi.

 

 

luni, 24 iunie

 

Telefon cu Monica şi Virgil. Monica îmi poves­teşte foarte mîndră cum au fost astăzi amîndoi la stomatolog, avînd fiecare în dotare cîte un baston impozant. Doctorul i-a primit cu un superb jeu de mots: Je vois que c'est le Festival de Cannes! (canne = "bas­ton"; iar festivalul cu pricina e în plină desfăşurare).

Le povestesc de discuţia cu Marie-France, care primise vizita noii traducătoare engleze a lui Ionesco. Mînată de exigenţele "corectitudinii politice", doamna Kate Sinclair îi propunea lui Marie-France ca pentru personajul "servanta", la bonne (the Maid) din Lecţia să accepte varianta "corectă politic" the woman who does, un soi de "femeia care face treabă". "Aveţi soluţie, a întrebat-o Marie-France, şi pentru bufonii lui Shakespeare? Ne puteţi propune ceva pentru cameristele, valeţii şi servitoarele lui Moliere?"

Toate acestea se petrec într-o lume care pînă deu­năzi nu excela prin vertiginoase schimbări de men­talitate. Monica îmi povesteşte cum în Franţa abia în urmă cu zece ani a fost modificat un articol din Codul Napoleon, care interzicea femeii să-şi păs­treze, după căsătorie, numele de fată, în timp ce la noi, în interbelic, potrivit modelului legislativ im­portat din Belgia, lucrul era perfect posibil. Monica îşi amintea deopotrivă cum în 1952, după căsătorie, pentru deschiderea unui cont, a trebuit să se prezinte la bancă cu încuviinţarea autentificată a lui Virgil.

 

 

marţi, 25 iunie

 

Trec pe la Sănduc Dragomir. Este limpede că pe omul acesta, care, după moartea lui Noica, ne-a dat o altă măsură a gîndirii, una ce pornea de jos, din miezul umil al fiecărui lucru, pentru ca apoi, aseme­ni spiritului din sticlă eliberat, să se lăţească peste întreaga lume ― l-am pierdut. Aerul acela de bono­mie eternă, pe care îl proiectează uneori în afară lenta ciuruire a creierului, s-a instalat pe faţa lui. De unde răsare această cumsecădenie a neputinţei răs­tignită peste golul care creşte treptat în noi, acest zîmbet strivit pe faţă care ţine loc de expresie şi scoa­te la iveală o fericire fără obiect? Şi trupul, apoi. Cînd ne degradăm fizic, începem să semănăm cu obiec­tele stricate: sîntem ca uşa unui frigider care se închide prost, ca braţul unui fotoliu care joacă sub greutatea cotului, ca apa rezervorului de la clo pe care o auzi curgînd întruna. Bucăţi întregi din cor­pul nostru "se strică" şi le mai tragem o vreme după noi pînă în ziua în care trebuie să renunţăm şi să le aruncăm, cu utilizator cu tot, la gunoi. Mă uit la Sănduc Dragomir în această perspectivă ustensilică: gura nu i se mai închide cum trebuie, picioarele îl ajută prea puţin, din pantalonul pijamalei îi iese furtunul unei sonde de care nu se va mai despărţi pînă la sfîrşit, urechea e tot mai surdă şi brodeşte rău cuvin­tele auzite, obligîndu-te să reiei de cîteva ori ceea ce spuneai şi făcînd cu neputinţă conversaţia.

Orice maestru îşi încheie cariera din clipa în care, nemaiputîndu-se domina, el ne obligă să "îl luăm în primire". În locul celui care fusese pentru noi autori­tatea însăşi, apare acum un copil. El părăseşte scena înveşmîntat în propria-i neputinţă, şi le dă voie discipolilor să înceapă să existe tocmai în măsura în care îi constrînge să pună, în locul respectului şi al devoţiunii, tandreţea grijulie generată în ceilalţi de declinul său. Desigur, nu de o inversare a roluri­lor este vorba aici. Dar oferindu-le celor care îl cu­noscuseră în splendoarea sa versantul destrămării sale, maestrul consimte implicit la un transfer de autoritate.

Tocmai asta este neplăcut în sfîrşitul lui Socrate: el rămîne protagonist pînă în ultima clipă şi, în felul acesta, nu-i lasă pe ceilalţi să înceapă să fie. Discursul final despre moarte rostit în faţa discipolilor este o apoteoză a autorităţii sale şi el îi transformă pe aceş­tia în simpli figuranţi. Lui Socrate nu-i tremură mîi­nile, nu face pipi pe el, nu-şi uită vorba. Pentru că nu regresează, pentru că nu cere ajutor şi nu are nevoie de el, pe scurt pentru că le refuză celorlalţi au­toritatea de-o clipă pe care le-ar da-o spectacolul neputinţei sale, Socrate moare ca un maestru nepoliti­cos: otrava, băută, îl transformă direct în statuie.

 

 

Să iubeşti copilul care stă la pîndă în fiecare om bătrîn.

 

 

marţi, 2 iulie

 

I-am dat lui Andrei în urmă cu zece zile paginile de pînă acum ale acestui "jurnal de convalescent" şi întrucît în curînd va pleca în vacanţă în Elveţia (de unde promite să revină cu paginile "despre în­geri" încheiate) ne-am văzut ca să-mi comunice ob­servaţiile lui. Una dintre ele mă provoacă în mod deosebit. "începi ― uite, 3 mai 2001 ― cu o lungă înjurătură la adresa limbajului filozofiei, pentru ca apoi, pe 20 septembrie, cînd la Heidelberg te declari absorbit de verificarea traducerii lui Heidegger, să ajungi la glorificarea «codului» filozofie. Ceea ce în­seamnă că nu mai ştiu de unde să te iau. Spui că eşti liber de filozofie, în timp ce tragi după tine cu alură de ocnaş ghiuleaua Fiinţă şi timp."

Observaţia, avînd toate aparenţele că este înteme­iată, ratează însăşi "poanta" cărţii. Totul, aici, începe cu o boală pe care o numesc "prăbuşirea sistemu­lui de iluzii". Iar prima iluzie care se prăbuşeşte în "sistemul" meu este, nu întîmplător, tocmai filozo­fia, aşa după cum primele semne de recuperare şi de reconstrucţie a iluziei încep, aşa cum era şi firesc, în epicentrul însuşi al prăbuşirii cînd, la Heidelberg, constat că sînt din nou capabil de halterofilie meta­fizică. Faptul că interpretarea unui text dificil redevine pentru mine o preocupare, că pot să mă dedic "codului" filozofiei şi să recuperez sensul gratuităţii şi al "nebuniei" ei, este, în contextul "medical" al cărţii, primul semn al unui început de vindecare. Recuperarea sistemului de iluzii prin reintrarea în filozofie echivalează cu recăpătarea poftei de mîn­care. Iar terapia supremă, medicamentul adminis­trat "din umbră" şi care totodată contracarează efec­tele castratoare ale "codului" practicat în exces sînt tocmai paginile acestea. În ele este diagnosticată o boală care ne spune cît de şubredă este în fond sănă­tatea condiţiei umane. Descrierea unei astfel de boli încearcă să arate ce s-ar întîmpla dacă luciditatea ar pune stăpînire pe vieţile noastre, ce s-ar întîmpla dacă nu ne-am mai putea "droga" cu nimic şi dacă tot ce înseamnă "valoare" şi "sens" s-ar dizolva în lumina crudă a indiferenţei suverane. Nebunia, în această perspectivă, este tragica neputinţă de a-ţi pierde minţile. Nebun e cel văduvit de proprietatea de a se investi în zadar şi care ştiind, aflînd, înţele­gînd optează pentru imobilism şi melancolie. Ne­bun e lucidul, scepticul, omul care nu mai are capa­citatea de a fabrica, pentru el şi pentru ceilalţi, iluzii. Aşa înţelese, paginile acestea sînt o punere în gardă asupra supremului pericol care ne pîndeşte: cel de a fi în toate minţile.

 

 

joi, 4 iulie

 

Conferinţă a lui Vladimir Bukovski la "Noua Eu­ropă", în 1983, la Heidelberg, îi citeam cărţile dîrdîind de emoţie şi nu mă îndoiam nici o clipă că este singurul personaj în jurul căruia poate să se nască un mit contemporan. Omul continuă să mi se pară enorm, iar prin ceea ce a făcut pînă la expulzarea sa din URSS şi prin felul în care a gîndit şi continuă să gîndească după 1990 ― superior lui Soljeniţîn.

Conferinţa e dedicată epocii care a început după prăbuşirea comunismului. Bukovski o numeşte, su­perb, "epoca încorporării monstrului". Aceasta e so­luţia pe care a găsit-o Vestul pentru a pune capăt războiului rece. Iar încorporarea monstrului în restul lumii a avut loc cu preţul uitării trecutului. Vreţi un exemplu de tehnică a încorporării? a spus Bukovski. Recent, Tony Blair face o vizită în Rusia şi declară cît de fericit e că se află într-o ţară care are o "experienţă vastă în combaterea terorismului". Să spui asta în chiar ţara care a inventat terorismul, care a finanţat terorismul internaţional şi care i-a antrenat, în tabere speciale, pe teroriştii veniţi din toate colţurile lumii! "Ceea ce mă sperie în această tehnică de încorpora­re a monstrului, a spus Bukovski, este absorbţia tel quel a structurilor care prelungesc trecutul, a celor care au controlat şi controlează totul fără ca ei să fie controlaţi."

Dar de ce se întîmplă asta? Pentru că există o com­plezenţă a Vestului faţă de trecutul comunist al Eu­ropei. Este o iluzie că Vestul a scăpat de Revoluţia din 1917, care a fost o "revoluţie bifurcată": bolşevi­cii au rămas în Est şi au impus comunismul prin re­voluţie; menşevicii au trecut în Vest şi au instalat mentalitatea stîngistă prin partide şi reforme socia­liste. Rezultatul nu e identic, dar contaminarea s-a produs. Iar încorporarea monstrului prin sacrifica­rea memoriei nu este decît expresia ultimă a aces­tei contaminări.

 

 

sîmbătă, 6 iulie

 

 

Telefon cu Monica şi Virgil. În ultima vreme, păs­trîndu-şi umorul, Virgil a optat totuşi pentru "vizi­unea prafpulberistă", cum am botezat-o într-o vacanţă petrecută împreună la Megeve în 1998. Imaginam atunci şi o lucrare de doctorat cu titlul Prafpulberismul în cultura română de la Miron Costin la Virgil Ierunca, fapt care lui Virgil îi plăcea enorm şi îl făcea să rîdă cu poftă.

Aşadar, îl găsesc pe Virgil la telefon în vervă praf­pulberistă, de Ecclesiast postmodern. "Ce faceţi, Vir­gil?" ― "Ce să fac, Gabriel, regret că nu mai am timp să scriu 1 000 de pagini despre versul lui Vlahuţă «Nu de moarte mă cutremur, ci de veşnicia ei»." ― "Cum aşa, Virgil, răspund eu întremător, dar aveţi toată viaţa înainte!" ― "Aşa e, la 82 de ani am înainte viaţa de apoi." Monica şi cu mine rîdem în hohote. Virgil îi cedează telefonul şi îl "văd" cum se îndreap­tă, călcînd nesigur dar mîndru de replica lui, spre fotoliul în care, odată aşezat, îşi va aprinde de îndată ţigareta, aceeaşi, susţine el, pe care o fumează de cum începe ziua.

 

 

miercuri, 10 iulie

 

Mă simt uneori în faţa cărţilor ca un degustător încercat de vinuri. Ştiu cînd o carte e "bună". Crite­riul este simplu: ea trebuie să te mute în lumea pe care o deschide. Indiferent dacă este vorba de literatură, de eseu sau de un tratat de filozofie, autorul trebuie să construiască din inteligenţa, fantezia, speculativitatea sau sensibilitatea lui o lume care pînă atunci nu existase. Iar din lumea aceasta, de îndată ce ai pus piciorul în ea, tu ca cititor trebuie să nu mai poţi ieşi.

Poarta lumii din care ai venit, poarta lumii obişnuite trebuie să se închidă pentru o vreme în urma ta şi tu trebuie să uiţi că lumea aceea, care pînă atunci fusese singura reală, există cu adevărat. Acum, cînd citeşti, nu există decît lumea în care ai fost absorbit şi din care nu mai poţi ieşi decît după ce ai străbă­tut-o în întregime. Iar revenirea la lumea de pînă atunci ― la lumea aceea impozantă prin realitatea şi "adevărul" ei ― trebuie să fie grea, neplăcută şi uneori chiar plină de suferinţă. Pentru că centrul fiinţei mele s-a mutat în lumea pe care cartea a deschis-o, cînd lectura ei s-a încheiat eu nu mai aparţin lumii de aici. De aceea, recăzînd în ea, sînt debusolat, buimac şi nefericit. Dacă o carte nu creează această ruptură, dacă ea nu îţi propune, în chiar mijlocul existenţei în care eşti împlîntat, o lume alternativă la care să poţi face oricînd recurs, dacă ea nu îţi provoacă ne­voia de a te freca la ochi pentru a reintegra lumea pe care ai părăsit-o, atunci ea nu e o carte importantă, ci una pe care o vei uita, pe care ai citit-o căznit şi care va sfîrşi în vastul cimitir al cărţilor. Cărţile acestea care intră în timpul tău cu propriul lor timp pot fi citite chiar acolo unde ai apucat să le deschizi, în picioare în mijlocul camerei, lîngă raftul unei librării sau la lumina unui felinar.

 

 

14 iulie

 

A murit Ricu Wald. L-am văzut ultima oară îna­inte de a pleca la Heidelberg, în toamna anului tre­cut. Avea metastaze osoase şi fusesem prevenit de către Sorel Vieru că voi avea un şoc. Dar a fost mai rău decît putusem să prevăd. Stătea întins pe sofaua din sufragerie, îmbrăcat în pantaloni de pijama şi cu un tricou fără mînecă. Nu cred că avea mai mult de 30 de kg. Senzaţia era cumplită: aveam în faţă tru­pul unui om de 80 de ani redus la scara unui trup de copil. Părea o fiinţă care se absorbise dinlăuntrul ei, retrăgîndu-şi contururile, care îşi devorase substanţa şi care păstrase, ca demonstraţie absurdă a unei supra­vieţuiri inutile, cioturile supraînălţate ale umerilor, gămălia capului şi coastele lăbărţate, scăpate parcă din cheotorile toracelui. Spectacolul era atît de cum­plit, încît în primele zece minute îmi venea să ţip şi să fug. Apoi, treptat, m-am liniştit. Femeia care stă­tea cu el zi şi noapte ieşise, profitînd de vizita mea, aşa încît după o jumătate de oră îl luam în braţe ca pe un prunc şi îl ajutam să se răsucească în altă po­ziţie. Groaza iniţială se transformase în tandreţe şi ţin minte că mi-am promis să revin, că m-am pus, aproape, să-mi jur că o voi face, pentru că ştiam, pe de altă parte, cît este de greu să-ţi respecţi porniri­le şi avînturile de o clipă. Dar odată întors din Ger­mania, nu am mai revenit: nu eram nici îndeajuns de bun şi nici îndeajuns de curajos ca să o fac. A fă­cut-o în schimb Marin Diaconu, care se ducea să-l vadă aproape zilnic, a făcut-o Sorel Vieru, săptămînă de săptămînă, şi atunci cînd i se întîmpla să nu se ducă mi-a mărturisit că avea senzaţia penibilă că trage chiulul.

În orele acelea cît am stat ultima oară cu el îmi spunea că îşi doreşte mai mult ca orice să moară şi că moare ca un mare credincios: avea credinţa ne­zdruncinată că va intra în neant.

De cîte ori dispare cineva care a făcut parte din viaţa mea mi se pare că ia cu el partea aceea care era a noastră şi că viaţa mea, împuţinată astfel, este şi ea mai aproape de sfîrşit. Pentru că rostul vieţii mele se născuse şi din întîlnirea mea cu celălalt, el dispărînd, o parte din rostul vieţii mele se pierde şi el.

Relaţia mea cu Wald nu a fost niciodată aceea din­tre învăţăcel şi profesor. Ceea ce ne-a unit a fost me­diul ostil în care am lucrat amîndoi la Institutul de Filozofie al Academiei. Wald s-a purtat atunci cu mine ca un părinte şi un prieten mai mare, încercînd să mă protejeze într-o lume care mă rejecta ca pe un corp străin. Ce căutam noi în ea? m-am întrebat de atîtea ori. Pe Wald îl aruncase acolo Istoria. Fiu al unui negustoraş de nasturi din Dudeşti, se trezise în prima tinereţe "ilegalist". Mi-l imaginam greu în postura asta, lipind afişe şi luînd parte la întîlniri clandes­tine. Nu i se potrivea deloc. Aşa cum nu se potrivea cu sensibilitatea şi cu vioiciunea lui mentală unifor­ma ideologică pe care o vreme a fost nevoit s-o poarte. Numai că valul acesta al Istoriei l-a împins într-un loc social în care altminteri n-ar fi ajuns niciodată: mediul universitar-academic. Din nefericire pentru el, nu prea făcea figură de "ideolog al clasei munci­toare". Îi stăteau bine nu şapca şi tunica, ci costumul bine croit, ciorapul negru de mătase întins pe picior, mocasinii. Avea stil, gracilitate, rasă. Era "elitist" şi îi plăcea să se ştie că frecventa cercul aristocraţiei co­muniste, pe Costin Murgescu, pe Bellu Zilber, pe Brucan, pe Gogu Rădulescu. Îşi însoţea vorbirea cu o gesticulaţie plăcută şi avea o excelentă "mişcare sce­nică". Era bine crescut, snob, vorbea o română deo­sebit de îngrijită. Iubea restaurantele, mesele bune, spectacolele, ţinea conferinţe în lumea artistică, mişu­na enorm social, avea o nevastă cu un corp superb, care lucra la televiziune şi înjura ca un birjar, fapt de care el era foarte mîndru pentru că dădea "şic".

Sînt convins că dacă n-ar fi existat legionarii, ar fi preferat oricînd lumii acesteia mitocănizate în care trăiam lumea interbelicului în care "dragă, Carol ve­nea la Academie şi vorbea liber 20 de minute despre filozofia lui Blaga". Unde mai pui că iubea şi jazz-ul, pe care de altminteri îl practicase în tinereţe, ca ba­terist în nu ştiu ce orchestră de restaurant bucureş-tean. Gulian, groparul oficial al filozofiei româneşti, care ajunsese să îl deteste în scurtă vreme, obişnuia, cînd vorbea de Wald, să-şi exprime dispreţul (el, care cînta la vioară) spunînd: "Ce vreţi, a rămas şi în filo­zofie tot un baterist", ceea ce într-un fel era adevărat, numai că te lăsa să crezi că el, Gulian, atunci cînd îi asasina cultural pe Maiorescu sau pe Blaga, făcea muzică de cameră.

Filozoficeşte, Wald nu avea ce să-mi dea, pentru că descindea direct dintr-o paradigmă a pustiirii filozofiei de care trebuia să scape mai întîi el. Fiind sprinţar, inteligent şi superficial, nu a avut însă răb­darea necesară, odată trecut de 40 de ani, să asimi­leze un autor sau un domeniu. Îi plăceau prea mult spectacolul, cozeria, calamburul, ca să mai găsească în el resursele necesare pentru lucrul metodic şi apro­fundat. Lectura de tinereţe a teoriei lui Engels pri­vitoare la raportul dintre muncă, unealtă şi limbaj l-a marcat pentru restul vieţii, iar încercarea de a altoi pe ea un structuralism lingvistic rău asimilat, foarte la modă la noi prin anii '60, s-a soldat cu o galimatie filozofică în care nu mai era de recunoscut nici mar­xismul, nici structuralismul, dar care lui Wald, cu vre­mea, a început să-i dea iluzia că reprezintă o "gîndire a lui". Ca şi cum o "gîndire" se putea naşte în vidul cultural al unei epoci, dincolo de o pregătire, de o for­maţie, de un maestru, de o şcoală anume, de o efer­vescenţă de idei etc. Dar ce importanţă avea? Impor­tant e că reuşise să-şi construiască o iluzie eficace şi că a supravieţuit datorită ei. Dacă Wald nu ar fi exis­tat, nu aş fi ştiut niciodată ce înseamnă în filozofie un comportament infantil. Scena de atunci a "filozo­fiei", în măsura în care marxismul este o impostură filozofică, era populată de impostori. Wald nu era însă nu impostor, ci un copil metafizic. Neavînd con­ştiinţa exigenţelor, reperelor şi standardelor filo­zofiei, îşi imagina că jucăria pe care o improvizase era o maşinărie adevărată. Se juca singur cu ea cu forţa cu care numai un copil poate intra în universul pe care şi l-a creat cu mijloace derizorii şi în a cărui rea­litate, prin însuşi exerciţiul jocului, începe să creadă. Călărind cu un entuziasm debordant băţul metafi­zicii sale, ajunsese să creadă că are sub el un armăsar focos care îl poartă în cele mai crîncene bătălii ale gîndirii. De cîte ori l-am privit jucîndu-şi, cu inepui­zabilă energie, jocul pe care şi-l inventase, m-am simţit nespus de bătrîn.

Nu ştiu ce va "rămîne" din cărţile lui Wald (mi s-a părut totdeauna că scrisul lui repeta, obsesiv şi circular, cîteva idei de bun-simţ de o sărăcie filozo­fică dezolantă), dar vor rămîne neîndoielnic mots-uri care vor circula prin lumea noastră ca un panaş al spiritului lui. Iată replica pe care i-a dat-o lui Şerban Cioculescu, prin anii '60, cînd crezul comunist de tinereţe al lui Wald începuse să se clatine: "― Ce mai faceţi, domnule profesor? ― Ce să fac, Ricule. Mă doare mijlocul! ― Pe dumneavoastră, domnule pro­fesor, vă doare mijlocul, dar pe mine mă doare scopul!"

 

 

miercuri, 17 iulie

 

Astăzi în maşină, în drum spre casă, îi spun lui Vlad Zo că nu mă descurc în povestea cu opera, cu talentul şi cu imoralitatea socială a scriitorului. În ce măsură un scriitor care bate palma cu un regim de lichele îşi pune în pericol destinul literar? Talen­tul lui Brecht e mai puţin mare pentru că el era com­promis? Sau al lui Sadoveanu, Arghezi, Călinescu? "M-am gîndit şi eu la chestia asta, îmi răspunde Vlad. Păi nu talentul e problema. Talentul e o condiţie. Mulţi au talent. Şi Păunescu are talent să facă ver­suri. Numai că un scriitor e mare dacă, dincolo de talent, reprezintă o conştiinţă. Atenţie, «conştiinţă» nu înseamnă «moralitate», ci putinţa de a trăi pînă la capăt pe firul netraficat al interiorităţii tale. Din cauza asta Panait Istrati, Koestler sau Orwell nu sînt totuna cu Sadoveanu sau Petru Dumitriu. Vreau să spun că o angajare istorică greşită ţine de conştiinţă, în timp ce o pactizare cinică nu. Nici unul dintre cei de care ai pomenit nu reprezintă o conştiinţă şi de-asta, pînă la urmă, ei nu sînt mari, indiferent de cît talent au. Cel mai bun exemplu de conştiinţă pentru mine este Dostoievski."

 

 

luni, 29 iulie

 

Fac un talk show cu Vartan Arachelian la Realitatea TV. Vine vorba de faptul că după 12 ani de "tranziţie" românii nu reuşesc să se desprindă de modelul pre­cedent al puterii. Oamenii nu-şi pot reprezenta pute­rea decît în tiparele în care au cunoscut-o înainte de 1990. Şi se întîmplă aşa deopotrivă cu cei care o exercită şi cu cei care o suportă.

Aşadar, cine-i de vină cînd intri în secretariatul unui cabinet ministerial şi vezi poza primului-ministru pusă cu evlavie în trei locuri din aceeaşi cameră: o dată, centrată şi solemnă, pe peretele din spatele secretarei; a doua oară, lipită adolescentin-ştrengăreşte, asemeni unui afiş cu Jimi Hendrix, pe partea laterală a unui dulap metalic, plin cu dosare, pahare şi ceşcuţe de cafea; a treia oară, intim-drăgăstos, poza este fixată într-o ramă aurie micuţă, aşezată pe bi­roul secretarei adjuncte care tocmai îşi pileşte unghiile şi care trebuie să lase senzaţia că se uită din cînd în cînd la premier cu tandreţea cu care acasă îi scapă ochii pe poza de pe etajeră a iubitului, soţului sau copilului plecat în vacanţă. Sînt de vină cei din birou pentru zelul lor amintitor şi vestitor de cult? Sau de vină e premierul nostru pentru că, mai mult sau mai puţin discret, încurajează în oamenii care îl încon­joară pornirea lor de slugi? Desigur, portretul lui Năstase este mai prietenos decît cel al lui Ceauşescu. Dar dacă într-o bună zi, în alt ceas al Istoriei, îi vine şi lui ideea să coboare în stradă, să se caţăre pe umerii oamenilor sau să pavoazeze, chinezeşte, stadioanele?

 

 

Ce le reproşez celor care ajung să se îmbete cu pu­terea? Simplu spus: uită că sînt şi ei, ca noi toţi, nişte omuleţi.

În spatele coloanelor cu girofaruri, cu SPP-işti care "ocupă poziţiile" şi controlează preventiv locul, care croiesc drum şi care veghează şi supraveghează ― se află pînă la urmă un omuleţ. În spatele celor care se urcă la tribune, care vorbesc mulţimilor, care umplu ecranele televizoarelor ― se află pînă la urmă omuleţi. În spatele ridicării unor armate şi al declanşării unui război ― se află pînă la urmă un omuleţ.

Ce este neplăcut cu aceşti omuleţi care sar o vre­me din rînd şi încep să se considere şi să fie consi­deraţi "oameni mari" este că, foarte adesea, fac tare mult rău celorlalţi. Şi cu cît fac mai mult rău, cu atît sfîrşitul lor îi readuce în matca de omuleţi pe care crezuseră că au părăsit-o pentru totdeauna. Vorba lui Bulgakov: ce se întîmplă cu "un om mare" cînd dă un cancer peste el? Devine un "om mic", un omuleţ. Ce se întîmplă cu anchetatorul lui Noica (cel care îl bătea cu o cravaşă pe spate), zece ani după proces, cînd Noica îl întîlneşte pe stradă, află că a făcut o pareză, că trage un picior şi că e tutungiu? A devenit omuleţ. Ce se întîmplă cînd nemţii intră pe neaştep­tate în Rusia, cînd se îndreaptă glonţ spre Moscova şi cînd Stalin, timp de cîteva zile, stă încuiat în cabinet, pîndind fiecare pas de pe coridor şi crezînd că cei din anturajul său vin să-l aresteze şi să-l judece pen­tru felul în care a pregătit armata sovietică? Se întîm­plă că Stalin devine un omuleţ. Ce se întîmplă cu Miloşevici la Haga, în ciuda aerului arogant şi al re­plicilor vehemente pe care le dă tribunalului? Devine un omuleţ.

De ce pe mulţi dintre români i-a înduioşat moartea lui Ceauşescu? Pentru că din omul dat jos dintr-un TAB în curtea unei cazărmi, cu căciula care i se aşa-ză într-o rînă cînd dă să coboare pe uşa prea scundă, ieşise dintr-o dată la iveală omuleţul. Cel care le spu­nea românilor ce au voie să spună şi ce nu, ce trebu­ie să gîndească, ce trebuie să mănînce, cîţi copii tre­buie să aibă, ce filme pot să vadă şi ce cărţi să citească nu mai rămăsese acum ― fugărit, arestat, cu tabie­turile spulberate, primind mîncarea de la popotă, dor­mind într-un pat de metal aşternut cu o pătură aspră, lipsit de serviciile maseurului şi nemachiat ― decît un bătrînei răpănos, un omuleţ. Un omuleţ era şi Elena, cu mîinile prinse la spate cu o sîrmă găsită prin curtea cazărmii şi strigînd la soldatul care o lega, cu vocea ei dezagreabilă: "Mă, v-am fost ca o mamă!"

Omuleţi, omuleţi peste tot. Omuleţi care îşi închi­puie că sînt mai presus de legea omuleţilor şi că nu mai au de dat nimănui socoteală. Şi care cel mai ade­sea termină prin a da socoteală, însă, ca preţ al uitării condiţiei de omuleţ, de astă dată prin moarte violentă.

 

 

miercuri, 31 iulie

 

Cuvintele au cel mai mic efect tocmai acolo unde sînt cel mai bine spuse: în scris. Adevărul este că în scris nu se poate ţipa. Orice scriitor este condamnat la cor­donul de tăcere al propriilor sale cuvinte. Cele mai sublime, mai dramatice, mai cutremurătoare vorbe se împotmolesc din capul locului în tăcerea apriorică a paginii. În scris, pînă şi urletul rămîne confidenţial. El circulă între muţenia celui care l-a pus în pagină şi a celui care, de partea cealaltă, îl percepe în solitu­dinea lecturii. Pentru că se adresează de fiecare dată unui singur cititor, scrisul poate aspira cel mult la un scandal în intimitate. Oamenii se vor mobiliza oricînd în jurul unui cîntec, al unei lozinci, al unui discurs, dar niciodată al unei pagini scrise. Marii măr­turisitori sfîrşesc prin a fi îngropaţi de înseşi cuvin­tele care trebuiau să-i exprime. Poţi să scrii pagini care ar face pînă şi pietrele să plîngă; contemporanii tăi se vor uita la televizor.

 

 

miercuri, 7 august

 

Am sosit ieri, în vacanţă, la Paris şi stau, ca şi anul trecut în august, la Catherine şi Mihnea, plecaţi la Veneţia. De ani de zile am reuşit să fiu alături de Mo­nica şi Virgil de ziua lor: Virgil împlineşte anul acesta ― pe 15 sau pe 16 august, nu se ştie niciodată ― 82 de ani.

Am fost astă seară să-i văd şi, ca de obicei la so­sire, a avut loc ritualul schimbului de daruri. Cadoul meu e "retro", un frumos album în sepia cu Bucureştiul vechi şi CD-uri cu şlagăre româneşti interbe­lice. Virgil vrea să asculte de îndată cîteva şi în scurtă vreme, în livingul din Francois Pinton tapisat cu cî­teva mii de piese de muzică clasică, răsună Mînă bir­jar, Iubesc femeia, Adio, doamnă... Monica şi Virgil încep să schimbe priviri complice, nevenindu-le să creadă că anii adolescenţei lor bucureştene pot să năvăleas­că atît de convingător peste ei. Sîntem toţi trei pe muchia dintre lacrima nostalgică şi rîs, pentru că mu­zica e insinuantă, iar versurile sînt, pe alocuri, ului­toare. (Reţin, la un moment dat, portretul femeii care zdrobeşte inimile tuturor bărbaţilor: "şarpe cu trup de felină".) Şi totuşi, nicăieri, nici cea mai mică urmă de vulgaritate.

"Gabriel, îmi spune Virgil după ce terminăm au­diţia, cum mai pot eu, după un cadou atît de mag­nific, să îţi dăruiesc ce îţi pregătisem? Am descope­rit în ultima vreme un mare compozitor şi voiam să ţi-l semnalez şi dumitale: ai aici simfoniile lui Beethoven cu Cleveland Orchestra dirijată de Geor­ge Szell, cea mai bună interpretare după cea a lui Furtwăngler." ― "Gabriel, intervine Monica, chestia asta cu Beethoven e bancul lui din ultima vreme. De două săptămîni ascultă numai Beethoven şi zice că îl des­coperă." ― "Ce doreşti, doamnă, nu-mi dai voie să-l descopăr pe Beethoven la 82 de ani?"

Sosirea mea la Paris se face întotdeauna prin ei. Seara a început. Pălăvrăgim, rîdem, ne evaluăm im­pasurile şi, ca de fiecare dată cînd îi revăd, mă cotropeşte senzaţia de bunăstare interioară totală pe care mi-o dă cea mai proaspătă, mai egală, mai neo­bosită iubire a mea.

 

 

vineri, 9 august

 

Astăzi, trecînd pe Boulevard Hausmann, în faţa magazinului Lafayette văd cinci-şase inşi îmbrăcaţi în frac, toţi blonzi, cîntînd marşul din Aida, cu parti­turile puse pe trepiedele aliniate la marginea trotua­rului. E miezul zilei şi sînt 30 de grade. Spectacolul unor oameni îmbrăcaţi în negru în plin soare, su­flînd de zor în alămurile strălucitoare, cu sudoarea curgîndu-le de pe faţă pe gulerul tare al cămăşii şi apoi pe papion are în el ceva deopotrivă ridicol şi impunător. Cine sînt cei care vînd muzică pe un tro­tuar parizian îmbrăcaţi ca în sala de concert? Mă apropii să-i văd mai bine. Pe o plăcuţă fixată de bara orizontală a grilajului care desparte trotuarul de fluxul necontenit al maşinilor stă scris: Filarmonica din Novosibirsk. Siberia. Plec visător. Ruşii îşi cîştigă viaţa la Paris îmbrăcaţi în frac şi cîntînd la trompetă Aida. Cîteva sute de metri mai departe, postate în faţa unui Monoprix, două maramureşence cu priviri umile te scutesc să împingi singur uşa magazinului. Pînă şi în cerşetorie vindem cel mai necalificat pro­dus: un simplu gest, simpla disponibilitate de servi­tor. Dar ce are a face? Important este că pînă la urmă cu toţii "ne integrăm în Europa".

 

 

luni, 12 august

 

Marea Galerie de la Luvru revizitată după 20 de ani. Mă prinde ora închiderii şi, în timp ce trec încă o dată în revistă în sens invers secolele şi prin faţă îmi defilează prinţi de Rimini, tinere prinţese, ca­valeri de Malta, condotieri, viceregine ale Neapolelui, Ioan Botezătorul, scene de luptă cu cavaleri în zale, îngeri în adoraţie, supliciaţi, ghicitoare, tineri gentilomi, am această revelaţie: coşmarul suprem ar fi să traversez, pustii, sălile acestea.

Copil fiind, după prima vizită la Muzeul Antipa, mi-am imaginat înainte de a adormi că m-aş afla în clipa aceea, singur, în sălile cu scheletele de mamuţi, cu cimpanzei, cu anaconde, cu hiene, cu toate oră­tăniile lumii puse în formol, împăiate în vitrine sau înălţate pe socluri. Nu ştiam atunci că spaima care m-a cuprins era prima spaimă metafizică a vieţii me­le: pentru că în nici o situaţie reală un om nu se poate afla singur faţă în faţă cu toate fiarele lumii. Muzeul realiza prin sinteză o imagine ― "lumea naturală" ― care nu-şi avea corespondentul real nicăieri. Ceea ce se obţinea era remarcabil şi terifiant: singurătatea mea de om proiectată pe fundalul lumii animale.

Dar traversarea unei galerii de tablouri şi statui? Mi-am imaginat paznicii scoţîndu-i afară pe ultimii întîrziaţi şi Închizînd muzeul. Ce aş fi simţit rămî­nînd acolo? Tablourile atîrnate pe pereţi ar fi eva­dat din convenţia estetică prin care se ofereau pînă atunci privirii şi ar fi devenit ceea ce ele erau de fapt: uşi întredeschise către alte lumi. Fra Angelico, Antonello da Messina, Ghirlandaio, Pisanello, Piero de la Francesca erau numele canalelor prin care istoria se revărsa peste noi. Aş fi rămas singur faţă în faţă cu epocile lumii. Din tablourile atîrnate pe pereţi s-ar fi desprins, venind către mine, grimasele infinite ale strămoşilor mei, metamorfozele speciei mele şi ale propriului meu chip: supliciat, contorsionat, trufaş şi crud, ucigînd şi implorînd, în adoraţie sau supu­nere. Am ieşit auzind în urma mea gratiile care se închideau şi mi-am imaginat cum sălile îşi dădeau jos masca frumuseţii de peste zi şi se pregăteau să se deschidă în înfricoşătorul lor.

 

 

marţi, 13 august

 

Cu Monica la Salpetriere. A fost programată as­tăzi pentru un scaner cerebral, în speranţa că va fi depistată cauza ameţelilor repetate din ultimele luni. Analiza nu se face decît în prima parte a dimineţii, ceea ce pentru Monica, mergătoare în pat la 3-4 di­mineaţa, este echivalent cu o dramă. O rugasem să mă lase s-o însoţesc cu maşina la spital. A acceptat în cele din urmă, după ce, în repetate rînduri, îmi expli­case că n-am să mă pot trezi cu noaptea în cap şi că, ea una, nu va dormi oricum deloc. "Cînd v-au pro­gramat, Monica, pentru analiză?" ― "La 8 şi un sfert." Asta era duminică seara. A doua zi la prînz progra­marea se mutase, în relatarea Monicăi, la 8 fără un sfert, cu specificaţia, pe care a făcut-o în trei rînduri, că "trebuie ajuns la spital cu un sfert de oră înainte, pentru pregătire". Ieri seară, în sfîrşit, Monica se de­cide asupra orei la care ar urma să mă prezint cu maşina în rue Francois Pinton: 7 fără un sfert. "Dar Monica, încerc să protestez, Salpetriere e la doi paşi de Mihnea, iar de la dumneavoastră pînă la spital nu facem mai mult de 20 de minute." ― "Gabriel, nu ştii nimic! Mîine, jumătate din Paris soseşte din va­canţă, iar cealaltă jumătate pleacă. Noi stăm lîngă periferic. O să fie o aglomeraţie nebună. Şi pe urmă spitalul însuşi e un mic oraş. Pînă găsim clădirea cu radiologia..."

Mă hotărăsc să îi respect angoasele, aşa încît nu mai comentez. Astăzi de dimineaţă la 6 şi 35 de mi­nute eram sub geamul Ieruncilor, după ce traver­sasem un Paris în care, în afara gunoierilor şi a unei maşini de pompieri, fusesem singurul automobilist.

La 7 şi zece minute coborîm în faţa clinicii de neu­rologie şi radiologie de la Pitie Salpetriere, după ce străbătuserăm curţile şi aleile pustii ale spitalului. Intrăm în clinică ― nimeni. Dinspre cafe-ul de la par­ter se îndreaptă înspre noi un tînăr cu braţele pline de cutii de carton: bufetul se pregătea să deschidă la ora 9 şi "primea marfă". ― "Pardon, monsieur, în­cepe Monica. Am fost programată pentru o analiză şi mi s-a spus să vin cu un sfert de oră mai înainte. Ştiţi cumva unde se fac analize?" Tînărul ascultă po­liticos, scoţînd capul cînd pe o parte, cînd pe alta a stivei de cartoane pe care o ţine în braţe. Îi răspunde Monicăi că el a livrat portocale şi că, din păcate, nu o poate ajuta. "Monica, zic, cuprins brusc de o bă­nuială, aveţi la dumneavoastră o convocare cu ora programării?" Monica începe să caute în poşetă şi dă la iveală o frumoasă foaie scrisă la computer pe care e marcată, cu litere în bold, ora programării: 9 fix. Mă uit la ceas. Între timp se făcuse 7 şi 25 de minute. Monica îmi vede expresia uimită, presimte comentariul care urmează şi, legănîndu-se de pe un picior pe altul, mi-o ia înainte: "Gabriel, fii gentil! Ţi-am explicat doar: pregătirea pentru analiză, va­canţele în toi, spitalul cît un oraş..." Între timp des­copăr că secţia de radiologie e la subsol. Acolo, per­sonalul e pe poziţie. La "Primiri", o tînără stă în spatele unui computer. "Pardon, madame, reîncepe Monica. Am fost programată pentru o tomografie şi mi s-a spus să vin cu un sfert de oră mai devreme..." ― "Luaţi loc, veţi fi chemată", răspunde sec fata. Într-adevăr, peste o oră şi un sfert, urmînd întocmai programa­rea, un asistent vine şi o preia pe Monica.

Iese după o bucată de vreme din sala de analiză, bombănind fioros: "Nu mai pun piciorul aici în ve-cii-vecilor! Să mă roage şi nu mai vin! ― Ce s-a în­tîmplat, Monica? ― M-au chinuit, Gabriel, m-au chi­nuit, ca în Colonia penitenciară a lui Kafka! ― Cum să vă chinuie, Monica? Un scaner e un scaner, nu vă atinge, nu vă face nimic, nu simţiţi nimic, nu vă doare nimic. ― Gabriel, ai auzit de Colonia penitenciară? M-au torturat! M-au pus în faţa unui aparat cu un aer inocent, care pe urmă îmi venea deasupra capului şi făcea «hîîr! hîîr! hîîr!» ― Ei şi? Ce dacă făcea «hîîr»? ― Mă stresa, Gabriel! Mă stresa! ― Monica, îmi pare rău că trebuie să vă spun, dar suferinţele dumnea­voastră kafkiene nu mă impresionează deloc. De­loc! Poate pe Virgil să reuşiţi să-l impresionaţi, acasă. Important e rezultatul. ― Je m'enfiche de rezultat! Am fost torturată! Şi nimeni nu-mi plînge de milă. ― Nu vă plîng, Monica, nu vă plîng. Nu sînteţi con­vingătoare. Chestia cu Kafka nu mă convinge. ― Gabriel, eşti un monstru insensibil."

În aşteptarea prelucrării rezultatelor analizei, mer­gem spre café-ul unde cu trei ore în urmă Monica cerea relaţii despre analiza scaner "livrezorului" de portocale. Mă ţine de braţ, nespus de mică şi neaju­torată, dar bombănind întruna şi, de-acum, cu gîndul să-l sune pe Virgil să-i spună că totul e în regulă, dar şi să se poată plînge cuiva în mod eficient. Îi simt braţul subţire agăţat de braţul meu, îi simt mersul nesigur, care mă face să-mi potrivesc paşii după paşii ei, şi îmi e bine că sînt acolo, că m-am sculat cu noaptea în cap şi că pot ocroti, fie şi pentru o clipă, o aseme­nea minune de om.

 

 

joi, 22 august

 

Cu cît ura care se strînge în jurul tău e mai mare, cu atît sensul vieţii tale este mai bine conturat. Exi­laţii, cei care îşi părăsesc lumea lor, sînt nefericiţi, se usucă şi mor sufleteşte pentru că nu mai e nimeni care, urîndu-i, să le poată da măsura împlinirilor lor. Ei pătrund în infernul indiferenţei pure. Adevărul este că bine, plin şi variat nu se trăieşte decît în socie­tăţile în care se urăşte mult. Fericirea este indiso-ciabilă de ura pe care o stîrneşti şi de gîndul liniştitor că, prin ceea ce ai făcut, ai lovit just. Din acest punct de vedere în România se trăieşte bine. Dacă e adevă­rat că orice "ură de moarte" întîlneşte la capătul ei triumful cuiva, atunci la noi poţi să obţii lesne apo­teoza: în fiecare zi se va găsi cineva care să te urască de moarte pentru ceea ce faci şi fiecare zi devine ast­fel un triumf la îndemînă.

 

 

luni, 2 septembrie

 

Îmi cade de-abia acum în mînă interviul din Ro­mânia literară (12 dec. 2001) cu Friedgard Thoma. "A existat un contrast puternic între faţa umană şi cea «auctorială» a lui Emil Cioran?" este întrebată eroina noastră. Răspunsul este stupefiant: "Da, şi încerc chiar la începutul cărţii mele să descriu acest contrast. Cioran evolua mult prea vădit în registrul anecdo­tic al conversaţiei noastre [...] şi nu părea prea inte­resat să mi se adreseze în termenii în care eu îl cu­noşteam din lectura aforismelor şi în care doream să-l aud! Trebuia mereu să-l readuc la acel nivel..."

Bietul Cioran! Ce neşansă pe el să încapă pe mîna unei asemenea capre metafizice! Friedgard vine la întîlnirea cu Cioran programată să cunoască nu un om, ci un fabricant de aforisme, în vreme ce Cioran vede în ea ceea ce Friedgard şi era înainte de a se fi automutilat cultural: o tînără femeie frumoasă. Fiecare cunoaşte propria lui dezamăgire: Friedgard descoperă un personaj şarmant care îi vorbeşte de­spre chiriile din Paris, iar Cioran va descoperi în pat capra metafizică.

În altă parte, dna Thoma spune că "în relaţia pe care a avut-o cu mine", Cioran a vrut "să fie lipsit de pretenţii". (Se înţelege că faţă de el însuşi. Nor­mal! Splendoarea lui Cioran venea tocmai din fires­cul cu care se purta. Nu poza niciodată.) "Eu însă nu am putut să suport aşa ceva, nu eram obişnuită cu astfel de situaţii [ce fel de situaţii?] şi doream ca el să fie foarte exigent, a trebuit chiar să-l constrîng..."

Ciudat cum prostia asta gomoasă nu transpare din cartea de la Weidle Verlag cu atîta claritate. Sen­zaţia pe care ţi-o lasă interviul este că Friedgard îi fixase lui Cioran "cotă de aforisme" şi că, dincolo de ipostaza culturală (autorul sapienţial), a fost inca­pabilă să vadă în Cioran bietul om din carne şi sînge electrocutat de dorinţă. L-a torturat prosteşte în nu­mele "exigenţei".

Această viziune simplificatoare, potrivit căreia omul dispare în spatele funcţiei creatoare, mai ales cînd e vorba de "filozofi", cunoaşte o largă răspîn­dire. În imaginarul popular, filozoful trebuie să fie un personaj nebulos, distrat şi sfrijit, eliberat de ve­rigile care îndeobşte îi ţin pe oameni legaţi de lumea aceasta. El este dincolo de foame, de sete, de eros şi, în genere, de orice latură pragmatică a vieţii. Doam­ne fereşte să ai, ca filozof, statura unui profesor de sport (de vreme ce Kant avea 1,50 m şi semăna cu o maimuţică), să-ţi placă mîncarea bună (şi totuşi lui Toma d'Aquino i se tăiase un semicerc în tăblia mesei ca să-i poată încăpea burta în timp ce mînca, Jean-Francois Revel dedică mesei de prînz două ore în fiecare zi, după care, răpus, îşi face siesta o oră, ca să nu mai vorbesc de angelologul nostru contem­poran cu care am trăit, nu de puţine ori, sinucigaşe experienţe culinare), să ai ieşiri macho (puţini ştiu, despre Casanova, în ordinea unei demonstraţii in­verse, că avea o formidabilă cultură umanistă, că era în corespondenţă cu minţile luminate ale Europei, fiind consultat în cele mai subtile probleme) sau să intri în lumea afacerilor (Thales, de care concetăţenii şi-au bătut joc că, uitîndu-se la cer în timp ce mergea, a căzut într-o groapă, a făcut demonstrativ avere în scurt timp, speculînd recolta de ulei de măsline şi de vin din anul acela).

După apariţia Declaraţiei de iubire, oameni inte­ligenţi, precum conu' Alecu Paleologu, s-au mirat că am scris un eseu despre sărut. "Ia uite! Ce are Gabi cu sărutul!" a exclamat perplex. (Chiar aşa! Ce am?) Mi-aduc aminte cum pe vremuri, la restau­rantul Uniunii Scriitorilor, aflîndu-mă cu Pleşu la o masă, a venit la noi, beat-cui, Ion Băieşu şi ne-a întrebat împleticit dacă tipi d-ăştia ca noi "care am auzit că aţi citit o bibliotecă" au practicat cunnilinctus şi au cunoscut deliciile unei felaţii pe cinste. În timp ce Pleşu se pregătea voios să-i dea detalii me­nite să-l liniştească în privinţa fanteziei erotice a celor care citesc mult, eu îi trăgeam lui Pleşu şuturi pe sub masă şi, uitîndu-mă la unghiile murdare ale lui Băieşu, făceam eforturi disperate să apăr secre­tele filozofilor de tagma limbută şi neruşinată a li­teraţilor.

Tot cu Andrei, prin anii '90, am trăit la conacul lui Enescu de la Tescani (de fapt al Marucăi Canta-cuzino) o experienţă unică. Eram în acel moment vreo 15 pensionari ai "casei de creaţie" (în majoritate pic­tori) şi, după cină, muzicologul Firca ne invită în sa­lon să ne cînte la pian. Ne-am aşezat cu toţii pe cana­pelele şi fotoliile originale risipite în jurul salonului; un enorm covor oriental se întindea între noi şi pian. Firca trecea de la o piesă la alta, improvizînd la ne­sfîrşit (trecuse de miezul nopţii) şi la un moment dat "atacă" Lacul lebedelor. Am simţit atunci o irepresi-bilă nevoie de "a face balet" şi, în ciuda faptului că nu-i cunoşteam din cei de faţă decît pe Andrei şi pe Horia Bernea, în clipa următoare m-am pomenit în mijlocul salonului, pe covorul cu nuanţe sîngerii, re-făcînd, patetic şi "expresiv", toate locurile comune ale coregrafiei clasice. O clipă mai tîrziu, Andrei ţîş­nea lîngă mine: "răpiţi" de furorul propriului nos­tru joc, am dansat asemeni unui cuplu îndelung ver­sat, trecîndu-ne unul altuia cînd partitura Prinţului, cînd pe cea a Lebedei Albe. Cum arătam oare, amîn­doi îndesaţi şi negricioşi, încercînd să despicăm ae­rul cu graţie sporită şi avansînd unul către altul pe vîrfuri? După "spectacol", unul dintre pictorii bă­căuani, aflat în salon, a venit la mine cu ochii înlăcrămaţi de emoţia celor văzute şi mi-a spus: "Pînă acum vă respectam. De-acum vă şi iubesc."

Asta e tot. Lumea nu-şi imaginează că "filozofii" sînt oameni ca oricare alţii şi că filozofia, vorba lui Hegel, este gîndirea concretului prin excelenţă. De aceea, n-am să uit niciodată că prietenia mea cu diri­jorul Ion Marin (acum, cînd dirijează toate orches­trele mari ale lumii, are 42 de ani), începută în urmă cu 20 de ani, a debutat sub semnul acestui etern malentendu care însoţeşte "meseria" noastră şi pentru care Cioran plătise cu "sînge şi lacrimi". Eram la o petrecere, tocmai mă pregăteam, într-un colţ al salo­nului, să muşc dintr-o chiftea arămie, cînd apare lîngă mine, brunet, fremătător şi intimidat, tînărul Ion Marin care mă întreabă: "Profit că vă întîlnesc, aţi putea să-mi spuneţi ce este fenomenologia?" Mi-a venit să-i răspund: "Reflecţia asupra situaţiei în care tocmai mă pregăteam să muşc dintr-o chifteluţă în clipa în care a apărut un emmerdeur ca tine şi m-a întrebat ce este fenomenologia." De atunci, de cîte ori ne vedem la Bucureşti sau la Lugano, rememorăm scena chifteluţei fenomenologice ca pe un gest fon­dator din care s-a născut "îndrăgostirea" noastră.

 

 

sîmbătă, 7 septembrie

 

"Uşa interzisă" păstrează în ea întreaga ambigu­itate pe care o provoacă tensiunea dintre ceea ce este "închis" (şi trebuie să rămînă aşa) şi ceea ce, în ciuda interdicţiei, se întredeschide, descoperind ― cu con­secinţe nebănuite ― un spaţiu care se structurase în chiar misterul splendorii sau promiscuităţii sale. Nu am, totuşi, pretenţia că în aceste pagini îmi pro­pun să scald în lumină ungherele ultime ale odăii care este viaţa mea. Sînt convins că fiecare om tre­buie să plece de aici ducînd cu el o taină, fie că aceas­ta ţine de înălţarea sau de căderea lui. De aceea, cînd e vorba de "cădere", nu cred în jocul de societate pe care Dostoievski îl propune în Idiotul: fiecare dintre cei de faţă le povesteşte celorlalţi lucrul pe care îl consideră cel mai mîrşav din viaţa lui. Cred, dim­potrivă, că fiecare trebuie să-şi poarte pînă la capăt în tăcere povara dup licitaţilor sale. Înclinaţia esenţială a omului, în măsura în care el poartă şi răul în sine, este de a se ascunde pînă la capăt şi de a muri asfixiat în propriul lui păcat. Ceea ce înseamnă deo­potrivă: în propria lui remuşcare.

 

 

De ce oare sîntem în aşa fel alcătuiţi încît murim de ruşine nu cînd facem un lucru reprobabil, ci cînd îl retrăim în memorie sau cînd ajungem să-l mărtu­risim? Răspuns: pentru că fiinţa noastră morală e întemeiată nu pe virtute, ci pe remuşcare.

Aşa cum orice trup aşezat în lumină îşi proiec­tează umbra pe pămînt, la fel păcatul pus în lumi­na conştiinţei face să se desprindă din el umbra remuşcării. Orice viaţă morală este aşezată pe secvenţa "păcat-remuşcare" şi miracolul alcătuirii acestei vieţi este că nimeni, în afara subiectului moral, nu trebuie să intervină pentru ca ea să existe: autorul păcatu­lui este de fiecare dată propriul său pedepsitor. Cain este blestemat şi izgonit de Dumnezeu nu pentru că a ucis, ci pentru că fapta lui nu e însoţită de umbra morală a căinţei. Orice individ moral îşi adminis­trează singur pedeapsa, iar remuşcarea este una atît de cumplită încît, în faţa lui Dumnezeu, ea face su­perfluă orice altă pedeapsă.

 

 

miercuri, 10 septembrie

 

Astăzi, la editură, am avut o "reuniune de lucru" (cinci-şase persoane) în biroul meu. Am făcut gre­şeala să-l invit şi pe "Vladzo" ― aşa îl strigă colegii pe Zografi pe coridorul kilometric de la "Casa Scînteii", ca să îl deosebească de "celălalt Vlad", Vlad Russo.

Vlad Zo este copilul răsfăţat al Editurii. Citeşte enorm în toate direcţiile (literatură, ştiinţe, filozofie) şi cînd face fişa de prezentare a unei cărţi simţi subit nevoia să citeşti cartea. Mi-aduc aminte cum înce­pea prezentarea volumului unui faimos neurolog american: "V-aţi gîndit vreodată cum arată să nu te poţi orienta pe lume decît spre dreapta, stînga fiindu-ţi pur şi simplu necunoscută? Cum ar fi să-ţi con­funzi soţia cu o pălărie şi să încerci să ţi-o pui pe cap? Să stai de vorbă cu medicul şi să nu percepi, privindu-l, decît o barbă, un halat alb şi un stetoscop? V-aţi gîndit cît de subţire este peretele care desparte normalitatea de nebunie? Ei bine, citind cartea doc­torului Sacks..."

În schimb, Vlad Zo, spuneam, e un pericol în re­uniuni de lucru şi nu are sens să-l chemi decît dacă vrei, aşa cum s-a întîmplat astăzi, să arunci adunarea în aer. Nimic din fiinţa lui nu se potriveşte cu un "cadru organizat". Pînă şi ocuparea locului care îi revine la masa de discuţii se face prin detururi preala­bile, prin pipăirea somnambulică a cărţilor şi a revis­telor aflate pe masă, însoţită de comentarii absconse făcute sub forma unor mormăituri ininteligibile pen­tru ceilalţi, din mijlocul cărora ţîşneşte din cînd în cînd frîntură unei sintagme: "Lesbiene... Ia uitea! Lesbiene prin contract. Auzi, prin contract!" După care vorbele se pierd din nou în indeterminatul bombănelii şi al unui mîrîit prelung.

Freamătul pe care fiinţa lui îl emite continuu îi cuprinde pînă la urmă pe toţi cei de faţă şi, în curînd, toată lumea începe să se certe cu toată lumea. Sim­ţindu-şi forţa de disoluţie, redublează, devine ludic şi instigator. Are în ochi, peste masă, o colegă căreia îi face din cînd în cînd "pst! pst!" şi căreia la un moment dat îi strecoară: "Ce vrei, domle? Ce vrei? Poate că sînt mort! Poate sînt ca în Madagascar!" Manevra îi reuşeşte. În clipa aia toată lumea se opreşte, cu mine în frunte (simt că pierd firul), şi într-un glas întrebăm: "Dar cum e în Madagascar?" Vlad Zo clipeşte fericit că a reuşit să ne deturneze de la tîm-peniile pe care le discutam, spune "În Madagas­car?", face o pauză lungă, ne zîmbeşte hîtru şi îşi degustă poanta bîţîind din cap: "În Madagascar? Păi uite cum e în Madagascar..." Simţim că ne sufocăm de curiozitate. "În Madagascar, la trei ani o dată, toată lumea dezgroapă cîte un schelet, dansează cu el o zi şi pe urmă îl îngroapă la loc. Poate că eu am murit şi că dansaţi cu mine!"

Toţi cei de faţă încep să ţipe şi să vorbească în ace­laşi timp, eu strig "linişte!", după care şedinţa se duce naibii, pe scena în care Vlad Zo s-a ridicat de la masă şi îi arată fetei de vizavi care ar fi tehnica exactă a dansului cu scheletul.

 

 

duminică, 22 septembrie

 

Astăzi la prînz, orgie culinară la hacienda docto­rului Irinel Popescu. Am fost cu profesorul Setlacec, cu Catrinel şi cu Andrei Pleşu. Doamna doctor ne-a propus următoarea suită: o "intrare" cu icre negre şi somon, apoi mici de la "Cocoşatu" făcuţi pe gră­tarul din curte. (Andrei mănîncă vreo zece, eu vreo şase-şapte.) Ne mutăm apoi în living, unde se în­cepe cu sărmăluţe în foi de viţă, sărmăluţe în foi de varză şi mămăliguţă. Urmează limbă cu sos de măs­line. Apoi costiţe de porc cu "cinci miresme" şi orez cantonez. Vinurile inaugurale sînt din 1950 (!), apoi ne repliem pe Vinul Cavalerului. Desertul e în două trepte: găluşti (nespus de pufoase) cu prune şi apoi îngheţată. Pe parcurs, Catrinel, Andrei şi cu mine gemem şi ne îndopăm cu Triferment şi Colebil, în timp ce profesorul Setlacec îşi bate joc de noi spu­nînd că luăm Placebo şi, la cei 81 de ani ai săi, tra­versează toate etapele fără să clipească, bazîndu-se şi pe rezultatele perfecte ale unor analize făcute săp­tămînă trecută. Plecăm după patru ore, cu certitu­dinea că sîntem o bandă de mîhcăi iresponsabili.

 

 

23 septembrie

 

"El a priceput că cea mai înaltă funcţie omenească ― cea de a intra în comuniune cu Dumnezeu... ― trebuie să fie deţinută nu de către un «inocent», ci de cineva care avusese parte de «experienţă»." Hein­rich Zimmer scrie aceste rînduri despre Ioan Hrisostomul.

Citindu-le, mi-am dat deodată seama că am tăcut bine atîţia ani de zile. Neputinţa de a mă exprima m-a făcut, desigur, nefericit, dar ceea ce pînă acum m-a împiedicat să vorbesc liber a fost tocmai "sentimen­tul conştient al insuficienţei personale". Veninul strîns în mine nu atinsese concentraţia necesară pen­tru a deveni leac. Eram pur şi simplu necopt. Nu trăisem de-ajuns ca să intru în comuniune cu mine, cu alţii şi, cu atît mai puţin, cu Dumnezeu. A tre­buit să cunosc spaima cărnii şi lehamitea ultimă a sufletului, să mă desprind de oameni care plecînd au luat părţi din mine, să-mi îngrop prieteni, să tră­iesc o revoluţie şi să am şocul întîlnirii cu poporul meu, să mă destram, să mă detest, să mă înec în re­grete şi remuşcări şi să mai vreau, totuşi, să mă adun din nou. Fără toate astea, orice pagină scrisă în nume propriu nu este decît o enormă pălăvrăgeală.

 

 

joi, 26 septembrie

 

Dincolo de "uşa interzisă" clocoteşte viaţa mora­lă a fiecăruia dintre noi. În odaia aceasta, în care ni­meni nu poate pătrunde fără voia noastră şi a cărei uşă rămîne pentru ceilalţi cel mai adesea închisă, se desfăşoară drama fiecărei vieţi. Acolo au loc com­plezenţele noastre cu noi, acolo îşi au sălaşul duplicităţile noastre, de acolo ne procurăm scuzele pentru tot ceea ce facem. Însă tot acolo apare şi creşte dez­gustul de noi, acolo cad măştile pe care îndeobşte le purtăm, acolo are loc suplicierea noastră, judeca­ta noastră şi, în sfîrşit, tot de acolo obţinem un nou termen de graţie pentru a putea parcurge o altă bucată din drumul pe care-l mai avem în faţă.

 

 

luni, 2 octombrie