Gabriel Liiceanu

Uşa interzisă

 

 

Ce mai e şi cartea asta?

Jurnal, de fapt, nu e,

eseu nu e, tratat nu e, roman nu e.

Cel mai corect ar fi să spun

că este explozia (neīncadrabilă)

a fiinţei mele pe parcursul unui an.

Dar ce lucru formidabil:

această explozie

mă redă mie īnsumi īntreg.

 

 

2001

 

 

3 mai

 

Prima īnsemnare cu miză "terapeutică", una care dovedeşte că durerea īncepuse, că boala de suflet urca īn mine şi că īncercam o ieşire timidă şi dispera­tă tocmai īn direcţia scrisului ― leac pe care īl admi­nistram prosteşte, pentru că el nu are efect īn faza acută, ci doar īn remisie şi īn convalescenţă ―, am fă­cut-o duminică, 7 ianuarie, către ora 4 după-amiază. Am mai avut puterea s-o strecor, intuindu-i valoarea de document inaugural a ceea ce stătea să vină, īntre coperţile bej ale unui dosar recuperat, pe care scria, nu ştiu de ce, "Roumanie".

Acum cīnd recitesc această īnsemnare, īmi dau seama cīt de nepregătite sīnt cuvintele pentru a ex­prima destrămarea. Cineva ― şi eu īnsumi ar tre­bui să-i dau dreptate ―, recitind astăzi ce am scris atunci, m-ar putea socoti patetic şi poseur sau, şi mai rău, ar putea spune că fac literatură de proastă cali­tate. Tocmai asta e neplăcut: cuvintele nu sīnt apte, īn asemenea momente, să transmită o stare de alar­mă care e total incompatibilă cu literatura. Īmi amin­tesc perfect ce simţeam atunci şi am să-mi amintesc mereu dintr-un motiv foarte simplu: īmi era, sufle­teşte, nespus de rău. Am īnceput să scriu aşa cum īn căderea pe o pantă abruptă te agăţi de tot ce īţi iese īn cale: cădeam trăgīnd după mine propriile mele cuvinte. Iar cuvintele erau ultima barieră pe care o mai puteam pune īn faţa răului, singurul "lucru" peste care am dat pipăind īn jurul meu, arma pe care am ridicat-o pentru a īncerca o ultimă rezistenţă īnain­tea cedării finale. Voiam, dublīnd răul acesta prin cuvinte, să-l alung, sau măcar să-l ţin la distanţă, nu­mindu-l. Niciodată, scriind, nu am fost mai departe de literatură. Eram pacient, īncercam să-mi fiu me­dic şi foloseam cuvintele aşa cum foloseşte un cre­dincios mīnerul spadei, ca pe o cruce improvizată ridicată īn faţa unui spectru. Mi-am propus atunci să consemnez, pur şi simplu, tot ceea ce simţeam. Eram asemeni unui căpitan de vas care relatează īn jurnalul de bord ce se īntīmplă īnainte de scufun­darea navei. Eram asemeni unui poliţist care īntoc­meşte procesul verbal al unui accident. Eram asemeni unui entomolog care descrie, descompunīndu-le, mişcările unei coleoptere.

Numai că vasul care se scufunda, omul lovit īn plină stradă, obiectul descrierii mele ― acestea toate erau propriul meu suflet. Iar sufletul meu, īn clipa aceea, era nespus de bolnav.

Pentru că sufletul nostru este imaterial, oameni­lor, celor mai mulţi, care nu ştiu cīt de greu poate el să atīrne uneori, nu le vine să creadă că sufletul doare aşa cum dor un picior, burta sau capul; că poţi face o "gripă psihică" sau "piatră la suflet", că te poţi po­meni de pe o zi pe alta cu o ciroză sufletească. Cum se poate aşa ceva? Nu era firesc ca, odată ieşit la su­prafaţă (fie doar şi pentru cīteva zile) să īncerc să aflu care e mecanismul care ne ţine deasupra şi ce anume se īntīmplă atunci cīnd ne scufundăm? Dar iată mai īntīi, transcrisă īntocmai, īnsemnarea aceea făcută īn după-amiaza unei duminici din luna ia­nuarie:

"Cum se poate schimba «culoarea» unei zile? Te poţi vindeca scriind īn chiar clipa īn care īţi este cel mai greu? Pot eu schimba tonul acestei zile scriind ce scriu acum, pur şi simplu scriind? Să mai rămīn agăţat de cuvinte ― īncă o propoziţie, şi apoi īncă una ― cu speranţa că ele mă vor scoate la mal din acest īnec īn dezgustul de mine? Dacă īmi spun asta, dacă īmi scriu, mă ajut oare? Şi apoi cum poţi scrie īn timp ce īţi vine să te ascunzi şi să dispari? Cīt timp se poate prelungi acest exerciţiu pe fond de leha­mite continuă, cu un nod īn gīt, cu respiraţia nedusă pīnă la capăt, cu gustul ăsta mizerabil de iască şi le­şie? Duminicile după-amiaza... Toate zilele īn in­suportabilul după-amiezei lor... Panica urītului care mă cuprinde la căderea zilei... Nimic din ce ai putea face să nu te atragă: nici să te ridici din fotoliu, nici să rămīi, nici să citeşti, nici să dormi, nici să mănīnci, nici să vorbeşti, nici să mergi. Cam la atīt se reduc posibilităţile noastre. Rămīne, doar, tentaţia vagă de a te aşeza īn pat, cu genunchii la gură, pliat īn tine ca īnainte de a fi fost expulzat īn existenţă, foetus recucerit, renăscut din valul de greaţă care te īm­pinge īncet către ţărmul pre-īnceputului tău. Nu este acesta modul cel mai simplu de a dispărea, prin re­tro-gradare, prin gīndul că ai putea să ieşi din came­ra vieţii prin chiar uşa pe care ai intrat īn ea?

Dar nici măcar să mă ridic nu pot. Nu pot să ajung pīnă la pat pentru a mima starea īn care aş vrea să fiu. Ce īmi rămīne, atunci, să fac? Mai ales să nu as­cult muzică, să nu-mi administrez, prin insidia sune­tului,, o supradoză de otravă. (De ce muzica mă īnfundă mai tare?) Să scriu, să scriu... Dar ce să scriu mai departe? Cuvintele mi s-au terminat şi, odată con­semnată această grimasă a durerii, nu mai urmează decīt căderea īn propriul meu gol."

Medicii numesc această stare depresie. Eu o īnţe­leg mai bine ca dezagregare a sistemului de iluzii īn virtutea căruia īnaintăm, făptuim, ne agităm, dăm contur clipei următoare şi zilei de mīine. "Sistemul de iluzii" ― acesta este pintenul īntregii noastre vieţi, "morcovul existenţial" pe care viaţa ni-l aşază şi ni-l flutură sub nas, planurile pe care le alcătuim din propria noastră substanţă vitală şi pe care le ridicăm, ca pe un prunc nou-născut, deasupra capului nos­tru, pentru a le aşeza apoi, de īndată ce le-am fă­cut, la o distanţă convenabilă de locul īn care ne aflăm, urmărindu-le neabătut prin ani, asemeni unui ani­mal care merge, halucinat, pe urma de miros a hra­nei sale. Aşa se naşte sensul vieţii noastre. Numai că hrana pe care o adulmecăm fără īncetare cu fie­care zi nou īncepută, noi sīntem cei care o secretăm şi tocmai fabricarea aceasta neīntreruptă a "sistemu­lui de iluzii" este garanţia sănătăţii noastre mentale.

Pentru că dacă nu ar fi aşa, ce ne-ar mai ţine īn viaţă pe noi toţi, fiinţe născute cu o condamnare la moarte īn buzunar? Dacă nu ar fi air bag-ul acesta montat discret īn viscerele noastre, balonul ăsta um­flat cu iluzii menit să ne apere de şocul ciocnirii cu singura perspectivă certă a vieţii noastre (care este sfīrşitul), nu ne-am trezi cu sufletul stīlcit īn fiecare dimineaţă? Dacă nu am fi prinşi īn plasa puzderiei de lucruri pe care ne propunem să le facem ― de la cele mai mărunte (chiar şi pentru a bea un pahar de apă e nevoie de un atom de voinţă şi de iluzie) şi pīnă la cele mai măreţe ― ce ne-ar ţine atīt de bine īnfipţi īn "această coajă de pămīnt"? Gīndul că am putea lăsa ceva īn urma noastră? Ceva care "ar străbate seco­lele"? Care secole? Cele care se vor pierde īn "praful şi pulberea" istoriei? Şi care istorie? Cea care poate să dispară de pe o zi pe alta prin considerabilul po­tenţial de autodistrugere al speciei umane? Sau cea care ― admiţīnd că īn specia aceasta ar exista re­surse ultime de redresare (ingineria genetică?) ― se va pierde oricum īn chip "natural", cu toate īnfăp­tuirile ei, īn incendiul final (e drept, de peste cinci miliarde de ani) al Pămīntului, urmat de definitiva răcire a Soarelui şi de "speranţa" apariţiei Vieţii (īn vederea altei distrugeri finale) īn alt punct, nebănuit, al Universului?

Aşa stīnd lucrurile, coexistenţa cu "vanitatea lu­mii" este posibilă īn virtutea "sistemului de iluzii": iluzia că trebuie să am un "urmaş", că trebuie să dau din coate pentru a ocupa un loc pe scena lumii, că trebuie să mă bat pentru o idee, că trebuie să am o funcţie şi putere şi bani, că trebuie să scriu, să pictez sau să compun, că trebuie să īnsemn "ceva" pentru semenii mei, că gesturile mele pot influenţa sau schimba īn vreun fel "cursul lumii". Toată viaţa stă şi creşte pe acest ţesut de iluzii.

Dar de ce trebuie numite toate acestea "iluzii"? De ce ar fi iluzie fapta vindecătoare a medicului, fap­ta constructorului sau a fabricantului de cărţi? Este iluzie sănătatea mea redobīndită, casa pe care am aranjat-o după gustul meu şi īn care se desfăşoară actele fundamentale ale vieţii mele, cartea pe care o ţin īn mīnă seara īnainte de a adormi? Răspunsul frust, neruşinat şi de prost gust este că la capătul tuturor lucrurilor pīndeşte marele gol de fiinţă. Toc­mai pentru că toate gesturile noastre nu īşi au ca­pătul īn sine şi nu se pot justifica īn chip etern, ele sīnt absorbite de "adevărul tare" al morţii şi devin īn fondul lor ultim iluzii. Pentru ca să putem īnain­ta īn viaţă, pentru ca să nu ne instalăm īn catalepsia nonsensului, este nevoie de un sistem de iluzii, de un "ca şi cum" al eternităţii din care gīndul morţii să fie periodic izgonit. Numai dacă ţinem ochii īn­chişi "īntr-o anumită privinţă" sīntem sufleteşte in­tegri. "Sistemul de iluzii" este singurul garant al acestei miopii existenţiale, singura pavăză īmpotriva lucidităţii care īncearcă să ne convingă, īn fiecare di­mineaţă, că nu avem nici un motiv serios ca să ne părăsim patul.

Să nu umblăm, aşadar, la sigilul ce pecetluieşte iluziile īn care sīntem genetic īmpachetaţi. Pentru că īn codul fiinţei noastre iluzia a fost pusă asemeni unei enzime care, dispărīnd, ar bloca metabolizarea substanţelor ce face cu putinţă viaţa. Am putea s-o imaginăm la fel de bine ca pe un strat protector fără de care sufletul ajunge īn contact direct cu lucidi­tatea şi se destramă. Ceea ce nu īnseamnă că lucidi­tatea, cītă vreme iluzia funcţionează, devine pur şi simplu inexistentă şi că atīta vreme cīt iluzia ne men­ţine ferm pe tărīmul sănătăţii mentale, adevărurile pe care luciditatea ni le semnalează ar fi de tot igno­rate. Numai că nefiind ignorate, nu īnseamnă că ele nu ne dau pace. Dimpotrivă, ele stau undeva la peri­feria fiinţei noastre, īntr-o discreţie cuviincioasă. Ca să le sesizăm, trebuie să tragem cu ochiul la ele, să ni le "aducem aminte", ceea ce īnseamnă că īnde­obşte ele nu sīnt acolo, "īn minte", şi că trebuie chema­te şi scoase din ascunzişul lor. Mecanismul bolii īn asta constă: īn mutarea "adevărului ultim" al vieţii din periferia privirii īn centrul ei. Īn transformarea lucidităţii din accident īn metodă. Īn ecorşaj. Īn ju­puirea vieţii de iluzie, care e epiderma ei.

Īntr-un film al lui Kubrick, un bărbat străbate, īn vis, un coridor nesfīrşit ale cărui camere, pustii, au uşile larg deschise. Succesiunea monotonă a came­relor nepopulate şi terifiante se īntrerupe pe neaşteptate. Īn mijlocul unei camere, cu faţa īntoarsă că­tre uşă, se află, īn splendoarea goliciunii ei, o femeie care īi face semn bărbatului să intre. Acesta se apro­pie şi o ia īn braţe. Aparatul se roteşte apoi īncet, ajunge īn spatele femeii şi atunci vedem că mīinile bărbatului care au cuprins-o s-au īnfipt īntr-un trup ecorşat şi putrid, īn straturile de sub piele, īn muşchii dezveliţi, īn sīnge, īn cartilagii şi īn oasele care răsar ici şi colo.

Kubrick ne pune aici īn faţa unui subiect ambi­gui: īnsuşi trupul nostru. Care este "adevărul" lui? Este oare un om īn pielea goală ― "gol"? Sau mai degrabă el este "īmbrăcat" īn propriul lui derm, īn vreme ce adevărata goliciune presupune o dezvăluire suplimentară, accesul la visceralitate prin jupuire, disecţie şi eviscerare? Cīnd strīng īn braţe un trup, ce "atīrna" mai greu: catifeaua pielii sau digestia bine ascunsă sub această catifea? Cīnd sărut, īn joc e extazul sau transferul de salivă de la o gură la alta? Două trupuri īnlănţuite sīnt sublime? Sau actul īmpreunării este o gimnastică grotescă īnsoţită de grohăituri?

 

 

Aşadar, cītă vreme există obiecte ambigue, obiecte care prezintă, oferă, expun şi care, simultan, retrag, ascund, camuflează, totul devine īn fond o chestiune de perspectivă şi alegere. Comportarea noastră faţă de aceste obiecte implică īntotdeauna opţiunea: vrem să rămīnem la nivelul splendorii epidermei sau, printr-un imprudent gest de "dezgolire", vrem să pătrundem īn "adevărul" viscerelor? Ce este "mai adevărat" īntr-un obiect: vizibilul lui imediat? Sau ceea ce este ascuns īn el, īndepărtatul, ceea ce nu-ţi cade sub mīnă, dar care, ascuns fiind, poate la o adică, cu preţul unui efort sau al unei operaţii anume, să devină vizibil?

Această putinţă de a face vizibil ceea ce īn primă instanţă este ascuns este temeiul īndepărtat al pră­buşirii sistemului de iluzii. Epiderma poate fi de­nunţată ca iluzie şi "iluzia epidermei" poate fi astfel surpată tocmai pentru că viscerele unui trup, ascun­se fiind, nu sīnt şi principial invizibile. Boala, sufe­rinţa şi moartea pot fi foarte bine, cel puţin īn clipa asta, neexplicite, pliate, la pīndă doar. Dar ele pot, īn principiu, să apară, să fie văzute şi să fie procla­mate ca "adevăr ultim" al vieţii. Ce importanţă are că ele sīnt camuflate sub stratul acesta de agitaţie, de vorbe, de bucurii, distracţii şi aspiraţii pe care īl numim īndeobşte "viaţă"?

Boala pe care medicii o numesc depresie, şi pe care am preferat să o numesc prăbuşirea sistemu­lui de iluzii, este acest ecorşaj existenţial. Cīnd ea survine, mecanismul prin care privirea noastră se mulează pe ambiguitatea lucrurilor, dozīnd īntoc­mai cantitatea de ascuns care trebuie să corespundă fiecărei dezvăluiri, se dereglează. Depresia este insu­recţia nevăzutului. Suprafaţa, sediul splendorii, este constrīnsă să abdice. Regula este acum a adīncului, a neantului, a prăpastiei, a tot ceea ce pīnă atunci stătuse la pīndă.

 

 

7 mai

 

De ce oare orice lamentaţie pe faţă se instalează īn kitsch? De ce a vorbi despre "lucrurile ultime" este impudic şi stīnjenitor? Există pesemne o inti­mitate a speciei umane şi poate că pe teritoriul ei tre­buie să intri cu precauţia cu care intri īn dormitorul cuiva.

(Adevărul este īnsă cu totul altul: orice se poate spune dacă este bine formulat.)

Plicare, "a īndoi" şi "a īnfăşura" (a dat plier şi pli īn franceză). Explicare, "a desface" şi "a desfăşura". Pliez o hīrtie (o īndoi) sau pliez un pergament (īl fac sul, īl īnfăşor). Īn Don Giovanni-ul lui Losey, aria lis­tei este rezolvată spectaculos: Leporello, īnsoţit de doi valeţi, depliază, desfăşoară, mai īntīi pe treptele palatului, apoi pe pajiştea din faţă, listele pe care sīnt consemnate cuceririle stăpīnului său. Leporello, de fapt, le explică.

Exact asta este un jurnal: un mod de a explica, de a desfăşura īn cuvinte sulul īnfăşurat al vieţii noas­tre. Cei mai mulţi oameni mor pliaţi, īmpăturiţi, aşe­zaţi pe raftul ce le-a fost hărăzit de către natură şi societate. De fapt, cu toţii vrem "să ne explicăm", să ne depliem, să spunem de ce am făcut sau de ce ţi-am făcut cutare lucru, ce ne propunem să facem, ce am fi făcut dacă... Dar pīnă la urmă sfīrşitul ne prinde pe fiecare īntr-o īnfăşurare sau alta, "neex­plicaţi".

(Dumnezeu e singurul care se poate explica pīnă la capăt. Apoi ― dar e acelaşi lucru ― Spiritul īn filozofia lui Hegel. La Kant şi la Heidegger omul de­vine pliul conştient de limita deplierii sale.)

 

 

8 mai

 

Filozofii nu pot fi iubiţi, ci doar respectaţi şi, la rigoare, detestaţi. Medicul care īţi spune cīt mai ai de trăit īţi impune prin autoritatea ştiinţei lui, dar tocmai pentru că īţi răpeşte orice speranţă, el nu are cum să fie iubit. Or, filozofii sīnt aducătorii relei-ves­tiri. Nelăsīndu-ne să ne desprindem de "solul feno­menal" şi de "tărīmul experienţei", pentru a ne avīn­ta către zeii trimiţători de semne, către farmecul coincidenţelor şi către o eternitate improbabilă, ei seamănă cu guvernantele bătrīne al căror suflet este prea uscat pentru a avea acces la lumea magică a copilului pe care īl ţin de mīnă. Ca şi copilul, ome­nirea vrea să fie dusă de mīnă de magi, vrăjitoare, īngeri şi zei. Scriitorii şi misticii, vīnzătorii speciali­zaţi de iluzii, vor avea īntotdeauna cīştig īn faţa filo­zofilor. Luciditatea nu are cotă bună pe piaţa cărţii.

Mă uit īn depresia surorii mele ca īntr-o oglindă care măreşte. Mă uit la ea şi mă văd pe mine cel de acum o lună-două, torturat, chircit sufleteşte, cu pun­ţile către exterior ridicate, cu dinţii strīnşi, electro­cutat de un frison care īmi zgīlţīie fără īncetare fiinţa. Pentru că am suferit ca ea şi pentru că mă recunosc īn ea pot să simt mila, dorinţa de a ajuta şi iubirea. Pentru că ea este eu, pentru că ea e duplicatul meu, pentru că o īnţeleg cu ajutorul meu, o pot iubi. Orice proiecţie trece printr-o introiecţie prealabilă. Iubirea este de fapt mila de tine proiectată asupra altuia sau uitarea de sine care se īnalţă pe o prealabilă conştiinţă a eului propriu. Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine īnsuţi. Deci mai īntīi cunoaşte-te şi iubeşte-te, dacă vrei să te deschizi către altul.

Corolar: Toţi torţionarii ar trebui torturaţi (dar nu de către oameni, ci de către īngeri şi zei punitivi; vezi Eriniile la greci). Apoi ar trebui aduşi īn faţa victimelor lor: le-ar īmbrăţişa şi le-ar cere iertare, conştienţi, de-abia acum, prin oroarea suferită, de oroarea co­misă. Oamenii sīnt răi pentru că nu au imaginaţia tranzitivităţii răului pe care īl fac: nu se pot pune īn locul celuilalt, nu pot simţi pe pielea lor ceea ce i-au făcut pe ceilalţi să simtă. Binefăcătorii omenirii sīnt cei care au imaginaţia răului altuia prin har, fără nevoia prealabilă a experimentării lui pe propria lor piele.

 

 

10 mai

 

Se poate oare scrie "rece" despre lucruri pateti­ce? Nu presupune oare geniul un anumit mod de a manipula emoţia şi de a o aduce la forma īn care ea devine suportabilă, putīnd fi "gustată estetic"? Cum se poate scrie convenabil despre lucrurile ultime?

Aceeaşi īntrebare este valabilă şi cīnd e vorba de o emoţie socială. Interesant cum imediat după Re­voluţie, după 1989, "situarea afectivă" a societăţii romāneşti, Befindlichkeit-ul ei, s-a ridicat cu cīteva grade, asemeni febrei măsurate de un termometru. Corpul social colcăia de afecte: de spaime, de spe­ranţe, de ură, de iluzii risipite. Īn acest context de paroxism afectiv, de coborīre patetică pīnă la stra­tul ultim al fiinţei noastre sociale, pīnă la crusta groasă de minciună, ticăloşie şi duplicitate, am scris rīndu­rile intitulate Apel către lichele şi, apoi, vreme de doi ani, textele "patetico-politice" strīnse īntr-o carte sub acest titlu. Tocmai pentru că emoţia acelor ani a fost exprimată acolo ca atare, pentru că nu am putut să mă desprind de ea şi să o prelucrez, īntr-un cuvīnt, pentru că nu am ştiut să-mi manipulez indignarea, textele acelea datează şi ele rămīn "simple" docu­mente ale unei comoţii istorice, semne ale unei isterii īn mers.

 

 

15 mai

 

Julien Green povesteşte īn Jurnalul său vizita unui prieten care i se plīnge că īşi pierde memoria. Īn urmă cu cīţiva ani ţinuse o conferinţă despre religiile ori­entale, iar astăzi subiectul īi era complet străin. Ui­tase tot. Green īl consolează spunīndu-i că natura operează anume aşa, păstrīnd īn creier doar esen­ţialul. "Da, răspunde prietenul, dar pierd lucruri care făceau parte din Bildung-ul meu."

Aceasta e problema mea. Tot ce am citit, conspec­tat, subliniat, adnotat ― cu pedanterie extremă ― īn deceniile trei şi patru ale vieţii mele s-a şters. Şi nu e vorba de lecturi secundare, ci de cele care, īn­tocmai ca īn cazul povestit de Green, făceau parte din formaţia mea esenţială: presocraticii, dialogu­rile lui Platon, cărţi aristotelice, scrieri carteziene, Hegel, Schelling, Kierkegaard, romantici germani, literatura greacă şi latină. Īncetīnd să traduc, către 40 de ani, din comentatori aristotelici şi din Platon, am pierdut greaca. Grav e, de asemenea, că reveni­rea la toţi aceştia nu mă mai atrage. Īn afară de o anumită carenţă care ţine de "profesia" mea, nu simt īn fapt că am pierdut ceva. Pasiunea pură care mă purta către "a şti" un autor sau altul s-a stins de mult. Nu mă mai interesează decīt ceea ce mi se adresează īn mod direct, ceea ce are legătură cu mine, cu viaţa mea, sau ceea ce īmi provoacă o fericire intensă, fă­cīndu-mă să mă pierd īn perfecţiunea altei lumi. Īnsă cărţile care pot să facă asta sīnt extrem de rare: Maes­trul şi Margareta, Război şi pace, Fraţii Kararnazov, Moar­tea lui Ivan Ilici ― atīt e ceea ce-mi vine īn prima clipă īn minte.

Cum de am ajuns aici? Cum de am pierdut total superstiţia culturii? E oare vorba de o īmpuţinare progresivă sau de o dorinţă disperată de a ajunge la mine fără mască, fără trucaj, fără paiete?

Criza s-a produs īn 1983, la Heidelberg, cīnd eram bursier Humboldt. Mă īnscrisesem cu o teză la Sor­bona: Problema limitei (peras, īn greacă) de la preso­cratici la Plotin, pe care profesorul Pierre Aubenque, faimosul comentator al lui Aristotel, o acceptase cu oarecare entuziasm. Mă duceam zilnic īn bibliote­ca de limbi clasice a Universităţii, instalată īntr-un superb bastion din secolul XVII de pe malul Necka­rului, şi inventariam contextele īn care apărea cuvīn­tul miraculos de limită la Homer, Alceu, Sappho sau tragici, vrīnd apoi să văd ce mutaţii suportă sensul lui īn trecerea de la literatură la filozofie. Īntr-o bună zi mi-am dat seama că voi termina prin a scrie o carte de 500 de pagini care va lua loc pe rafturile unei bi­blioteci ca aceea īn care mă aflam, o "teză" pe care o vor deschide cīţiva oameni īn următoarele dece­nii. Imaginea acestui destin de vrednicie sterilă nu mi-a surīs deloc. Unde eram eu īn toate acestea, re­dus la extragerea cītorva mii de fişe şi la o inteligen­ţă speculativă şi combinatorie? Am preferat să scriu scrisori lungi către cei de acasă īn marginea Jurnalu­lui păltinişean care tocmai apăruse (din corespon­denţa aceea s-a născut apoi Epistolarul), să citesc căr­ţile interzise īn ţară despre istoria sumbră a veacului şi să mă gīndesc la altfel de a scrie cartea despre li­mită, care nu-mi dădea pace, ca o promisiune neīmplinită. Mai tīrziu, cīnd a apărut, purta īn ea urma răzvrătirii mele de atunci: īn nici o pagină a ei nu puteai afla un citat, un nume de autor sau de operă. Pe scurt, nici o referinţă culturală. Tonul continua să fie al unui discurs speculativ, dar "impuritatea filozofică" pīndea la tot pasul. Erau acolo pagini de­spre nehotărīre, despre mīngīiere, despre "atingerea mīinilor". Era peste tot gīndul meu netrucat, negre­vat de datorii culturale. Şi era chiar mai mult: era impudoare, adică asumarea unui īnceput pe linia mărturisirii. Timid şi şovăitor, īncercam să mă apro­pii de mine.

Nenorocirea era că prin formaţia mea eu nu aveam un "la mine". Nefiind scriitor, nu mă puteam re-in­vesti īn personaje, nu puteam apăsa, īntr-un etern travesti, pe clapele umanităţii vorbind de fapt de­spre mine. Nu-mi puteam regiza intrările īn scena lumii şi nu-mi puteam exhiba, la adăpostul diferi­telor măşti, frumuseţile şi mīrşăviile prinse strīns īn mănunchiul unicului meu eu. Eul meu, asemeni eu­lui oricărui individ de pe lumea asta, cu gīndurile, căderile, exaltările şi obsesiile lui, nu interesa filo­zofia. El era pus īn paranteză, era relegat īn regiu­nea precară a "sufleţelului" lui Noica, era hulit ca purtător de spaime, remuşcări, regrete, culpe ima­ginare şi reale. Pīnă şi visele lui erau vinovate şi impure, pentru că te trăgeau "īn jos", către tine, īn loc să te trimită la "uitarea bună", īn imperiul fără patimi şi fără dureri, geometrizant şi speculativ, al spiritului. Nu ajunsese Noica să-şi dorească să vise­ze cu spiritul şi să opună "visele spiritului" "viselor sufletului"? Pe scurt, sufletul suferă, spiritul gīndeşte. Bine condus, bine antrenat, individul ajunge să fie o funcţie a īnţelegerii, iar filozofia devine astfel indirect mīntuitoare. Filozoful nu ţine jurnal (decīt "jur­nal de idei"), iar biografia lui nu interesează. Ca să devii filozof, trebuie să ai o idee, o idee care să te poarte cu ea toată viaţa, pe care să o modulezi şi care, ca răsplată, te scoate, ca o macara miraculoasă, din mlaş­tina vieţii şi te depune, nou-născut şi imaculat, pe ţărmurile spiritului. Iar odată ajuns acolo poţi privi lumea, cu colcăiala ei dostoievskiană, de sus. Totul e, repet, să ai o "idee", singurul, adevăratul paşa­port de intrare īn lumea filozofiei. "Care vă este ideea?" era īntrebarea cu care Noica īi făcea pe disci­polii săi să tremure. Pentru că fără "idee" ce te făceai? Rămīneai condamnat la lumea sublunară a sufleţe­lului, ceea ce īnsemna a literaturii, a artelor sau, şi mai rău, ajungeai să īţi pui nemijlocit problema mīn­tuirii. Iar eu eram foarte mīndru: eu aveam "ideea" ― limita, nu? ―, iar la capătul ei pīndea, ca o promi­siune şi o īmplinire de o viaţă, sistemul: peratologia. Puteam să dorm liniştit. Nu era ideea aceasta a limi­tei cheia fermecată cu care puteam să pătrund īn gīndirea tuturor gīnditorilor lumii, ba mai mult, cu care puteam să descui toate īncăperile vieţii, să le īnţeleg, să le explic, să le rīnduiesc după cum vreau? Ce beţie să poţi cuceri lumea nesīngeros, dintre patru pereţi, printr-o simplă campanie a gīndului, aşezat pur şi simplu la un birou!

Şi chiar aşa s-a şi īntīmplat! După ce am scris 200 de pagini despre limită mi s-a părut că am aflat "ce este viaţa". Ba mai rău: l-am descoperit pe Dumnezeu la capătul unei demonstraţii, ca "sursă a libertăţii noastre". Mă chinuisem, ce-i drept, să īnţeleg, dar lucrul dăduse roade: dintr-un pas ajunsesem la ca­pătul drumului. Nu mă aflam, cum cereau unii filo­zofi, pe drum, ci la capătul lui. Cu o simplă idee, ca o săgeată bine orientată, atinsesem ţinta. S-ar părea că ideea mea era atīt de bună īncīt, pusă cīt de puţin la lucru, īşi epuizase domeniul şi mijloacele lui. La capătul cărţii mele filozofia se topise şi dispăruse ca prin farmec. Armura ei, cu care treceam cu un pas sigur prin viaţă (filozofii au fost īntotdeauna infa­tuaţi), s-a desfăcut din cheotori şi m-am pomenit, golit de orice superstiţie, singur faţă īn faţă cu mine, cu sufleţelul meu, neştiind īncotro s-o apuc, ars de īndoială şi patimă ca īn ceasul dintīi al vieţii.

O, Doamne, nu īnseamnă că am dat dintr-o dată cu piciorul la tot ce īnsemnase pīnă atunci viaţa mea. Ştiam, īn continuare, ce este o ispravă filozofică şi pentru că asistasem, prin Noica, pe viu la ce īnseam­nă naşterea ei, admiraţia mea pentru scrīşnetul su­prem al minţii rămăsese intactă. Dar tocmai pentru că asistasem, pe līngă acest scrīşnet putusem să dis­ting şi altceva, un lucru pe care l-aş numi generic, transcendental şi existenţial, "scīncetul lui Noica", un scīncet pe care toţi filozofii īl aveau, ca īnsemn, pecete, stigmat al alcătuirii lor umane şi pe care aproape toţi se căzneau să-l ascundă, să-l facă neau­zit. Această pudoare sau poate această trufie īi muti­la pe toţi: gīndirea lor era īntr-o parte, iar viaţa lor īntr-alta. Plīngeau pe tăcute, sufereau pe tăcute, aveau extaze, concupiscenţe, căderi ― pe tăcute. Se fereau cu toţii de etică tocmai pentru că nu ştiau să-şi inte­greze viaţa şi să-şi asume imoralitatea ei funciară. Ce să mai vorbim de sex! Scriind, păreau cu toţii ase­xuaţi şi tăceau īn privinţa singurului lucru care īi īngenunchea şi pe zei.

Platon fusese singurul care gīndise rămīnīnd pe terenul vieţii. Tot ce-a urmat după el nu a fost, cum s-a spus, o suită de note de subsol la filozofia lui, ci cu totul altceva, un viraj extrem, artificiul "gīndirii pure", o abstracţie nefericită care a īnceput cu Aris­totel şi a culminat cu idealismul german. Limbajul natural şi imitaţia lui literară, care la Platon exista sub forma "dialogului", a fost spulberat şi īn locul lui a apărut "limbajul filozofiei", care a creat auto­mat o disciplină, a prescris un timp necesar pentru deprinderea lui şi i-a dat totodată filozofiei un pres­tigiu nelimitat īn ochii lumii, cu atīt mai nelimitat cu cīt caracterul ei abscons era mai mare. Gīndirea a devenit o afacere īn sine, care nu putea fi practi­cată īn afara acestui limbaj şi a istoriei lui. Ultimul care a īncercat să readucă gīndirea pe făgaşul nor­malităţii şi să se dezbare de "limbajul filozofiei" a fost Nietzsche, dar ideile lui nu se ridicau la nivelul vervei lui literare, "eterna reīntoarcere a aceluiaşi" sau "supraomul" rămīnīnd grevate de un iremedia­bil kitsch metafizic.

Dar ce īi rămīne să facă aceluia care se excomu­nică astfel din ţinutul filozofiei? Care trăieşte o apos­tazie clandestină, mimīnd īn continuare īn public morga şi ticurile unei deprinderi īn al cărei prestigiu el īnsuşi nu mai crede? M-am agăţat de Heidegger (şi de traducerea lui) ca de o ultimă garanţie a fap­tului că jurămīntul de credinţă pe care-l făcusem īn tinereţe nu fusese călcat. M-am oprit asupra acelui filozof care repudiase limbajul metafizicii punīnd īn locul lui un idiom şi mai teribil īncă. Īn fond Hei­degger a fost penitenţa mea, pensum-ul pe care mi l-am dat pentru trădarea care era pe cale să se pe­treacă. Dar mai era ceva: Heidegger reprezenta pun­tea cea mai onorabilă ― şi, odată pătruns īn el, cea mai seducătoare ― pentru a-ţi pregăti evadarea din filozofie. Aş vrea să fiu bine īnţeles: grimasa rămīnea a filozofiei, dar resorturile care o produceau erau altele, pregătite de Augustin, de teologia lutherană, de Aristotelul Eticii şi Retoricii, de "existenţialismul" paulian, de Kierkegaard şi de literatura rusă. Nu­mai că "bietul" Heidegger īncerca să capteze Viaţa (ceea ce īnsemna trecerea omului prin lume) cu plasa de prins fluturi a fenomenologiei. Īntreprinderea era enormă şi Sein und Zeit rămīne pesemne una din­tre minunile omenirii, dar cu Heidegger nu puteai naviga īn speranţa că vei ajunge la un liman pro­priu. Ori rămīneai sclav pe plantaţia lui (adică unul dintre miile de cercetători onorabili care īl īngīnă şi īncearcă să explice ceea ce pesemne că uneori Hei­degger īnsuşi nu a īnţeles), ori treceai pe acolo ca să īţi iei binecuvīntarea īnainte de a pleca īn lume cu gīndul de a te pierde sau de a te găsi.

Cīnd mi-am dat seama ce se īntīmplă, cīnd am īn­ţeles că sīnt pe cale să-mi pierd "identitatea profe­sională", era prea tīrziu ca să mai pot să rectific ceva. Căzusem īntr-un gol cultural, pierdusem iluzia te­renului ferm; eticheta care mă aşeza undeva, īntr-o īmpărţitură a spiritului, se īngălbenise, se ştersese, căzuse. Eram "fără de ţară". Discursul meu era in­clasabil. Mai rău: absenţa unei īncadrări prealabile ameninţa să īl facă să dispară. Reperul exterior care-i dă spiritului orientarea şi certitudinea unui drum nu mai exista acum. Rătăceam printr-un oraş īn care străzile nu aveau nume. Nu puteam să-mi spun: sīnt scriitor, scriu poezii sau romane şi asta voi face pīnă la sfīrşitul vieţii, chiar dacă deocamdată mi-am pier­dut inspiraţia. Acest "deocamdată" īn cazul meu nu exista tocmai pentru că pierdusem īmbrăţişarea ori­cărui contur. Aş fi vrut eu să fiu scriitor, adică "autor de literatură" ― ceea ce īnsemna că Dumnezeu mi-ar fi dat la naştere un dar deosebit: suprema libertate īn spaţiul cuvīntului ―, dar nu eram. "Exeget" nu mai eram, pentru că nu mai scriam studii publica­bile īn reviste de specialitate. "Filozof" nu mai eram, pentru că pierdusem apetitul pentru "desfăşurarea unui gīnd".

Īn acelaşi timp ideea că n-aş mai scrie mă ucidea. Iar a scrie īnsemna a mă exprima. Īmi era indiferent cum. Tot ce voiam era să rămīn lipit de mine. Mai precis "să pun īn afară" ceea ce se afla "īnăuntrul meu". Asta īnsemna "a te exprima" şi ăsta era singu­rul rost al scrisului. Mai mult, asta era singura "ieşire la mare", singurul drum către "omenirea toată". Toc­mai sufleţelul batjocorit de filozofie conţinea īn sine totul, adevărul şi viaţa. Orice om care putea să spu­nă ce are pe suflet vorbea īn numele fiecăruia şi al tuturor. Tocmai acesta era miracolul: cu cīt te apro­piai mai tare de tine, cu cīt coborai mai adīnc īn in­timitatea ta, cu atīt ceilalţi se recunoşteau mai mult īn vorbele tale. Felul cel mai eficace de a da era să te dai.

Şi apoi de ce să mă tem de pierderea identităţii? O avusesem de fapt vreodată? Nu trăisem īntr-o lume, īntr-o ţară şi īntr-un ceas al istoriei care sabota sis­tematic naşterea identităţii? Să luăm, de pildă, iden­titatea socială, aceea prin care un ins se recunoaşte jucīnd un rol. Cu cīt īl joacă mai bine, cu atīt iden­titatea lui e mai bine conturată. Iar maturitatea unui ins ia naştere şi se fixează tocmai prin treptata lui intrare īn rol şi, īn final, prin identificarea cu el. Īnsă lumea īn care trăiam eu era īn aşa fel făcută īncīt majoritatea oamenilor "chiuleau": se făceau că intră īn rol, intrau doar pe jumătate sau īl jucau prost. Din cauza asta lumea īn care trăiam era o lume infanti­lizată, o lume programată, prin relaxarea rolurilor, să nu se maturizeze. Īn cazul meu, identitatea socia­lă era şi mai şubredă īncă: aproape că nu aveam rol sau, mai degrabă, ca intelectual umanist "neangajat politic", rămīneam mai totdeauna simplu figurant. Fiind cercetător ştiinţific la un institut al Academiei, trăiam īntr-un spaţiu social aseptic, care se īntindea īntre camera de lucru de acasă şi sala unei biblioteci, īn 1990, cīnd am intrat pentru prima oară īntr-un rol social (aveam 48 de ani!), am constatat că, scos din rezervaţia mea şi aruncat īn lume, nu ştiam să vorbesc. Oamenii, mulţi, cu care intram deodată īn contact şi care pīnă atunci nu făcuseră parte din lu­mea mea, mă deconcertau: nu-mi găseam tonul şi cel mai adesea practicam o politeţe excesivă şi nela­locul ei, pe care interlocutorul meu o percepea ca pe ceva distant şi jignitor. Această derută socială merge atīt de departe īncīt atunci cīnd cineva īmi spune "domnule profesor" trebuie o clipă să mă recu­leg ca să-mi dau seama că e vorba de mine.

De fapt, fusesem pregătit pentru a nu şti cine sīnt. Nesiguranţa aceasta, indusă prin antrenament isto­ric, sfīrşea īnsă prin a-mi garanta certitudinea unui drum deschis către mine. Nu trebuia decīt să am curajul să merg pe el. Liber de solemnitatea func­ţiei, a rolului şi a unei trufii profesionale, deveneam apt pentru confesiune. Toată lumea īn care mă miş­casem pīnă atunci se mulţumea să practice virtuo­zitatea culturală. Cu riscul de a cădea īn gol, voiam, dintr-o dată, mai mult.

 

 

18 mai

 

Ceea ce trebuie făcut īntr-un timp dat, cu scaden­ţă, mă provoacă īn sens invers, ca şi cum plierea pe acest "trebuie" ar fi o īnfrīngere a eului meu, o supu­nere la o regulă dată din afară. De aceea, cu cīt un termen este mai implacabil, cu cīt acest "trebuie" este mai constrīngător, cu atīt rezistenţa mea la el este mai mare. Mi-am descoperit acest "defect de con­strucţie" īn liceu, cīnd venea perioada tezelor. Tre­buia, cu două-trei zile īnainte, să revăd, să repet, să īncep să "īnvăţ pentru teză" lecţiile dintr-un trimes­tru. Mi-aduc aminte frisonul care mă apuca cīnd īn­cepea acest "care pe care". Trecea o zi, treceau două şi cīnd totul devenea iminent rezistenţa mea ajun­gea la apogeu. Īncepeam să īnvăţ īn ultimele ore ale zilei care preceda teza, īnfrīnt, zdrobit, īnspăimīn­tat (acum abia) că timpul nu-mi va ajunge, că, īn­tr-un fel, e prea tīrziu. Ştiam de fiecare dată că voi ajunge aici, că voi regreta că am lăsat totul pe ulti­ma clipă; şi totuşi nu puteam face altfel.

Din această cauză, mai tīrziu, nu am acceptat nici­odată o rubrică la un periodic şi n-am fost capabil niciodată să mă angajez să scriu un text pīnă la o dată fixă. Īn Occident aş fi murit de foame.

Din aceleaşi motive nu puteam nici să-mi auto-im­pun ceva; ştiam că din fundul fiinţei mele s-ar fi ridi­cat de īndată nevoia perversă a unei negocieri infi­nite. De astă dată lupta nu mai era īntre ceva din mine şi ceva din afara mea, ci mă locuia: ceea ce o parte din mine propunea provoca īn cealaltă o ade­vărată frenezie a zădărnicirii. Cīnd am devenit con­ştient de această perversiune m-am gīndit prin ce stratageme poate fi īmblīnzită (şi la limită anihilată) forţa care devenea destructivă cīnd era vorba de "timp". De pildă, cīnd un ziar īmi cerea un articol (şi īmi indica un termen), le spuneam celor de acolo: să zicem că nu mi I-aţi cerut, că nu m-am angajat să-l scriu şi că, de fapt, n-am nici o obligaţie. Atunci poate că am să-l scriu.

Īn cele din urmă am īnţeles că nu trebuie să īmi comand nimic din ce presupunea intrarea īn starea de a scrie. Īn chip evident nu eram un scriitor profe­sionist de vreme ce nu puteam scrie zilnic şi aproape niciodată "la cerere". Dar cred că explicaţia era mai adīncă decīt simpla lipsă de disciplină, de hărnicie sau de voinţă. De fapt nu aveam disciplina finitudinii. Eram plasat īntr-un raport greşit cu timpul şi, deo­potrivă, cu felul de a-mi īnţelege libertatea. Era de fapt unul şi acelaşi lucru: nu-mi plăcea īnsăşi con­diţia mea de om, de fiinţă liberă īnlănţuită īn timp. Mă legănam īn braţele unui "mai tīrziu" şi a unui "altă dată", ca şi cum īn felul acesta aş fi īncetat să mor. Căci "trebuie" şi tot ce era iminent īmi vorbea dinăuntrul a ce era trecător. Imperativul oricărei fap­te, graba, setea īmplinirii erau străbătute, toate, de frisonul propriului nostru sfīrşit. Aveam nevoie de amīnare ca de o garanţie a eternităţii, ca argument īn timp pentru faptul că timpul nu ne poate con­strīnge.

Īnsă cīnd timpul a īnceput să nu īmi mai ajungă, cīnd lumina crepusculului a īnceput să intre īn odaia vieţii mele, am īnţeles ce grozăvie făcusem: ca la şcoa­lă, lăsasem totul pe ultima clipă, dar "ultima clipă" nu mai era preziua tezei, ci ceva cu adevărat impla­cabil, pentru care nu exista recurs, graţiere sau amī­nare. Acum nu mai puteam să mă cert singur, ca īn liceu, īntrebīndu-mă īn seara de dinaintea tezei ce Dumnezeu făcusem cu cele două zile de dinainte. Frisonul de atunci era acum la altă scară: ce Dum­nezeu făcusem cu viaţa mea?

 

 

23 mai

 

Am trăit toată viaţa cu infernul conştiinţei mele. Lucrul acesta sună, desigur, patetic, dar din neferi­cire el exprimă o stare de fapt.

Fiind melancolic şi depresiv, īn ciuda exuberan­ţelor periodice şi a unor īnclinaţii ludice evidente., tot ce am īncercat să fac, susţinut şi pe termen lung, mi-a fost bruiat de umori insuportabile. Avīnd pe­semne o minte bună, ea nu a reuşit niciodată să ob­ţină o continuitate satisfăcătoare datorită "stărilor" care o invadau.

Pe de altă parte, n-am ştiut niciodată să conver­tesc acest capitol de sīcīială interioară şi de suferin­ţă īntr-un fapt pozitiv. Ca să scriu, aveam nevoie de seninătate, de echilibru interior. Cīnd cineva e ecor­şat, nu are timp să facă stilistică. Scrisul nu este un ţipăt nemodulat, el cere vigoare, construcţie, un pas īndărăt faţă de propria-ţi stare. Trebuie să ieşi din propria-ţi dramă pentru a o exprima.

 

 

24 mai

 

Prima amintire legată de viaţa mea afectivă da­tează de la 3-4 ani. Mama se pregătea să-mi citească o poveste. Era seară, urma să mă culc şi stăteam cu capul pierdut īntre perne, īn patul părinţilor mei, aşteptīnd fericit. Povestea pe care mama īncepuse să mi-o citească, stīnd rezemată de speteaza patu­lui, era despre un pui de prepeliţă care, neīnvăţīnd să zboare la timp, nu poate pleca cu restul stolului şi rămīne īn lanul de grīu. Secerătorii se apropie. Cartea avea poze şi puteam să văd, īn racursi, din locul unde se aflau puiul şi prepeliţa-mamă, un grup de oameni cu secera īn mīnă. Īn spatele lor apare cīmpul netezit, cu spicele culcate la pămīnt. Mai sīnt doar cīţiva metri din lanul necosit. Prepeliţa face ul­timele eforturi de a-şi ridica puiul īn aer. Nu reuşeşte şi, īn ultima clipă, ţīşneşte din lan şi-şi ia zborul.

Mai tīrziu am aflat că povestea era ceva mai com­plicată (puiul de prepeliţă fusese īmpuşcat īn aripă etc), dar mie ea mi-a rămas īn minte aşa, fără detalii, schemă pură a dezolării supreme gata oricīnd să se ivească din chiar esenţa vieţii. Nu ştiam, pīnă atunci, că se poate suferi atīt. Īmi amintesc că am īnceput să plīng treptat, mai īntīi pe furiş, cu lacrimi īnghiţite, pīndind cu disperare crescīndă apropierea secerăto­rilor. Īmi amintesc, de asemenea, că īmi era ruşine să plīng şi aş fi vrut ca mama să nu īşi dea seama ce se īntīmplă cu mine. De aceea, īn clipa īn care a rupt zăgazurile firavei mele voinţe, ieşind la suprafaţă īntr-o cascadă de sughiţuri şi cu o violenţă nepreves­tită de nimic, plīnsul meu a luat-o prin surprindere. Fiinţa mea se prăvălise pur şi simplu īn intervalul iscat īntre ridicarea păsării īn aer şi puiul rămas pe pămīnt. Suferisem ceea ce se numeşte un proces de "introiecţie": puiul de prepeliţă fusese devorat de eul meu afectiv. Distanţele pe care cu vīrsta le pu­nem īntre noi şi ceilalţi, astfel īncīt nu orice dramă a lumii să devină automat a noastră, uşa sufletului īntredeschisă cu măsură pentru ca īnăuntrul nostru să nu intre mai multă nenorocire decīt putem duce, gradul necesar de insensibilitate reglat īn fiecare zi pentru a putea să trecem prin viaţă ― din toate aceste ferecături, carapace şi straturi protectoare īn fiinţa unui copil de 3 ani nu s-a īnfiripat īncă nimic. Aşa īncīt povestea a pătruns īn mine ca şi cum aş fi īm­brăţişat un trup din carne vie.

Nu ştim cum prinde contur personalitatea noas­tră afectivă şi dacă acest contur se īnchide vreodată. Sīnt sigur, īnsă, că relaţia mea fundamentală cu lu­mea s-a īnchegat īn jurul acelor trei lucruri care ţīş­niseră din poveste şi care erau mai cumplite decīt orice balaur fioros cu trei capete. Pentru că un bala­ur, orice s-ar zice, rămīne pentru un copil o abstrac­ţie, oricīt de bine ar fi el desenat sau descris. Fiinţa lui nu e scoasă la suprafaţă din clocotul intern şi ne­văzut al vieţii, ea este oarecum adăugată ei, dintr-un "afară" care-i macină consistenţa şi o face să rămīnă etern străină de ea. Şi un copil simte asta. Simte că balaurul face parte din poveste. Pe cīnd personajele mele, deşi aveau nume abstracte, se născuseră din relaţia cītorva fragmente de viaţă, cīt se poate de simple, de inaparente, de banale: două păsări, un lan de grīu, secerători. Asta era tot. Puse īmpreună, aceste bucăţele se contopeau şi din amestecul lor se năşteau: Părăsirea (despărţirea), Singurătatea şi Moartea. Iar acestea erau atīt de concrete īncīt o dată pătrunse īn carnea roz a sufletului meu puteau ră­mīne acolo pentru tot restul vieţii. Sigur este că ceea ce-mi citise mama nu era o poveste.

Şi totuşi nu numai cruzimea aceasta travestită īn forma moralizatoare a unei "povestiri pentru copii", nu numai ideea că vulnerabilitatea este īnsăşi esenţa condiţiei umane a fost cea care a rodit apoi īn mine şi mi-a determinat comportamentul. Īn joc mai era şi o problemă de stil. Voisem, ascultīnd povestea, să nu se vadă cīt de tare mă chinui şi totuşi plīnsul mă dăduse de gol. Cineva, chiar dacă era vorba de ma­ma, fusese martor la intimitatea pierdută a suferin­ţei mele. Lucrul acesta īmi umilise orgoliul. Aflasem nu numai că viaţa noastră este făcută din īntreita dezolare a părăsirii, singurătăţii şi morţii; mai era spaima că fiecare dintre noi poate fi descoperit, īn clipe privilegiate ale vieţii, īn toată amploarea fragili­tăţii sale. Rezulta că nu aveam dreptul la clandesti­nitatea afectelor şi că aparenţele nu puteau fi sal­vate.

Bănuiesc că tot ce am resimţit īn seara aceea, cīt şi eforturile, o vreme zadarnice, ale mamei de a mă linişti au sădit īn mine gīndul obscur că emoţia ma­nifestată este īn sine o ruşine. Şi atunci, a intra īn viaţă īnsemna pesemne să găseşti, pe fondul fragi­lităţii amintite, un răspuns la această īntrebare: cum poate fi īmpiedicat plīnsul interior ― şi deopotrivă orice mişcare a sufletului ― să iasă la suprafaţă? Nu ştiam că drumul deschis de această īntrebare pre­supunea un risc: a deveni prizonierul unor cenzuri care īţi garantau un capital constant de nefericire.

Este cert că alegīnd acest drum am ajuns, cu vīr­sta, la o pudoare esenţială, la sincopă īn exteriorizarea discursului afectiv. Era de altminteri stilul practicat īn familia mea. Nu existau lamentaţii, aşa cum nu existau īmbrăţişări de despărţire sau regăsire, nici declaraţii de iubire sau de dor. Viaţa afectivă īn fa­milia mea curgea prin albii subterane, iar apele iz­vorīte din sufletul fiecăruia se īntīlneau īntre ele pe tăcute. Tatăl meu nu m-a mīngīiat, nu m-a īmbrăţişat şi nu m-a sărutat niciodată, nici cīnd ar fi putut să o facă, cīnd eram copil. Mama, care avea un poten­ţial afectiv enorm şi căreia īi tremura vocea cīnd se emoţiona, a făcut-o cītă vreme nu s-a lovit de crisparea mea, manifestată destul de devreme, īn faţa oricărei efuziuni. Īmi displăcea mai cu seamă manifestarea unei emoţii prin lacrimi; plīnsul īmi provoca un amestec de spaimă şi iritare, mă şi stingherea ne­spus, pentru că nu ştiam ce trebuie să spun sau să fac pentru a-l opri şi mă apăram de el prin ricanare sau prin bagatelizarea situaţiei care īl provocase. Mai tīrziu, am ajuns să consider uşurinţa cu care plīngeau femeile un abuz şi, īn raport cu graniţele impuse comportamentului masculin, o nedreptate. De ce īnăuntrul unei specii unitare, īn care suferinţa, emo­ţiile şi extazul erau distribuite uniform, dreptul de a plīnge īl avea mai degrabă femeia? De ce era ne­voie ca bărbaţii să se ascundă, să plīngă pe furiş?

Pe urmă am īnţeles că iubirea aducea un răspuns la toate aceste probleme. Bunul Dumnezeu prevă­zuse un "loc" pentru toată lumea, īn care puteai plīnge sau puteai intra īn extaz fără ca imaginea ta să sufere vreo atingere. Bănuiesc că există un raport īntre dezbrăcarea trupului şi dezbrăcarea sufletu­lui şi că iubire există atunci cīnd sīnt īnvinse, simul­tan şi prin corelaţie, aceste două pudori. Atunci sīn­tem liberi şi uşori. Tot ce era ascuns īn noi ― nespus şi ne-exprimat ― iese afară; printr-un amestec de vorbe şi gesturi intimul este expus īn faţa celuilalt şi īn felul acesta singurătatea esenţială a fiinţei noastre este īnvinsă şi anulată.

Iată, aşadar, care era secretul. Fiecare dintre noi putea traversa viaţa īnveşmīntat īn sobrietate, pu­doare şi discreţie. Putea fi chiar sever, distant şi apa­rent imperturbabil. Cu condiţia ca să existe ― sau să fi existat cīndva, măcar o singură dată īn viaţa lui ― o fiinţă īn faţa căreia să poată (sau să fi putut) sta sufleteşte gol fără ca lucrul acesta să-i provoace ruşine. Trebuia ca măcar o dată īn viaţă să ne fi fost dat să aflăm ce īnseamnă predarea necondiţionată, prăbuşirea totală a tuturor sistemelor de protecţie, căderea īn desuetudine a oricărei cenzuri. Cine nu cunoscuse "darul lacrimilor", aşadar cine nu putuse scoate din el extrema durere sau bucuria extremă, acela nu-l cunoscuse pe Dumnezeu şi nu cunoscuse iubirea şi avea să iasă din viaţă nefericit, īnrăit su­fleteşte, zidit īn singurătatea lui ca īn cel mai rău blestem.

 

 

28 mai

 

Cum se face că ceea ce este prin excelenţă indivi­dual poate să intereseze pe toată lumea? Cu alte cu­vinte, cum de e cu putinţă "jurnalul"?

Răspunsul superficial ar fi că autorul ― impu­dic, exhibiţionist şi bavard ― īşi deschide larg īncă­perile vieţii şi cheamă lumea să intre. Iar lumea intră, pentru că intimul excită curiozitatea. Este ca atunci cīnd priveliştea unei camere văzute din stradă prin fereastra deschisă, īn loc să te facă să īntorci capul, te atrage, te tulbură şi te face să visezi.

Explicaţia mai adīncă este aceea a unei īntīlniri esenţiale. Te poţi īntīlni cu cineva īn idee: a īnţelege asemănător sau la fel un lucru īţi dă īncredere că felul īn care ai gīndit e bun şi faptul acesta te poate propulsa. Istoria ştiinţei şi filozofia se alcătuiesc īn bună parte aşa. Dar te poţi īntīlni cu cineva īn stratu­rile mai adīnci ale fiinţei tale. Iar īn acest caz se īn­tīmplă mai mult decīt atunci cīnd e vorba de coin­cidenţa īn modul de a explica ceva: devii, cu ajutorul celuilalt, conştient de ceea ce (eşti capabil să) simţi. Şi lucrul acesta nu se īnvaţă nicăieri. Potenţialul de sensibilitate al unui om scapă oricărui proiect educa­tiv. Maturitatea noastră afectivă este o chestiune de traiect personal. Există o singură cale de a o "culti­va": a face apel la felul īn care omenirea şi-a "siste­matizat" experienţa afectivă. Ceea ce īnseamnă a re­curge la literatură. Ei bine, jurnalul face direct ceea ce restul literaturii face printr-o galerie de măşti. Ci­titorul nu mai este chemat acum să intre īn rezo­nanţă cu personaje, ci unicul lui sistem de referinţă, unicul lui interlocutor este autorul jurnalului, care este şi unic personaj.

Rezultă de aici că vieţile lor coincid? Răspunsul este: da, īn posibilul lor. Splendoarea afectivităţii umane vine din faptul că ea este mai vastă decīt rea­litatea unei experienţe trăite. Ea este, īn esenţa ei, proiectivă şi din această cauză ea poate trece dinco­lo de graniţele unei vieţi şi poate străbate pīnă la li­mita ultimă a experienţei umane. Telescopate la scara omenirii, toate vieţile se īntīlnesc; se īntīlnesc īn po­sibilul lor. "Aş fi putut trăi asta", "aş fi putut simţi aşa", "aş fi putut face asta". Nu trebuie să fi avut boala de care suferă autorul jurnalului pentru ca să o simţi a ta. La limită, perversiunea, sublimul, īnfrān­gerile, elanurile şi umilinţele lui puteau fi ale tale. Nu e nevoie să fi ucis vreodată ca să te regăseşti īn mărturisirea unui criminal. Macbeth şi, deopotrivă, personajele excentrice şi detracate ale lui Dostoiev­ski īl făceau pe Cioran să fremete. Literatura e cu putinţă tocmai pentru că distanţele dintre vieţile noastre pot fi parcurse īn oricare sens, iar cīnd spa­ţiul existenţial devine curb, toate vieţile coincid.

Pe această coincidenţă miraculoasă, pe acest eu lărgit se ridică orice jurnal de bună calitate. Acelaşi ADN afectiv īi ţine pe oameni laolaltă şi dirijează evoluţia omenirii de la polul extremei cruzimi la cel al tandreţei extreme. Pentru că avem acelaşi alfabet afectiv putem să ne recunoaştem īn experienţe care n-au fost niciodată ale noastre.

Se poate, totuşi, imagina un jurnal "bine scris" care nu ne atinge īn nici un fel. Acesta ar fi jurnalul unui "monstru". Monstrum īnseamnă ceea ce iese din for­ma īn limitele căreia un lucru devine recognoscibil. Īn latină, conotaţia lui nu este negativă, ci neutră şi ea se poate obţine prin simpla ieşire din scară, ca īn cazul nuvelei lui Eliade Un om mare. Cīnd e vorba de un jurnal, ieşirea din scară poate foarte bine să ia forma unei neintrări īn specia umană, a unui intim necomunicativ sau intranzitiv. Ceea ce mă priveşte pe mine, chiar dacă e exprimabil, nu interesează pe nimeni. Acest lucru se petrece cīnd autorul jurna­lului, īn speţă personajul lui, este atīt de mult preo­cupat de propria-i persoană, īncīt toate căile de acces către ceilalţi se īnchid. El este un monstrum, este "in-human", nu intră īn forma umană pentru că nu a pătruns īn ea. El este, aşa zicīnd, singur pe lume, īntīrziind, beat de sine, īn preliminariile unei specii căreia īncă nu-i aparţine. Pentru că īn afara lui īnsuşi el nu se recunoaşte īn nimeni, cine ar putea să se re­cunoască īn el? Īn jurnalul său, el se pune pe sine īn scenă ca monstrum şi creează, pentru literatură, cazul unic al unei mulţimi cu un singur element. Īmi vine īn minte exemplul unui asemenea personaj. Era, fi­reşte, scriitor. Stătea pe o sofa, alături de mama sa. Ne explica nouă, celorlalţi, musafirii lui, cum un scri­itor, pentru opera lui, trebuie să fie pregătit "să calce pe cadavre". Spunea "să calce pe cadavre" cu o anu­me inflexiune īn glas şi ne privea stăruitor să vadă dacă am surprins pīnă la capăt toată greutatea vor­belor lui. Apoi şi-a pus palma peste mīna mamei, a privit-o adīnc īn ochi şi i-a spus: "Mamă, tu ştii cīt te iubesc, dar pentru opera mea, dacă ar trebui, aş călca şi peste cadavrul tău. Ştii asta, ţi-am spus..." īn acest timp, bătrīna īl privea extaziată şi dădea īn­ţelegător din cap.

Ei bine, dacă acest scriitor ar ţine un jurnal, īn pa­ginile lui nu s-ar regăsi nimeni. Ar fi un jurnal sterp. Dacă el ar mărturisi acolo o crimă făcută din gelozie sau din ură, īntre mine şi el s-ar īntinde o punte pe care viaţa mea, īn nebănuitul ei, ar fi putut să treacă. Dar ce punte poate arunca spre mine un cadavru īnălţat ― de o vanitate infinită ― pe un maldăr de foi? Un asemenea jurnal nu ar interesa decīt psiho­logia literaturii şi ar fi un pseudo-jurnal.

 

 

30 mai

 

Astăzi, la un stop, un cerşetor tīnăr, cu figura ră­tăcită, săruta parbrizele, portierele, oglinzile retro­vizoare ale maşinilor care opreau, apoi se īnchina şi īntindea mīna. Ce face "discursul umanist" īn faţa acestui spectacol? Cum te poţi strecura īn sufletul şi mintea acestei fiinţe? Ce e acolo? Infernul, liniş­tea sau nimic? Cīt de largă trebuie să fie definiţia omului ca să īncapă īn ea un asemenea personaj?

Pesemne că din cauza asta literatura izbuteşte acolo unde filozofia eşuează. Pentru că literatura nu-şi propune să definească, ci doar să "descrie". De aceea nimic nu rămīne īn afara ei, nimic nu-i este străin. Filozofia, īn schimb, se autoīngrădeşte. Personajul din povestea de mai sus nu "īncape" īn nici un dis­curs al filozofiei. Pentru filozofie, el pur şi simplu nu este sau este clasat la rubrica "ne-om". (Singurul efort al filozofiei de a nu rămīne īn urma vieţii sau, mai curīnd, de a nu o rata sărind ― dintr-un prea mare avīnt ― dincolo de ea, l-a făcut Heidegger vor­bind de "facticitate". Dar cīnd vrei să explici ce este facticitatea, īţi vine să spui: "de pildă, o zi din viaţa lui Ivan Denisovici". Şi īn felul acesta ajungi din nou la literatură.)

Dispărem regretaţi o vreme de cīţiva, indiferenţi pentru cei mai mulţi, dīnd satisfacţie celor care ne-au detestat. Oricum, viteza cu care sīntem evacuaţi din lumea aceasta, o dată ce am părăsit-o, este enormă. Cīnd ultimul om care ne-a cunoscut ne uită sau dis­pare şi el, devenim "strămoşi", adică un număr sta­tistic īn generaţiile trecutului.

 

 

1 iunie

 

Văicăreala culturală; dezabuzarea. De fapt, e ca şi cum īţi pierzi pofta de mīncare culturală: nici un fel nu te mai atrage, nici o carte nu-ţi provoacă apetit cerebral. Cărţile edificatoare sīnt monotone şi īşi pro­pun experienţe de care nu eşti īn stare; Kierkegaard pălăvrăgeşte enorm; Hegel e ca o flaşnetă; Levinas e mediocru; Hesse e plicticos; Cioran e minunat, dar previzibil şi īţi taie şi mai mult pofta de mīncare.

O dezabuzare stupidă ― şi totuşi explicabilă? ― a pus stăpīnire pe mine: majoritatea cărţilor mă plic­tisesc, filozofia mi-a devenit de mult greu suporta­bilă, tonul scrierilor edificatoare mă irită. Īn cerceta­rea academică nu mai cred, eseurile mi se par futile, romancier nu am avut norocul să fiu. Singura formă de scris care mă interesează ar urma să rezulte din mişcarea neīngrădită pe teritoriul eului meu. De fapt, e vorba de un anumit mod de a scormoni cu lăcomie īn tot ceea ce am ajuns să simt: īn legătură cu viaţa mea, cu lumea īn care am trăit, īn legătură cu specia din care fac parte. Acest tip de discurs nu este omologabil. El nu se supune regulilor unui gen, nu e subsumabil unei discipline şi, īn fond, nu are altă identitate decīt aceea pe care i-o dă īnsăşi per­sonalitatea şi experienţa celui ce scrie. Şi acest dis­curs nu are decīt un singur punct de pornire: nevoia chinuitoare, căci de fapt nerealizabilă pīnă la capăt, de a mă exprima.

 

 

2 iunie

 

Omenirea mă īnfricoşează. Faptul că un om īl poate omorī pe altul sau că īl poate tortura rămīne pentru mine cutremurător şi de neīnţeles. Faptul că un om īl poate lovi pe altul, fizic, că īi poate izbi obra­zul cu palma, este īn sine un scandal. Cele trei palme pe care le-am dat īn viaţa mea au răsunat de fiecare dată pe obrazul celuilalt, dar greutatea lor a căzut vertiginos īn mine şi s-a lipit, ca o pecete a căinţei, de sufletul meu. Cu cīte pelerinaje ale iertării, doar de mine ştiute, nu a trebuit să le plătesc apoi! Cīnd Ganea Ivolghin, cuprins de ură şi mīnie, īl pălmuieşte pe Mīşkin, acesta īi spune: "O, nici nu ştii cīt de rău o să-ţi pară! Cīt de mult ai să suferi că ai făcut asta!"

O asemenea replică poate surveni īntr-o lume īn care personajele se pot imagina unele īn locul altora, deci o lume īn care cel care nedreptăţeşte se poate vedea căzīnd la rīndu-i sub efectul propriului său gest.

Īntr-o astfel de lume există căinţa, scuza, nevoia de iertare, gestul compensativ. Ivolghin simte īn cele din urmă nevoia reparaţiei şi-l roagă pe Mīşkin să-i per­mită să-i sărute mīna.

Istoria speciei umane nu a mers īnsă pe această cale. Īn istorie, tot ceea ce īntre doi oameni care se conduc după un cod "umanist" este de neconceput devine dintr-o dată posibil. De aici senzaţia de fabu­los, de neverosimil pe care o avem cīnd ne confrun­tăm cu istoria relatată. Tot cortegiul acela de īnvin­gători care īşi torturează semenii şi īi ucid fără să cadă o clipă pe gīnduri, ce are el comun cu noi, cu cititorii halucinaţi ai faptelor lor? Oricīt de mult ne-am imagina că lucrurile acestea s-au īntīmplat, ceva ne īmpiedică mereu să le extragem din ficţiunea unui horror şi să le aducem īn realitate. Majoritatea cărţilor pe care le-am publicat mai tīrziu īn seria "Procesul comunismului" le-am citit mai īntīi la Heidelberg īn anii '80: Stalin-ul lui Suvarin, Marea teroare a lui Conquest, Soljeniţīn, Panta rhei a lui Grossmann... Īmi amintesc şi acum frica teribilă care mă apuca ori de cīte ori reuşeam să străpung ecranul paginii şi cīnd lumea aceea care nu īncăpea īn nici un adjectiv venea peste mine şi mă prindea īntr-un carusel al groazei. Asta era specia din care eu făceam parte? Şi aceas­ta era istoria mea, istoria contemporană, lumea īn care īntr-un fel sau altul trăisem şi trăiam? La un moment dat mintea refuza să mai realizeze echivalenţa din­tre pagina scrisă şi realitate. Ceea ce citeam recădea mereu īn poveste. Dacă nu s-ar īntīmpla aşa pesemne că fiinţa noastră s-ar dezintegra sub povara adevă­rului celor relatate. Citiţi Panta rhei. Fundalul istoric este omorīrea de către Stalin, la īnceputul anilor '30, a şase milioane de ucraineni. Prin īnfometare. Totdeauna cifrele sīnt o abstracţie. Dar īn Panta rhei această "secvenţă istorică" devine, dacă se poate spu­ne aşa, viaţă: Răul pur, moartea, dezolarea supremă irump pur şi simplu īn camera īn care citeşti. Eşti īntr-un sat ucrainean, păzit īn aşa fel īncīt nimeni nu poate ieşi din el. Tot ce putea fi mīncat a dispărut, a fost luat. Trec săptămīni şi oamenii īncep să se mă­nīnce īntre ei, īn familii: copii, părinţi, fraţi. Īn felul acesta au murit şase milioane de ţărani ucraineni. Cīnd paza satelor a fost ridicată, cei care mai rămă­seseră īn viaţă au ajuns īn patru labe la Kiev. Mureau līngă bucata de pīine care le era aruncată din milă, pentru că nu mai puteau mīnca. Cine poate trăi pīnă la capăt adevărul acestei "īntīmplări"? Pentru orice cititor care vrea să-şi păstreze mintea īntreagă, ea trebuie să rămīnă īn parte (şi să fie percepută) ca poveste.

Īmi aduc aminte că, atunci cīnd am citit cartea Doi­nei Jela despre mama Monicăi Lovinescu şi despre moartea ei, m-a izbit faptul că femeia aceasta de 71 de ani a fost arestată īntr-o zi de 23 mai, cīnd eu īm­plineam 18 ani. Stăteam pe Dr. Lister, īn Cotroceni, la 10 minute de locuinţa ei din Bd. Elisabeta. Tre­ceam zilnic prin faţa acelei case, unde cīndva fuse­se "Cenaclul Sburătorul", pentru că Facultatea de Filozofie se afla chiar vizavi. Īmi imaginez că īn seara acelei zile de 23 mai am făcut acasă un "ceai", o pe­trecere, īn acelaşi timp "istoria" trecea la 10 minute distanţă de mine, arestīnd o femeie singură, la 71 de ani, pentru vina de a fi avut-o ca fiică, la Paris, pe Monica Lovinescu. Mai tīrziu, am īncercat să-mi imaginez scena. Mi-am īnchipuit-o pe mama mea arestată la 71 de ani. M-am cutremurat. Apoi, după 40 de ani de la cele īntīmplate am putut intra īn acel apartament care īi fusese restituit īntr-un tīrziu Mo­nicăi Lovinescu. Am păşit īn camera mică, unde era dormitorul mamei, cu fereastra care dădea spre che­iul Dīmboviţei. Ştiam că īn dreptul ferestrei era mă­suţa la care mama Monicăi se aşeza să-i scrie fiicei sale. Īşi imaginau īmpreună, scriindu-şi, cum va ară­ta, după 13 ani de despărţire, reīntīlnirea la Paris. Iar apoi, īn loc de asta, a venit arestarea. Īn aparta­mentul din Bd. Elisabeta s-a mutat un procuror mili­tar. După aceea s-a petrecut moartea la īnchisoare. Acestea sīnt faptele. Au intrat şi ele īn poveste, mai īntīi īn cartea Doinei Jela, apoi īn cartea de memo­rii a Monicăi Lovinescu. Le citim şi ştim că sīnt ade­vărate, dar cine le-a trăit pīnă la capăt īn afara vic­timei şi a fiicei ei care şi-a pierdut, o vreme, somnul?

 

 

3 iunie

 

Interesant cum, după Revoluţie, felul īn care ori­zontul social al vieţii mele s-a lărgit poate fi măsurat şi după anvergura lichelelor pe care le-am cunos­cut, īnainte, atīt numărul cīt şi calitatea lor erau fatal determinate de "cercul strīmt" al vieţii fiecăruia din­tre noi. Nu puteai īntīlni mai multe lichele decīt īţi permitea lumea īn care te mişcai. Şi cum lumea aceas­ta se rezuma īndeobşte la lumea profesiunii tale, lichelele pe care le puteai cunoaşte proveneau din rīndul colegilor de serviciu şi al ierarhiei din care făceai parte. Fiecare branşă, apoi, avea, īn funcţie de importanţa ei socială, o densitate diferită de li­chele. De pildă, la Institutul de Filozofie al Acade­miei, unde am lucrat primii zece ani după termi­narea facultăţii, densitatea de lichele era maximă, pentru că era vorba de o "instituţie ideologică din linia īntīi a frontului" (după cum mi-a explicat tov. Ra­du Pantazi, secretarul de partid al Academiei prin anii '70, ca preludiu la eliminarea mea din Institut tocmai "pe motive ideologice"). Această "instituţie ideologică" era conectată direct la Secţia ideologică a Comitetului Central. Aşa stīnd lucrurile, trei sfer­turi dintre membrii Institutului erau informatori ai Securităţii care īi turnau pe cei din sfertul rămas "li­ber" şi care, de asemenea, se turnau īntre ei. Unul ca mine, mai ales după ce petrecusem cīteva luni la Universitatea din Aachen, era mană cerească pen­tru ei, de vreme ce īşi puteau umple rapoartele cu ce cărţi citeam, cu ce spuneam īn "şedinţe", cu ce se ascundea īn spatele paginilor pe care le publicam. De altfel rolul lor "ca specialişti" era tocmai acela de a le deschide ochii "lucrătorilor din Securitate" şi īnal­ţilor activişti de partid asupra sensului ezoteric al scrierilor unui coleg.

Primul şoc l-am avut la un an-doi după termi­narea facultăţii, cīnd am publicat un articol īn Con­temporanul, intitulat Filozofia ― o ştiinţă? Articolul "lovea" īn dogma absolută a "filozofiei marxiste", potrivit căreia aceasta era infailibilă tocmai pentru că era ştiinţă. La cīteva săptămīni de la apariţia pa­ginii din Contemporanul mă cheamă īn clădirea Comi­tetului Central "tovarăşul Constantin Vlad", adjunct al Secţiei ideologice de care am pomenit mai sus. Nu ne cunoşteam, nu ne văzuserăm niciodată. Scena care a urmat a rămas īnscrisă īn memoria mea ca un fragment de vis, cu atīt mai mult cu cīt a fost o scenă practic "mută". M-a invitat să stau jos, a deschis ser­tarul de la birou şi a scos din el o foaie. Mi-a īntins-o peste birou, s-a ridicat şi a ieşit din cameră. Pagina acoperită a foii conţinea o delaţiune semnată "profesor dr. Alexandru Boboc". Īn ea, cel care īmi fu­sese profesor pīnă īn urmă cu doi ani (aveam 25 de ani) ― preda "istoria filozofiei contemporane" citind practic de pe foi capitole īntregi transcrise din Istoria filozofiei moderne şi contemporane. Omagiu lui Ion Petrovici, apărută la īnceputul anilor '40 ― īşi făcea o datorie de "luptător pe frontul ideologic" din a-i sem­nala tovarăşului Constantin Vlad caracterul profund subversiv al articolului meu. M-a uimit īn mod deo­sebit īncheierea delaţiunii care, pe neaşteptate, pier­dea "tonul principial" şi cădea īntr-un amestec de mahala cu ură. Izbucnirea avea īn ea ceva oarecum uman, lăsīnd să se străvadă un năduf, o furie care nu mai putuse fi reţinută şi care, totodată, schimba registrul stilistic al paginii, adăugīndu-i o notă de familiaritate nepotrivită cu modul de adresare cu­venit īntr-o asemenea ocazie. Propoziţia neaşteptată suna cam aşa: "Şi şi-a mai pus şi poza īn ziar, să nu cumva să-i uite posteritatea mutra!"

Cititorul de astăzi trebuie să ştie că īn acele vre­muri povestea cu poza avea un subtext. Exista o educaţie comunistă a privirii şi retina omului de pe stradă se obişnuise să vadă două tipuri de figuri umane: cele ale conducătorilor comunişti (singurele care puteau evada din paginile ziarelor sau din ma­nuale pentru a fi expuse īn public sau plimbate, sub formă de pancarde, la "manifestaţii") şi cele oare­cum "simbolice", care se constituiau īn "tipuri" şi care erau executate de artişti "angajaţi", după impera­tivele realismului socialist: miner, forjeur, ostaş, trac­torist, mamă socialistă, pionier etc. Mai existau de asemenea imagini ale scriitorilor reproduse īn ma­nuale şcolare: de la Eminescu la Mihai Beniuc, A. Toma şi Dan Deşliu. Iconografia comunistă era īn genere selectivă şi restrictivă. Aşa īncīt poza unui tīnăr, a unui debutant ― şi īncă a unuia care provenea din branşa filozofică ― īntr-un ziar cultural important nu era un lucru obişnuit, īn nici un caz unul de tra­diţie. Eram īn 1967 şi "deschiderea" īncepuse cu un an-doi īn urmă. De altfel regimul fotografiilor pu­blice avea să fie īn curīnd revizuit, restrīngīndu-se īn cele din urmă la doar două: cele ale cuplului pre­zidenţial. După 1980, nici nu autor romān īn viaţă nu avea dreptul să īşi divulge chipul pe coperta unei cărţi şi nici măcar, īn "format de buletin", pe coperta a patra.

Pentru cărţile de filozofie, ca să fiu sincer, spre deosebire de cele de literatură, fotografia autorului nici nu şi-ar fi avut rostul: scrisul īn acest domeniu atinsese un asemenea grad de impersonalitate īncīt sigla unui chip nu răspundea la nimic. Cartea ar fi putut fi scrisă de către oricine, mai bine zis de către orice individ deprins să mīnuiască limbajul de lemn al domeniului său. Ce importanţă avea că un text de "estetică" era scris de Marcel Breazu, Dumitru Matei sau Ion Pascadi, sau unul de "istoria gīndirii romāneşti" de Al. Tănase, Gogoneaţă, Cazan sau Epure? Īmbinările acelea de cuvinte, puse pe hīrtie ca "lucrări de plan", publicate automat de Editura Academiei sau de Editura Ştiinţifică şi necumpărate şi necitite de nimeni, intrau īn lume orfane, aduse din īndepărtatele deşerturi ale spiritului, poposind o clipă īn rafturile bibliotecilor pentru a fi spulbera­te apoi de vīnturile istoriei şi īnlocuite de altele. Ni­mic nu avea identitate, nimic nu avea chip. La ce bun atunci o fotografie pusă īn răspăr pe textul Nimănui?

Ei bine, Al. B. simţise īn textul din Contemporanul că ceva ieşea din scară. Fotografia īl ajutase să simtă că autorul rīndurilor vorbea īn nume propriu. Arti­colul era al cuiva şi "mutra" care īl īnsoţea certifica asta. Lucrul acesta era scandalos, era mai cu seamă subversiv şi trebuia īn consecinţă semnalat.

După cīteva minute, adjunctul şefului de Secţie a reintrat īn cameră. Şi-a pus degetul pe buze, a īn­tins mīna după foaie, a pus-o la loc īn sertar şi m-a condus pīnă la uşă. Asta a fost tot. Pe Boboc l-am văzut de atunci, la facultate mai ales, de cīteva zeci de ori. Trecuseră 30 de ani de la scena pe care am povestit-o. Aş fi putut, īntīlnindu-l pe coridoarele facultăţii, să-i spun că "ştiu". Nu m-am gīndit nicio­dată "să-i cer socoteală", ci doar să-i spun că ştiu. De fapt aş fi vrut să ştie că ştiu. Nu am făcut-o pen­tru că īmi era ruşine. Īmi era ruşine ca atunci cīnd un actor recită prost, joacă prost şi eu sufăr de ruşine īn sală şi transpir de ruşinea lui. Īn urmă cu cīţiva ani, cu ocazia conferinţei unui heideggeriolog german īn faţa unui amfiteatru plin de studenţi, delatorul de pe vremuri, care, micuţ şi estropiat, īşi purta pe culoarele vaste ale facultăţii, alături de secretul prost păzit, pantalonii veşnic prea scurţi, lăsīnd să se vadă elasticul sleit al unor şosete intrate pe jumătate īn pantofi, m-a lăudat ca pe unul dintre "heideggerio­logii de seamă ai culturii noastre" sau ceva īn genul ăsta. Lucrul mi s-a părut firesc. Din recuzita lichelei face parte ambiguitatea īntreţinută īntre "ascuns" şi "pe faţă", īntre lovitura dată pe la spate, īn īntu­neric, şi lauda rostită īn faţă sau īn public. Voi reveni cīnd voi ajunge la lichelele de altă anvergură din zi­lele noastre. Sigur este că lichelele nu iau niciodată īn calcul accesul celorlalţi la zona lor de umbră, la "lucrătură", la otrava instilată pe ascuns. Ele mizea­ză pe clandestinitate, pe intrigă, pe turnătorie. Iar cīnd sīnt ajunse din urmă de propriul lor trecut, de mīrşăvia tăinuită şi făcută tocmai sub īncredinţarea pecetei tainei, cīnd ceea ce a fost ticluit cu gīndul să rămīnă ascuns este dat pe faţă, lichelele nu se că­iesc, ci se grăbesc să dea explicaţii, de obicei extrem de sofisticate sau, mai rău, devin agresive şi acuza­toare.

Dar să ne īntoarcem la lichelele mele de dinainte de '90. Aşadar la bună parte dintre colegii mei de Institut. Cu ce se ocupau ei? De pildă cu īnscenarea unor "procese". Te invitau la o şedinţă anuală, de "bilanţ", īn care "se dădea citire" unui raport ano­din, cu cifre, realizări etc. Şi deodată, cīnd lumea īn­cepuse deja să moţăie īn sală, aflai că īn anul acela se petrecuseră şi lucruri regretabile. De pildă, că īl plagiaseşi pe Noica. Īntr-un articol de-al tău, pu­blicat īn nu ştiu ce revistă, putea fi regăsit fratele Fiu­lui risipitor, personaj din care Noica făcuse, alături de Fiul risipitor, figura centrală a Jurnalului filozo­fic publicat īn 1944. Acuzatorii mei nici nu se obo­siseră să citească parabola biblică şi susţineau că īn Biblie e pomenit numai Fiul, Fratele fiind o creaţie a lui Noica. Aşadar fără să-l citez pe Noica, īi fu­rasem personajul. Bine, o să spuneţi, dar lucrul era prea gogonat: toată lumea ştie că parabola Fiului risipitor e construită deopotrivă pe figura Fratelui lezat. Īn comunism īnsă nu e aşa: cu cīt minciuna este mai sfruntată, cu atīt mai mult ea are şanse să se instituie ca adevăr. Cu cīt ceea ce spui este mai distorsionat īn raport cu realitatea, cu atīt puterea de convingere a cuvintelor este mai mare. De fapt raportul se schimbă: cuvintele dau forţă realităţii şi o fac să existe; ele nu au nevoie de suportul reali­tăţii. Realitatea devine atīt de slabă īncīt ea nu mai poate contrazice cuvintele; realitatea reală e negli­jabilă şi este īnghiţită de o nouă realitate, cea pe care o proiectează şi o instituie cuvintele. "Comunismul aduce cu el fericirea" este o propoziţie adevărată īn sine, care nu poate fi infirmată de toată mizeria unei ţări comuniste şi nici măcar de toată mizeria tutu­ror ţărilor comuniste trecute, prezente şi viitoare. Tot aşa, adevărată īn sine este şi propoziţia "tancurile sovietice au intrat īn 1968 la Praga pentru a aduce pacea". Tot aşa, īn gura lui Radu Pantazi, secretar de partid al Academiei şi director adjunct al Insti­tutului de Filozofie, propoziţia "Fratele Fiului risipi­tor este o creaţie a lui Noica şi el nu există īn Biblie" era o propoziţie adevărată īn sine, iar pe adevărul ei se sprijinea adevărul plagiatului meu. Şi era mai mare dragul să-i vezi pe colegii mei cum īşi īmpăr­ţiseră rolurile: unul se mira că "tocmai eu" fusesem capabil de aşa ceva şi aştepta să mă căiesc. Altul, cu o dicţie imposibilă, stătea la o masă ţinīnd mīna pe un teanc de cărţi ale lui Noica şi dădea citate de ici şi de colo, după care, ridicīnd ochii către sală, adăuga: "la fel şi la Liiceanu". Altul īnţelegea acum, īn lumina plagiatului meu, multe alte fapte ale mele pe care pīnă atunci nu şi le putuse explica. Cīnd am apucat să bīlbīi, sufocat de indignare, că Fratele Fiu­lui risipitor reprezintă un loc comun al culturii euro­pene la care poate face recurs oricine, fără să fie acu­zat că l-a plagiat pe Noica (sau pe Gide, care la rīndul lui invocase parabola), Pantazi a retorcat: "Şi dumi­tale ţi se pare corect, tovarăşe, ca unul să se spetească muncind şi altul, care bate lumea şi nu face nimic, să fie primit la īntoarcere cu braţele deschise şi să se taie pentru el viţelul cel gras"?

Povestite acum, lucrurile acestea sīnt groteşti. A­tunci ele se īncheiau īndeobşte cu frīngerea unui destin. Eu am avut noroc: am fost transferat la Insti­tutul de Istoria Artei. Componenta ideologică a artei era cu mult mai palidă decīt cea a filozofiei, aşa īncīt densitatea de lichele īn noul institut era aproape nulă. Dimpotrivă, cīţiva dintre noii mei colegi făcuseră puşcărie politică. Lichele nu mai puteam īntīlni decīt īn situaţii excepţionale, cīnd soseau la "şedinţe des­chise" activişti de la Centrul Universitar ― atunci am cunoscut-o pe "tovarăşa Clătici", care avea să se ilustreze īn 1981, cu ocazia unui "proces" celebru, cel al "meditaţiei transcendentale", cīnd l-a judecat pe Pleşu pentru participarea la "complot īmpotri­va ordinii de stat". Apoi, īn 1988, l-am cunoscut pe "tovarăşul Bondrea", şef de cadre la Ministerul Īn­văţămīntului, care ne-a chemat pe cīţiva să ne spună că dacă mai răspundem invitaţiilor ambasadelor occidentale fără să avem aprobare "de la ei", vom rămīne pe drumuri. Astăzi, domnul Bondrea este rectorul celei mai mari universităţi particulare, Uni­versitatea "Spiru Haret".

Cam asta era. Īn rest, pentru că viaţa mea socială era sumară şi se reducea la frecventarea cītorva prie­teni, nu prea mai aveam unde să īntīlnesc lichele. Ba da, mai erau totuşi vecinii. La parter, īn casa de vizavi, locuia un cuplu de pensionari. Perdeaua de la fe­reastra lor se mişca de cīte ori ieşeam īn oraş sau veneam acasă. Aveam senzaţia că sīnt vecin cu un post de observaţie. Īntr-o zi mă īntorc din oraş şi, īnainte de a intra īn casă, văd perdeaua mişcīndu-se. Intru, iau cartea de telefon şi caut la B: "Brătucu", Intrarea Lucaci nr. 4. Formez numărul şi īmi răs­punde el. "― Tovarăşu' Brătucu? ― Da. ― Ce se mai aude cu omul nostru? ― Cine e? Tovarăşul colonel? ― Eu sīnt. ― Uitaţi, tocmai s-a īntors acuma. ― Sin­gur sau cu cineva? ― Singur. Da' tovarăşu' colonel, nu trebuia să ne vedem īntr-o oră īn oraş?" Schimb tonul: "― Da' ruşine nu vă e? Nu vă e ruşine să fiţi turnător? ― Alo! alo! Cine e acolo? ― Eu sīnt, veci­nul dumneavoastră. Ne putem vedea pe geam vor­bind la telefon. Mă vedeţi? Eu vă văd. ― Dumnea­ta... Dumneata... Hai sictir!" Şi-mi trīnteşte telefonul.

Mai era şi vecinul de la etaj cu "cartea de imo­bil". La el trăgeau "băieţii" cīnd veneau să ia infor­maţii. Īi vedeam intrīnd īn casa scării, īi auzeam apoi urcīnd etajele şi pe el deschizīndu-le uşa. Īi vedeam plecīnd cam după o oră. După '90 a ţinut să-mi spu­nă că nu el mă turna şi că speră că ştiu cine. El ― ştiam, nu-i aşa? ― era fiu de preot şi simpatiile lui politice mergeau către PNŢ... Īl ascultam şi mi-l adu­ceam aminte īn timpul "şedinţelor de bloc" (eram o mīnă de oameni, şapte familii īn toată casa, care ne ştiam de 20 de ani), cīnd "lua cuvīntul" (venea uneori īmbrăcat īn pijama) şi īncepea cu un excurs despre "regulile convieţuirii socialiste".

Cu lichelele publice lucrurile erau cīt se poate de simple. Locurile lor de īntīlnire erau volumele oma­giale, ziarele, televiziunea şi radioul, unde de aseme­nea erau omagiaţi "conducătorii" (de ziua naşterii sau cu ocazia altor zile naţionale festive şi la congre­se ale Partidului), cenaclul "Flacăra" şi, integral, revista Săptămīna, care īşi primea informaţiile direct de la Securitate.

Ajunşi īn acest punct, ne putem desigur pune īn­trebarea care e funcţia lichelei īntr-o societate comu­nistă. Răspunsul īl vom găsi dacă privim spre īnsăşi esenţa acestui sistem; pentru că īn comunism lichea­ua e secretată de această esenţă. Şi care este esenţa comunismului? Răspuns: nivelarea. Cu excepţia re­prezentanţilor nomenclaturii şi a celor aflaţi īn sluj­ba ei, restul populaţiei trebuie să arate la fel: de la aspectul exterior (cum se īmbracă, īn ce tip de locu­inţe stau, ce mănīncă, ce venituri au) şi pīnă la tipul de gusturi, plăceri şi aspiraţii. Comunismul e o so­cietate īn care nu se iese din rīnd. Şi ca să se obţină acest lucru, trebuie controlate cu străşnicie mai īntīi venitul (el nu mai poate fi auto-generat, prin pro­prietate privată şi iniţiativă) şi apoi cadrul īn care un membru al societăţii se poate manifesta. Excepţia, talentul, performanţa ieşită din comun sīnt şi ele cul­tivate īn structuri prestabilite şi sīnt subordonate unui scop: propaganda. Balerinul, patinatorul, gim­nasta etc. sīnt produsele de vitrină ale sistemului şi reuşitele acestora nu sīnt explicabile decīt prin vir­tuţile sistemului şi contribuie la glorificarea lui sau a celui care īl īntrupează.

Aşa stīnd lucrurile, ieşirea neprogramată din rīnd era, īn comunism, un păcat. Ce īnsemna asta pen­tru intelectuali? Īnsemna că cine avea o explicaţie ontologică a lumii care ieşea din cadrele institutelor de filozofie, cine scria un roman sfidīnd regulile es­teticii oficiale, cine făcea un film care leza gustul tri­umfalist al sistemului ― trebuia laminat social, rea­dus la ordinea numitorului comun şi, la limită, fiind periculos prin exemplul pe care īl dădea, eliminat.

Pentru ca acest lucru să se īntīmple nu ajung for­mele de supraveghere ale unui aparat anume creat (Securitatea). Acesta poate asigura "impulsurile cen­trale", dar releele care asigură transmiterea lor şi su­pravegherea pīnă la nivel periferic precum şi retransmiterea informaţiei obţinute pīnă la sediul central, īn vederea prelucrării ei, trebuie create separat. Func­ţia aceasta suplimentară o asigură lichelele. Şi ele o asigură īn chip natural, ceea ce īnseamnă cu efici­enţa şi geniul cu care natura reglează, găsind de fie­care dată forma īn care trebuie să o facă, echilibrul la nivelul fiecărei specii, creīnd astfel posibilitatea supravieţuirii ei. Deosebirea este că lichelele nu "cu­răţă specia" ― aşa cum fac felinele cīnd vīnează ― de exemplarele bolnave, debile, deficitare etc, deci de mediocri, proşti sau impostori; lichelele "curăţă" societatea eliminīnd vīrfurile, deci nu exemplarul care trage un picior, aude prost sau şi-a pierdut un ochi, ci pe cel care păcătuieşte prin vigoare, sprin­teneală şi exces de fantezie.

Iată de ce pentru un exemplar dotat, ambiţios sau care pur şi simplu are ceva de spus lucrurile sīnt cu mult mai complicate īn comunism decīt īn societăţile occidentale. Cea mai mare parte din energia de care acesta dispune, īn loc să fie pusă īn slujba realizării proiectului propriu, este cheltuită pentru ceea ce s-ar putea numi "cursa cu obstacole" la care candidatul la performanţă e chemat să participe zi de zi pe par­cursul īntregii sale existenţe. Ei bine, lichelele sīnt organizatorii acestei curse cu obstacole. Ei joacă rolul zmeoaicei din poveste care ridică īn drumul lui Făt-Frumos cīnd un munte, cīnd o pădure plină cu lighioane, cīnd o apă fără hotare. Cine nu are destulă astuţie, cine nu inventează tehnici de evitare sau de­păşire a acestor obstacole este anihilat sau scos din joc. Pentru cine nu a trăit atunci, e bine să se ştie că lupta dintre bine şi rău īn comunism la nivel cotidi­an īmbrăca această formă: lupta dintre cel care voia "să facă ceva" şi cei care īşi dădeau mīna pentru a-l īmpiedica.

Ei bine, acest peisaj s-a diversificat imens după 1990...

 

 

5 iunie

 

Ce trebuie să facă un om cu viaţa lui dacă nu vrea să se resemneze să trăiască īn categoriile speciei? Ce īţi rămīne de făcut cīnd fiecare din lucrurile care īţi ocupau viaţa şi īi dădeau un sens se golesc de con­ţinut? Lucrul cel mai grav este ca sistemul de iluzii de care o viaţă are nevoie pentru a īnainta să se surpe. Iar īn lumina sfīrşitului nici o iluzie nu rezistă. Problema e să poţi īncă face ceva după ce ai ajuns īn punctul acesta.

Jurnalul este cea mai strīnsă formă de colaborare cu viaţa care ţi-a fost dată. Este un fel de reverenţă făcută nu-se-ştie-cui, un fel de a arăta că ceea ce ţi s-a dat nu-ţi este indiferent. Pe de altă parte, faptul că ai primit ceva īn necunoştinţă de cauză poate să devină sursa unui protest infinit.

De aici ambiguitatea oricărui jurnal, amestec de curtoazie, tandreţe şi recunoştinţă cu strigăte, repro­şuri şi blasfemii.

Ceea ce se numeşte īndeobşte "depresie nervoasă" este o criză prelungită de luciditate. Depresivul iese din rīndul "oamenilor normali" şi īncepe să vadă altfel. Această schimbare a calităţii privirii survine ca urmare a degradării stratului protector pe care, pentru orice om, īl reprezintă sistemul lui de iluzii. Tocmai de aici provine miopia care este necesară pentru parcurgerea īn bune condiţii a unei existenţe. Un anumit fel de a rămīne lipit de ceea ce faci şi de a crede că treaba aceea este şi firească şi capitală pen­tru bunul mers al lucrurilor (cīnd īn fond ea este to­tal indiferentă) reprezintă garanţia de sănătate a unei vieţi. Gesturile curente, agitaţia zilnică, mobilu­rile care ne mīnă nu sīnt puse īn discuţie; ele trebu­ie lăsate īn inerţia subīnţelesului, īn simpla dinamică imanentă a producerii lor.

Īn mod normal sănătatea mentală a omenirii ţine de transă, de capacitatea de a participa la seducţie şi miraj. Eşti sănătos cītă vreme eşti prins īn "dansul amăgirii muritoare" vegheată de marea regină a Lumii, Maya. Cel care părăseşte dansul acesta iese din cursa vieţii şi devine "nebun"; pentru că privirea distantă, care atrage după ea clarviziunea, strică jocul Mayei. Toate medicamentele antidepresive de astăzi reprezintă tehnici de refacere a sistemului pro­tector de iluzii, reintrarea īn hora amăgirii, un mod de a fi īmbrīncit din nou īn cursa vieţii, de a-ţi re­căpăta miopia salutară. Dacă Hamlet ar fi putut lua timp de trei luni două pastile de Zoloft sau de Pro­zac pe zi, tragedia lui n-ar mai fi existat. El ar fi putut face abstracţie de ceea ce ajunsese să īnţeleagă.

Versiunea romānească a lui Hamlet o avem īn le­neşul din povestea lui Creangă. Deosebirea este că acesta "merge pe scurtătură"; el nu explică, nu teo­retizează, nu are nevoie de cinci acte pentru a părăsi scena. Povestea lui e scurtă pentru că trece direct la concluzie; ca şi Hamlet, leneşul lui Creangă a īnţe­les. Numai că el nu mai īntīrzie nici o clipă "aici": nu vrea să reaşeze timpul lumii īn matcă (ceea ce, īn cazul lui Hamlet, reprezintă īncă un tribut plătit ilu­ziei), nu vrea să răzbune sau să repare ceva. De īndată ce a īnţeles, el nu consideră că mai are vreo res­ponsabilitate. Greva foamei nu o face pentru a atrage atenţia sau a obţine ceva, ci pur şi simplu pentru că aceasta i se pare calea cea mai la īndemīnă, mai abruptă şi mai elegantă de a abandona. Īn acest "pro­iect" al său (singurul care se poate sustrage amă­girii) el este ajutat īn mod firesc de consătenii săi care īl spīnzură ca pe unul ce a īncălcat legea iluziei, ca pe un dez-iluzionat.

 

 

6 iunie

 

Tema prăpastiei pe care stăm. Am īntīlnit-o prima oară la douăzeci şi ceva de ani, cīnd am citit inter­pretarea lui Nietzsche la tragedia elină. Eram prea necopt ca să o īnţeleg, ceea ce īnseamnă să o inte­grez īn viaţa mea, depăşind-o ca "motiv cultural". Dionysos le-a revelat grecilor hăul pe care era aşe­zată viaţa noastră, caracterul cumplit al existenţei, şi, ca să-i poată face faţă, grecii l-au mascat cu lumea de forme frumoase ― compensatorii şi terapeutice ― de tip apolinic. Polaritatea dionisiaco-apolinică a vieţii eline era expresia unei strategii care se mişca īntre adevărul teribil şi iluzia menită să-l facă su­portabil. Tragedia era chemată să ridice la răstim­puri vălul care acoperea prăpastia lăsīnd ca ceea ce este cumplit ― şi eventual uitat ― să ţīşnească la suprafaţă. Tragedia devine memento-ul prăbuşirii oricīnd posibile: īn orice clipă poţi să ajungi de la liniştea călduţă a existenţei la infernul ei.

Grecii ştiau asta, ştiau că fiecare ins are prăpas­tia vieţii lui şi că, īntr-o bună zi, vălul care o acope­ră se va da la o parte. Noi, īn schimb, trăim cu ideea că prăpastia este a altuia şi de cele mai multe ori asistăm la spectacolul ei sub forma grozăviilor care ne-ajung la urechi sau a celor la care sīntem puşi să asistăm īn fiecare seară, la scară planetară, prin inter­mediul televiziunii. Dar vorba lui Ionesco: "nu există scăpare".

Să ai curajul să notezi tot ce-ţi vine īn minte, din­colo de orice preocupare de stil, de teama de plati­tudine sau de ruşinea văicărelii.

Tema prăpastiei reapare la Heidegger sub forma nimicului ca temei sau a prăpastiei (Abgrund) ca ne-temei (Un-grund). Īn Sein und Zeit, Heidegger vorbeşte de "vina" noastră īntr-un sens extra-moral, unul care ţine de constituţia existenţei noastre, adică unul exis­tenţial. Iar vina alcătuirii noastre este tocmai aceea de a subīntinde "nimicnicitatea": sīntem "vinovaţi" pentru că sīntem "temei al nimicnicităţii". Dar ce īnseamnă asta?

Asta īnseamnă că ne lipseşte mai īntīi temeiul lui "de unde?" (de unde venim). Lipsa de provenienţă pe care e aşezată viaţa noastră Heidegger o numeşte "aruncare". Aruncarea exprimă ne-temeiul prin ex­celenţă: ea ne confruntă cu un rezultat a cărui expli­caţie ni se refuză cu desăvīrşire. Sīntem rezultaţi din­tr-o aruncare ― şi, ca dovadă, iată-ne, sīntem aici ―, dar nici aruncătorul şi nici sensul gestului lui nu ne sīnt transparente. Absenţa lui "de unde?" īnteme­iază nimicnicitatea, iar viaţa noastră este direct insta­lată pe neantul acestei explicaţii.

Dar pentru ca "aruncarea" să fie deplină, nici "de partea cealaltă" ― a ieşirii din scenă ― nu stăm mai bine. Misterului lui "de unde?" īi corespunde cel al lui "īncotro?". Īn această construcţie, Heidegger nu ia īn calcul credinţa (aşa cum pentru "de unde?" nu ia īn calcul ipotezele ştiinţei), pentru că el se rezumă la "aici"-ul fenomenal ― manifestabil şi īntīlnibil ― al secvenţei cuprinse īntre naştere şi moarte. Locul īn care sīnt eu aşezat nu-mi permite să văd decīt scena; despre culisele din "stīnga" şi din "dreapta" ei nu am pe ce temei să vorbesc. Totul se rezumă la faptul că sīnt aruncat pe scenă, trebuind să joc. Cu­lisele, oarbe pentru mine, sīnt primul temei al nimicnicităţii mele şi primul fel īn care "vina" se arti­culează īn existenţa mea.

Lucrurile merg īnsă mai departe: jocul īnsuşi, po­pasul meu īn scenă este pīndit īn fiecare clipă de neant şi generează neantul. De ce? Pentru că prin fiecare gest al vieţii mele eu aleg īntre mai multe po­sibilităţi şi fiecare opţiune, odată făcută, reprezin­tă condamnarea la moarte a tuturor celorlalte pe care le-am īnlăturat. Prin unica mea alegere eu am remis neantului restul refuzat al posibilităţilor. Īnaintarea noastră prin existenţă generează fără īncetare neant. Nu numai ca aruncaţi īn lume, dar şi ca "aruncători", ca "proiectanţi" ai propriilor noastre gesturi, ca fiinţe ale proiectului, ca īmplinitori şi realizatori, stăm pe ne-temeiul nimicului.

Īn sfīrşit, īn al treilea rīnd, jocul nostru nu are cine ştie ce calitate: el se īnscrie īn tiparele prestabilite ale faimosului das Man ― impersonalul "se" ― şi cam toţi actorii joacă aceeaşi partitură. Fac şi spun cam aceleaşi lucruri, sīnt minaţi de aceleaşi idealuri, mode şi curente. Cad īn aceeaşi mediocritate, adică reuşesc să obţină un caracter mediu al existenţei īn cate­goriile căruia intră cu toţii. Chipurile lor īncep să semene īntre ele, pīnă ajung la chipul statistic al lui Niemand, Nobody, "nimeni". Cu fiecare dintre gesturile noastre comune, cu orizontalitatea cotidiană a vieţilor noastre, cu fiecare evitare a īntīlnirii cu posi­bilul nostru ireductibil ― ne aşezăm pe neant.

Această īntreită vină existenţială, īntrucīt ţine de constituţia omului, depăşeşte, cum spuneam, discursul de tip etic. Ea este o vină fără răspundere individua­lă şi ea trimite mai degrabă la insuficienţa condiţiei noastre, la faptul că pur şi simplu sīntem aşa, fără explicaţie şi fără a avea să cerem cuiva socoteală. Es ist so!

 

 

8 iunie

 

Astă seară la telejurnal scena din faţa Palatului Elisabeta, "retrocedat" Regelui şi devenit reşedinţa familiei regale īn Romānia. Iliescu īi īntoarce vizita pe care Mihai i-o făcuse la Cotroceni. Din stīnga ecranului apare Regele, cu mersul lui colţuros, de om stīngaci şi etern timid. Prin dreapta ecranului īşi face apariţia Iliescu, mişcīnd īn contratimp capul, umerii şi şoldurile, de unde senzaţia aceea de bīţīială, pe care o lasă cīnd străbate protocolar un spaţiu public. Aceasta e pesemne forma lui de timiditate. Camerele de televiziune sīnt undeva sus şi mai de­parte, aşa īncīt chipurile nu se văd, ci doar siluetele şi limbajul corpului. După Iliescu, pătrund īn ecran, prin dreapta, doi tipi solizi, cărora costumele cu cra­vată nu le vin niciodată bine şi care cară fiecare cīte un buchet enorm de flori, īnvelit īn celofan. Florile trebuie date pesemne "doamnelor" (reginei şi prin­cipesei) şi īntrucīt acestea aşteaptă īn casă, cei doi se aliniază respectuos la ceva distanţă de suveran şi preşedinte. Apoi, prin acelaşi colţ din dreapta īşi fac apariţia īn ecran două doamne voluminoase īn taioare, care dau mīna cu Regele şi fac, conform pro­tocolului regal, knixuri, acele genoflexiuni suave, semn de supunere şi omagiu la care numai monarhii au dreptul pe acest pămīnt. Mi le imaginez cum au repetat acasă, cum cineva le-a arătat, le-a explicat, le-a descompus mişcarea. Cum gungureau repe­tīnd-o şi cum se īntrebau poate una pe alta: "Ce zici, tu? Īmi iese?" Făcīnd asta, erau pesemne flatate şi excitate, lucruri disparate se īnvălmăşeau īn mintea lor, amintiri proletare din tinereţe, cīnd Regele era un personaj hulit, cu acest moment cīnd Regele rein­tra īn scenă prin poarta din spate a istoriei, dar ce are a face, se dovedise că era tot rege şi ele urmau să stea la masă cu acest personaj fabulos, pe care cei din lumea lor, puternici şi stăpīni pe situaţie, īl dă­duseră la o parte şi pe care acum tot ei, puternici şi stăpīni pe situaţie, īl aduceau īnapoi, īl lăsau să stea, cīteva luni pe an, līngă "poporul lui", īi dădeau totul īnapoi, totul īn afară de coroană.

 

 

12 iunie

 

Marea iluzie a Revoluţiei din decembrie: că po­porul romān ar fi avut nevoie de libertate.

Prima revelaţie am avut-o īn ianuarie 1990, cīnd īn piaţa din Hala Traian, intrīnd īn vorbă cu un vīn­zător de la aprozar, acesta īmi spune la un moment dat cu năduf: "Ce mai, era mai bine īnainte." Spu­nīnd asta, īmi arunca de zor nişte cartofi murdari īn talgerul cīntarului şi privea īntr-o parte, neştiind dacă face "bine" vorbind dintr-o dată aşa. "Cum era mai bine? Uite, puteţi spune cu glas tare ce gīndiţi. Sīnteţi liber!" Omul s-a holbat la mine şi n-a mai zis nimic. N-avea ce face cu libertatea asta. Nu se gīndea pesemne decīt la un singur lucru: că pe o piaţă īn care cartoful nu se putea găsi oricīnd, furatul era mai rentabil decīt acum. "Pīinea cerească", libertatea, nu-l interesa nici cīt negru sub unghie.

Numai că ar fi trebuit să ştiu asta. De cīte ori ple­cam de la Institutul de Istoria Artei īn jos pe Calea Victoriei, ajungīnd īn piaţa unde se afla clădirea Co­mitetului Central, īmi spuneam: dacă acum cineva ar scoate o pancardă pe care ar scrie "Jos Ceauşes­cu!" sau "Jos comunismul!", trecătorii care ar asista la scenă s-ar grăbi să traverseze. "Un nebun", şi-ar fi spus toţi īn gīnd. Cīnd Jan Palach şi-a dat foc la Praga, mii şi mii de studenţi au asistat la funeraliile lui, iar memoria poporului ceh i-a păstrat numele şi īn fiecare an el e sărbătorit ca un erou. Cīnd un tīnăr romān, sub Ceauşescu, şi-a dat foc pe pīrtia de la Poiana Braşov, lucrul a fost īnregistrat ca un fapt divers. Un nebun! Pesemne că nimeni, astăzi, nu e īn stare să spună cum īl chema. (Asta Noica numea "gesticulaţia de operetă a eticii": scoţi un tril ca să te audă ceilalţi. Dar după cum se vede nu avea drep­tate, pentru că la noi nici opereta nu avea specta­tori.) Acelaşi lucru s-a īntīmplat după Revoluţie la Cluj. Tīnărul care īşi desfăcuse cămaşa īn faţa arma­tei masate īn piaţă spunīnd "Trageţi!" (şi au tras), scăpīnd cu viaţă, s-a sinucis un an mai tīrziu. De scīr­bă. A pus pe cineva pe gīnduri gestul lui? A modificat el, măcar cu un milimetru, starea de lucruri a Romā­niei? Īşi mai aduce cineva aminte cum īl cheamă?

Libertatea, vorba Marelui Inchizitor, este un lux pentru cei aleşi şi puţini. Pentru cei mulţi, ea este o povară. "Adevăr grăiesc către Tine că sufletul omu­lui nu cunoaşte altă grijă mai chinuitoare decīt aceea de a găsi cui să-i īncredinţeze mai degrabă harul libertăţii cu care această nefericită făptură se naşte pe lume." ― "Şi oamenii s-au bucurat că sīnt din nou minaţi ca o turmă şi că, īn sfīrşit, inima lor a fost uşurată de povara unui dar funest care le adusese numai necazuri."

Ei bine, eroarea intelectualilor umanişti īn anii care s-au scurs după decembrie '89 este că au mizat pe acest "dar funest" īntr-o lume educată sistematic vreme de patru decenii īn "generalizarea supune­rii". Ei au plecat, ca orice umanişti, de la o premi­să abstractă, de la ideea de om şi omenire care ar avea ca determinare "harul libertăţii" aşa cum fie­care om vorbeşte sau are mīini, ochi şi picioare. De această orbire, care īi aşază de la bun īnceput pe terenul moralei şi nu al politicii, ei nu au scăpat nici pīnă azi şi nici nu au cum să scape pentru că ăsta e năravul oricărui umanist, de care altminteri el este foarte mīndru şi de care nu are cum se dezbăra, pen­tru simplul fapt că atunci ar īnceta să fie un uma­nist. Din această cauză pariul pe care el īl face cu so­cietatea este din capul locului pierdut. Pīnă şi ultimul găinar ajuns īn Senatul Romāniei, ultimul securist aciuat īntr-un partid, ultimul ziarist care dă lecţii po­porului de pe ecranul unui televizor ştiau (sau au aflat īntre timp) ceea ce unui subtil intelectual nu poate să-i intre īn cap: că īn majoritatea lor oamenii nu au nevoie de "hrana cerului" ― de cărţile lui, de suspinul lui, de predicile lui profane.

 

 

15 iunie

 

O altă iluzie a deceniului care a trecut: că socie­tatea ar dori să se scuture de cei care făcuseră cu pu­tinţă lumea dinainte.

Iluzia aceasta īşi avea din nou rădăcina īntr-o ope­rare inadecvată cu categoriile morale, cu ideea că atitudinile oamenilor sau modul lor de a gīndi sīnt influenţate de conştientizarea distincţiei dintre bine şi rău. Ce simple păreau lucrurile la cumpăna anu­lui '90! Nomenclatura de partid, activiştii, aparatul represiv (Securitatea), omagiatorii reprezentau răul. Ei erau puţini. Prin căderea comunismului, dacă s-ar fi produs vreodată, ei ar fi fost puşi automat la stīl­pul infamiei. De către cine? De către "ceilalţi", cei mulţi, cei covīrşitor de mulţi, cei care suportaseră pe pielea lor ceea ce primii puseseră īn operă, furīn­du-le libertatea, umilindu-i, minţind etc. etc. Aşadar, printr-o simplă operaţie de scădere se obţinea "restul populaţiei", care reprezenta binele.

După decembrie '89 s-a dovedit că acest "punct de vedere" fusese interiorizat de primii, dar cu de­săvīrşire ignorat de ceilalţi. Cei care făcuseră răul ştiau ce făcuseră ― dovadă că īn primele luni după decembrie "s-au dat la fund" ―, īn vreme ce aceia care īl suportaseră nu-l percepuseră ca rău. A trebu­it să treacă un timp pīnă ce primii au priceput că lucraseră temeinic şi pe termen lung şi că īndobi­tocirea se petrecuse īn masă. Se puteau īntoarce īntre "ai lor". Victima lor, un popor īntreg, nu-i repudia. Ei, lichelele, puteau reveni la rampă. Nu aveau de cine se teme. Īn nici un caz de o mīnă de intelectu­ali care vorbeau de memorie, vină şi căinţă. Īşi puteau face partide, puteau intra īn parlament şi puteau de­veni miniştri, īşi puteau face bănci, imperii univer­sitare, puteau conduce instituţii culturale, puteau avea posturi şi emisiuni de televiziune, dacă voiau īl pu­teau lăuda şi acum pe Ceauşescu şi puteau explica şi de ce o făcuseră īnainte, puteau spune că Securitatea fusese o instituţie patriotică, ba chiar puteau să aducă pe ecrane foşti generali de Securitate, care-l tăbăci­seră pe Goma şi care acum comentau bine dispuşi evenimentele curente, īşi expuneau concepţia lor de­spre lume, făceau bancuri şi spuneau că "Monica (Lovinescu) ar fi bine să fie bătută la cur ca să-i vină mintea la cap". Ce conta că prezenţa pe ecranul tele­viziunii, ore şi ore īn şir, a foştilor poeţi de curte era o palmă pe obrazul poporului romān dacă poporul romān nu simţea că este pălmuit?

"Apel către lichele"? Sigur, apelul acesta nu fuse­se făcut pentru şi către lichele. El fusese făcut pen­tru a indica obiectul posibil al unei repudieri colecti­ve, pentru a īmpiedica ceea ce mai apoi s-a īntīmplat. Apelul acela nu avea īn el nimic sīngeros; nu invita pe nimeni la răzbunare şi linşaj. Tot ce īşi propunea era să provoace o presiune morală īn vederea unei retrageri pioase. Tonul mīniei lipsea cu desăvīrşire din el. Pe unii i-a contrariat mesajul lui: dacă veţi avea o cădere pe gīnduri şi o decentă ieşire din scenă, vă vom iubi. "Vă vom iubi?" Dar cum să iubeşti o lichea, fie ea şi renunţīndă? Această virtuală decla­raţie de iubire care atunci suna deplasat īşi vădeşte de-abia astăzi sensul. Şi īl dovedeşte tocmai prin vidul īn care a căzut apelul īn conştiinţele celor care erau chemaţi să se apere. Dar mai ales şi-l dovedeşte prin consecinţele acestui vid īn starea actuală a unei naţiuni. Astăzi cīnd īl văd pe Păunescu desfăşurīn­du-se īn toată impudoarea lui, cīnd īl văd declarānd că el a pierdut bătălii dar niciodată războaie, sīnt gata să declar că l-aş iubi dacă răul pe care-l face celorlalţi (chit că ei sīnt sau nu conştienţi de el) ar fi putut fi oprit. Recunosc că o iubire atīt de perversă nu poate apărea decīt din disperare, cīnd binele nu se mai defineşte viguros şi pozitiv, ci doar ca absenţă a răului. Ei bine, l-aş fi iubit pe Păunescu, dacă ar fi renunţat la războiul lui cu poporul romān. Căci ce se poate īntīmpla cīnd o lichea bine instruită sare la bătaie cu un popor care abia se mai ţine pe picioa­re? Este evident că lupta dintre ei e inegală: nimeni nu-i dă poporului romān o emisiune de televiziune īn care el să stea la o masă pe care se află cīnd vo­lume de versuri (pe care să le poată mīngīia la răs­timpuri), cīnd un dosar de securitate folosit ca alibi pentru disidenţa lui. Poporul romān nu are un glas de buhai cu care să-şi acopere mereu interlocutorul şi nici reaua credinţă necesară pentru a face imposi­bilă orice discuţie. Poporul romān nu recită, acom­paniat la chitară, versuri tīmpite care să-i meargă la inimă poporului romān educat īn spiritul kitschu­lui naţionalist. Poporul romān nu are resursele nece­sare pentru un război care se poartă cu tupeu. Şi, mai ales, poporul romān nu poate purta acest război pen­tru că nu mai percepe imoralitatea: lui īi este indi­ferent că īl are din nou īn faţă pe autorul unor spec­tacole en plein air care īncepeau cu balade duioase şi se terminau cu "Ceauşescu, Romānia!", scandat pe scenă şi preluat, prin incitaţie şi pseudo-isterie colec­tivă, de tribune. Şi de ce īi este lui indiferent dacă vede aceleaşi mutre īn decoruri istorice care se vor diferite? Pentru că poporul romān, aceasta e lucrul extraordinar pe care l-au aflat īntre timp proştii şi umaniştii, se adaptase la istoria lui. Īntr-un alt decor, el continuă să mănīnce felurile pe care istoria i le servise īnainte. Reci, neīncălzite, stricate. Lui nici nu-i păsa că, simbolic măcar, avusese loc o revoluţie, că istoria făcuse indigestie şi că parte dintre cei care defilau acum pe scenă nu erau altceva decīt eruc­taţii şi vomismente ale unei perioade trecute.

 

 

19 iunie

 

Cărtărescu, īn Jurnalul său, notează "la 3 noaptea": "Am citit deodată, īntr-o după-masă, Jurnalul de la Păltiniş, care mi-a apărut un fel de tragedie grotescă sau o farsă tragică. Dar orice nebunie īşi are, cumva, şi măreţia ei, şi poţi crede foarte bine, la urma urmei, că un om drag care-a murit e īncă viu, pentru că tră­ieşte īn tine. Aşa crede Noica īn cultură. Cu el e in­vers decīt spunea Paleologu: ar fi fost un geniu dacă n-ar fi fost un prost. Dar admiraţia lui pentru Wittgen­stein īi şterge multe păcate (fără a-l mişcora pe cel īmpotriva Duhului: lipsa milei). Te īntrebi la ce i-a folosit cititul miilor de cărţi dacă n-a putut īnţelege gestul lui Vulcănescu. Şi cum i-au putut īnghiţi dis­cipolii, şi de ce, atītea stupidităţi. Totul e īnsă mult mai complicat, căci grotescul bătrīneilor de tipul Ţuţea sau Noica este urmarea unei tragedii interne īntr-o mare tragedie istorică. Heidegger īnsuşi ar fi fost īn alte condiţii [...] un astfel de biet tataie excen­tric, īndesīndu-şi basca pīnă la sprīncene şi exer­sīndu-şi prin cīrciumi maieutica."

Am de spus următoarele lucruri:

Noica īnsuşi se temea că existenţa Jurnalului de la Păltiniş o să le dea multora senzaţia că "au acces la gīndul lui" şi că, īn felul acesta, au să intre īn dia­log cu el crezīndu-se scutiţi de obligaţia de a-i fi citit opera. Şi avea, iată, dreptate. Pentru că este mai sim­plu să citeşti o carte despre Noica şi să arunci apoi pe hīrtie, aşa, īntr-o doară, cam ce crezi tu despre el şi cum devine chestia. Ca şi cum el, Noica, e suma plimbărilor lui la Păltiniş, şi nu gīndul tors de la 20 la 78 de ani. E mai simplu şi, īn termeni de timp, mai rentabil: pentru Jurnalul de la Păltiniş e nevoie de o după-amiază, dar pentru familiarizarea cu o idee clocită vreme de şase decenii e nevoie de cīţiva ani buni numai ca să īncepi să o adulmeci. Iar dacă vrei să ajungi la sursele acestei idei īn filozofia lumii, de-abia atunci putīnd să vorbeşti īn cunoştinţă de cauză de­spre "Noica", mai trebuie puşi la socoteală alţi cīţi­va ani. Altminteri, vorba unui prieten fizician: dacă n-ai studiat teoria relativităţii, poţi să crezi că Einstein e un tip care scoate limba. Or, pentru Cărtărescu, Noica nu face decīt să scoată limba. Noica nu e de căutat la Păltiniş şi nici īn jurnale păltinişene, ci īn efortul de a fi gīndit "golul de fiinţă", "deveninţa", "holomerul", "arheul", "cercul metafizic" etc, etc. Despre astea Cărtărescu nu suflă un cuvīnt, pentru că "din afară" accesibile nu sīnt decīt bascul şi ghetrele lui Noica, adică anecdotica şi, īn cel mai bun caz, un anumit patos existenţial grefat pe o bucată de istorie şi povestea unei Castalii romāneşti.

Greşeala asta au făcut-o şi oameni care i-au stat īn preajmă: de la Paleologu, care a scris un text devas­tator despre Noica limitīndu-se la experienţa comună de la Cīmpulung, şi terminīnd cu Pleşu, care a de­clarat īntr-un frumos articol din anii '80 că īn "cazul Noica" mai important e omul decīt opera. Operă de­spre care, toţi care i-am fost īn preajmă, credeam la un moment dat că o ştim numai pentru că respiram un aer comun, pentru că Noica ne mai citea pagini din cīte o carte la care lucra sau ne "povestea" cīte o idee a lui. (Ca şi cum filozofia se poate lua ca rīia, prin simplă frecare.) Aşa se face că nici unul dintre judecătorii lui ocazionali nu l-a citit "cap-coadă" cu creionul īn mīnă şi nu a făcut să iasă din "īntīlnirea cu Noica" un teanc de conspecte. Tratatele lui de on­tologie (īn care se află "gīndul ultim") au rămas, īn timpul vieţii lui, un mister pentru toată lumea. Cri­tica filozofică lipsea cu desăvīrşire, iar cea literară, cum era onest şi firesc, nu putea depăşi nivelul unor comentarii, aproximative şi ele, la Rostirea filozofică sau la Pagini despre sufletul romānesc.

Pe scurt, Jurnalul de la Păltiniş era povestea unui crez, a unui mod de viaţă, a felului de a-ţi da un des­tin. Şi, la limită, o operă de ficţiune. Dar nu era docu­mentul unei gīndiri, nici măcar nu era o "monogra­fie", şi era insuficient ― şi total inadecvat ― ca mijloc de a evalua o performanţă culturală. "Stupi­dităţile" rostite de Noica la Păltiniş şi "īnghiţite de discipolii lui" nu fac parte din opera lui Noica.

Şi atunci, dacă aşa stau lucrurile, la ce răspund cuvinte ca "grotescul bătrāneilor de tip [...] Noica", "biet tataie excentric" etc? Faptul că un filozof poar­tă basc, că e grotesc, tataie sau excentric nu are nici cea mai mică relevanţă pentru filozofia lui. Şi Kant era grotesc, şi Wittgenstein era excentric. Ei şi?

De unde atunci prezumţia că putem vorbi despre Noica, Heidegger şi Wittgenstein cu aplombul cu care īi invocăm pe "optzecişti"? Cum de se mariază atīt de bine ignoranţa şi morga? Este un semn de nobleţe mentală să ştii să admiri ceea ce te depăşeşte. Īn principiu, fiecare dintre noi poate, dacă are timp pentru asta şi interesul nu īi lipseşte, să acceadă la orice domeniu: fizică atomică, astrologie, filozofie sau cultură japoneză. Altminteri, orice domeniu īn care nu am investit cazna necesară pentru īnţelege­rea lui mă depăşeşte şi este de preferat ca īn privinţa lui să nu am opinii.

Filozofii se īnvaţă aşa cum se īnvaţă matematica şi aşa cum un matematician nu poate acoperi decīt un domeniu anume al matematicii, un profesor de filozofie nu ştie ą fond mai mult de doi-trei gīndi­tori. Semnul "izolării culturale de tip oriental", la care Cărtărescu se referă mai departe īn nota lui, e tocmai acela de a ajunge să vorbeşti despre filozofi ca şi cum ai asista la un meci de fotbal: stai īn tribună, e un soare călduţ, comentezi o fază şi īntre timp mai scuipi o sămīnţă pe jos.

 

 

20 iunie

 

Recitesc nota precedentă şi alte cīteva lucruri īmi sar īn ochi.

Aceeaşi rămīnere īn exterioritate īn alăturarea lui Ţuţea şi Noica. Dincolo de faptul că erau apropiaţi ca vīrstă, descinzīnd amīndoi din "interbelic" (aşa­dar "bătrīnei" şi "tataie"), nimic nu-i leagă: Ţuţea era un "personaj", un cabotin de geniu dotat cu o orali­tate prodigioasă, dar incapabil să scrie o pagină coe­rentă. De pe urma lui au rămas "322 de vorbe me­morabile" şi admiraţia īnduioşată a lui Cioran. De pe urma lui Noica a rămas ultimul sistem de onto­logie european. Noica aparţine istoriei gīndirii, Ţuţea mitologiei culturale.

"Dar admiraţia lui pentru Wittgenstein īi şterge multe păcate..." Asta ne lasă să īnţelegem că autorul notei e īn raporturi de cordialitate cu opera lui Witt­genstein, că este chiar un fan al lui, de vreme ce-i iartă lui Noica păcatele (o parte din ele) pentru reve­renţa pe care Noica (din nou, īn Jurnal, pentru că īn restul operei urmele īntīlnirii cu Wittgenstein sīnt inexistente) i-o face acestuia. Or, sugestia e falsă de vreme ce apare din nou īntrebarea (ca şi īn cazul lui Noica şi Heidegger) legată de accesul lui Cărtărescu la scrierile lui Wittgenstein: mai mult de o treime din cele cīteva zeci de pagini din care e alcătuit Trac­tatus-ul cere o pregătire logico-matematică expresă, iar organizarea şi formularea īnsăşi a propoziţiilor din această cărţulie fac din ea una din marile opere ermetice ale secolului XX, cărora specialiştii īi dedică ani şi ani din viaţa lor.

De ce, atunci, ajungem să avem cu filozofia o fa­miliaritate pe care nu īndrăznim să o afirmăm cu nici un alt domeniu? Pesemne pentru că folosind şi ei "cuvinte", gīnditorii ne lasă senzaţia că sīntem "co­legi de scris" şi pentru că la suprafaţă lectura filozo­filor pare o provocare pentru inteligenţa fiecăruia dintre noi şi nimic mai mult, cīnd de fapt, ca tot ce presupune un "limbaj" (dacă nu un jargon), ea este o specialitate care se dobīndeşte la capătul unei pre­gătiri, īnsă cum timpul pentru această pregătire lip­seşte din viaţa unui om care s-a dedicat altui lucru şi care are deja o "specialitate", iar pe de altă parte tentaţia de a-ţi īmpodobi discursul cu nume sonore ("Platon", "Kant", "Nietzsche" etc.) e prea mare (pen­tru că lucrul ăsta "dă bine" şi "face cult" şi te plasea­ză īntr-o vecinătate selectă care īţi īmprumută din măreţia ei) ― se ajunge la situaţii de felul celor de mai sus. Iar dacă, pe deasupra, poţi să invoci nume ca acestea şi să spui "bătrīnei grotesc" sau "tataie excentric" sau "īndesīndu-şi basca pīnă la sprīn­cene" ― ei bine, lucrul acesta te mută din vecinăta­tea lor şi īţi asigură, printr-o simplă piruetă lingvis­tică, printr-un adjectiv sau printr-un simplu cuvinţel, un loc sus şi deasupra lor, chiar pe acoperişul lumii, de unde nimeni nu te mai poate privi, dar de unde tu poţi privi, īn schimb, pe toată lumea.

Īn treacăt: admiraţia lui Noica pentru Wittgenstein, spune Cărtărescu, īi şterge acestuia multe păcate "fără a-l micşora pe cel īmpotriva Duhului: lipsa milei". Păcatele īmpotriva Duhului Sfīnt sīnt trei şi provin din absenţa uneia dintre cele trei virtuţi creş­tine: credinţa, speranţa şi dragostea. Mila nu e prin­tre ele.

 

 

2 iulie

 

La cererea conducerii Bisericii ortodoxe romāne, Comisia parlamentară SRI propune revenirea asupra Legii arhivelor Securităţii care, īn forma ei actuală, prevede deconspirarea informatorilor poliţiei poli­tice proveniţi din rīndurile preoţimii.

La televizor, seara, apare şefa Comisiei (Buru­iană?), activistă a partidului "Romānia Mare", care argumentează proiectul de modificare a legii īn felul următor: 1. După cum rezultă din sondaje, poporul romān are īncredere cu precădere īn Biserică şi īn Armată. Nu se cuvine să-i zdruncinăm această īncre­dere dīnd pe faţă numele prelaţilor care īi turnau pe enoriaşi. 2. De altfel, colaborarea cu Securitatea este irelevantă, pentru că "aşa erau vremurile atunci". Important e "cine erau (şi cine sīnt) trădătorii de ţară".

După care doamna, oxigenată şi cu gura mare, īl roagă pe Dumnezeu să-i lumineze pe "fraţii de la PSD" să voteze la fel ca membrii PRM.

Toate astea se īntīmplă la cererea conducerii unei Biserici care, vorba lui Andrei, are ca axă doctrinară căinţa.

 

 

4 iulie

 

Vorba aceea extraordinară, "aproapele ne este cel mai departe" ― adică cel mai greu de perceput, tocmai pentru că ne este atīt de aproape ― aplicată la poporul meu, la poporul romān.

Īn tinereţe, cīnd vedeam filme īn care apăreau sate mexicane, siciliene sau greceşti, īmi spuneam: Doam­ne, cīt de mizerabil pot trăi oamenii aceştia! Aşezaţi acolo, sus, pe ecran şi surprinşi de privirea nean­gajată a unui simplu spectator, ei īmi apăreau mur­dari, săraci şi cruzi. Pentru că nimic nu mă lega de lumea lor, pentru că ea rămīnea īntr-o depărtare pe care nici o complezenţă nu o putea tulbura, posibi­litatea de a o vedea aşa cum era rămīnea intactă. Eram convins, privindu-i, că eu aparţin altei civili­zaţii. Lumea aceasta īn care mă născusem, cu tre­nurile şi gările ei mizerabile, cu satele din Bărăgan, cu şoselele naţionale pe care īntīlneai căruţe pono­site, biciclişti beţi, femei īmpingīnd cărucioare ho­dorogite, turme de vaci şi de oi, bătrīne īndoite din şale care cărau legături de vreascuri īn spinare, toată viaţa aceasta a "Romāniei profunde" care nu avea nimic idilic īn ea ― o vedeam fără să o percep īn incomensurabilul mizeriei ei atotstăpīnitoare. Ea era a mea, stătea lipită de mine, mistificată şi devenită invizibilă prin chiar subīnţelesul ei. Ea mă īnvăluia şi o iubeam cu acea "dragoste de īnvăluire" care acom­paniază realitatea din care faci parte. Ceea ce nu pu­team să fac īn cazul ţăranului mexican, aici reuşeam: trăiam īntr-o promiscuitate transfigurată, aceeaşi care īl făcea pe Zinoviev, exilat la München, să viseze nostalgic la paznicii ruşi ― paznicii lui ― de la Liu­bianka. Nimeni nu venise să īnalţe lumea noastră pe ecran pentru a o scoate din subīnţelesul ei şi a o face, pentru noi toţi, vizibilă īn adevărul ei. Lumea a treia? Mi se părea o realitate exotică, planīnd īntr-o geografie incertă, undeva īntre o regiune din Africa şi un stat caucazian. Nu mă gīndeam nici o clipă că ecuatorul acestei lumi trece deopotrivă prin Romā­nia. Cartierul Cotroceni, cărţile mele, prietenii mei, masa la care scriam, iubirile mele, parfumul de tei care īmi intra īn odaie la sfīrşit de mai īnsoţindu-mi de fiecare dată "ziua de naştere" ― cădeau ca o per­dea groasă de fum peste privirea şi īnţelegerea mea. Văzută dintre pereţii de vată ai vieţii mele, Romānia ― nu exista nici o īndoială ― nu era Mexicul: nici măcar aşa cum o cunoscusem eu, tăvălită īn comu­nism şi īn praful Istoriei.

Apoi au venit călătoriile, fatal īnsoţite de şocurile reintrării īn ţară, filmele lui Pintilie, "noi" văzuţi cu ochii Europei, clasamentele mondiale ― din care nu lipseam niciodată ― ale sărăciei, corupţiei, comer­ţului cu copii şi prostituţiei. O vreme, după 1990, nu am mai putut să mă uit la telejurnale. Brutalitatea imaginii care te īntīlneşte venind din faţă, fără posi­bilitatea eschivei, mă răstignea, ca pe un boxeur că­zut īn ring, pe urīţenia acestei ţări: case din chirpici roase de inundaţii, orătănii evoluīnd printre şoproa­ne acoperite cu carton gudronat, obrajii scofīlciţi ai oamenilor, guri fellinian ştirbe, priviri moarte, haine jerpelite, balada mizeriei recitată īn faţa unui micro­fon īntr-o limbă stīlcită, fără nici o propoziţie īntrea­gă, fără nici un cuvīnt adunat cum trebuie līngă altul; o limbă a nimănui, vestigiu al unei omeniri pe cale de a fi destituită din statutul ei. Īn fiecare seară Romānia īţi dădea īntīlnire pe ecran, slută, hi­doasă, suferindă.

 

 

6 iulie

 

Nu-mi place să mi se povestească vise. Un vis nu trece niciodată rampa şi nu poate fi povestit cītă vre­me, prin chiar "trama" şi ecoul lui, nu-l priveşte decīt pe cel care l-a visat. Obiceiul de a povesti vise pleacă de la prezumţia că tot ce trăiesc eu cu oarecare inten­sitate poate interesa pe altul. Or, senzaţiile sau emo­ţiile sīnt greu transmisibile. Nici deliciile unei călă­torii nu pot fi īmpărtăşite, şi nici raportul pe care īl ai cu o piesă muzicală. Nimeni nu te poate urma prin cotloanele īntortocheate ale unui vis, pentru că nu anecdotica contează aici, ci atmosfera şi frisonul. Nu e īntīmplător că Cioran povesteşte cum īşi detes­ta tatăl cīnd, copil fiind, dimineaţă de dimineaţă, tre­buia să-l asculte relatīnd nevesti-sii ce visase noaptea. Tocmai excesul acesta de personal şi intim face visul intransmisibil, şi povestirea lui nesuferită.

Dimpotrivă, sīnt interesante visele noastre comu­ne, cele īn care ne recunoaştem cu toţii cu spaimele şi fantasmele noastre. Mai mult, visele acestea sīnt recurente şi prin repetiţia lor de-a lungul vieţii, ele sugerează că sīnt necesare, izvorīnd dintr-un fond originar comun. Am īncercat un inventar al lor, veri­ficīndu-le cu cei din preajma mea. Iată-le: 1) A visa că zbori şi a descoperi lucrul acesta cu uimire, ca şi cum ai fi putut dintotdeauna s-o faci, dar pur şi sim­plu nu te-ai gīndit să īncerci. E atīt de firesc să baţi aerul cu mīinile, să te īnalţi peste copaci, să dai cīte­va roate peste case şi să te aşezi din nou, lin, pe pă­mīnt. Reiei, ca să te convingi că n-a fost o īntīmplare. Īţi promiţi, tot īn vis, să nu uiţi că ai făcut-o şi că deci se poate şi īţi propui să pui īn aplicaţie, de īndată ce te vei scula, ceea ce ai aflat īn vis. 2) A visa că eşti gol pe stradă sau undeva īn public. Īn visul acesta nu ştii niciodată cum ai ajuns aşa. E īnsoţit de o dis­perare absolută, dar, lucru curios, nimeni nu te ob­servă niciodată şi nici nu semnalează altora goliciu­nea ta. Īntotdeauna reuşeşti să te strecori şi să ajungi cu bine acasă. Variante: ai totuşi ceva pe tine, chiloţi sau măcar un tricou de care tragi cīt poţi. Īţi spui că ceilalţi te vor considera doar mai extravagant īm­brăcat. 3) A visa că nu poţi să fugi; eşti urmărit, vrei să fugi şi picioarele nu răspund comenzii. Te depla­sezi penibil, ca şi cum ai alerga prin smoală sau miere sau pe un teren mlăştinos. 4) Eşti (din nou) elev, te duci la şcoală şi cīnd te aşezi īn bancă constaţi că ţi-ai uitat acasă ghiozdanul. Pare de necrezut, dar pīnă īn clipa aceea nu ţi-ai dat seama. Consecinţele sīnt ― nu se ştie de ce ― extrem de grave. 5) Visezi că eşti pe vīrful unui munte, pe o suprafaţă de doar cīţi­va metri pătraţi, şi că de jur-īmprejur e vidul pur, prăpastia absolută. Eşti condamnat la neclintire. 6) Īn sfīrşit, lupta cu un cīine fioros. El sare, īl prinzi din aer de cap şi cu o mişcare scurtă īi suceşti gītul. Lucrul pare nespus de simplu şi lupta se īncheie īntotdeauna aşa: el zace, mort, la picioarele tale.

Toate visele acestea sīnt, repet, recurente: le visezi de mai multe ori īntr-o viaţă, cu o frecvenţă mai mare īntr-o perioadă a vieţii decīt īn alta, dar īntotdeau­na cu acelaşi scenariu. Cel mai des am visat că zbor (şi īntotdeauna īn culori), că nu pot fugi şi că mă aflu gol pe stradă.

Bănuiesc că mai pot fi povestite, cu condiţia să nu fie lungi şi complicate, "cel mai urīt vis" şi "cel mai frumos vis" din viaţa cuiva.

Cel mai urīt: mă aflu īntr-o cameră fără uşi şi fără ferestre, tapetată cu carne vie. Singura sugestie a unei ieşiri este un īnceput de cotlon, dar tapetat la fel, o deschizătură pătrată īntr-unul din pereţi, la īnălţimea capului. Īncerc să mă ridic īn deschizătură, dar de fiecare dată mīinile şi coatele īmi alunecă pe carnea īnsīngerată şi recad īn "visceralitatea" camerei, īn acest trup uriaş, īntors, ca o mănuşă, pe dos. Alu­nec şi cad fără īncetare, tăvălindu-mă īn carnea vie. Cel mai frumos vis din viaţa mea este subsumabil ideii de instanţă protectoare, şi el mi-a insuflat cel puţin o vreme certitudinea că urmează să fiu asis­tat şi ajutat de-a lungul īntregii mele vieţi. Bunicul meu din partea tatei, singurul pe care l-am cunos­cut, murise cu cīteva luni īn urmă. Eram īncă stu­dent. Mă aflu īntr-un tramvai, nu foarte plin, şi, aşa cum făceam īn astfel de ocazii, mă aşez pe un loc līngă geam şi īncep să citesc, extrem de absorbit şi propunīndu-mi să mă desprind de tot ce este īn jurul meu. De aceea nici nu īntorc capul să văd cine s-a aşezat pe locul liber de līngă mine. Īi simt doar cotul, care mă apasă, neplăcut, din stīnga. Īmi trag īncet mīna, ca să nu mai simt atingerea străină. După o clipă simt din nou cotul celuilalt lipindu-se de mine. Ce nesimţit! ― īmi spun şi ridic ochii furios, decis să mă uit urīt la el. Īl descopăr pe bunicul meu, cu faţa zīmbitoare, īmbrăcat īn redingotă neagră şi cu o pălărie neagră, tare, pe cap. Are mīinile adunate una peste alta şi sprijinite de mīnerul de argint al unui baston. Īmi face complice cu ochiul, lăsīndu-mă să īnţeleg că e acolo, īn chip miraculos, anume pen­tru mine. "Să nu-ţi fie niciodată teamă, am să fiu īn­totdeauna līngă tine." Mă trezesc cu o senzaţie de beatitudine, ca şi cum mi s-ar fi dat un cec divin īn alb. A fost primul vis din viaţa mea (am mai avut apoi unul cu Noica şi altul cu Horia Bernea) īn care m-am trezit cu certitudinea că am fost vizitat.

 

 

7 iulie

 

Vorbesc cu Marga Bernea, la şase luni după dis­pariţia lui Horia dintre noi. O īntreb cum face faţă.

"Bine, īmi răspunde, mă ajută credinţa īn Dumne­zeu. Īn fiecare seară mă rog şi termin spunīnd «Facă-se voia Ta precum īn Cer aşa şi pe pămīnt». Or, dacă spui aşa, «Facă-se voia Ta», nu mai e nimic de co­mentat, nimic de negociat. Dacă Dumnezeu a vrut să-l ia pe Horia, cum să pun eu īn discuţie voia Lui?"

 

 

9 iulie

 

Am văzut-o īn anii din urmă de mai multe ori. M-a frapat de fiecare dată aerul ei absent, senzaţia pe care ţi-o lăsa că era din greşeală acolo. Apoi, i-am citit poeziile. Abia atunci am aflat că o bună parte a timpului şi-o petrecea altundeva, acolo unde foarte puţini ajung, pentru că sīnt puţini cei dispuşi să plă­tească cu o absenţă precoce convocarea unei prezen­ţe de dincolo de noi. Tot acum, privind īn urmă, am senzaţia că īi vorbeam īntr-o limbă barbară, pentru că vorbele mele, ca şi ale celor din jur, nu erau, pre­cum ale ei, pe măsura neformulabilului. Īntr-un fel īi reproşez că nu ne-a dat de īnţeles, că nu ne-a făcut nici o aluzie la secretul ei, că plecase atīt de departe şi nu ne-a lăsat, īncă de atunci, s-o ştim.

 

 

15 iulie

 

Īnainte vreme, pīnă să apară televiziunea, sinteza politică şi culturală a unei comunităţi se făcea īn ju­rul cărţilor şi al cītorva nume: Shakespeare, Dante, Goethe, Voltaire... Naţiunile moderne aşa au apă­rut: prin "scrisori groase" scrise de o mīnă de oa­meni concetăţenilor lor şi prin alţii mulţi, numiţi "profesori", care "descifrau semnele iubirii umane peste veacuri" (Sloterdijk). Sinteza naţiunii romāne s-a făcut şi ea prin participarea vorbitorilor de limbă romānă la doar cīteva nume: Alecsandri, Eminescu, Caragiale, Creangă.

Astăzi, īnsă, distanţa dintre romāni nu mai e aco­perită de "scrisori groase", ci de talk-show-uri. Sin­teza romānilor ― īn varianta sloganului tīmpit de la Antena 1 ("ţineţi aproape!") ― se face astăzi īn jurul cītorva ziarişti guralivi, obraznici şi agramaţi.

Am cunoscut cīndva un scriitor megaloman. Ado­ra puterea. Mi-a povestit la un moment dat, cu chi­pul brusc transfigurat, cum apropiindu-se prima oară de Ceauşescu, a simţit că aerul din jurul aces­tuia īncepea să vibreze "de la 20 de metri". M-am īntrebat ce s-a īntīmplat cu omul acesta pentru al cărui nesaţ de mărire pămīntul īntreg părea prea mic. Am auzit că a sfīrşit ca adjunct al lui Uricaru la Uni­unea Scriitorilor.

 

 

30 iulie

 

Zilele trecute mă sună glorioasă de la Paris Moni­ca Lovinescu să-mi spună că tocmai făcuse o "salată de legume fierte": pusese pe foc, timp de două mi­nute, dovlecei cu castraveţi. "Mi s-a părut că sīnt destul de asemănători", mi-a explicat ingenuu. "Şi i-aţi putut mīnca?" īntreb cu inima strīnsă. "Virjil! Cum a fost mlada?" De pe fotoliu se aude vocea lui Virgil că "manjabilă".

Īmi place să gătesc şi, īntr-o bună măsură, cred că fac lucrul ăsta cu oarecare pricepere. Gătitul mă recreează şi uneori pregătesc cu pasiune pentru cīţi­va prieteni fie un fileu de crap īn sos de vin, fie un muşchiuleţ de porc cu miere şi lămīie, fie, īn momente de graţie, picioare de broască cu sos de mentă sau smochine proaspete la cuptor cu smīntīnă şi Grand Marnier. Am de asemenea pretenţia că aş cīş­tiga orice concurs internaţional de iahnie sau de vi­nete scăzute. De aceea, am fost de fiecare dată uimit cīnd am īntīlnit cazuri extreme, de intelectuali han­dicapaţi care, puşi īn situaţia de a păşi pe teritoriul gastronomicului, comit lucruri enorme. Şi īncă! A vorbi despre "gastronomie" īn acest context este īn chip vădit o exagerare, pentru că cel mai adesea e vorba de ţeluri derizorii.

Să luăm cazul lui Noica. Īntr-unul din sejururile mele păltinişene din anii '80, intru īn camera lui pen­tru a-l anunţa că urmează să cobor īn Sibiu. ― "Dra­gul meu, īnainte de a pleca, fii bun şi fă-mi o cafea." Din păcate, aveam cursa spre Sibiu īn zece minute. Īl rog să mă ierte că nu-i pot satisface rugămintea, şi mă linişteşte spunīndu-mi că se va descurca sin­gur. Revin īn Păltiniş spre seară şi īl găsesc pe Noica īn plină perplexitate. ― "Eu nu ştiu cum vă iese vouă cafeaua neagră. Am fiert-o o jumătate de oră tot adăugīnd apă şi nu s-a colorat deloc. Īn schimb, am recuperat boabele." Şi īmi arată 10-15 boabe de cafea puse la zvīntat pe un şerveţel, fiecare īnconju­rată de o pată brun-spălăcită din fiertura uscată. Am rămas o vreme cu gura căscată şi am īntrebat, bīl­bīindu-mă, dacă nu ştia că, pentru a face o cafea, e nevoie de boabe măcinate. ― "S-ar putea să fi ştiut, īmi răspunde, dar am crezut că apa fiartă e capabi­lă să extragă esenţa cafelei din boaba īnsăşi."

Dacă experienţa de bucătărie a lui Noica s-a limi­tat la īncercarea eşuată de a face o cafea, tentativele Monicăi Lovinescu au mers mai departe: prima dată cīnd s-a aventurat să invite la masă, īn rue Cassini, scurtă vreme după căsătorie, a pregătit "macaroane la cuptor". A īntrebat o prietenă cum se fac. "Nimic mai simplu, i-a răspuns prietena, pui un strat de ma­caroane, pe urmă un strat de brīnză cu ou, pe urmă iar un strat de macaroane şi iar un strat de brīnză cu ou..." Zis şi făcut. Monica a luat un vas de Jena, a pus īn el stratul de macaroane, stratul de brīnză şi ou, stratul de macaroane... A venit ora mesei şi musafirii, vădit īncurcaţi, au īncercat o vreme să mes­tece macaroanele care pocneau spărgīndu-se īntre dinţi. Prietena socotise că este superfluu să precizeze că īn prealabil macaroanele trebuie fierte. "N-a fost grav, a comentat Monica povestindu-mi, pentru că musafirii nu erau nişte apropiaţi, aşa că nu au putut să spună mare lucru."

A doua oară, musafirul era chiar un prieten, Mihai Fărcăşanu. Din nou consultată, prietena, care făcea faţă scurtelor şi trecătoarelor crize gastronomice ale Monicăi Lovinescu, i-a spus că cel mai simplu lucru e "mămăliga pripită": pui apă la fiert, arunci un pumn de mălai şi īnvīrţi de cīteva ori cu lingura. Ceea ce Monica a făcut īntocmai. După 30 de secunde a pus īn farfurii "mămăliga pripită". "Cīnd a īnceput să ne doară burta, pe Virgil şi pe mine, am īnţeles de ce Fărcăşanu ne cīnta fals un Bach la vioară. Nu se putea concentra din cauza crampelor." Īn orice caz, īncīntată de isprava ei, se grăbeşte să i-o anunţe ma­mei, īn Romānia. Cunoscīnd pesemne competenţa fiicei sale īn domeniu şi evaluīnd corect riscurile, mama trimite o telegramă: Arretez tout de suite. Lettre suit.

Īmi amintesc, de asemenea, de seri petrecute la Ierunci, cīnd felul de mīncare luat de la traiteur tre­buia pus la cuptor. Virgil īşi nota pe un carneţel minutele pe care traiteur-ul īi spusese că trebuie să le petreacă īn cuptor felul de mīncare ales. (A cerut "timpul de preparare" şi pentru crenvurşti, fapt care l-a pus pe bietul om īn vădită dificultate.) Īn preaj­ma introducerii mīncării īn cuptor, īn bucătărie īnce­pea o forfotă ca īnainte de lansarea unei rachete inter­spaţiale. Atmosfera se electriza, Monica se foia īntre frigider şi cuptor, īntrebīndu-l la fiecare zece se­cunde pe Virgil dacă s-au scurs cele zece minute de "pre-īncălzire" a cuptorului. Virgil, marcat de un trac evident, stătea pe un scăunel instalat anume līngă cuptor şi urmărea cu o concentraţie extremă acele unui cronometru luxos care fusese extras din timp, cu pedanterie, dintr-o cutie capitonată cu cati­fea. Īn clipa īn care striga "acum", Monica se repezea cu tava pregătită din vreme īnspre cuptor: "Moni­que! striga Virgil, fii atentă să nu te arzi!"

Odată prima etapă a operaţiunii īncheiată cu suc­ces, Virgil nu-şi părăsea postul de pe scăunel, ur­mīnd să supravegheze pe cronometru scurgerea celor 20 de minute sacre, indicate de traiteur la cum­părarea mīncării. Din cīnd īn cīnd, din camera de alături, īn care se retrăsese pentru a fuma o ţigară şi a-şi reveni din şocul introducerii tăvii īn cuptor, Monica striga preventiv: "Virjil, vezi să nu se ardă!" Şi "Virjil" răspundea de fiecare dată exasperat: "Cum să se ardă, Monique? Nu sīnt eu aici?" Şi se uita din nou, concentrat, la cronometru.

 

 

3 august

 

Fiul meu a īmplinit astăzi 27 de ani. Stă de opt ani īn Japonia. Este, cred eu, cineva, īn orice caz un tip cu totul special. Indiferent de ceea ce face īntr-o etapă sau alta a vieţii sale, trage după el ingenui­tatea īntrebărilor ultime ― cu aerul lor ridicol şi pa­tetic īn acelaşi timp ― pe care şi le pune cu atīt mai apăsat cu cīt ştie că nu există un răspuns la ele. M-a sunat zilele trecute din Tokio la 2-3 noaptea ca să mă īntrebe cum pot trăi liniştit fără să ştiu ce e cu "planeta asta imbecilă". Discuţia se duce īntotdea­una cam pe acelaşi calapod. Urmează imprecaţii la adresa speciei umane ("un amestec de prostie şi bes­tialitate"), apoi mărturisiri de spaime şi uluiri īn faţa cruzimilor de care sīnt capabili oamenii. Īncerc să-l conving că nu trebuie să iasă din albia vieţii şi să se aşeze, punīndu-şi astfel de īntrebări, pe mal, pen­tru că asta e calea sigură către nevroză etc. Īi fac repede teoria cu "sistemul de iluzii" care nu trebuie abandonat şi īncerc să-i semnalez neajunsurile exce­sului de luciditate. "Nu pot, tata, nu pot să stau ca boul īn beznă!" vine răspunsul ritos şi disperat. Īmi vine să rīd, de la īnălţimea blazărilor mele. Īn acelaşi timp īmi e milă de el, pentru că tot ce-mi spune e dincolo de poză şi de lecturi "existenţiale". "Uite, continuă, stăm acum de vorbă de la 10 000 de kilo­metri şi avem aerul că sīntem liberi, cīnd de fapt sīn­tem ca doi puşcăriaşi īntr-o īnchisoare fără paznici. Ce părere ai, spune-mi ce părere ai?" Īi spun că nu pot rezolva treaba asta īntr-o discuţie telefonică Bucureşti-Tokio şi īl rog să se ducă urgent la culcare pentru că mai are patru ore de somn. Inutil. Urmea­ză tema romānească. "Auzi? Poate să plouă cu do­lari peste Romānia, să plouă īn fiecare zi. Tot degea­ba ar fi, pentru că nu dolarii sīnt cheia problemei, ci mentalitatea, īnţelegi?, men-ta-li-ta-tea. Poporul ăsta e contraproductiv. Fii atent: mă īntīlnesc zilele tre­cute cu un romān, care lucrează la nu ştiu ce departament de computere şi īl īntreb ce face. Zice: aştept să treacă ziua. Mi-a mărturisit că īn fiecare dimineaţă de cum se scoală īncepe să aştepte să treacă ziua. Īn rest, era senin şi bine dispus. Păi dacă asta aşteap­tă el de la viaţă ― să treacă ― mai bine s-ar sinu­cide. De fapt tipul era gata sinucis, īnţelegi?"

Fiul meu şi-a făcut viaţa singur. Mai ales şi-a făcut-o. Putea să eşueze īnăuntrul unei relaţii īntre părinţi distruse, să devină autist, să urască viaţa, să se urī­ţească, să nu devină nimic. Putea să se īnstrăineze de toţi şi să-şi piardă capacitatea de a iubi. Pentru că de fapt a crescut singur, ca un vlăstar īn pădure, navigīnd īn atmosfera capricioasă dintre mama şi tatăl lui, duplicitar de mic, īncercīnd să caute soluţii de zi cu zi pentru frustrările, geloziile şi revendi­cările fiecăruia dintre ei. El e cel care a trebuit să se poarte matur, prins la mijloc īntre infantilismul celor doi. Mi-a lăsat drept moştenire un enorm capital de culpă pentru că prin despărţirea părinţilor, care s-a petrecut īnainte de naşterea lui, a fost de la bun īn­ceput privat de atmosfera familiei, de putinţa de a gīndi simultan şi de a cuprinde sub aceeaşi privire personajele care īn viaţa unui om poartă numele unic de "mamă" şi "tată". "Īn această privinţă, mi-a mărturisit īntr-o zi, cīnd avea 16-17 ani, sīnt ca orbii din naştere cărora nu le poţi explica ce sīnt culorile." De la aceeaşi vīrstă, cred, a īnceput să mă iubească senin, dīnd la o parte straturile mistificărilor induse, descoperindu-mă, aşa zicīnd, pe cont propriu. Am aşteptat ani de zile cu īnfrigurare această clipă, īn­grozit de ideea că m-ar putea repudia, că m-ar putea strivi sub povara reproşurilor, dar şi īncrezător īn puterea de discernămīnt pe care avea să o dobīndeas­că, īn nevoia lui de mine şi de iubirea mea. Această nevoie de mine, īn simpla ei imaterialitate, gīndită ca tensiune spirituală pură, este darul cel mai fru­mos pe care el mi l-a putut face. Şi asta cu atīt mai mult cu cīt practic nu i-am oferit nimic. La formaţia lui nu am putut contribui de vreme ce, ca orice fiu adevărat, s-a definit īn adolescenţă opunīndu-se tatălui lui. Nu a acceptat niciodată sugestiile de lec­tură pe care i le făceam, nici pe cele de literatură, nici pe cele de istorie sau filozofie. A preferat să des­copere totul, singur, după vīrsta de 20 de ani. La 16 ani, cīnd īi propuneam Gogol sau Mănăstirea din Parma, īmi răspundea, īn răspăr, cu lecturi "ştiinţi­fice" şi-mi amintesc că a avut o revelaţie cīnd a citit cartea lui Hawking, Scurtă istorie a timpului. (Lectura i-a fost fatală pentru că la teza de fizică din nu ştiu ce clasă a vorbit pe larg de Big Bang şi de găurile ne­gre, spre indignarea profesorului care l-a īntrebat de unde a scos prostiile astea, după care l-a notat cu 4.) Lecturile acestea, plus altele, "ozenistice", l-au făcut să creadă că se va ocupa de "astrofizică". Pe urmă a constatat că īn Romānia nu există o astfel de facul­tate aşa că, purtat de valul pragmatic al momentu­lui, a intrat "ca toată lumea" īn anii '90, la Acade­mia de Ştiinţe Economice. Senzaţia pe care am avut-o era că nu-l pot influenţa cu nimic, că puterea mea asupra lui era nulă şi că de vreme ce nu-l putusem atrage īntr-un "scenariu paideic", cartea destinului avea să şi-o joace singur.

Şi aşa s-a şi īntīmplat. Avea īn el ceva luminos, ceva extrem de īnalt şi de pur, care-l scotea din matca previzibilă a umanului şi care-ţi dădea īncrederea că de oriunde ar porni, fie şi din cel mai obscur unghi al vieţii, va termina prin a ajunge īn centrul ei. Foarte mulţi oameni sīnt dăruiţi cu cīte ceva: unul cu o voce bună, altul cu minte pentru matematici, altul cu apti­tudini pentru sport. Ştefan (sau Matei, sau "Flipi", cu porecla lui de copil) a primit darul căutării şi gă­sirii de unul singur. Eu, care am fost īnsoţit, dus de mīnă sau care am ajuns la mine extrem de tīrziu, ştiu bine ce miracol este să-ţi pui singur īntrebările juste, să intri īn viaţă cu toate mirările lumii şi apoi să te aşezi, din miile de orbite posibile, pe aceea care-ţi convine şi care devine a ta. Pesemne că cea mai mare ispravă a cuiva este să-şi dea un destin. Cīnd vor­besc, īn cazul lui, de darul căutării şi găsirii am īn vedere tocmai această vocaţie a destinului. Este ceva tulburător īn indivizii care intră īn viaţă semănīnd cu coarda bine īntinsă a unui instrument. Potenţialul lor de vibraţie este de la bun īnceput enorm. Mai rămīne problema forţei care să-i facă să vibreze. Cīnd ei intră īn vibraţie pornind tot de la ei īnşişi, cīnd forţa aceasta este internă şi ea se declanşează īn faţa provocărilor venite din afară, sunetul care re­zultă li se datorează īn īntregime şi viaţa lor este mu­zica pe care singuri au compus-o.

Fiul meu a trăit īn această singurătate a vibraţiei proprii. A plecat īn lume, fără nici un bagaj, doar cu mintea şi cu sufletul lui. Tot ce am putut să fac pen­tru el a fost să-i semnalez, la jumătatea primului an de facultate, existenţa unui concurs pentru o bursă Mombushu, ceea ce īnsemna perspectiva de studii complete la o universitate din Japonia. Bursa era acordată studenţilor străini de către statul japonez. Testele concursului erau colectate de către ambasa­dele Japoniei şi trimise spre verificare la Tokio. Rezultatele veneau după cīteva luni. "Pilele" erau ex­cluse. Īn Romānia erau 16 concurenţi pe un loc, pro­venind din cele mai diverse domenii. Fiul meu a concurat pentru economics şi nu ştiu nici cum, nici de ce a cīştigat. Testele erau de matematică, istorie universală, engleză şi japoneză. Acesta a fost īnce­putul drumului lui. Avea 19 ani. Tot ce-i putusem trece pīnă atunci era o anumită tehnică a īnvăţării, reţinerea esenţialului īntr-o formă logică cu ajutorul schemei şi al fişei. Ştiam de asemenea că trebuie să-i cultiv īncrederea īn el şi că metoda cea mai eficace era să-i spun la nesfīrşit, cīt de des cu putinţă, două lucruri: că este inteligent şi că īl iubesc, că īl iubesc mai mult ca orice pe lume. Că aş putea oricīnd să mor pentru el. Aceste vorbe nu aveau alt suport decīt căldura şi īncredinţarea glasului meu şi, īn plus, ritualul de dinaintea culcării, atunci cīnd stătea la mine şi cīnd mă striga de īndată ce se afla īn pat şi stingea lumina. "Tata, vino!", auzeam din came­ra de alături. Mă duceam, mă aşezam pe marginea patului şi īmi lua mīna. Mi-o strīngea tare, īn reprize, ca īntr-un joc īntre băieţi care īşi īncearcă forţa. De sub demonstraţia ludică de bărbăţie răzbătea, pu­dică, sfioasă, travestită o fără de margini nevoie de iubire. Atunci īi descopeream splendoarea, sufletul şovăitor ca paşii speriaţi ai unei balerine, fiinţa īn­voaltă care se deschidea īntr-un evantai de īntrebări uimite, toate adresate mie, izvorīte din credinţa că eu ştiu totul, că sīnt instanţa īn care s-au cuibărit răs­punsurile la toate īntrebările lumii. Mă descurcam cum puteam, uneori cu sentimentul că sīnt un im­postor de anvergură. Ştiam, totuşi, că e prea devre­me pentru a-i deconspira neştiinţa mea: era īn cea­sul cīnd avea nevoie să mă vadă aşa, nespus de puternic, de bun şi de īnvăţat. Ştiam că īn aseme­nea momente trebuie să pătrund īn fiinţa lui ca un model care trebuie urmat şi cu care cīndva se va lua la trīntă pe cea mai īnaltă treaptă a vieţii pentru a-şi cuceri, prin trupul celui īnvins şi lungit la pămīnt, propriul său eu. Jocul pentru mine era sublim: nu­mai eu ştiam miza enormă care se ascundea īn spa­tele nevinovatei strīngeri de mīnă, numai eu ştiam că īn īncercarea aceea copilărească, cu iz de ritual, de a-mi zdrobi degetele, printr-un efort reiterat de măsurare a forţei, marcat de īncleştarea dinţilor şi īnchiderea ochilor, trebuie descifrat zvonul tuturor īncercărilor lui viitoare, de fapt al celeilalte īncleştări, la capătul căreia avea să supună sau să fie supus. Eu ştiam, eu ştiam că mă aflu la izvoarele sufletu­lui lui şi că de fapt, īn marea poveste a vieţii, īnce­puse saga cuceririi libertăţii lui viitoare. Faptul că drumul acesta trecea prin mine, ca tată al lui, că eram o etapă necesară īn īmplinirea acestei cuceriri mă umplea de o bucurie nespusă şi īmbogăţea sensul iubirii de care eram capabil cu o componentă de sa­crificiu pe care nu o cunoscusem pīnă atunci şi care devenea dintr-o dată orizontul neclar al iubirii īnseşi.

Şi lucrurile s-au petrecut īntocmai. Īn primul an de Japonia mă suna īn toiul nopţii plīngīnd la tele­fon. Ajunsese pe o altă planetă, măsurīndu-şi sin­gurătatea prin īntīlnirea cu altul absolut, cu concen­tratul străinului şi al stranietăţii. "Sīnt singur ca o găină īntr-o grămadă de lemne", mi-a spus la un mo­ment dat. Bună parte dintre studenţii Mombushu claca după primul an. Erau mulţi care renunţau şi se īntorceau acasă. Aş fi făcut, neīndoielnic, parte din­tre ei. Fiul meu avea īnsă cīteva atuuri faţă de mine. El nu crescuse īn Cotroceni, īnconjurat de o fami­lie numeroasă, şi parfumul de tei nu-l īmbăta an de an, la sfīrşit de mai, de cīte ori era ziua lui. Cīnd a plecat din Romānia, lăsa īn urmă un apartament de bloc din Şoseaua Iancului īn care vara te sufocai, un lift sordid cu geamul veşnic spart şi cu desene obsce­ne pe pereţi, zgomotul infernal al oraşului, amintirea "sandviciurilor" cu slănină cu boia pe care le primea cīnd pleca la şcoală, īn ultimii ani ai domniei lui Ceauşescu. Nu lăsa īn urmă prieteni, iubite, amin­tiri. Nu avea nostalgii. Liber afectiv de mitologia locului şi a obīrşiilor, era de fapt perfect echipat pen­tru īntīlnirea cu altă lume, de fapt cu orice lume. Nu trăgea după el "petecul nostru de cer" şi sensibilita­tea lui, enormă, era mai degrabă a unui tīnăr plane­tar. Aşadar a plīns īn primii doi ani, dar de īntors nu s-a īntors acasă. La urma urmelor şi-a zis că nu era mai singur īn Japonia decīt fusese īn Romānia. S-a ridicat īn picioare şi a făcut prima investiţie sigu­ră a vieţii sale: a īnceput să īnveţe japoneza.

Dar cum altfel? se poate īntreba oricine. Cei care īşi fac studiile īn Japonia nu īnvaţă automat japoneza? Ei bine, nu. Şi aici nu e vorba de faptul că examenele, sau īn orice caz tezele de licenţă pot fi susţinute īn engleză, ci de relaţia īnsăşi pe care o poţi avea cu japoneza şi de sensul lui "a şti" īn acest caz. Ca orice limbă, japoneza presupune vorbitul, cititul şi scrisul. Numai că spre deosebire de orice limbă indo-euro­peană, relaţia dintre vorbit, pe de o parte, şi citit şi scris, pe de alta, nu este mutuală. Poţi foarte bine să vorbeşti, şi să vorbeşti curent, fără ca lucrul aces­ta să implice că poţi să redai expresia grafică a su­netelor pe care le-ai rostit. Şi asta pentru că "alfa­betul" japonez, bazat pe cel vechi chinez, nu are douăzeci şi ceva de litere, ci cīteva zeci de mii. Aces­te semne, care ating grade de complicaţie grafică diferite, poartă numele de kanji. Japoneza curentă, cea utilizată īn ziare, la televiziune sau īn vorbirea a doi intelectuali īn viaţa de zi cu zi nu depăşeşte 1000 - 1500 de kanji. Complexitatea ― şi deci nu­mărul de kanji ― creşte cu cīt pătrunzi īn specifi­cul unui domeniu sau cu cīt nivelul discuţiei devine mai abstract. Am fost uimit să constat, cu ocazia unei vizite pe care am făcut-o īn 1991 īn Japonia, că interpreţii se schimbau īn funcţie de personajul pe care īl aveam īn faţă. Exista o interpretă pentru īntīl­nirile curente (ziare, televiziuni etc.) sau pentru plim­bările īn oraş. Īn schimb, pentru īntīlnirea cu cel mai bun specialist īn Platon (care a ţinut să vorbească īn japoneză) a fost adusă ca interpretă o doctorandă īn filozofie greacă, iar pentru īntīlnirea cu domnul Ianaghida, directorul Institutului Zen din Kyoto, considerat cel mai mare savant japonez īn viaţă (cu­noştea către 20 000 de kanji şi era privit ca un erou naţional şi adorat ca un zeu), rolul de interpret l-a jucat alt savant, directorul adjunct al Institutului, un elveţian care se afla de 20 de ani īn Japonia, purtīnd numele straniu de Urs Ap.

Aşadar, undeva pe acest drum presărat cu mii şi mii de kanji a īnceput isprava fiului meu. A şti cu ade­vărat japoneza īnsemna să poţi "desena" spontan, aşa cum facem noi cu cele 24 de litere ale alfabetului latin, cīteva mii de semne a căror reproducere com­portă uneori īmbinarea īn forme unitar-baroce a peste zece liniuţe drepte, curbe, concave, frīnte etc. Numai că aceste semne nu sīnt neapărat "litere", ci mai degrabă ideograme, care, singure, acoperă o no­ţiune şi care, de cele mai multe ori, ascund īn spatele lor o fabulă devenită cu vremea idee.

Īntr-una dintre vacanţele petrecute īn ţară, Flipi a ţinut să-mi arate cum se scrie "a face un lucru fără efort". Mi-a desenat un semn complicat şi mi-a spus:

"Semnul acesta īnseamnă de fapt «a trage cu arcul fără să tragi cu arcul». La originea lui se află o po­veste. Locuia īntr-un sat, la poalele unui munte, cel mai bun trăgător cu arcul din ţară. Īntr-o zi, vine la el un tīnăr şi-l roagă să-l ia ucenic. Este acceptat şi vreme de 20 de ani celălalt īl īnvaţă tot ce ştia din trasul cu arcul. Vine ziua cīnd ucenicul părăseşte sa­tul. Profesorul său īl īnsoţeşte o bucată de drum, se despart, dar, cīnd ajunge la capătul uliţei, elevul pune o săgeată īn arc şi o slobozeşte către maestrul său. Celălalt se īntoarce şi săgeata pe care o slobozeşte la rīndul său o īntīlneşte pe cea care venea către el. «De ce ai făcut asta?», īl īntreabă pe ucenic, apropi­indu-se de el. «O, īi răspunde acesta, am vrut să fiu cel mai bun arcaş din lume, dar cu tine eram doi.» «Te-ai fi īnşelat oricum, pentru că nici tu, nici eu nu sīntem cel mai bun arcaş. Cel mai bun arcaş este un bătrīn care locuieşte pe vīrful muntelui acesta. El tra­ge cu arcul fără să tragă cu arcul.» Ucenicul ia dru­mul muntelui şi după multe zile de mers ajunge īn vīrf şi-l īntīlneşte pe bătrīn. «E adevărat că poţi să tragi cu arcul fără să tragi cu arcul?» «Da, e adevă­rat», īi răspunde bătrīnul. «Arată-mi.» Bătrīnul īn­tinde braţele, ţinteşte o vreme văzduhul şi cīnd lasă mīinile jos un vultur se prăbuşeşte la picioarele lui. Douăzeci de ani rămīne cel care tocmai urcase mun­tele, pentru a īnvăţa de la bătrīn să tragă cu arcul fără să tragă cu arcul. După 20 de ani, bătrīnul se stinge şi ucenicul lui coboară īn sat. Ajunge cīnd fostul lui profesor trăgea să moară. «Ştiam că ai să vii, te-am aşteptat pentru a-ţi dărui arcul meu.» «Arcul tău?» īntreabă cel coborīt din munte. «Ce este acela arc?»"

Mīnat de o pasiune sălbatică, dotat cu memorie prodigioasă şi avīnd perseverenţa lucrului făcut pīnă la capăt, Ştefan a īnvăţat peste trei mii de kanji īn mod activ. Ca să īi poată stăpīni cu adevărat a co­borīt la sursa lor, la chineza veche, pe care a īnvăţat-o īn paralel cu japoneza. Īn clipa de faţă, vorbeşte, ci­teşte şi scrie japoneza cu mult peste performanţa in­telectualului japonez mediu.

Dar splendoarea īn cazul lui nu constă īn reali­zarea unei performanţe de atletism spiritual. O limbă īn sine nu īnseamnă nimic fără cultura care a făcut-o cu putinţă. Lucrul cu adevărat remarcabil este cum īnvăţarea japonezei l-a deschis către spiritualitatea extrem-orientală. După ce şi-a dat licenţa īn econo­mics la Universitatea din Yokohama, Ştefan a concu­rat la celebra Universitate Todai din Tokio pentru un masterat īn... religii extrem orientale. Se pregăti­se vreme de doi ani, citind singur, īn paralel cu stu­diile de la Yokohama, devorat de pasiunea de a afla răspunsul orientalilor la īntrebările ultime. A reuşit ca singurul alb alături de şase japonezi.

Īn urmă cu un an am primit teza lui de maste­rat pe tema budismului medieval japonez. Cīnd am răsfoit paginile umplute cu semne misterioase orīn­duite pe verticală şi le-am asociat cu numele lui şi cu copilul care era pīnă mai adineaori, am fost cu­prins de o senzaţie intens-suprarealistă. Sigur că eram mīndru de performanţa copilului meu, sigur că īn fundul sufletului mă īmpăunam cu toate acestea ca şi cum simpla paternitate fizică īmi permitea să mă furişez, pe căi ocult-genetice, īn ograda meritelor lui. Īnsă cel mai tare mă stupefia spectacolul acelui dar de care am pomenit şi pe care acum īl vedeam la lucru: capacitatea de a-şi da un destin prin ascultarea atentă a unei interiorităţi care nu putea fi nici abătută, nici traficată.

Rareori, cred, paternitatea a īmbrăcat, precum īn cazul meu, forma unei epure. Cu deplină īndrep­tăţire aş putea de aceea să mă īntreb dacă fiul meu a avut sau nu un tată. Īn sensul obişnuit, nu a avut. Ne-am īntīlnit la un moment dat al vieţilor noastre, nespus de stingheri unul īn faţa celuilalt, avīnd dato­ria, oarecum īmpreună, să īnfiripăm o relaţie care, dincolo de solemnitatea ei declarată, nu se sprijinea decīt pe propriul ei vid. Trăgeam după noi simpla noastră etichetă, el de fiu, eu de tată, dar etapele ne­cesare prin care trece relaţia dintre un tată şi un fiu nu le consumaserăm. Nu l-am īmbăiat, cīnd avea cī­teva luni, şi nu l-am ridicat īn braţe, ud, pentru a-l depune pe prosopul care īl aştepta pe pat şi cu care urma să-l frec bine pe cap, pentru a-i usca părul abu­rind. Nu i-am cunoscut rīsul acela de prunc fericit, culcat pe spate, care bate aerul cu picioarele şi īn­tinde mīinile pentru a atinge chipul bărbatului aple­cat deasupra lui. Nu l-am ajutat nici să facă primii paşi, ţinīndu-l de mīnă şi īnsoţindu-i emoţia verti­calităţii, cea mai mare, pesemne, a vieţii noastre şi atīt de bine īmpachetată īn uitare. Nici nu m-am ju­cat cu el, aşezaţi amīndoi pe covor, īn mijlocul unui ocean de jucării. Nu i-am vegheat bolile copilăriei, nu m-am topit de durere şi iubire asistīndu-i, iernile, fierbinţeala trupului febril pe care numai un copil o poate trăi cu patetismul īnceputului ca pe un me­mento al epuizării finale; pentru că numai īn frăge­zimea unui obraz de copil febra se vădeşte īn toată puritatea ei, numai pe buzele unui copil bolnav murmurul şi delirul īşi păstrează prestigiul intact, numai īn ochii rătăciţi ai unui copil neajutorarea este infinită şi suferinţa completă, uimită şi, īn esenţa ei, de neīnţeles. Toate aceste lucruri le-am trăit proiec­tiv, ducīndu-le dorul, crestat de lipsa lor pīnă īn stră­fundul sufletului, căutīnd să le compensez mai tīr­ziu şi mutīndu-le, din prea lunga frustrare, īntr-un registru aproape matern.

Eram la Heidelberg īn 1983, ca bursier al funda­ţiei Humboldt, cīnd el a īmplinit 9 ani. Aveam spe­ranţa vagă că ar fi putut veni pentru o lună-două să stea cu mine īn paradisul acela pe care-l locuiam cu termen şi asemenea unui intrus. Ar fi fost pen­tru prima oară cīnd aş fi stat cu el zi de zi şi, aşa cre­deam cel puţin, cīnd aş fi putut recupera timpul nos­tru pierdut. Acum aş fi avut, īn sfīrşit, ocazia să-i arăt cine sīnt şi să-i fac dovada că, īn ciuda restriş­tilor nesemnificative ale unui destin care ne ţinuse departe unul de altul, eu eram un tată minunat şi cu drepturi depline, care, iată, se īntrupa īn cele din urmă descinzīnd direct din cerul transcendental al unei paternităţi neştirbite, dintr-o relaţie care ne pre­ceda şi care exista cu mult īnainte ca noi să ne aflăm unul īn faţa altuia.

Dar cum urma să arate un astfel de tată care ani de zile fusese relegat īn idealitatea lui suspectă şi impenetrabilă? Aceasta era īntrebarea care nu-mi dădea pace. Tocmai pentru că pīnă atunci nimic nu apucase să se īnfiripe de la sine, puteam fi dintr-o dată oricum. Mă sculam īn fiecare zi cu o altă imagi­ne de mine, compunīndu-mă şi recompunīndu-mă la nesfīrşit īn ipostaza mea de părinte: cīnd tandru şi cald, podidit de o iubire care nu īşi atinsese pīnă atunci niciodată obiectul, cīnd sever cu măsură, demn chiar şi īn slăbiciune, lăsīnd să se īnţeleagă că afecţiunea mea stă la pīndă, dar că nu se poate mani­festa decīt cu temei şi īn momente privilegiate. In­tuiam, oricum, că nu pe o cale discursivă urma să-mi dobīndesc un chip: un scurt speech de īntīmpinare care ar fi pus lucrurile la punct, o explicaţie "ca īntre bărbaţi" era o pură utopie. Eram perfect conştient că, la cei 9 ani ai lui, trebuia să-mi cuceresc copilul purtīndu-mă pur şi simplu. Şi aşa cum orice īndră­gostit recurge, pentru captaţia iniţială, la flori, eu am recurs, īn imaginarul īntīlnirii mele cu el, la jucării, īn Darmstădter Hof, īn galeria luxoasă care străjuia Hauptstrafie īn partea dinspre Bismarckplatz, se afla un superb magazin de jucării care se desfăşura pe trei etaje, intitulat caraghios Knoblauch ("Usturoi"). Vitrina era populată de o faună de pluş, reni stranii īn mărime naturală, cu burţile bej şi cu coarnele şi copitele din catifea neagră, maimuţe cu coada verde şi cu ochi mari de sticlă, ursuleţi Panda... Presărate printre aceste personaje de sorginte waltdisney-ană menite să suscite un soi de adamism etern şi nevino­vat al copilăriei, se aflau tot felul de jucării compli­cate, īn pas cu navele interplanetare, cu fanteziile spaţiale, cu imaginarul filmelor fantastice ameri­cane, de la ET la Războiul stelelor. Aşteptīndu-mi fiul, mă duceam īn fiecare zi īn faţa rafturilor cu jucării şi compuneam de fiecare dată "menu-ul ludic"; mi-l imaginam pe Flipi līngă mine şi īl invitam dezin­volt să īşi aleagă "orice īşi doreşte"; să nu aibă opre­lişti: "orice īşi doreşte". Reţeaua aceasta (Märklin) de cale ferată ― electrică, bineīnţeles ― care putea fi apoi extinsă şi complicată oricīt, cu semafoare, gări, macazuri multiple, vagoane de diferite tipuri, depouri şi depozite de mărfuri? Nici o problemă. Puteam veni apoi zilnic să-i mai adăugăm cīte ceva.

Sau poate maşinile de curse cu telecomandă ? Aceas­tă superbă Carrera, de exemplu ? Sau sutele şi sutele de modele de Lego, cu posibilitatea pe care ţi-o dă­deau, "glănţuite" şi finisate fără cusur, de a avea īn faţă, prin simpla asamblare a unor piese care se re­vărsau dintr-o punguţă de plastic, cīnd o benzinărie modernă, cīnd un tanc, cīnd un helicopter, cīnd un cavaler medieval cu platoşă albastră, mănuşi roşii şi lance galbenă, aşezat pe un cal īnveşmīntat īn ar­gintiu. Toate jucăriile lumii nu erau de ajuns pen­tru a-mi cuceri fiul şi aş fi dat orice ca să-i pot "cum­păra" astfel, eliberīndu-mă de cea mai tenace angoasă a vieţii mele, iubirea rīvnită de atīta amar de vreme.

Bineīnţeles că lucrurile nu s-au petrecut aşa. Īn nici o iubire partenerii nu īşi ajută propria lor ieşire īn īntīmpinare. Ceea ce se livrează īn cele din urmă este chiar fiinţa celor care intră īn joc şi pentru că riscul de a te pierde este astfel prea mare, orice iubire īncepe sub semnul pīndei şi al circumspecţiei. Cu cīt mai mare este fragilitatea cuiva, cu atīt mai mare va fi şi precauţia lui şi cu atīt mai crīncenă şi de ne­clintit severitatea pe care o va arbora īn faţa avan­surilor celuilalt. Pe de altă parte, orice tehnică a ză-dărīrii este bună pentru a face ca preţul iubirii să crească. Cedarea, recunoaşterea şi dăruirea necon­diţionată sīnt precedate de īnfruntări subtile, de obstacole ingenios construite, de refuzuri, exasperări şi pierderi trecătoare ale speranţei.

Aşadar, fiul meu a sosit īn cele din urmă. Distant, precaut, mefient. M-am grăbit să-l duc la Knoblauch. Īn faţa valurilor de jucării a rezistat arborānd o indi­ferenţă mīndră şi concesivă. A acceptat īntr-un tīr­ziu, şi mai mult ca să-mi facă plăcere, Carrera. Apoi cīteva cutii de Lego. Apoi trenuleţul. Mă dădusem oricum de gol, vorbeam prea mult şi dorinţa mea vădită de a-l capta l-a pus īn gardă. A īnceput să-mi trimită sistematic săgeţile refuzului lui. Orice su­gestie venită din partea mea era īntīmpinată cu un "nu" morocănos. Mi-am propus să-i dau lovitura de graţie. L-am luat īn preajma Crăciunului la Paris. Bulevardul Hausmann, īn special porţiunea "mari­lor magazine", cu Printemps şi cu Galeriile Lafayette, īn ale căror vitrine sīnt montate, iarna, păpuşi mo­bile ― scena naşterii lui Isus trona īn mijloc, cu ani­malele care aplecau capetele pe rīnd, pentru a īncălzi trupul copilului din iesle, magii care se īnchinau, īngenuncheaţi la o distanţă respectuoasă, lumina dozată misterios īn īntreaga vitrină ― ar fi făcut ca orice copil să rămīnă cu gura căscată şi să nu mai poată să se desprindă de acolo minute şi minute īn şir. La rugăminţile mele repetate, epuizate curīnd şi īnlocuite de un glas exasperat şi devenit porunci­tor, fiul meu a ridicat ochii o clipă spre vitrine şi apoi a pus din nou nasul īn pămīnt. Duelul lui cu mine era mai important decīt toate jucăriile şi feeriile lumii. Cu un instinct sigur, īmi simţise nerăbdarea şi īn fie­care gest al meu putea citi graba recuperării. Acum aflase că intrīnd pe terenul iubirii mele vinovate mă putea hărţui īn voie şi că īşi poate lua revanşa pen­tru absenţa mea din viaţa lui. Şi el aşteptase, altfel şi fără să ştie, clipa aceasta. "Credeai că e atīt de uşor?" părea să-mi spună. "Vrei să cīştigi īn două luni ce ai pierdut īn nouă ani? O, mai ai un drum atīt de lung pīnă la inima mea!"

La fel ca la vitrinele de la Printemps a reacţionat şi īn faţa lumii de basm care i s-a deschis la picioare cīnd a ajuns īn Champs-Elysées, străjuit de ambele părţi de brazi uriaşi pudraţi cu alb şi sufocat de ghirlande şi lumini. A aruncat o privire piezişă pe sub sprīncene, a mīrīit şi a declarat că nu e tentat să treacă pragul acestei lumi. Am făcut cale īntoarsă.

Apoi ne-am despărţit din nou. El a revenit īn Ro­mānia, eu am rămas īncă un an īn Germania. Sejurul din Heidelberg nu schimbase mare lucru īntre noi. Cīnd am ajuns, īn pubertatea lui, să stăm mai mult unul cu altul şi unul īn faţa altuia, relaţia noastră continua să fie marcată de sfiala adunată īntre timp īntre noi. Nu ne prea cunoşteam şi nici unul nu ştia cum să intre īn rolul lui: el īn cel de fiu, eu īn cel de tată. De data asta am īncercat să-l cuceresc gătindu-i. Cred că am avut un oarecare succes cu sufleu­rile cu sos de roşii şi cu prăjiturile cu vişine. Cīnd mă ruga să i le fac, mă īnvăluia bucuria aceea sim­plă pe care o cunosc toate mamele şi bunicile de pe lume atunci cīnd īşi răsfaţă copiii şi nepoţii pregătindu-le "lucruri bune". Toate, īn felul acesta, īşi con­struiesc īn mod inconştient, īn jurul unei budinci sau al unei plăcinte, capitalul lor de nemurire, pentru că toate rămīn īn amintirea cuiva prin procurarea fericirii la īndemīnă, care este mīncarea. Bănuiesc că, la rīndul meu, mi-am interiorizat īn primă instan­ţă o strategie maternă menită pe de o parte să com­penseze sincopele de parcurs ale tatălui, capabilă pe de altă parte să-mi asigure o posteritate prin exci­tarea memoriei gastronomice. Lucru perfect firesc, de vreme ce nu ştiam dacă mai urma să joc vreun alt rol īn viaţa fiului meu. Cred că īn adolescenţa lui am intrat mai īntīi īn chip de bucătar.

Apoi a īnceput să mă descopere, aşa cum m-au descoperit pīnă la urmă toţi oamenii care au ajuns să ţină la mine: prin gesturi de a doua instanţă. Cred de asemenea că treptat a reuşit să mă situeze social şi să īnţeleagă, poate şi prin reflexul imaginii, mele īn ochii celorlalţi, cu ce anume mă īndeletnicesc. Cīnd a plecat īn Japonia purta īn el imaginea unui tată oricīnd la īndemīnă, căruia i se putea destăinui ori­cīnd şi cu care nu reuşise să epuizeze resursele lui de uimire. Şi mai era ceva. Mă aşezase īn el īn cel mai īnalt loc la care poate aspira un părinte: deve­nisem cineva faţă de care trebuia să faci dovada devenirii tale. Voind să-şi dovedească lui de ce este capabil, voia īn acelaşi timp să mi-o dovedească mie. Mă iubea, fiindcă voia să fiu mīndru de el. Ceea ce īnseamnă totodată că mă recunoştea ca tată.

 

 

6 august

 

Am scris, vreme de trei zile, ca īn transă, pagini­le dinainte. Senzaţia că o parte din viaţa mea a in­trat īn ordine. Ca şi cum povestindu-mi-o, relaţia cu fiul meu a devenit cea care ar fi trebuit să fie. Or, este evident că nu e aşa. Ea nu e nici mai reuşită, nici mai nereuşită ca pīnă acum. Atīta doar: e spusă. Şi asta schimbă enorm lucrurile. Cel puţin pentru mine. Le schimbă īn sensul că le scoate din vagul īn care existau pīnă atunci, din plutirea aceea bezmetică şi chinuitoare ― de stări, gīnduri şi īntrebări neduse pīnă la capăt ― din care se alcătuieşte viaţa noas­tră şi care e sursa neştiută a nefericirii noastre. Ce bucurie să cobori īn tine şi să īnţelegi şi să spui ceea ce vezi şi ceea ce īnţelegi, să fii propriul tău analist, necruţător şi bun īn acelaşi timp, pedepsitor şi iz­băvitor deopotrivă. Vorba, rostirea, povestea ― ma­gia vindecătoare a cuvintelor, de unde vine oare? Scri­itorii, cei foarte mari, cei care sīnt īn stare să facă lumea īncă o dată, din cuvinte, exact aşa cum Dumnezeu a făcut-o din fiinţe reale, nu sīnt ei pensionarii unui paradis reinventat sau recucerit, protagoniştii unei levitaţii de care noi, ceilalţi, nu ne mai aducem aminte decīt īn vis? Care păşesc, lin, pe apa cuvintelor, īn vreme ce noi, ceilalţi, ne īnecăm īn ele? Toată mize­ria omenirii vine pīnă la urmă din acest īnec īn cu­vinte, din incapacitatea de a ţine capul deasupra unui dar pe care, īn principiu, am fost construiţi pentru a-l putea primi, dar la īnălţimea căruia, īn istoria noastră de specie neīncheiată, nu am putut fi pīnă acum niciodată. Cum de nu am ajuns să īnţe­legem că prăbuşirea sau salvarea omenirii nu de­pind pīnă la urmă decīt de felul īn care vom reuşi, ca specie, să ne reglăm raportul cu cuvīntul? Ceea ce numim īndeobşte "prostia omenirii" este de fapt o incapacitate specifică de a mīnui acest ustensil care, ca orice ustensil prost mīnuit, poate deveni ucigător. Şi nu sīnt oare scriitorii ― "poeţii", s-a spus ― sin­gurii care ştiu să ţină īn mīnă acest ustensil? Numai că spre deosebire de eroii eponimi, de salvatorii le­gendari ai unei comunităţi, care o dată cu soluţia dispun şi de mijloacele accesului la ea, eroii verbului sīnt salvatori neputincioşi: forţa de a deschide un drum nu e īnsoţită şi de aceea de a-i pune pe ceilalţi pe acest drum. "Ceilalţi" vor muri rătăciţi pe cărări laterale şi deturnaţi de la vocaţia verbului.

Nu este toată Istoria lunga poveste a căderii noas­tre din verb? Iar ceea ce a trăit generaţia mea nu a fost tocmai consfinţirea acestei căderi, verbul deve­nit "infernal"? Nu dereglarea raportului cu cuvīn­tul (care este ideologia) este sursa ultimă a crimei sistematizate? Iar falimentul actual al poporului ro­mān nu vine din schilodirea fără precedent īn istoria limbii romāne a felului īn care cuvīntul a fost folosit şi rostit īn chip sistematic prin deturnare de la esenţa logosului? Cine dintre noi este dispus să meargă atīt de departe şi să accepte că răul nostru cel mai adīnc şi pieirea noastră istorică trebuie puse īn corelaţie cu pierderea de ultimă oră (ceea ce īnseamnă de cīte­va decenii) a fiinţei noastre lingvistice? Noi nu ne mai dăm seama că felul cotidian īn care este rīgīită limba romānă pe stradă şi vomismentele verbale care se revarsă seară de seară peste populaţia Romā­niei prin ecranele televizoarelor nu sīnt simple acci­dente de parcurs ale unei societăţi īn derută, ci simp­tomele unei maladii mortale. Vulgaritatea este doar fenomenul de suprafaţă (devenit deja impercepti­bil) care ascunde ― sau pune indirect īn lumină ― depărtarea maximă pe care această comunitate a atins-o īn istoria ei īn raport cu vocaţia sa lingvis­tică pe acest pămīnt.

(Cei care astăzi mai īntreţin un raport normal cu limba se vor izola şi se vor stinge aşa cum se sting ultimii reprezentanţi ai unor specii rare īn parcurile şi rezervaţiile lumii.)

Ideea scriitorului ca salvator neputincios merită amănunţită.

Există, aşadar, o categorie de oameni care ajung să spună lucruri despre care īndeobşte se spune că "nu īncap īn cuvinte". Ei le spun pentru ceilalţi sau le spun pentru că nu pot să nu le spună, pornind īntotdeauna de la iluzia că spusele lor vor ajunge la ceilalţi, īi vor atinge şi īi vor schimba. Cuvintele lor "spun totul", ele sīnt magnifice, forţa lor este enormă, adevărurile rostite acolo şi splendoarea ros­tirii lor ne taie respiraţia.

Şi totuşi, aceste cuvinte rostite īn beneficiul tutu­ror şi care "ar face pīnă şi pietrele să plīngă" nu ajung decīt la o infimă parte dintre noi şi chiar şi atunci cel mai adesea sub forma ornamentului cul­tural, a citatului, a paradei, a discuţiei de salon, a etalării unor "lecturi" etc. Mīna aceea de oameni care īşi dezbracă sufletul īn faţa semenilor lor, care sīnt "patetici" pīnă la Dumnezeu ― ceea ce īnseam­nă că suferă şi suportă pentru toţi ceilalţi sau care īi ajută pe toţi ceilalţi să īnţeleagă ceea ce ei suferă şi suportă ― trec prin lume īn chip esenţial ignoraţi, adică necitiţi, şi mor īmbălsămaţi īntre coperţile pro­priilor cărţi, īn splendoarea cavourilor care sīnt bi­bliotecile. Cu cīt un lucru este spus mai bine, mai apăsat, mai convingător, cu cīt atinge mai mult fon­dul lucrurilor, cu atīt ― odată recunoscut ca atare şi clasat ― lipsa lui de audienţă este mai mare.

Dacă nu aş fi trăit experienţa de editor, aş fi con­tinuat să mă legăn īn iluzia scrisului şi a frumuseţii care salvează lumea. Şi aici nu am īn vedere nepu­tinţa "marilor īmbălsămaţi" care ne vorbesc de la o distanţă ce īi aşază dincolo de istorie, ci de autorii care ni se adresează din vecinătate şi din lumea noas­tră, care ne vorbesc aşa zicīnd peste gard, dacă nu chiar din ograda noastră. Regele şi cadavrul (Heinrich Zimmer), pe care o consider una dintre cele mai fru­moase cărţi moderne, s-a tīrīt īn cīteva mii de exem­plare vreme de şapte-opt ani prin depozitele edi­turii. Două mii de exemplare din La apa Vavilonului a Monicăi Lovinescu, povestea celei mai robite ade­vărului conştiinţe pe care a dat-o lumea noastră īn ultima jumătate de secol, s-au scurs cu chiu cu vai īn­tr-un an şi jumătate. Pleşu a scris recent cel mai de­vastator text din istoria culturii romāne dedicat unui caz de "obscenitate publică": cel despre Adrian Păunescu. Porcul nostru de serviciu ― "Ei bine, doamnă, da, sīnt porcul dumneavoastră, doamnă!", a ţi­nut să precizeze Păunescu atunci cīnd, după '89, a socotit că este oportun să reapară la rampă ― nu şi-a făcut harakiri citind paginile lui Pleşu şi nici cei­lalţi nu au simţit nevoia să ţină īn vreun fel seama de ele. Dimpotrivă, apariţiile televizate ale acestui accident genetic nefast s-au īnmulţit de atunci şi īn compania lui apar de-acum chirurgi, scriitori sau pianişti vestiţi. "Apelul" meu către lichele, scris īn­tr-un ceas de graţie din noaptea de 30 decembrie 1989, a rămas o acoladă stilistică cu un iz uşor de­suet, ba chiar, cu trecerea timpului, de-a dreptul de­plasat şi a devenit, īn scurtă vreme, literă moartă.

Şi atunci apare, tulburătoare, īntrebarea: cum se face că cei mai mulţi oameni trăiesc fără "partea de sus" a limbii, acolo unde fiinţa fiecăruia dintre noi ajunge să rostească cīntīnd, acolo unde spiritul nos­tru intră īn unduire şi poate să alunece, să plutească, să se strecoare, să pătrundă, să ajungă, să īnainteze, să revină şi să se retragă, să bată adică ţărmul lu­crurilor cu valurile fără sfīrşit ale cuvintelor? Cīnd īi auzi pe oameni vorbind, īţi dai seama că "partea de sus" a limbii este nelocuită, īn timp ce aici, "jos", unde cuvintele nu spun decīt "vreau", "du-te", "mi-e foame", "sună-mă", "plec", "ai grijă", "cīt costă?", aici unde ele acoperă minimum necesar convieţui­rii, unde nu sīnt decīt suport pentru informaţia cu­rentă, pentru reclamă, duplicitate sau sudalmă, aici, la fundul limbii, īn drojdia ei se petrece totul. Miliarde şi miliarde de oameni vorbesc fără să aibă acces la cuvīnt: ei nu aud nici melodia cuvintelor ― căci orice limbă vorbită cu adevărat cīntă la propriu ― şi nu percep nici lucrurile definitive care se pot spune īn cuvinte.

Pentru cine Dumnezeu scriem, atunci? Care este rostul pe lume al celor care mizează totul pe cuvīnt, care īncearcă să salveze cuvintele şi apoi să "sal­veze" lumea cu ajutorul lor? Cum se poate acumula atīta splendoare īn zadar şi cum ceea ce pare să fi creat lumea ― Cuvīntul ― poate sfīrşi īn suprema nevoinţă?

 

 

8 august

 

Scufundătorii din Delos erau faimoşi īn Grecia antică pentru capacitatea lor de a sta sub apă minute īn şir. Socrate īi invocă la un moment dat, spunīnd că, pentru a īnţelege scrierea lui Heraclit, pentru a pătrunde īn adīncul ei şi a rămīne acolo atīt cīt e necesar, "ne-ar trebui un scufundător din Delos".

Asta trebuie să fac şi eu aici: să cobor cīt mai adīnc īn mine şi să-mi ţin respiraţia preţ de cīt mai multe pagini. Cu speranţa că atunci cīnd voi ieşi la suprafaţă nu voi risca să mă īnec din nou.

Cum apare depresia?

Celula nervoasă secretă şi transmite informaţie specific neuronală prin intermediul substanţei nu­mite serotonină. Cīnd calitatea acestui neurotrans-miţător se alterează din cauza unei tensiuni psiho-emoţionale constante (un atom de carbon sau de oxigen se aşază altfel, modificīnd configuraţia steri-că a serotoninei) sau cīnd neuronul produce īn exces serotonină ― apare depresia. E nevoie atunci de o substanţă care să blocheze recaptarea serotoninei modificate chimic sau produse īn exces şi, astfel, să anuleze mecanismul chimic şi fiziologic de producere a depresiei. Unul dintre aceste anti-depresive este sentralina, produs chimic creat īn laborator şi comercializat cel mai adesea sub numele de Zoloft. Zoloftul! Cum se poate ca un sfert de pastilă īn­ghiţit zilnic să īţi regleze relaţia cu tine, cu ceilalţi şi cu moartea? Să īţi redea sistemul de iluzii fără de care nu poţi să faci nici cel mai mic pas īn existenţă? Ce res mirabilis, Zoloftul acesta, născut din singu­rătatea şi spaimele omului modern! De cīnd zeii ne-au părăsit, am fost obligaţi să născocim un agent al disimulării, un covor chimic aruncat peste pră­pastia existenţei, o husă trasă peste neant.

 

 

10 august

 

Nu pot ieşi din atmosfera paginilor despre Flipi. Aş vrea ca el să le citească şi īn acelaşi timp īmi e teamă, pentru că ce am scris acolo e varianta mea a relaţiei noastre şi s-ar putea ca el, urmīnd un cu totul alt traseu interior, să nu se recunoască īn ea. Īmi vine acum īn minte un alt episod din povestea noastră, prin care a reuşit să mă surprindă, să mă contrarieze şi apoi să mă facă fericit.

Īntr-o zi, un prieten care lucra la revista Secolul 20 īmi vorbeşte cu entuziasm despre "articolul lui Ştefan". "Care articol?" Nu ştiam nimic. A doua zi īmi pune pe masă şpalturile unui text de vreo 30 de pa­gini, intitulat Religiile contemporane japoneze, semnat Ştefan Liiceanu. Am īnceput să-l citesc. "Cum a pu­tut să nu mi-l trimită īnainte?" mă tot īntrebam. "Ce vrea să-mi dovedească cu asta? Că puţin īi pasă de părerea mea? Că n-are nevoie de mine?" Pe măsură ce citeam, toate īntrebările acestea păleau. Pătrun­deam, cu fiecare rīnd, īn culisele unui "eu cultural" pe care nu-l bănuisem niciodată, pentru că nimic nu-mi semnalase vreodată prezenţa sau perspecti­va lui. Povestea masteratului de religii extrem ori­entale nu īncepuse īncă, aşa īncīt surpriza mea a fost totală. Ştefan era atunci student īn al treilea an la economics ("business affairs"). Niciodată mintea mea nu-l situase īn teritoriul "umanioarelor" şi pīnă atunci nu-mi pomenise nimic despre interesul pe care l-ar fi avut pentru studiul religiilor. Aşa īncīt, īn prima clipă am avut senzaţia că sīnt confruntat cu un fe­nomen de travesti cultural. Intrase pe "teritoriul scrisului" fără să sufle o vorbă. Şi o făcea cu un sub­īnţeles deconcertant, ca şi cīnd paginile din Secolul 20 erau rezultatul firesc al unei preocupări a cărei isto­rie era de-acum bine conturată.

Cīnd cineva īncepe "să scrie", adică atunci cīnd compune un text şi devine "autor", lucrul acesta echi­valează ca semnificaţie, pe altă treaptă a vieţii, cu deprinderea vorbitului. Dar nici un copil nu īşi sur­prinde părinţii, īncepīnd să vorbească de pe o zi pe alta. Īn scris e la fel: există "īncercări", debuturi, po­ticneli, rateuri, stīngăcii. Punerea īn pagină şi do­zarea cuvintelor, raportul dintre ce vrei să spui şi felul īn care ajungi să spui se formează de-a lungul anilor, trecīnd prin disonanţe, preţiozităţi juvenile, clişee, teribilisme de īnceput. Īn disciplinele uma­niste pericolul care pīndeşte orice debut este erme­tismul, vorbirea īntortocheată, risipa de cunoştinţe, citarea īn exces, abuzul de termeni tehnici, pe scurt, toate strategiile imaginabile care, menite să scoată īn evidenţă eul auctorial, nu fac decīt să sperie, să plictisească şi să īndepărteze publicul. Aproape orice debut seamănă cu o paradă. Tīnărul care īncepe să scrie īşi zdrobeşte prezumtivul cititor cu neologisme, grecisme, sanscritisme şi īl īngroapă pe acesta īntr-o mare de nume proprii ("bibliografia"), pen­tru ca celălalt să īnţeleagă cīt de mult a citit el şi că, iată, deşi e atīt de tīnăr, e deja un om "format". Aşa stīnd lucrurile, debutantul nu slujeşte de fapt subiec­tul despre care scrie. El nu a ajuns să afle că meri­tul lui e cu atīt mai mare cu cīt mai puţin este sesi­zată prezenţa lui īn pagină, cu cīt mai mult cititorul reuşeşte să "uite" că textul pe care īl citeşte are un autor.

Ei bine, īn textul lui Ştefan nu se afla nimic din toate acestea. Totul era de o onestitate fără cusur, ceea ce īnseamnă că paginile acelea se născuseră nu din vanitatea instalării īn pagină, ci din bucuria pură de a transmite altora ceea ce el īşi imagina că ei nu aveau de unde să ştie. Erau pagini care se iviseră pe lume din bunătate, din nevoia pură de a īmpărtăşi. Era un text de īnsoţire: cineva te lua de mīnă şi īţi arăta ceea ce el ajunsese să descopere īnaintea ta. Cel ce scrisese paginile pe care le aveam īn faţă intuise de la bun īnceput secretul scrisului: intrarea īn comu­niune prin nevoia de a pune la dispoziţie. Iar la dispo­ziţie pot fi puse emoţii, experienţe, gīnduri, cunoş­tinţe. Toate cărţile adevărate sīnt la origine cărţi de călătorii: autorul lor pătrunde pe un teritoriu necu­noscut, indiferent care este acela ― insula Galapagos, atomul, sufletul, celula, războiul troian, o religie străină, infernul, o populaţie, transcendentul ― şi vrea să le spună celorlalţi ce a văzut acolo. Toată istoria civilizaţiei, toată istoria "ştiinţei" şi a cunoştin­ţelor, echivalează cu istoria acestei īmpărtăşiri care are īn spatele ei ipostaza privilegiată de martor.

Ceea ce vreau să spun este nu că Ştefan scrisese un text "mare", ci un text onest şi, sufleteşte, bun.

Atitudinea din care se născuseră paginile lui era, īn rădăcina ei, corectă. Din această pricină, stilul era la rīndul lui firesc. El nu era poluat de prejudecata "culturii" şi, mai ales, nu era lucrat ca stil. Nu exista, pe de o parte, un conţinut care trebuia comunicat şi, pe de alta, o formă conştientizată īn sine, născută prin imitaţii şi adaptări succesive, şi devenită impor­tantă pentru ea īnsăşi, adorată şi cultivată ca sim­plă īmbinare de cuvinte, ca marcă inconfundabilă a persoanei devenite autor, care se oglindeşte impu­dic īn combinaţiile sale verbale şi care de fapt nu are de spus nimănui nimic.

Am citit totul pe nerăsuflate, captivat de ceea ce aflam. Mai rămīnea să găsesc explicaţia incognito-ului pe care-l alesese autorul pentru a răzbate īn paginile revistei. Evident, nu era prea departe de căutat. Tocmai ocolindu-mă, paginile mă īntīlneau īn plin. Ele mi se adresau prin chiar eschiva lor. Ig­norarea mea ― deliberată, voită, construită, ascunsă stīngaci sub masca surprizei ― era de fapt īntīlnirea neaşteptată care mi se dădea īntr-un spaţiu public, era un anunţ important, o carte de vizită, o compli­citate īn văzul tuturor, o invitaţie mīndră şi maliţioa­să de a asista la naşterea libertăţii lui.

 

 

16 august

 

Sīnt la Paris de două-trei zile. Este "aniversara" lui Virgil, născut pe 15 august, dar īnregistrat "ofi­cial" pe 16 august. Locuiesc la Mihnea, plecat cu ai lui la Veneţia. Pentru cina sărbătorească de diseară de la Ierunci pregătesc salată de vinete, singura bucu­rie (gastronomică) pe care i-o pot face lui Virgil, pen­tru că Monica, cu care tocmai am vorbit la telefon, īmi mărturiseşte că Virgil suportă din ce īn ce mai greu zilele sale de naştere. Acum, de pildă, stă īntins pentru că s-a sculat de dimineaţă cu ameţeli. L-am găsit, de altfel, alaltăieri seară cīnd m-am dus să-i văd, cu o mină obosită, disperat că nu se putea tun­de, frizeria din cartier fiind īnchisă īn august, mai tras la faţă, cu mersul mărunţit şi nesigur. Are 81 de ani. "E teribil, īmi spunea Monica la telefon acum o jumătate de oră, cum nu avem imaginaţia corpu­lui. Mereu ni se pare că am atins un apogeu al de­crepitudinii, dar dacă aş mai trăi zece ani, starea fi­zică pe care o am şi care mi se pare lamentabilă aş găsi-o pesemne paradisiacă."

Monica e sub impactul lecturii Laviniei Betea, a cărei carte despre Lucreţiu Pătrăşcanu a apărut re­cent īn seria "Procesul comunismului". Celor con­damnaţi li se confisca averea. Inventarul Ministeru­lui de Interne trimis Finanţelor cuprinde... lucrări dentare "din material galben sau porţelan". Pe scurt, condamnaţilor li se smulgeau lucrările de aur din gură, după care erau īncarceraţi pentru 20 de ani sau pentru restul vieţii. Lavinia Betea constată "progre­sul" īnregistrat faţă de nazişti, care scoteau dinţii īm­brăcaţi sau punţile dentare din aur după ce purtă­torul lor murea sau era omorīt.

M-am īntors de la Ierunci, care au acceptat să se lase sărbătoriţi prin cina pregătită de mine. (īn afara salatei de vinete, pe care o făcusem acasă, la Mihnea, am făcut la faţa locului nişte superbe şniţele aurii din escalope de dinde cu un supreme de legumes). După masă le-am citit pagina din "jurnalul" meu despre handicapurile culinare ale Monicăi şi paginile de­spre fiul meu, reminiscenţă din ritualul bacchanalelor spirituale ale Păltinişului. Apoi discuţie despre pro­iectul publicării jurnalelor Monicăi: 13 caiete manu­scrise īntre 1981-1994, apoi anii 1995-2000 cu nota­ţiile culese pe ordinator. Īn total, cīteva mii de pagini. De sub rīsetele noastre şi de sub bucuria revede­rii răzbate, ca dintr-un adīnc prost īngropat, iminen­ţa sfīrşitului. "Ştii, Gabriel, īmi spune Monica, lui Virgil īi e ruşine să-ţi spună, dar se bucură că a apu­cat să te revadă īnainte «să plece». Īmi spunea mereu că o să moară īnainte de a te mai vedea." Şi apoi adaugă pentru a descărca lucrul de patetic şi exce­siv: "Ştii cum spunem noi lucrurile: jumătate īn glumă, jumătate īn serios."

 

 

17 august

 

Pentru că Mihnea şi Catherine stau īn inima Marais-ului, astă seară am ieşit să mă plimb pe străzile din cartier, īn care turiştii, ameţiţi de locurile comune (Champs-Elysées, Montmartre etc), nu au răzbit. Merg pe străzi pustii, cu case din secolele XV-XVI, golite de locuitorii lor plecaţi īn vacanţă, cu obloa­nele trase, scăldate īn frumuseţe şi īn tăcerea pro­priei lor istorii. Din cīnd īn cīnd, un scuar plin de restaurante, fiecare cu specificul lui, unul rusesc (Blinisserie), altul cu barbecue coreean, altul italienesc, altul japonez... Pline toate, contrastīnd straniu cu străzile depopulate, īncīt te īntrebi aproape cine şi cīnd a aşezat sutele de petrecăreţi liniştiţi ― aproa­pe interiorizaţi, respirīnd un aer de fericire calmă, de loisir transcendental ― īn jurul meselor lor. Par că au fost programaţi acolo pentru a ilustra, prin­tr-o scenă vivantă, paradisul terestru, otium-ul rafi­nat al unei populaţii care beneficiază tihnit, la capătul istoriei, de bogăţiile fabuloase adunate aici de regi cuceritori, de cardinali, de latifundiari, de briganzi īnnobilaţi, de producători de brīnzeturi, vin şi parfum.

Şi deodată, īn timp ce trec printre coloanele din Place des Vosges, mi se face dor de Monica şi Virgil, de casa lor de păpuşi, pitită bine īn labirintul unui arondisment marginal, şi pe care, cu cīteva săptă­mīni īn urmă, o descrisesem, cu străduţele care duc spre ea dinspre Botzaris, pentru volumul Declaraţie de iubire care tocmai pleca la tipar.

Era miezul nopţii, m-am urcat īn maşina cu care venisem la Paris şi care aştepta cuminte īn rue St. Gilles şi, īn 20 de minute, tăind Parisul spre nord-est pe canalul St. Martin, m-am pomenit īn străduţa īn­fundată de līngă Buttes Chaumont. Am vrut să văd dacă descrierea pe care o făcusem īn carte, din su­prapunerea atītor amintiri, era corectă. Totodată mă simţeam ca un īndrăgostit care se apropie pe furiş de ferestrele iubitei sale. Obloanele de la living erau īnchise, nu se vedea nici o lumină, geamul de pe culoarul de la etaj era deschis, acoperit pe jumătate de crengile pomului din grădina alăturată. Am urcat scările care leagă Franēois Pinton de Claude Monet şi am constatat, uşurat, că nu minţisem. Totul era la locul lui: vilele cochete cu grădini misterioase, gar­durile acoperite de plantele care se revărsau pe pa­vaj, succesiunea străduţelor: Villa Cronstandt, Villa des Boers, Miguel Hidalgo...

Şi mai ales casa, casa cu bīrnele placate pe faţa­da īn forma unui triunghi cu vīrful īn jos, grădina minusculă, aşezată exact la mijlocul pantei, cu poar­ta care te īntīmpină brusc, la jumătatea scărilor. Cītă intensitate a locuirii īntre pereţii acestei căsuţe īn­ghesuite, care pare că şi-a făcut loc cu coatele, cerīnd să fie īngăduită īntre vilele de pe deal şi clădirea cu 5-6 niveluri care o īncadrează, arogantă, īnălţīndu-se din josul străzii. Cīţi romāni din ţară au bījbīit prin Paris pentru a nimeri īn locul acesta, mīndri, sfioşi, emoţionaţi, duplicitari, calculaţi, resentimentari, iu­bitori, detestīnd īn ascuns, aducīnd veşti, cerīnd sfa­turi, comentīnd, sperīnd, plecīnd, revenind. Şi īn mijlocul acestui balet, al acestei comedii umane īn­tinse peste ani, cei doi, Monica şi Virgil, spiritele aces­tui loc, cei prin faţa cărora s-a perindat zi de zi vreme de cīteva decenii acest cortegiu de măşti izvorīte din­tr-o istorie bolnavă. Cineva, sosit după anii '90 la Paris, s-a dus, fără să-i cunoască pe Ierunci, tot aşa, tīrziu īntr-o seară de vară, şi a stat o vreme, privindu-le, recules, casa. "Este primul drum, mi-a spus apoi, pe care ar trebui să-l facă orice romān īn Paris. Ani de zile am stat acasă la mine, īn genunchi, cu urechea lipită de radio. Cīnd vorbea Monica Lovinescu, mi se părea că ascult vocea adevărului abso­lut. Era firesc să merg să văd unde locuise el."

Acum e linişte, nespus de linişte, ca īntr-un final de piesă īn care personajele au dispărut de pe scenă. A rămas doar carcasa lor, decorul ― o străduţă, o sca­ră de piatră, două-trei case, un felinar, pomi revărsaţi peste garduri ―, totul scăldat īn lumina bolnav-portocalie a cartierului. Istoria īşi evacuează actorii, cău­tīnd alt decor şi alte personaje. Cei pe care am ve­nit să-i văd rostindu-şi epilogul şi-au jucat bine rolul.

 

 

19 august

 

Poimīine plec din Paris şi m-am dus să-mi iau rămas-bun de la Ierunci. A fost o seară "testamenta­ră", īn care Monica mi-a recapitulat instrucţiunile au cas que: unde se află plicul cu datele Societăţii "Bellini Obseques" care ar urma ca "la momentul potrivit", īn urma unui simplu telefon, să intervină pentru declanşarea "procedurilor finale". Totul este prevăzut şi precizat acolo: columbarium, nici un dis­curs, ce muzică se va pune etc. Asta īn cazul īn care cei doi ar dispărea deodată. Apoi se discută cele­lalte două variante posibile: dacă "rămīne" Monica; apoi dacă "rămīne" Virgil etc. Amīndoi visează la cianura ideală, la avionul care ar cădea cu ei la bord, deci la soluţia care i-ar putea scoate din joc īn acelaşi timp. Īn sfīrşit, discuţie despre cum ar urma să arate Casa muzeală Eugen Lovinescu din Bdul Elisabeta: loc deopotrivă funcţional (cenaclu, seminarii docto­rale, conferinţe) şi muzeal (fotografii de familie, ma­nuscrise Eugen Lovinescu, cărţile lui etc).

Īn ultimele două zile m-am plimbat mult cu ma­şina prin Paris, profitīnd de faptul că īn august ora­şul e gol, jumătate dintre parizieni fiind plecaţi īn vacanţă. Senzaţie de beţie. Străbat fără să bījbīi toate axele mari ale oraşului, trec de pe un mal pe altul al Senei, ajung de la Operă la Madeleine, apoi īn Champs-Elysées, revin īn Concorde pentru a intra pe Saint-Germain, o iau spre Bastille şi reintru īn Marais, bucuros de fiecare dată că pot găsi un loc de parcare pe una din străduţele din jurul casei: rue des Tournelles, rue Béarn sau rue des Minimes. Este pentru prima oară, din cele peste o sută de sejururi aici, cīnd percep Parisul īn toată splendoarea lui: şi eu şi el sīntem īn vacanţă, el mi se poate oferi, eu īl pot percepe, neatīrnat de nimic, fără nici o treabă, strīngīnd laolaltă, acum pentru prima dată, ceea ce altădată văzusem pe fragmente, fără distanţă, mereu pe un drum sau altul, incapabil de contemplare, de reflecţie sau de o privire istorică. Adevărul este că totul e atīt de important, de dens şi de mult īncīt cuvintele nu m-ar ajuta deocamdată la nimic.

 

 

3 septembrie

 

Am sosit la Heidelberg pentru trei luni, este miezul nopţii şi mă aflu īn acelaşi apartament şi scriu la ace­eaşi masă, albă şi rotundă, din bucătărie, ca exact acum şase ani, cīnd am tras aici, tot pentru trei luni, venind din Romānia cu maşina şi trecīnd graniţa pe 20 iunie 1995. (Ajuns īn sat la Curtici, am aflat că di­mineaţa murise Cioran.)

Revenirile sīnt tot atītea false căderi īn trecut; re­găsirea unui loc după ani de zile nu este de fapt o īntīlnire cu trecutul, ci cu "trecerea timpului" (obse­sia lui Eliade). Imobilismul locului regăsit devine etalonul schimbării tale. E nevoie ca un lucru să fie īn afara timpului, să-ţi creeze iluzia că "te aştepta" zidit īn chiar "clipa" părăsirii lui, pentru ca tu să per­cepi dezastrul temporalităţii tale. Mă aflu īn faţa acestei mese albe şi rotunde "exact ca acum şase ani", dar cuvīntul "exact" priveşte numai inerţia me­sei, īn vreme ce fiinţa mea scăldată īn timp percepe diferenţa pe care o instituie distanţa dintre "atunci" şi "acum". Nimic din ce fac şi sīnt acum nu mai este exact ca atunci. Sīnt din nou aici, stau la aceeaşi masă, dar sīnt supusul timpului meu şi stau īn genunchi īn faţa lui. Am sosit la Heidelberg la această īntīl­nire cu timpul, la această īntīlnire cu trecerea lui.

 

 

12 septembrie

 

O zi după grozăvia din America. Din nou senzaţia de răscruce a omenirii, de criză a speciei umane. Spun "din nou" pentru că bănuiesc că la fel au simţit de fiecare dată toţi cei care, ca şi mine, dar īn vremea lor şi īn alt act care se juca pe scena istoriei, au trăit crezīnd īn singurul lucru pe care oamenii īl dezmint fără īncetare: umanismul. Cuvīntul acesta care sună cam naiv şi demodat şi care, īn plus, a fost tăvălit īn tot soiul de contexte istorice şi politice ("umanis­mul socialist"!) ― şi care īntre timp şi-a pierdut şi bruma de prestigiu filosofic pe care o avea ― spune de fapt un lucru foarte simplu: că toţi oamenii sīnt egali īn faţa lui Dumnezeu, indiferent de zeul pe care īl slujesc, de sexul pe care īl au, de rasa, clasa, naţiunea sau cultura din care fac parte.

Vorbesc (astăzi mi s-a instalat telefonul), la o săp­tămīnă de la sosirea īn Heidelberg, cu Monica şi Virgil. Sīnt şi ei sub şocul zilei de ieri. "Ceea ce este uluitor este să constaţi că virtualul a devenit mai real decīt realul", īmi spune Monica. Īntr-adevăr, dacă ai fi văzut un film avīnd ca scenariu story-ul de ieri, ai fi īnchis televizorul după o jumătate de oră spu­nīnd: īncă un film tīmpit american! Īngrozitor e toc­mai faptul că istoria īncepe să semene, de ieri, cu un film tīmpit american.

 

 

13 septembrie

 

Avea dreptate Noica să īmpartă lumea īntre cei care merită numele de "om" şi "băcani" (restul ome­nirii)? Atunci cīnd l-am auzit şi apoi cīnd l-am co­mentat īn Jurnal, lucrul mi s-a părut semnificativ pentru felul īn care filozofia īnţelege uneori să facă "ordine īn lume". Protestul meu decurgea atunci din­tr-un ideal abstract al omenescului pe care mi se părea frumos ― şi īntr-un anume fel īnălţător ― să-l apăr.

Ce voia Noica să spună atunci? O făptură umană, se īntreba el, care trăieşte īn noaptea fiinţei ei (adică fără să-i pese prea mult de rostul ei pe lume) şi īn reflexele pe care specia i le pune la īndemīnă, care mănīncă, doarme, bea, munceşte, se īnmulţeşte şi se distrează ― merită ea numele de om? Atīt de pu­ţin să fie un om? Poţi fi om īnăuntrul, doar, al "de­venirii īntru devenire"? Poţi fi om fără să īncerci să īmpingi cu un pas mai departe specia (sau comu­nitatea) din care faci parte? Poţi să te desprinzi de ea, prin moarte, fără să-i dăruieşti "ceva al tău", fără să laşi o urmă, cīt de mică, a trecerii tale pe aici? No­ul, sporul de informaţie ― adică de "fiinţă" ―, pe scurt "devenirea īntru fiinţă" era condiţia intrării īn condiţia de om.

Ah, cīt rafinament, īmi spuneam, şi cītă cruzime speculativă īn spatele lui! Dragul de băcan! Cine, dacă el era condamnat astfel, avea să mai prepare combinaţia aceea subtilă (tocmai am cumpărat as­tăzi de dimineaţă 200 de grame din Akademiker Markt) de măsline mici şi zvelte de culoarea vine­tei cu cele mari, negre, grase şi pufoase īn sos de ulei parfumat cu ierburi, usturoi şi ardei roşu iute? Dar ficatul de gīscă cu trufe albe? Iar dacă băcanii urmau să intre sub regimul "devenirii īntru fiinţă", prin cine ar mai fi ajuns pīnă la noi secretul vechi de 1000 de ani al dumnezeiescului Brie de Méaux care īşi revarsă faldurile galben-mirositoare pe fundul de lemn ce-ruit, care odihneşte acum la doi paşi de mine, pe un raft īn cămară? Făcea băcanul rău cuiva? Dimpo­trivă. Şi cītă culoare dădea el vieţii! Protestam, protestam cu gīndul la diferenţele care dădeau omenirii splendoarea īn varietate.

Astăzi, īnsă, ştiu foarte bine că nu se poate vorbi despre "omenire" ca despre o specie unitară, ba chiar asta mi se pare a fi una dintre cele mai mari min­ciuni pe care umanismul le-a pus īn circulaţie pen­tru a camufla marea diferenţă, diferenţa dintre ― să-i spunem pe şleau ― om şi anti-om. Iată cea mai sim­plă dintre īntrebări, pe care oamenii refuză deocam­dată să şi-o pună: putem oare fi ― Ossama Bin Laden şi tu, eu, oricare dintre noi ― numiţi cu acelaşi nume de "om"? Faptul că şi eu şi el avem ochi, mīini, gură şi sprīncene, şi că amīndoi putem rosti, ne aşază īn aceeaşi specie? Poate exista ceva care să fie mai altceva decīt sīnt eu? Nu este el opusul meu absolut, dar nu aşa cum este girafa, elefantul sau cocostīrcul, ci aşa cum este acel ceva care devine ameninţa­rea mea permanentă, acel ceva al cărui ideal de a fi este de a mă suprima? Noica avea dreptate īn prin­cipiu, numai că īşi greşise ţinta. Nu băcanul era problema, pentru că nu băcanul ajungea, prin felul lui de a fi, să rupă omenirea īn două, făcīnd ca o parte a ei să nu se poată recunoaşte īn alta şi să-şi simtă totodată, prin cealaltă parte, existenţa pusă īn peri­col. Aşadar, pot eu convieţui ― şi īn numele a ce? ― īnlăuntrul aceleiaşi specii şi al aceleiaşi identităţi cu un tip care plănuieşte crime planetare şi īi pune pe alţii să le execute? Este el om? Iar cei care acceptă să le execute sīnt oameni? Un torţionar e om? Un tip care face o teorie (īn jurul unei rase, clase, etnii sau religii) potrivit căreia o parte a omenirii trebuie să o lichideze pe cealaltă ― este om? Un tip care vio­lează e om? Etc. etc. etc.

Vrīnd să-mi explice ceea ce trăiserăm īn secolul trecut, Glucksmann mi-a spus la un moment dat, īn decembrie '89 cīnd ne-am cunoscut: "Hitler c'est moi. Stalin c'est moi. Mao c'est moi." Acest lucru se poate spune pentru a integra, a justifica sau a expli­ca inexplicabilul care a fost o perioadă din viaţa ta şi pentru a suporta turpitudinea legată de ea. (Glucks­mann a fost "maoist" īn perioada '68-ului pari­zian.) Acest lucru vrea să spună că īn fiecare din­tre noi stă la pīndă Răul, că īn adīncurile fiecăruia dintre noi zace ― putīnd fi oricīnd activat ― Hitler, Stalin, Mao, criminalul, torţionarul, violatorul. Lu­crul mi se pare o enormitate. Cunosc o droaie de oa­meni care nu ar fi putut, nu pot şi nu vor putea īn veci ― prin liberă alegere ― să practice falaqa (tor­tura prin bătaie la tălpi), să omoare pentru a impune o idee, să toarne sau să violeze. Cred, dimpotrivă, că toţi cei care pot face asemenea lucruri sīnt inte­graţi printr-un paşaport fals īn specia numită "om", cred sus şi tare că ei nu sīnt "oameni", că trăiesc printr-un enorm camuflaj la adăpostul acestui cuvīnt şi că ei sīnt cu atīt mai nocivi cu cīt acest camuflaj este obiectiv posibil şi cu cīt oamenii nu au curajul să-l denunţe ca atare, să treacă dincolo de el şi ― dincolo de mască ― să accepte şi să proclame exis­tenţa "anti-omului".

 

 

14 septembrie

 

Ideea că specia umană trebuie regīndită nu īmi dă pace. Umanismul este o invenţie neotestamentară, secularizată īn epoca modernă şi folosită tacit ca metafizică pentru doctrina statului modern şi a so­cietăţilor democratice. Cīnd se spune că umanismul a devenit religia societăţii moderne nu īnseamnă că omul a luat locul lui Dumnezeu, ci doar că ipoteza "altului" absolut nu este permisă şi, ca atare, crima nu poate fi justificată. Umanismul s-a născut din­tr-o religie a iubirii pentru a deveni īn cele din urmă, ca iluminism (Kant), doctrină a raţiunii universale şi lege morală absolută.

Aşadar, creştinismul; spre deosebire de umanis­mul elin (paideia) şi cel roman, creştinismul este primul umanism real: Evangheliile exclud programatic vio­lenţa şi crima din economia faptei umane. Mai mult, el este singurul umanism care īncearcă să anihileze "anti-omul" făra violenţă. De altminteri nimănui nu-i este retrasă apriori scīnteia umanului. Prin genera­rea căinţei, creştinismul īncearcă să abolească "ma­rea diferenţă" şi să suprime "camuflajul". Mintea şi sufletul unui om tind să devină o locuinţă cu pe­reţii de sticlă. Tīlharul, omucigaşul, tīrfa redevin prin căinţă ceea ce īn fond ei nu au īncetat să fie ― oa­meni ― şi refac, ca "rătăciţi" reveniţi īn turmă, uni­tatea pierdută o vreme a speciei īn faţa Dumneze­ului Unu.

Acestui umanism sublim nu numai că nu i-a reuşit suprimarea "marii diferenţe" (căinţa şi conversiunea dovedindu-se a fi o sarcină infinită, pe care anti-omul nu a preluat-o decīt accidental ca fiind a lui), dar el nu a izbutit nici de partea cealaltă, a omului devenit creştin. Acesta sfīrşeşte prin a ajunge "sol­dat al credinţei" nu numai pentru ca să se apere şi să salveze viaţa, ci deopotrivă ca să impună, să cuce­rească, să pedepsească. Cel mai pur umanism al lumii termină prin a recurge la crimă pentru a sluji un ideal din care crima era exclusă.

Noi ştim astăzi că această invenţie a culturii eu­ropene care a făcut din conceptul de om un operator universal a fost contrazisă sistematic de toate răz­boaiele religioase ale lumii (şi mai cu seamă de cele creştine ale Europei), de distrugerea civilizaţiei in­caşe de către spanioli şi portughezi, de comerţul cu sclavi īn secolele 18 şi 19, de comunism şi nazism īn secolul 20, de fundamentalismul islamic al zile­lor noastre. Pe scurt, umanismul ca "religie" mo­dernă şi ca doctrină este contrazis de toată istoria omenirii. El este infirmat prin īnsuşi faptul că nu se poate aplica omenirii īn īntregul ei. Şi de vreme ce doctrina despre umanitatea generală a omului nu poate fi transformată īn regulă de convieţuire la scară planetară, īnseamnă ― īn chiar termenii umanis­mului adecvaţi la realitate ― că specia umană ori este scindată şi contradictorie (ascunzīnd sub aceeaşi mască "omul" şi "anti-omul"), ori că ea este in-humană īn esenţa ei. Ceea ce īnseamnă că oamenii nu pot ajunge (prin chiar natura lor josnică şi pătimaşă) la generalizarea calităţii de om, că ei cred mai degrabă că numai o parte a lor ― īn virtutea unei calităţi anume ("alb", "arian", "comunist", "islamic") şi nicide­cum a celei generale de om ― merită să trăiască, īn vreme ce omorīrea celorlalţi devine o datorie.

 

 

luni, 17 septembrie

 

Au trecut două săptămīni de cīnd sīnt la Heidel­berg, īmpreună cu Cătălin Cioabă, cu o bursă din "programul Thyssen" al Fundaţiei Humboldt: un doc­torand şi profesorul lui pot veni īn Germania pen­tru a lucra la un proiect comun vreme de trei luni. Programul Fundaţiei ni se potriveşte de minune, pentru că putem duce la capăt verificarea traduce­rii romāneşti a lui Sein und Zeit, iar Cătălin face oricum un doctorat pe "Heideggerul deceniului feno­menologic".

Orice team cultural are īntotdeauna o poveste a lui. Şi aşa cum echipa pe care am alcătuit-o cu Tho­mas Kleininger (ea a durat exact zece ani, din 1977 pīnă īn 1987), cīnd am lucrat īmpreună la primele două volume traduse īn romānă din opera lui Hei­degger, are povestea ei, tot astfel echipa pe care o fac acum cu Cătălin s-a născut şi ea cumva.

Cătălin s-a ales din cele cīteva sute de studenţi care mi-au trecut prin faţă vreme de zece ani la Fa­cultatea de Filozofie. Era pe cale să termine germa­nistica, prin 1993, cīnd s-a īnscris la filozofie. L-am remarcat de la primul examen la un curs Heidegger: a vorbit potolit, sistematic, interiorizat. Se uita cu­minte īn el şi vorbea lăsīndu-ţi senzaţia, destul de rară la un student, că īnţelege ceea ce spune. Apoi au venit seminarele pe text, numai pentru cei care pu­teau lucra pe o pagină īn germană. A deprins cu o uşurinţă remarcabilă "codul" unei traduceri filozo­fice, īn speţă a unui text heideggerian, dexteritatea aceea de a face ca un act de siluire a propriei limbi să devină cel mai tandru act de iubire. A īnceput prin a traduce voluminoasa monografie a lui Poggeler despre Heidegger, pentru Humanitas, apoi a trans­pus īn romānă şi a prefaţat conferinţa lui Heidegger despre conceptul de timp (1924), cea care e consi­derată a fi prima zvīcnire pusă pe hīrtie a gīndului din Fiinţă şi timp. Atacase apoi cursul din 1925 care a stat la baza redactării lui Sein und Zeit, cīnd l-am invitat să mă īnsoţească īn finalul aventurii cu care avea să se īncheie ― aşa īmi propusesem deocam­dată cel puţin ― isprava mea de traducător al lui Hei­degger īn romāneşte. Terminasem de tradus trei sferturi din Sein und Zeit şi am simţit dintr-o dată că nu voi ajunge niciodată la sfīrşit. Cel puţin nu aşa cum ajunsesem să trăiesc, traducīnd pe apucate, incapa­bil să intru şi să rămīn īn atmosfera cărţii. Şi apoi, moştenisem din experienţele anterioare ideea că un lucru ca ăsta nu se putea face decīt prin īntīlnirea a două minţi, din a căror dispută permanentă īn jurul fiecărui cuvīnt şi fiecărui sens se năştea cu adevărat rezultatul final: un text īnţeles şi, tocmai de aceea, devenit inteligibil.

Īnaripat de propunere, cu atīt mai mult cu cīt la Freiburg făcuse cu von Herrmann un seminar pe fi­nalul lui S.u.Z., Cătălin a tradus īn cīteva luni partea care mai rămăsese (ultimele 4 capitole din cele 12 ale cărţii), pentru ca apoi să putem trece īmpreună la confruntarea, rīnd cu rīnd, a versiunii romāne cu ori­ginalul german. Am īnceput să lucrăm īn urmă cu aproape un an. Rareori, după o şedinţă de lucru, ră­mīnea īn picioare mai mult de un sfert de pagină. Dar ne vedeam rar, īn vacarmul Bucureştiului, cel mult o dată pe săptămīnă, şi din cele 430 de pagini ale originalului nu reuşiserăm să depăşim pagina 160. Tīram acum īn doi, ca pe un uriaş muribund care se stingea lent sub gesturile noastre, ceea ce pīnă atunci tīrīsem, prin ani, de unul singur. Īnainte de 1990 aş fi fost convins că de īmplinirea acestui ritual cultural atīrna mīntuirea unei lumi. Acum, credinţa mea "cul-turalistă" se ofilise şi iluzia că o carte sau un gīnd filozofic măreţ pot salva fiinţa unei comunităţi nu mă mai īmpingea īnainte. Nici măcar fiinţa mea nu mai putea fi salvată īn felul acesta. Trăiam, de fapt, īn plină apostazie culturală şi nu mai puteam jert­fi nici o părticică din mine pe altarele vechilor zei. Adevărul era că lumea īn care trăiam "după revo­luţie" evacuase panteonul clasic şi pusese īn locul lui dezmăţul unui elenism obosit. Preoţii vulgari ai ziaristicii şi televiziunii ocupaseră piaţa publică şi din vechile temple ale culturii zeii fugiseră. Nu mai ştiam prea bine cine ne sīnt credincioşii. S-ar fi cu­venit, īn răspărul acestei alte lumi, să intrăm din nou īn sihăstrie şi să transformăm vechiul crez cultural ― cel care, credeam noi, urma să mīntuiască lumea de atunci ― īn joc cu perle şi īn elevaj de orhidee. Cu alte cuvinte, să devenim perfect inutili.

Or, tocmai asta ne oferea acum programul Thyssen. Am vrut mai īntīi să ne aşezăm la Freiburg, pentru că, īn ce mă priveşte, trecutul din Heidelberg mă apăsa prea tare. Nu eram pregătit să mă īntīlnesc cu fantoma mea de acum aproape 20 de ani. Īnsă la Freiburg nu am găsit nimic convenabil, doar came­re disparate aflate "īn pădure" īn extremităţi diferi­te ale oraşului. La fel s-a īntīmplat şi la Berlin, aşa īncīt am revenit asupra acestui oraş, dīnd "destinu­lui" o şansă de a se manifesta. Şi īntr-adevăr, prin vechi prieteni binevoitori (cuplul "Ursula şi Gelu", care īn singurătatea de īnceput a primului meu sejur aici au fost pentru mine o adevărată familie), am gă­sit acelaşi apartament īn care, īn 1995, locuisem o lună şi jumătate, īntr-un superb cartier "academic", cu vile măreţe de două-trei niveluri de la sfīrşitul se­colului XIX. Am o adevărată vocaţie să păşesc īn viaţă pe urmele unor perioade anterioare, ca pen­tru a lua măsura timpului trecut: trebuie să te īn­torci īntotdeauna īntr-un loc īn care ai mai fost şi care a rămas neschimbat pentru a putea să īţi masori schimbarea ta. Aceste confruntări periodice cu pro­priul tău trecut te umplu de stupoare la adresa esenţei timpului şi te aruncă īntr-o disperare blīndă.

Iată-mă, deci, şase ani mai tīrziu urcīnd aceleaşi trepte de lemn masiv pentru a ajunge la cel de al treilea nivel al vilei din Ladenburgerstrasse 93 şi reamintindu-mi brusc că după cel de al doilea nivel scara īncepea să scīrţīie. Şi, īntr-adevăr, de īndată ce am īnceput să urc treptele spre apartamentul meu, mormăitul bine timbrat al treptelor de stejar m-a īntīmpinat ca un semn de recunoaştere şi de "bun venit" al casei. Deschid din nou uşa apartamentu­lui de trei camere ― este o Dachwohnung, o "locuin­ţă sub acoperiş", ceea ce īnseamnă că două dormi­toare au un perete uşor povīrnit şi cu ferestrele tăiate īn acoperiş (dar totuşi cu priveliştea īn stradă şi nu, cioranian, direct către cer), īn vreme ce latura cea­laltă a casei ― livingul, baia, bucătăria, terasa ― se deschid amplu şi cu ferestrele verticale către o vastă grădină interioară, cu brazi uriaşi, creată prin īntīlni­rea vilelor de pe mai multe străzi şi care īnchid ast­fel spaţiul acestei grădini comune.

Ca īn multe locuinţe reuşite, bucătăria este aici īncăperea cea mai plăcută: e spaţioasă, cu o masă mare, rotundă, la care poţi deopotrivă mīnca sau lucra. Din ea o uşă mare se deschide către terasă şi, cīnd e cald afară, poţi ţine uşa deschisă pentru a comunica cu exteriorul şi a avea sub ochi coroanele zbīrlite ale cītorva brazi şi, pierdut īntre ei, contra­punctul melancolic al unui mesteacăn. Īn planul doi se desprind acoperişurile cu olane roşii, turle de bi­serici şi, īn zare, relieful īmpădurit al dealurilor care īnconjoară Heidelbergul şi care rămīn pīnă către mijlocul zilei īnvăluite distant īn ceaţă. Apartamen­tul are toate conforturile civilizaţiei germane. Bucă­tăria, minunat dotată, īmi permite să mă lansez īn isprăvi culinare şi, din acest punct de vedere, ne completăm minunat, Cătălin şi cu mine, eu acope­rind capitolul gastronomic, iar el pe cel tehnico-computeristic, care ne ţine branşaţi la univers. De īndată ce are o clipă liberă, Cătălin trece la "lefton", numele denigrator şi complexat pe care Monica Lovinescu l-a dat laptop-ului nostru, enervīndu-se mai ales cīnd, la telefon, află că "tocmai navigam pe internet". Īn orice caz, Cătălin intră īn tot felul de programe, din care aflăm o grămadă de lucruri, de la ce s-a mai īntīmplat īn ţară sau care e topul cărţilor pariziene şi pīnă la prefixele unor firme de telefonie care īţi per­mit să vorbeşti mult mai ieftin cu Parisul, Londra, Stockholm-ul, Tokio-ul sau Bucureştiul. Formezi prefixul şi auzi o voce ondulat-feminină: Nur acht Pfennig pro Minute!

De mult n-am mai cunoscut binefacerile continui­tăţii pentru munca intelectuală. Un efort depus, zi de zi, ani de zile īntr-o direcţie clară face minuni. Destinele noastre ratate sīnt, toate, expresia unor crize de continuitate. Papini spunea că dacă fiecare om, mediu dotat, ar putea să subordoneze fiecare minut al vieţii sale unui scop unic, omenirea ar fi plină de genii. Nu e de ajuns "să ţi se dea" o īnzes­trare, o vocaţie, o abilitate spirituală ieşită din co­mun; īn şi mai mare măsură e nevoie de calităţile se­cundare care sīnt necesare pentru exploatarea acestei īnzestrări, calităţi fără de care spiritul unui om poate deveni o paragină, spectacolul dezolant al unei po­tenţialităţi care nu prinde niciodată corp şi de pe urma căruia suferă īn primul rīnd cel instalat īn mij­locul acestei păcăleli ontologice. Orice īnzestrare poate fi īnecată īn incapacitatea de a compune cu tine. Cauza acestei incapacităţi nici nu mai contează.

Că ea se exprimă prin lene, destrămare interioară sau prin restrişte istorică şi neaşezare socială, rezul­tatul e mereu acelaşi: o aşteptare neīmplinită, o pro­misiune făcută praf.

 

 

miercuri, 19 septembrie

 

Aşa cum nu ne putem trăi moartea prin "moartea celorlalţi" decīt īntr-un sens vag şi discutabil, nu ne putem reprezenta vīrstele pe care nu le-am avut prin vīrsta celorlalţi. Anii pe care īncă nu-i am sīnt o pură abstracţie şi aşa se şi explică o anumită "nesimţire" a copiilor faţă de aniversările părinţilor lor. Pīnă la o vīrstă destul de īnaintată nu ştiam cīţi ani au pă­rinţii mei şi nici ce diferenţă de vīrstă exista īntre mine şi ei. Şi acum, īncă, trebuie să fac socoteli com­plicate ca să aflu cīţi ani aveau cīnd "m-au făcut". Īn vreme ce părinţii īşi trăiesc īncă o dată trecutul prin odraslele lor, īl recapitulează şi merg lipiţi de ele prin timpul care a fost şi al lor, cei care abia intră īn viaţă, neputīnd să-şi reprezinte un traiect care nu este īncă al lor, sīnt īntr-un sens adīnc străini de cei care le-au dat viaţă. Paşii pe care īi au īn faţă se pierd īn indeterminare şi, de la "īnălţimea" vīrstei de 25 de ani, a avea 60 sau 80 de ani reprezintă o abstracţie com­parabilă cu moartea īnsăşi. Cīnd īncepi să-i atingi, anii aceştia, descoperi dintr-o dată bunătatea sub forma compasiunii de tine care se răsfrānge asupra celorlalţi. Devii umil, bun şi īnţelept. Pīnă la 40 de ani eram mai mult o fiară şi fiecare clipă o trăiam, pro­pulsat de propria mea aroganţă vitală, pe orizon­tala eternităţii.

A trebuit să sufăr, să mă doară, să mă despart, să mă īmbolnăvesc, să-mi fie frică, să trăiesc sfīrşitul celor din jur şi să simt adierea sfīrşitului meu, pen­tru ca să percep virajul timpului, să-l văd căzīnd, sleindu-se şi murind. Din cīnd īn cīnd, e drept, simt urcīnd īn mine ― adus de vīntul subtil care se por­neşte uneori să bată īn existenţa noastră ― mirosul tinereţii mele neruşinate. Īmi place atunci să mă simt crud, puternic, egoist şi să mă scald din nou īn iluzia nemuririi mele.

 

 

sīmbătă, 22 septembrie

 

Felul īn care se desfăşoară zilele noastre este stra­niu şi greu de descris. La suprafaţă totul pare să fie o banală muncă intelectuală: revizuirea unei tradu­ceri. Īn fond, īnsă, este vorba de o experienţă singu­lară pe care, pe lume, au mai făcut-o doar cīţiva oa­meni: cei care, ca şi noi, au pătruns īn acest tunel deschis de mintea unui om şi care reprezintă, poate, cea mai lungă călătorie a gīndului către "capătul nopţii". Nici unul dintre traducătorii lui Sein u. Zeit nu s-a īncumetat să spună ce anume a trăit. Singu­rătatea celui care a făcut-o este oarecum la fel de mare ca aceea a lui Heidegger īnsuşi cīnd a scris car­tea şi cīnd a īnţeles pesemne că doar o mīnă de oa­meni īi va putea urmări gīndul. Aş vrea să fiu bine īnţeles. Un traducător al lui S.u.Z. nu se molipseşte, prin īnsuşi actul traducerii, de geniul lui Heidegger; singurul lui privilegiu este că ajunge īn situaţia de a beneficia de drumul pe care mintea lui Heidegger l-a deschis şi pe care celălalt poate, la rīndul lui, păşi. Cine păşeşte pe un drum deschis nu īnseamnă că, prin simpla lui deambulaţie, construieşte sau recon­struieşte acest drum. Prin efortul păşirii, el ia doar cunoştinţă de el, īnsă mersul ca atare nu īnseamnă nici defrişare, nici punere, metru cu metru, a fiecărei pietre din drum. Am putea forţa comparaţia spu­nīnd că "efortul" de a privi o piramidă nu e totu­na cu efortul pe care l-a presupus construirea ei. Nu­mai că efortul de a merge pe drumul lui Sein u. Zeit e altul decīt acela de a contempla un monument. Mersul pe acest drum nu cere, desigur, să ai geniu, īn schimb el cere, pe līngă curiozitatea de a-l par­curge, o pregătire specială (care durează ani de zile), apoi capacitatea de a rămīne, odată intrat pe el, īn picioare şi, īn sfīrşit, putinţa (ceea ce īnseamnă inte­ligenţa necesară şi voinţa) de a-l parcurge pīnă la capăt.

Sīnt foarte puţini oameni dispuşi sau capabili să facă asta, chiar dacă iniţial sīnt mulţi atraşi de ofer­tă şi răsplată: a īnţelege ce e cu noi, oamenii, după ce am fost "aruncaţi" (nu se ştie cum şi de către cine) aici, pe lume; cum funcţionează drăcia asta numită "om", care-l ţine pe "a fi" īn gură de dimineaţa pīnă seara; cum este alcătuită fiinţa lui. E puţin lucru aces­ta? Este enorm. Heidegger "formalizează", struc­turează, articulează ceea ce poate fi cunoscut, dar care pīnă la el nu a fost cunoscut cu rigoarea ontolo­giei. Cīnd spun "ceea ce poate fi cunoscut", atrag atenţia că Heidegger nu īşi arogă puteri magice īn filozofie. Filozofia nu e magie şi nu poate pătrunde īn culisele existenţei. Nici "de unde" (venim), nici "īncotro" (ne ducem) nu-i stă lui Heidegger la īn­demīnă să ne spună, aşa cum, de fapt, nu-i stă nimă­nui pe lumea aceasta. Filozofia lui Heidegger, fiind "fenomenologie", nu are de-a face decīt cu "fenome­ne", cu "ceea ce apare şi poate fi văzut". Or, prena­talul şi postmortemul nu sīnt "fenomene". Fenomen nu este decīt viaţa aceasta a noastră, decīt porţiunea pe care o străbatem īntre naştere şi moarte şi pe care o putem prinde, aşa zicīnd, īn cīmpul privirii. Noi avem acces doar la "că sīntem" şi nu la "de ce sīn­tem" sau la ce "urmează" să se īntīmple cu noi. Ceea ce explică Heidegger sīnt articulaţiile lui aici, ale ace­lui "aici" care este "locul" propriei noastre vieţi. Un realism, am putea spune. Īntr-adevăr, un realism, numai că unul locuit de propriul lui mister: pentru că "aici", care e omul şi viaţa lui, este īn primul şi īn primul rīnd şi īn fondul lui ultim deschidere şi irumpţie a lui "a fi" īn mijlocul lumii. "Creaţia", ca să spu­nem aşa, "culminează" cu īnţelegerea şi rostirea lui "a fi". Noi sīntem pentru că putem rosti "a fi", pen­tru că īl putem īnţelege şi pre-īnţelege, pentru că tră­im īntr-un orizont al lui care ne precedă. Sīntem un dar al lui "a fi" şi al putinţei noastre de a-l rosti. Ma­rele nostru mister nu este "de unde" şi "īncotro", ci este logosul īnsuşi, vocabula "a fi" pe care stă toată existenţa umană şi care, dacă ar fi sustrasă din edi­ficiul limbii, cu precauţii supreme, cu mīna celui mai exersat hoţ de buzunare, "pe nesimţite" (aşa cum ex­tragi un beţişor la un joc de "marocco" fără ca cele­lalte să se clintească), ei bine, dacă acest cuvinţel, această "copulă", care face parte din limbă cu fires­cul cu care face parte aerul din fiinţa noastră, ar dis­părea peste noapte ― atunci tot edificiul limbii s-ar prăbuşi şi, o dată cu el, omul şi īntreaga Creaţie; despre flori, pietre, păsări şi animale nimeni n-ar mai putea să spună "sīnt" şi ele ar dispărea īn neantul ne-mai-rostirii-lui-"a fi" şi ar īnceta "să fie". Aşa stīnd lucrurile, S.u.Z. este descrierea şi analiza palierelor lui "a fi" (pe care-l deschide existenţa omului) aşa cum ni se impun ele īn lumea preocupării noastre (īntīlnirea cu lucrurile-ustensile şi cu ceilalţi oameni), aşa cum ni se impun īn "toate cele cīte sīnt" (īn "fiin­ţări") diferite de noi (lucrurile din natură sau cele tehnice) sau din aceeaşi plămadă cu noi (oamenii). Cartea lui Heidegger este cea mai completă şi sis­tematică analiză a "lumii īn care trăim" şi a "con­diţiei" noastre din cīte s-au făcut vreodată pe lume. Punctul ei de culminaţie este felul īn care "a fi", īn cazul omului, se "temporalizează", adică nu poate fi īnţeles decīt prin cufundarea lui īn baia timpului. Dar de unde vine atunci dificultatea? Ea vine din faptul că a spune toate acestea şi multe, multe alte lucruri pe līngă ele (de la "care e fiinţa ciocanului sau pantofului" şi pīnă la "care e fiinţa sinelui meu"), Heidegger elaborează un cod cu ajutorul căruia să poată īmbrăţişa īn 600 de pagini toată fiinţa lumii. Isprava traducătorului este aceasta: el trebuie să īnveţe acest cod, să-l desluşească īn toate cotloanele lui şi să creeze unul analog recurgīnd la materialul pe care i-l oferă limba lui. Aceasta este aventura sin­gulară despre care vorbeam la īnceput şi pe par­cursul căreia cel care se īncumetă la ea se īntreabă de mai multe ori pe zi dacă nu cumva şi-a pierdut minţile şi dacă efortul lui are vreun sens: pentru că 99,999% din omenire poate trăi foarte bine fără să īnţe­leagă lucrurile la acest nivel. Īnţelegerea pīnă la capăt īn variantă ontologică nu face parte dintre necesi­tăţile omenirii, fie ele prime, secunde, terţe etc. Şi dat fiind că nu e limpede de care tip anume de nece­sitate ţine această īnţelegere şi cīţi anume oameni au nevoie de ea, traducerea lui S. u. Z. aduce a Perlen-spiel, a suprem "joc cu mărgele de sticlă", de pe urma căruia omenirea (sau fiinţa unei comunităţi) nu se alege cu nici un profit. (Īn vreme ce analiza mate­matică pură a vibraţiei unei coarde, īn secolul XVII, a dus la naşterea unei părţi din obiectele tehnice care ne populează viaţa, analiza pe care o face Heidegger existenţei nu duce strict la nimic. Şi īn vreme ce alte lucruri care "nu duc la nimic", precum un meci de fotbal sau muzica lui Mozart, pot prinde īn mira­jul lor milioane de oameni, cartea lui Heidegger ajunge pesemne cam la cīteva mii de inşi īn fiecare gene­raţie a planetei.)

Aici mă aflu, făcīnd ceea ce fac. Drept care zilele mele heidelbergheze sīnt un amestec de solemnitate, nebunie şi inutilitate. Dar ceva neclar şi ceva neformulabil mă face să cred că omenirea civilizată nu a putut parcurge drumul pe care l-a parcurs decīt tre­cīnd necontenit prin aceste relee ale gratuităţii şi re­fuzīnd să īntrebe la fiecare pas "la ce duce un lucru". Altminteri de ce ar exista o fundaţie care să ne plăteas­că pentru ceea ce facem?

Iată-ne, deci, īnhămaţi la carul fenomenologic şi semănīnd, Cătălin şi cu mine, cu doi puşcăriaşi care au evadat legaţi fiind cu un acelaşi lanţ. Sein und Zeit este lanţul nostru şi el ne face, ca la fiecare pas, să ţinem cont de mişcările celuilalt şi să le coordonăm pe ale noastre după ale lui. Tragem după noi povara comună cu viteza de "5 pagini pe zi", supranumite "norma". Viaţa noastră īn rest ― ieşirile īn oraş, plimbările, mesele, lecturile etc. ― se organizează īn funcţie de "normă". "Norma" e terminată uneori la 5 după-masa, alteori la 9 seara, alteori noaptea la 2. Au fost deja zile cīnd nu am reuşit s-o terminăm şi cīnd "norma" pe ziua următoare s-a īncărcat cu pa­ginile rămase din norma zilei precedente. A trebuit să decretăm o zi de graţie şi să reīncepem numără­toarea de la "0". Dar ceea ce am obţinut deja după două săptămīni este senzaţia de īnşurubare īn lucru, de avansare lentă şi sigură către un capăt pe care nici nu mai īndrăzneam să-l visez. Īn orice caz călă­torim, este neīndoielnic că e vorba de o călătorie, de pătrunderea īn cel mai exotic ţinut al lumii, de acel "altceva" absolut pe care īl aduce cu sine filozofia şi care īi dă celui căruia i se revelează mai īntīi stu­poarea că ceilalţi pot trăi ignorīnd existenţa acestui peisaj, iar apoi trufia apartenenţei la cercul minus­cul al celor care au ajuns să contemple īn felul aces­ta "esenţa lumii".

Este interesant că atunci cīnd ne dedăm, zilnic, acestui exerciţiu de contemplare, cīnd īn călătoria noastră inspectăm fiecare bucăţică din ce ne iese īn cale, de la fiecare pietricică a drumului şi pīnă la for­maţiunile nemaiīntīlnite care ne taie respiraţia şi ne fac să scoatem la tot pasul mici ţipete de admiraţie, sīntem īmbrăcaţi identic, aproape īntr-o "uniformă de lucru" pe care fiecare a creat-o ad hoc, pornind de la ideea că trupul trebuie să ne fie liber şi miş­cările lejere, pentru a putea păşi mai lesne pe acest alt tărīm. Ba există chiar o "vocaţie a jerpelelii" care ne-a mīnat pe amīndoi īn alegerea echipamentului ce pare adecvat pentru isprava noastră. Īn fiecare dimineaţă, cīnd ne aşezăm la masa de lucru, eu port bermude, un T-shirt negru lălīu şi, īn picioare, o pe­reche de pantofi mocasin, īnsă cu o singură şosetă neagră, pe piciorul stīng. Cătălin are nişte pantaloni pufoşi de culoarea şoarecelui, legaţi cu un soi de şnur, care trebuie reīnnodat de cīte ori se scoală de pe scaun, un tricou negru cu trei siluete albe de dansa­toare care ridică piciorul īn acelaşi timp ― dansa­toarele sīnt imprimate pe piept ―, iar īn spate, tot cu litere albe, scrie Dance Center. Īn picioare, poartă saboţi din piele albă. Aşa vom arăta, zi de zi, vreme de aproape trei luni de zile.

 

 

duminică, 23 septembrie

 

Astă-seară am simţit nevoia teribilă de a revedea locul unde mi-am petrecut doi ani şi jumătate din viaţă, īn Heidelberg, īntre 1982 şi 1984. M-am urcat pe bicicletă şi am ajuns īn cartierul acela de vis, adunat pe un deal īn pădure, puţin īn afara oraşului, īn Schlierbach. Gastehaus der Universität, "casa de oas­peţi a Universităţii", se află īn vīrful dealului, īn Rombachweg, şi din parcul din spate se deschide o prive­lişte magnifică asupra Neckarului şi a vilelor de pe malul opus. Am stat pironit minute īn şir īn curtea din faţa intrării, privind treptele, pavajul carelat, uşa larg deschisă a imensului garaj unde īmi ţineam bici­cleta. Īl vedeam pe Flipi, ajuns atunci din ţară cu greu līngă mine, o mogīldeaţă, īncă, de 9 ani, mīz­gălind cu un băţ desene imaginare pe lespezile de piatră şi răspunzīnd monosilabic la īntrebările mele, ca un introvertit precoce ce era. Priveam atīt de in­tens scena, īncīt trecutul s-a recompus sub ochii mei ca prezent şi am simţit cum īncepe să-mi fie greaţă de această percepţie aproape impudică a timpului. Īl pipăiam, īl vedeam ridicīndu-se īn faţa mea, com­binaţie imposibilă īntre peisajul acela super-familiar (care era şi nu mai era al meu) şi interioritatea mea care plonja vertiginos cu 18 ani īn urmă. M-a cuprins o durere sfīşietoare, mi s-a făcut insuportabil de dor de mine cel de la 40 de ani, un dor năprasnic ca de cineva care nu mai este īn chip definitiv, ca de o fiinţă intens iubită şi moartă. Mi s-a făcut apoi dor de Carmen, cu care mă īnsurasem īn ţară ca să poată veni apoi la mine şi pe care o aşteptasem tremurīnd, rugīndu-mă bunului Dumnezeu să mi-o aducă. Apoi a intrat īn scenă Andrei, care sosise la un an după mine, scos practic din ţară ― după ce fusese dat afară de la Institut pe chestia grotescă cu "meditaţia transcendentală" ― de o campanie făcută la Europa Liberă de Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Avea camera la parter, exact sub camera mea, şi-mi amin­tesc cum īntr-o seară tīrziu, după ce fuseserăm īm­preună la filmul Shining al lui Kubrick şi ne īntorseserăm acasă destul de speriaţi, mi-a venit ideea să cobor către miezul nopţii sub geamul lui şi să ro­tesc un tub de plastic, cu alură de burduf lung şi deşirat, foarte la modă atunci printre copiii din Hei­delberg, care scotea nişte sunete lugubre, sinteză de vīnt care străbate un cimitir, de ceţuri şi fantome peste mlaştini irlandeze, de urlet īndepărtat de fiară īn pădure. După care m-a apucat teama să nu-i fi provocat amicului meu vreun infarct, drept care l-am sunat să văd dacă totul e īn regulă şi dacă pot să adorm liniştit. Mi-am amintit de plimbările noastre pe străduţele acelea care şerpuiau printre vile de oameni bogaţi, ascunse toate īntre copacii unor gră­dini somptuoase, apoi pe drumuri prin pădure, īn­cercīnd să refacem "turul Păltinişului", arşi de dorul de acasă, de Noica, de prieteni, bīntuiţi de proiecte culturale care urmau să "salveze" lumea de acolo şi speriaţi, oarecum, că lucrurile de "acolo", situate īn spaţiul incert dintre istorie şi mahala, se petrec fără noi. Mi s-a făcut nespus de dor de acel Andrei cald, bun, īndrăgostit şi vulnerabil. Mi-am amintit cum vibram amīndoi sub ecourile Jurnalului de la Păltiniş, proaspăt apărut, şi cum combăteam de zor, fiecare pe frontul său, şi cum la capătul acestei Aus-einadersetzung, al acestei corespondenţe dezlănţuite cu cei din ţară, a luat naştere Epistolarul... M-am re­văzut stīnd la masa de lucru din camera mea şi citind prima scrisoare care sosise după apariţia cărţii, cea pe care o aşteptam cel mai mult şi care urma să mă mīntuie sau, dimpotrivă, să mă rostogolească, ful­gerat de furia unui Jupiter tonans romān, īn hăurile celui mai cumplit Tartaros, supus la pedepse cum­plite pentru crima de a fi făcut public, fără să fi cerut voie, scenariul unei iubiri alpine. Scrisoarea aceea a lui Noica, al cărei plic l-am desfăcut tremurīnd, a venit la capătul unei aşteptări atīt de īncordate şi a reprezentat pentru mine o asemenea eliberare, īncīt de fericire am īnceput să plīng. Am simţit atunci că făcusem una dintre isprăvile vieţii mele şi că īn spa­tele ei, făcīnd-o posibilă, se afla un enorm zăcămīnt de iubire. Am aflat atunci ― şi distanţa care mă des­părţea de locul unde totul se petrecuse m-a ajutat să aflu ― cum se poate coborī īn străfundul fiinţei tale şi că, pīnă la urmă, nimic din ceea ce iese la lu­mină nu este adevărat dacă nu este desprins şi smuls din acel ultim adīnc.

Toate astea mi-au trecut prin minte īn urmă cu cīteva ore; corect ar fi să spun că le-am văzut, prins īntr-o dedublare suspectă, pe care trecerea timpului o operase īn mine şi din care urma să ies bulversat şi nedumerit, meditīnd fără speranţă la esenţa ele­mentului schimbării. Unde dispăruseră toţi oamenii aceia: Flipi, Carmen, Andrei, Noica, eu īnsumi? Nu exista decīt un singur răspuns evident: muriserăm cu toţii.

 

 

24 septembrie

 

Vizitarea timpului trecut este sursa īnsăşi a neferi­cirii. Pentru că trecutul este teritoriul regretelor şi re­muşcărilor: suferi deopotrivă ― şi de-a valma ― şi pentru lucrurile pe care nu le-ai făcut, şi pentru cele pe care le-ai făcut. Pentru unele suferi că s-au termi­nat, pentru altele că n-au īnceput. Pentru că "făcu­tul" şi "nefăcutul" te chinuie la fel de tare, nici un loc, īn trecut, nu mai e liber pentru a fi luat drept refugiu.

Orice vizită īn trecut este apoi un mod spontan de a măsura trecerea timpului şi, astfel, de a-ţi injec­ta o supradoză de melancolie: pentru că de-abia atunci simţi cīt de tare ai fost īndrăgostit de tine, de fiecare din vīrstele tale şi că īntre timp temeiul tem­poral al acestei iubiri a dispărut. Fericirea e de aceea capacitatea de a te iubi īn faţa ta, de a te iubi nu sub chipul celui care ai fost, ci al celui care urmează să fii. Revenirea obsesivă īn trecut şi īntīrzierea acolo este un mod de a rămīne īn urma ta, de a-ţi batjoco­ri ― ar spune Heidegger ― "putinţa-de-a-fi". Īn fe­lul acesta īnsăşi moartea poate să devină o iubită: iubita care te mīnă din spate către ceea ce nu eşti īncă şi pentru care trebuie să te baţi ca să fii.

Iată cam cum se pot spune lucrurile acestea īn limbajul lui Heidegger dintr-una din paginile din Sein u. Zeit pe care le-am revizuit ieri (p. 264): "Pre-mergerea deschide existenţei renunţarea la sine ca posibilitate extremă a existenţei şi zdrobeşte astfel orice īncremenire īn una sau alta din formele pe care existenţa le atinge. Prin pre-mergere Dasein-ul este ferit să recadă īnapoia lui īnsuşi sau să revină din­coace de putinţa-de-a-fi pe care el a īnţeles-o şi, ast­fel, «să devină prea vīrstnic pentru victoriile sale» (Nietzsche)."

 

 

25 septembrie

 

Multă vreme nu am īnţeles vorba lui Cioran de­spre scris, despre scrisul confesional ca terapie. De cīnd scriu aceste pagini ― şi de fapt am īnceput să le scriu mīnat de nevoia tămăduirii ― simt atīt de bine ce a vrut el să spună ("Dacă nu aş fi scris, pe­semne că m-aş fi sinucis"). Scriu, tratīndu-mă. Sau: scriind, sīnt sub tratament. Cīnd n-ai reuşit să-ţi pui viaţa īn ordine, cīnd n-ai reuşit să obţii o ordine reală, există o ordine de a doua instanţă pe care poţi s-o obţii scriind despre tine. A-ţi pune ordine īn viaţă īnseamnă pur şi simplu să-ţi priveşti viaţa şi să īn­cerci s-o īnţelegi. Să te īnţelegi.

 

 

26 septembrie

 

"Şi ce faceţi voi acolo?", mă īntreabă un amic la telefon. "Traducem Sein und Zeit īn limba urdu. Vrem ca poporul «urd» să moară frumos īmbălsămat."

Aplicaţii la existenţialii heideggerieni ai coabi­tării: Mitsein, Mitdasein şi Miteinandersein.

Ies cu bicicleta. Este după-amiază, soarele călduţ cade peste Neckar, peste Alte Brücke, peste statuia sfīntului care străjuieşte podul, peste olanele roşii ale caselor din Altstadt, peste turlele bisericii Sankt Peter şi Jesuitenkirche. Pe o străduţă pustie, un tīnăr īntr-un BMW decapotabil tocmai face o manevră şi, cīnd ajung īn dreptul lui, maşina este de-a curme­zişul drumului. Opresc bicicleta la cīţiva paşi de por­tieră. "Iertaţi-mă", īmi spune, īn timp ce īnvīrte vo­lanul. "Nu e nimic. Nu vă grăbiţi", īi răspund. "Vă mulţumesc", īmi răspunde şi īmi zīmbeşte cald.

A terminat manevra, drumul e liber şi, urcīndu-mă iar pe bicicletă, transpun scena īn limbaj bucureştean. "Ce faci, tăticu', te grăbeşti?" ― "Care-i pro­blema ta, te dai mare că eşti īn maşină?" ― "Du-te, bă, īn mă-ta cu trotineta ta!"

 

 

27 septembrie

 

Apropo de citatul din Heidegger: este atīt de lim­pede ce anume desparte filozofia de literatură: filo­zofia presupune codul, pe cīnd literatura stilul.

A gīndi īn varianta filozofiei īnseamnă a elabora un Netz, o plasă cu ochiuri strīnse pe care o arunci asupra lumii. Tradiţia acestui "cod" urcă pīnă la cate­goriile lui Aristotel; Platon nu avea cod. (A fost prima şi ultima oară cīnd filozofia a fost liberă de cod.) Toate filozofiile mari de după Aristotel au reprezen­tat construcţii de coduri prin categorii. Ceea ce indivi­dualizează un filozof este setul lui de categorii, pa­tentul lui de fabricare a plasei pe care o aruncă peste lume. Fără acest corset mereu altfel croit nu există filozofie sau nu există "filozofie serioasă" (vezi cazul lui Cioran). Şi tocmai pentru că Noica s-a īnscris īn linia tradiţiei filozofice categoriale şi s-a format prin studiul expres al categoriilor īn istoria gīndirii occi­dentale ― de la Aristotel, (Porfir), Descartes, Leibniz, Kant şi pīnă la Hegel ― el este ultimul filozof tra­diţionalist al lumii. De aici importanţa cărţuliei lui Douăzeci şi şapte trepte ale realului, studiu dedicat istoriei categoriilor şi mărturie a intrării sale īn filo­zofie pe această "poartă clasică". "Maşinuţa lui", cum īi plăcea să spună, era propriul lui cod născut din confruntarea cu codul de categorii al celor mari: Aristotel-Kant-Hegel. Īntrebarea lui Noica, menită să verifice dacă are īn faţă un filozof autentic ― "Care īţi e ideea?" ―, corect formulată ar fi tocmai aceas­ta: "Care īţi e codul?"

Iar "codul" (sau idiomul) este o vastă invenţie ter­minologică cu alură de construcţie, invenţie īn lanţ, catenată ("legato"), complicīndu-se treptat, pīnă cīnd capătă forma unei adevărate "tapiserii metafizice": este o gīndire cu "figuri impuse" al căror autor e chiar cel ce gīndeşte cu ajutorul lor. Această auto-constrīngere are īn ea ceva sublim şi derizoriu: efor­tul de a gīndi legat, temeinic şi "profesionist" este impresionant, dar pe de altă parte filozoful se pierde pīnă la urmă īn acest hăţiş organizat şi ceilalţi sfīr­şesc prin a obosi să-l urmeze īn labirintul lui. El ră­mīne singur, avīnd ceva din statura unui ciclop, care, ridicat cu un cap deasupra omenirii, macină la ne­sfīrşit realitatea cu uriaşele pietre de moară pe care şi le-a fabricat singur. Codul trebuie să aibă īn el ceva de litanie şi autorul lui este primul care īl foloseşte astfel, neputīndu-se abate nici măcar cu un mili­metru de la īnchisoarea lingvistică pe care singur şi-a creat-o. O filozofie rezistă ca filozofie tocmai dacă poate fi īnvăţată ca un catehism, ca un limbaj care nu poate fi evitat. Comentatorii unui gīnditor sīnt cei care īi atestă codul tocmai prin faptul că ei īl explică fără să poată ieşi nicicum din el. Pentru că un cod nu poate fi tradus, ci doar reprodus, co­mentatorii īngīnă, repetă, reiau pīnă la detaliu şi la formulă textul comentat. Ei termină prin a forma o comunitate culturală tocmai prin participarea la ace­laşi cod. Limbajul lor este perfect unificat īn virtutea codului care trece prin ei asemenea Duhului Sfīnt apt să lege pīnă la identificare. De aceea ei nu au chip. Imposibil să distingi un comentator aristote­lic de altul.

Cīt de teribilă este forţa codului īn filozofie se vede lesne īn congresele şi colocviile de filozofie de­dicate unui gīnditor. Sala unui colocviu este pro­iecţia īn spaţiu a unui soi de pitacism superior. Mai mult, gīnditorul celebrat seamănă cu "strămoşul", cu eroul eponim căruia i se reproduc, ritualic, faptele (gesta). Īnsă cum isprava strămoşului filozof este toc­mai codul pe care el l-a inventat, ritualul repetitiv este unul esenţialmente lingvistic. Pitacismul co­mentatorilor constă tocmai īn această repetiţie cu va­loare simbolic-ontogenetică: cosmosul originar al gīndirii gīnditorului este creat din nou cu fiecare colocviu care reproduce codul recitīndu-l. Filozoful este ţinut īn viaţă prin periodica lui reproducere şi re-creare. Īn aceste repetate cosmogeneze ale gīn­dirii, participanţii la acest scenariu mitic recită pur şi simplu textul sacru şi īntemeietor. Recitarea peri­odică a codului ca text sacru, īn colocvii, īn reviste de specialitate şi īn prelegeri universitare face să ţină cosmosul filozofiei. Fără acestea, el s-ar prăbuşi īn neant. O cultură este cu atīt mai puternică cu cīt ges­turile de reiterare ale codurilor īntemeietoare sīnt mai frecvente. La noi, de pildă, "cosmosul Noica" este ameninţat să se destrame pentru că el nu este susţinut prin recitări periodice, pentru că nu exis­tă comentatorii meniţi să reproducă simbolic şi ri­tualic gestul-cod al strămoşului eponim. Cultura noastră e slabă pentru că ― la nivel filozofic cel pu­ţin ― nu poate "ţine īn viaţă". Actul originar al creaţiei, odată īmplinit, nu poate fi perpetuat pen­tru că nu e nimeni care să preia şi să execute ritua­lurile de perpetuare. Īn filozofie cel puţin, romānii nu-şi onorează zeul şi, pentru că īl ignoră, fapta aces­tuia cade īn desuetudine īnainte de a fi apucat să dea roade. Īn filozofie noi nu am cunoscut decaden­ţa culturală, care presupune un cosmos uzat şi obo­sit de prea lunga lui istorie, pentru că noi nu am atins niciodată punctul ce apare la capătul unui traseu şi de unde se poate cădea. Filozofii mor la noi din lipsă de posteritate, din neglijenţă şi nesimţire ritualică, din incapacitatea urmaşilor de a-i īngīna şi reitera. Critica raţiunii pure sau Fiinţă şi timp ar fi avut īn Romānia exact soarta pe care o are astăzi Tratatul de ontologie al lui Noica: lumi apuse din chiar clipa naşterii lor.

 

 

28 septembrie

 

Reiau, apropo de "cod şi stil", citatul din Heidegger: "Pre-mergerea deschide existenţei renunţarea la sine ca posibilitate extremă a existenţei şi zdro­beşte astfel orice īncremenire īn una sau alta din for­mele pe care existenţa le atinge. Prin pre-mergere, Dasein-ul este ferit să cadă īnapoia lui īnsuşi şi să revină dincoace de putinţa-de-a-fi pe care el a īnţe­les-o şi, astfel, «să devină prea vīrstnic pentru vic­toriile sale» (Nietzsche)."

Cuvintele lui Heidegger sīnt scrise toate "īn cod": un set finit de concepte, reprezentīnd o premieră īn istoria filozofiei, asigură textului coerenţa lui filo­zofică şi totodată posibilitatea de a avansa pe "un drum al gīndirii" prin combinarea şi reluarea la ne­sfīrşit a termenilor care alcătuiesc setul. Īn numai două propoziţii apar şase termeni "tehnici" heideg-gerieni: Dasein, Existenz, erschliessen ("a deschide" cu sensul de "a dezvălui"), Vorlaufen ("pre-mergere"), Seinkonnen ("putinţă-de-a-fi"), äufierste Möglich-keit ("posibilitate extremă"). Prezenţa lor asigură, īn aceste propoziţii, perpetuarea codului. Īn schimb, citatul din Nietzsche, scris īn registru stilistic, spar­ge pe neaşteptate codul şi te face să te gīndeşti la deschiderea bruscă a ferestrei prin care pătrunde pentru o clipă o pală de aer proaspăt īntr-o cameră īnchisă: "să devină prea vīrstnic pentru victoriile sale". Ce e drept, īn propoziţiile citate există trei cu­vinte care nu fac parte din cod şi care apar ca "aluzii de stil" şi ca īnviorare (sau chiar "umanizare") a tex­tului: zerbricht ("zdrobeşte"), Versteifung ("īncre­menire"), behϋtet sich ("se fereşte"). Momentele cīnd Heidegger iese din cod, cedīnd stilului, sīnt rare şi ele seamănă cu apariţia nesperată a unei oaze īn­tr-un peisaj de extremă rigoare. Iată un asemenea exemplu (p. 310): "Prin ea, Dasein-ul se eliberează de toate «fleacurile» cu care el se amuză īn mod obişnuit şi pe care curiozitatea e mereu preocupată să le procure din rezervorul de īntīmplări al lumii." Īn rest, īnsă, Indexul Bast/Delfosse al lui Sein und Zeit, care semnalează toate locurile īn care apar cu­vintele din codul heideggerian, este ocupat īn prin­cipal de cīteva sute de termeni a căror menţionare la pagină şi rīnd ocupă singură cīteva pagini.

De abia cīnd traduci īţi dai seama de prezenţa atotputernică a codului: nici un cuvīnt nu este pus la īntīmplare şi cel mai adesea el apare īnsoţit de ace­leaşi cuvinte şi ocupă līngă ele aproape īntotdeau­na aceeaşi poziţie. Traducătorul este obligat să păs­treze identitatea formulărilor (şi a formulelor care apar pe această cale), evitīnd cu stricteţe folosirea sinonimelor. Pīnă şi cuvintele care aparent nu au pregnanţă categorială, care par să nu facă parte din cod şi care induc īn eroare tocmai prin aparenta lor banalitate ("a scoate la iveală", "a se arăta" etc.) revin insistent şi implacabil, dovedindu-se pīnă la urmă a fi "cuvinte fenomenologice" şi noduri īn ţe­sătura de ansamblu. Cu excepţia lui "şi", "de aceea" şi "totuşi", totul, pīnă şi prepoziţiile şi adverbele, intră īn cod.

Traducătorul, sīngerīnd sub această chingă şi ameţit de reiterarea figurilor acestui cadril infinit, este tentat periodic să respire evadīnd īn stil: un cuvinţel mai sprinţar, acelaşi lucru spus altfel decīt pīnă acum etc. Greşeala pīndeşte la capătul acestei tentaţii periodice de a ieşi din cod. El trebuie să ac­cepte, aşa cum va trebui să accepte şi cititorul, că se află īn faţa unei enorme fugi a gīndirii şi că forţa lui stă īn capacitatea de a se menţine neabătut īn terme­nii codului. După care el e liber, dacă vrea, să-şi tragă un glonţ īn cap.

 

 

sīmbătă, 29 septembrie

 

Astăzi, Heidelberger Herbst. Īn timp ce căscam gura prin Flohmarkt (talcioc), īntins prin toate stră­duţele laterale ale "oraşului vechi", la tot felul de obiecte vechi, urīte şi tīmpite, adevărate epave ale "ustensilităţii", īmpiedicīndu-mă la tot pasul īn marea de oameni, simt cum īmi revine răul din luna mai, tristeţea aceea infinită, gustul de vid şi zădăr­nicie. Spaima că totul poate reīncepe, că pot rein­tra īn coşmarul care m-a făcut să văd prăpastia, ros­togolirea fără sfīrşit īn abisul propriei mele existenţe. Mă grăbesc să ajung acasă şi să īnghit o pastilă. După cīteva ore īncep, īncet, să ies la suprafaţă. Dar dacă pastilele n-o să mă mai ajute? Dacă nu apuc să termin treaba pentru care am venit aici? Dacă trebuie să mă īntrerup şi să plec īn ţară, cu gīndul că acolo aş putea fi preluat, smuls din hău şi purtat pe braţe către lumină? Iadul este, neīndoielnic, starea celui care, aplecat deasupra prăpastiei, nu mai poate fi tras de nimeni īnapoi.

 

 

30 septembrie

 

Nu-mi place să notez vise. Şi totuşi. Am visat că intram la Opera din Viena (toalete somptuoase, aur, catifea) īnsoţit de o superbă vacă roşcată, curată şi şamponată şi, īn plus, portabilă. Cīnd mi se părea că urcă prea īncet scările care se deschideau din foyer, o luam sub braţ, deşi dimensiunile ei rămīneau cele ale unei vaci normale. Nu mai ţin minte dacă o adu­sesem pentru că trebuia să facă parte din spectacol sau pur şi simplu o adusesem ca să asiste la el.

Am ieşit la fel de demn şi de firesc precum in­trasem şi, bineīnţeles, nimeni nu părea să se mire sau să ne dea vreo atenţie specială.

 

 

2 octombrie

 

Specia umană este din capul locului ameninţată, ca īn filmele proaste americane, de "invadatori" ca­muflaţi sub aparenţe umane. Eroarea acestor filme este că răpesc invaziei imanenţa ei. Ele īi fac pe in­vadatori să vină dintr-un altundeva misterios, din­tr-o spaţialitate exotică. Īn plus, camuflajul este for­mal, aparent şi superficial, la o privire mai atentă "ceva" palpabil denunţīnd apartenenţa de fond la altă specie: fie ochii care īncep să "clignoteze", fie o mīnă care devine gheară, fie o bucată de craniu detaşabilă, care lasă să apară dedesubt cipuri, rotiţe, membrane şi scanere. Or, adevărul este că acest ca­muflaj este un dat al speciei umane, că ea conţine īn ea omul şi anti-omul īn indistincţia lor aproape ca un secret de construcţie. Abel şi Cain sīnt "fraţi" prin camuflaj ― Cain are aparenţele fizice ale lui Abel, exterior şi "interior"-visceral el este construit la fel. Dar pentru că īl poate ucide pe Abel, pentru că poate suprima viaţa, creaţia şi opera lui Dumnezeu, el nu poate face parte din aceeaşi specie cu Abel. Ca anihi­lator, el este anti-omul, strămoşul "celeilalte" specii care poate integra crima īn modul ei de a fi, īn vreme ce acest lucru nu este imaginabil pentru specia de oameni care descinde din Abel. (Pentru că Abel, ucis, continuă să existe ca om şi să aibă urmaşi. Cel puţin deocamdată.)

Problema umanismului este: cum poate Abel supravieţui īn condiţiile īn care Cain este etern activ? Cu alte cuvinte: cum poate Abel să se apere? Aceasta este "īncurcătura" din care umanismul nu poate ieşi: el trebuie să se apere aşa zicīnd "cu arma īn mīnă" de agresiunea permanentă a anti-umanismului şi astfel, la limită, el trebuie să recurgă ― īn această apărare ― la lucrul care īi repugnă cel mai tare: crima. El trebuie să accepte că din recuzita umanis­mului face parte uciderea bestiei, a balaurului, pe scurt, a īntruchipării Răului. Toţi eroii eponimi de la Teseu şi Heracles la Făt-Frumos şi Sfīntul Gheorghe sīnt ucigători ai Răului şi, tocmai de aceea, ga­ranţi ai perpetuării vieţii şi apărători ai libertăţii. Pentru a se apăra ca omenire, omenirea trebuie să omoare periodic monstrul ― să īl judece, să īl con­damne, să īl īnfrunte şi să-l execute, indiferent că el se numeşte zmeu, Hydra din Lerna, balaur, Mino­taur sau, precum īn secolul care a trecut, Hitler, Sta­lin, Miloşevici sau, iată, Bin Laden. Şi aceasta se īntīmplă de fiecare dată īn numele idealului celui mai abstract şi concret deopotrivă care este viaţa şi valorile legate de ea. Anti-oamenii, īn schimb, au crima īn programul lor, o au "īn dotare": ei au iniţia­tiva crimei şi omoară īn numele unui ideal din care crima face parte ca o condiţie a realizării lui. Spre deosebire de toate celelalte idealuri (politice, etnice, religioase), viaţa ca ideal nu are nevoie de crimă pentru a se realiza, ci doar pentru a se apăra.

 

 

3 octombrie

 

Senzaţia pe care ţi-o dau oamenii care ţin jurnal. Spre deosebire de ceilalţi, ei simt mai tare că mor şi īncearcă să fixeze timpul: timpul lor, pe care īl decu­pează, īl ţin īn braţe, īl mīngīie şi pe care īl depun cu grijă undeva, pe un pat de hīrtie, ca şi cum acolo el ar fi sustras propriei sale curgeri, pus īntr-un seif la o bancă a eternităţii. Ceea ce-i distinge pe aceşti oameni este că ei ies din viaţă īnsoţiţi de comenta­riul ei. Spre deosebire de ceilalţi, ei se retrag din viaţă zgomotos. Un autor de jurnal se duce la moarte făcīnd tapaj, gesticulīnd, explicīnd, justificīndu-şi trecerea pe aici, crezīnd oarecum că el va scăpa de deznodămīntul bine ştiut dacă va expune mai convingător felul īn care şi-a īntrebuinţat timpul: cum a respi­rat īn cutare zi, cum se īnvolbura apa pe care a pri­vit-o, ce vise a visat, ce oameni a īntīlnit şi ce i-a spus unul sau altul, ce cărţi a scris şi cum trebuie īnţe­leasă "opera lor". Senzaţia că ei se bat pentru fiecare zi a lor şi că, răstignind efemerul pe o foaie de hīrtie, vor continua să trăiască propunīnd celorlalţi, īn locul vieţii lor irepetabile şi finite, masca ei mortua­ră, mulajul īn ghips şi bronz al gīndurilor, emoţi­ilor şi vanităţilor lor.

Orice jurnal este de aceea rictusul unei vieţi imor­talizate īn răşină, grija antumă a autorului de a se pune īn insectar. El revarsă asupra sa lava fierbinte a propriei sale vieţi şi aşteaptă cuminte ca ea să se răcească, cu gīndul că ceilalţi se vor reculege cīnd­va īn faţa acestei urme, a acestei zbateri īncremenite, īn faţa dezastrului care a fost finitudinea lui. Orice jurnal este agăţarea disperată de un Ersatz de nemu­rire, de o nemurire care nu poate fi obţinută īn ter­menii lumii de aici.

Jurnalul meu nu este o luptă cu Timpul, nu este amprenta pe hīrtie sau masca mortuară a vieţii mele, ci un suprem exerciţiu de exorcizare, de scoatere la aer şi lumină a conţinuturilor leneşe din mine, arun­cate alandala īntr-o cămară fără ferestre, reziduuri enorme, adunate de-a lungul anilor prin amīnări re­petate ale momentelor cīnd trebuia să fac curat. Din acest punct de vedere jurnalul este soluţia pe care am găsit-o pentru a putea continua să trăiesc. Dar cīnd spun lucrul acesta, nu este nimic patetic īn el. E vorba pur şi simplu de un principiu de funcţionare igienic la scara unei vieţi. Am simţit treaba asta la o scară măruntă īn camera mea de lucru. Trec săptă­mīni, trec luni şi īn jurul meu se adună hīrtii, dosare, cărţi scoase din bibliotecă şi nepuse la loc, bileţele īngrămădite pe birou, pixuri şi creioane risipite la īntīmplare. Dunga de praf din jurul telefonului īn­cepe să mă sīcīie, la fel ca amprentele pe care le văd cīnd bate soarele pe ecranul televizorului sau al laptopului. Amīn, amīn, pīnă vine o zi īn care nu mai pot să lucrez. Şi atunci iau toate hīrtiuţele, hīrtiile şi dosarele, arunc, transcriu, triez; pun toate obiec­tele la locul lor, fac să dispară teancurile de cărţi de pe mese şi de la capul patului, şterg praful din un­ghere imposibile. Şi mă simt dintr-o dată curat şi nou, apt să reiau totul şi să lucrez.

Īn viaţa mea a venit, tīrziu, acest moment. Arunc, transcriu, triez. Trebuie să am curajul să deschid ca­mera īn care am īngrămădit tot ce nu am ştiut să rezolv la timp, teancul de vechituri, eşecuri şi lucruri teribile care a crescut şi care ameninţă să spargă uşa şi să se reverse peste mine. Trebuie să deschid uşa acestei camere, să scot totul afară şi să prefir totul, să iau fiecare obiect, să-l cīntăresc şi să-l pun la locul lui. Oamenii mai ales, oamenii cu care am traver­sat viaţa şi cărora le datorez comentariul niciodată rostit al drumului pe care l-am făcut īmpreună.

 

 

15 octombrie

 

Cred că puţini compatrioţi au resimţit, asemeni mie, istoria ţării lor ca pe o dramă personală. De cīte ori treceam graniţa preluam chipul ţării mele văzut din afară: mă identificam cu securiştii care puneau bombe la sediul Europei libere, cu cerşetorii din me­trourile pariziene, cu hoţii din supermarketuri, cu spărgătorii poştelor din Germania, cu traficanţii de minori, cu spălătorii de bani, cu organizatorii de re­ţele de prostituate, cu mafioţii naţionali, cu turiştii care plecau cu prosoapele din hoteluri. Circulam prin lume īmpachetat īn straturile de ruşine ale Ro­māniei. Şi este firesc să fie aşa de vreme ce "lumea" ne priveşte ca reprezentanţi ai unei situaţii care de cele mai multe ori ne depăşeşte. Īn 1984, un neamţ imbecil m-a felicitat la Heidelberg pentru participa­rea Romāniei lui Ceauşescu la Olimpiada de la Los Angeles, aşa cum după mineriada din iunie 1990 un francez imbecil mi-a trīntit, la sediul central de la Hachette, uşa īn nas. Īn ochii lui devenisem, prin extensie, miner. Nuanţele nu au ce căuta īn aseme­nea situaţii. Nu avea nici o importanţă că pe 13 iunie ratasem, cu cīteva minute doar, ocazia de a lua cinci bīte īn cap īn biroul meu de la Humanitas.Văzuţi de departe, eram scăldaţi cu toţii īn aceeaşi aură de bar­barie.

Acelaşi fenomen de identificare, la altă scară, l-am trăit īn urmă cu cīţiva ani la Tīrgul internaţional al cărţii de la Frankfurt. Stăteam pe un fotoliu īn stan­dul meu şi priveam, visător, īn zare. Halele Tīrgului erau enorme şi oriunde ai fi privit se deschidea o perspectivă neaşteptată. Culoarul pe care l-a deschis atunci privirea mea m-a transportat la 15 metri mai departe, către standul thailandez īn care părea că se petrece ceva deosebit. Era lume strīnsă laolaltă, cineva vorbea, erau mese multe, aşternute cu feţe de masă, cu gustări felurite, care aşteptau cuminţi terminarea discursului pentru a putea fi devorate. Īn cīmpul privirii mele a pătruns atunci o "colegă" a mea, directoarea unei edituri bucureştene. Lipsite de apărare, mesele īşi ofereau flancul exterior trecă­torilor. Doamna, extrem de mobilă altminteri, s-a oprit brusc īn dreptul uneia dintre ele, afectīnd un interes neaşteptat pentru reuniunea editorilor thai-landezi şi pentru domnul care tocmai vorbea. Ochiul meu scormonitor, intrat, prevestitor, īn alertă, căpă­tase fineţea unui scaner. Disjuncţia dintre expresia de pe faţa doamnei, īmprumutată de la membrii asis­tenţei (privire absorbită, concentrare maximă, interes vădit pentru spusele oratorului), şi jocul mīinilor, care avea logica lui şi care dezvolta o cu totul altă partitură, m-a fascinat. Pe antebraţul stīng, colega mea ţinea o poşetă pe care a mutat-o discret cu mīna dreaptă mai aproape de cot. "Dumnezeule, mi-am zis, te pomeneşti că īncepe să mănīnce!" īn dreptul ei, farfuriile şi tacīmurile erau frumos aşezate, iar dincolo de ele, ca īntr-o redută prost păzită, se odih­neau platourile cu mīncare. Mīna dreaptă a doam­nei directoare a pornit, ridicīndu-se uşor, către mar­ginea mesei ― īncordarea mea de voyeur atinsese punctul culminant ―, a odihnit o clipă pe marginea scrobită a feţei de masă, apoi, cu īncetinitorul, s-a apropiat de o sticluţă ― am recunoscut de īndată īn ea, după siluetă şi etichetă, nelipsitul condiment extrem oriental: Soja Sauce ― cu degetul al treilea al mīinii, prin mici impulsuri delicate, a pus sticluţa pe drum către marginea mesei unde aştepta, cu gura căscată, poşeta care, după ultima mişcare a dege­tului, a īnghiţit-o ― hap! ― şi s-a īnchis, ca prin mi­nune, cu fermoarul. Ce repede se petrecuse totul! Atīt de repede īncīt am simţit nevoia să mă frec la ochi. Cīnd i-am redeschis, colega mea continua să asculte cu vădit interes ceea ce spunea domnul din Thailanda şi, după o vreme, părīnd edificată, s-a desprins de locul crimei, s-a īndepărtat grăbită către alte zări, minată de proiecte necunoscute mie. Neno­rocirea e că pe mine īntīmplarea m-a lăsat īntr-o stare de adīncă tulburare. Potrivit logicii introiecti-ve descrise mai sus furasem cu neruşinare, cu sīnge rece şi cu o remarcabilă dibăcie o sticluţă de condi­mente. Totul pleda pentru asta: eram romān, veni­sem īn aceeaşi echipă la Frankfurt, eram uniţi, autoa­rea găinăriei şi eu, prin festivalul cărţii şi, īn plus, eram amīndoi directori de editură. Mai locuiam şi īn acelaşi oraş. "Dar nu tu eşti persoana care a băgat īn poşetă, īmi repetam īntruna, sticluţa cu sosul de soia! Pentru Dumnezeu, linişteşte-te!" Cu toate aces­tea faptul că eu nu aş fi putut şterpeli īn vecii vecilor sticluţa nu avea nici o importanţă. Ceva mai adīnc, care venea de dinaintea mea, mă făcea coautor, păr­taş, complice la gestul de rīndaş la care tocmai asis­tasem. Important era că şi ea şi eu trăgeam după noi, acolo şi peste tot īn lume, alaiul infinit al frustrărilor venite din 45 de ani de comunism care ne īmpin­geau, pe unii "mai fini", să furăm o sticluţă cu soia, pe alţii, precum tipii din delegaţia care l-a īnsoţit pe Ceauşescu invitat la Paris īn 1978 de Giscard d'Estaing, să ia tot ce se putea lua, deşuruba, demonta din palatul īn care fuseseră primiţi. E drept, nu orice om frustrat fură sau trebuie să fure, dar nu ştiu cum se face că pe lumea asta orice om frustrat care nu fură este asimilat cu semenii lui frustraţi care fură. Iar omul acesta care nu fură termină, printr-o miş­care interioară de o extremă perversitate, să se asimi­leze singur privirii celor care īl asimilează cu semenii săi care fură. Aşa se face că īn acel an am plecat de la Frankfurt convins fiind că īn bagajele mele se afla, nevăzută, o sticluţă de Soja Sauce. Blestemata de sti­cluţă! Gentuţa cu sticluţa!

 

 

21 octombrie (sīmbătă)

 

A venit ieri de la Freiburg, unde pregăteşte un doctorat cu von Herrmann (Aristotel īn gīndirea lui Heidegger) ― Bogdan Mincă. Are 27 de ani, vīrsta lui Flipi, cu care a fost de altfel coleg la şcoală de la 13 la 18 ani. Īl ştiu, aşadar, de copil, mi-a fost apoi student la Bucureşti la Filozofie, unde s-a īmprietenit cu Cătălin, iar acum vine să ne vadă la Heidelberg şi să petrecem un week-end īmpreună. Face parte din mīna aceea de copii excepţionali care află īn pri­mul an de facultate cīte ceva despre Platon, Heideg-ger sau Noica, care dau, cuminţi, examene cu tine şi pe care īi regăseşti după licenţă, şcoliţi īn Germa­nia, Anglia sau Franţa, tobă de carte, la curent cu ultimele noutăţi bibliografice şi cu care abia mai poţi ţine pasul cīnd intri īn cotloanele "deceniului feno­menologic" la Heidegger.

La Freiburg, Bogdan a studiat limbile clasice şi īmi amintesc cīnd l-am īntīlnit īntr-o pauză de curs la facultate, cu trei-patru ani īn urmă: se īntorsese de la Freiburg cu o zi īnainte, şi īn preziua plecării tocmai dăduse un examen de greacă. Pe bancă, īn sala de examen, pe studenţi īi aşteptau două pagini: una conţinea un text homeric īn greacă şi alta o pa­gină din Aristotel īn germană. Textul lui Homer tre­buia transpus īn germană, iar cel al lui Aristotel tre­buia readus la loc, īn greacă. Studenţii nu aveau voie să consulte dicţionarul. Erau singuri, cu două foi goale, faţă īn faţă cu Homer şi Aristot. Bogdan īmi scrie de altminteri din cīnd īn cīnd, de Paşti sau de Crăciun, cīte o epistolă īn elină...

A sosit aşadar ieri, zvelt şi plăcut īmbrăcat (facem rapid o trecere īn revistă a celor mai bune mărci de pantofi: Todds, Sioux, Clarks, Snipe) şi, cīnd intră īn casă, am aceeaşi senzaţie ca atunci cīnd īl revăd pe Flipi: spaţiul se luminează brusc, intră īn vibraţie, iar palpitul acestor "copii", neliniştea lor de cai de rasă, freamătul pe care īl răspīndesc īn jur te trimit, toate, la un amplu zvon al existenţei īn măruntaiele căreia pare că, prin ei, se pregăteşte ceva, ca īn preliminariile revărsării unui vulcan, cīnd totul fierbe īn vederea izbucnirii finale, a isprăvii care va ţīşni cīndva, īngropīnd lumea sub fierbinţeala ei. Spec­tacolul acestui clocot īn mers, al acestei promisiuni īl fascina pe Noica atunci cīnd ne privea şi īl făcea să exclame, cu o vorbă pe care atunci nu o īnţele­geam deloc, "ce frumoşi sīnteţi, dragii mei!". Alunec fără să vreau, privindu-i pe Bogdan şi pe Cătălin, īn psihologia īnduioşat-melancolică a lui Noica cel de atunci, sīnt simultan Noica şi ei şi retrăiesc pen­tru o clipă, cu termenii schimbaţi, un scenariu pe care īl ştiu atīt de bine. Şi totuşi era mai simplu să fiu eu cel "de atunci" (sau ei "cei de acum"): atunci eram tot doar aşteptare şi primeam, pe cīnd acum se aşteaptă de la mine şi trebuie să dau. Şi mă īntreb, scotocindu-mă febril prin buzunarele existenţei mele, dacă am ce.

Bogdan a venit cu o cameră video şi, pentru că are veleităţi regizorale, visează īn secret că cele trei zile se vor aşeza singure īn suita unui film. Īmi spun, totuşi, că trebuie să-l ajut şi că timpul nu trebuie lă­sat "de capul lui". Aşadar, o dată mai mult, ce am eu de dat, confruntat cu această īntīlnire dintre fires­cul timpului şi nevoia noastră de a-l struni şi a-l ar­ticula? Dar lucrurile se rīnduiesc aproape de la sine, ritmīndu-se pe trei trepte ca tot atītea ek-staze ale vieţii: gastronomie, joc, filozofie.

Bogdan mă īnsoţeşte la cumpărături şi alegem īmpreună un rose din podgoriile freiburgheze, un vin de Baden (excelent, īmi garantează Bogdan, atins īn chip vizibil de orgolii locale), care, cădem de acord, va īnsoţi īn mod ideal fileul de Barsch pe care ur­mează să-l pregătesc la cuptor cu sos de vin, lămīie, capere, ulei de măsline şi o lingură de creme fraīche.

Pentru a doua cină, de astă seară, mi-am programat un sote de piept de curcan cu Sherry, legume pre­parate chinezeşte şi un orez Thai parfumat cu ia­somie.

Īnsă astăzi de dimineaţă am fost cu toţii la Heiligenberg; au venit să ne ia cu maşina prietenii mei heidelberghezi, Ursula şi Gelu, şi am urcat "īn mun­te", cam zece kilometri īn afara Heidelbergului, īn mijlocul unei păduri unde naziştii au inaugurat īn 1935, īn prezenţa lui Goebbels, un enorm amfiteatru de 13 000 de locuri ("8 000 jos şi 5 000 īn picioare"). Amfiteatrul acesta, lăsat astăzi anume īn paragină şi scufundīndu-se īncet īn natură (iarba a năpădit spaţiul dintre gradene precum şi piatra băncilor şi a treptelor ― totul a fost construit īn piatră, cu gīn­dul de a obţine o īmbinare de elemente naturale: pă­mīnt, piatră, vegetal), a fost prima construcţie "ideo­logică" dintr-o Thingbezvegung, dintr-o mişcare de recuperare a vechilor ritualuri germanice de celebra­re a zeilor īn natură, īn păduri şi pe vīrfuri de munţi. Modelul pentru o asemenea Veranstaltung era Donnersberg, locul unde se află ruina gotică a unei con­strucţii care era īnchinată lui Wottan, zeul tunetu­lui şi al furtunii.

Este un soare putred de toamnă, locul e straniu prin amestecul acesta de puritate şi măreţie natu­rală cu impuritatea utilizării lui istorice. Şi, ca şi cum īn felul acesta ai putea exorciza Umbra Răului, simţi nevoia să te īnstăpīneşti asupra locului altfel, ― prin joc ―, cu gīndul secret că, prin inocenţă şi gratuita­te ludică, spaţiul acesta ambiguu s-ar putea puri­fica. Ce lucru minunat să īţi propui să faci un con­curs de "cine ajunge primul sus", la capătul celor 130 de trepte de piatră care taie amfiteatrul īn două, să opui derizoriul jocului gravităţii exaltate a fana­tismului. Şi iată-ne luīnd startul de la poalele am­fiteatrului (şi riscīnd infarctul) Gelu, Cătălin şi eu, īn timp ce Bogdan se pregăteşte, fericit, să filmeze acest happening, nevenindu-i să creadă că are parte de un asemenea "subiect" īntr-un asemenea decor. Alerg, disperat, pe scări īn sus, pentru a-mi demon­stra că nimic nu s-a schimbat, că timpul scurs īntre mine, cel de la 15 ani ― cīnd, īn fiecare dimineaţă, ieşeam īn curte şi săream gardul pe stadionul "Pro­gresul" din Cotroceni unde alergam şapte ture de stadion (3 km!), animat de imaginea idolului meu spor­tiv de atunci, alergătorul de fond Emil Zatopek ― şi eu, cel de acum, nu are asupra mea nici un efect, că sīnt tīnăr, nespus de tīnăr şi că, prin nu ştiu ce miracol, am evadat de sub regula timpului. Mă su­foc, bineīnţeles, după 30 de trepte şi le declar celor­lalţi că īn fond eu sīnt un "alergător de viteză", īn ciuda faptului că avusesem toate aparenţele unui big animal care se rostogolea greoi īn sus.

Important e īnsă că "m-am īncălzit": sīnt cuprins de o adevărată isterie ludică şi, după ce execut, pe treptele amfiteatrului, provocat de vastitatea spaţiu­lui īn care sīntem proiectaţi, cīteva mişcări ritmice care schiţează un soi de ritual al victoriei (m-am de­clarat, desigur, īnvingător), simt nevoia să dansez. Cobor pe marea scenă din piatră şi pămīnt şi, īn-frīngīndu-mi senzaţia că enormul semicerc al am­fiteatrului, cu brazii din jurul său şi cu cerul de deasu­pra, se prăvăleşte asupra mea, execut mai īntīi cīţiva "paşi de rutină", schiţez cīteva piruete, două-trei sal­turi... Sīnt īmbrăcat īn "ginşi" negri şi un T-shirt negru peste care este aruncată neglijent, deschisă īn faţă, o bluză alb-bej, din bumbac şi in, cu mīnecile mari şi bufante. După ce consider că mi-am īncheiat īncălzirea, īmi scot bluza şi o arunc, demonstrativ, provocator şi dătător de speranţă, īn iarba din mar­ginea scenei. Mă īndrept apoi, "cu mers de balerin", sugīndu-mi burta şi īncercīnd să mă simt cīt mai zvelt cu putinţă, către mijlocul scenei. Braţul drept este īndoit īn sus, cu palma īntoarsă către īn afară, oprită, lasciv şi cu degetele răsfrīnte, īn dreptul frunţii. Acesta e gestul care īmi place mie cel mai mult la balerini: palma adusă īn dreptul frunţii şi īntoarsă īnspre afară, sugerīnd că eroul (sau eroina), extrem de sensibil, vulnerabil şi totodată foarte īn­durerat, īncearcă să se apere de tot ceea ce viaţa re­varsă īn clipa aceea peste el. Cīnd gestul acesta e făcut de un balerin, este limpede că eroul se luptă cu ceva, cu un element potrivnic care īntruchipează răul (fie el balaur, prinţ negru sau altceva de genul acesta) şi care īl supune pe erou unor atacuri repe­tate. Acesta, cu mīna īntoarsă īn dreptul ochilor, ca şi cum s-ar apăra de o lumină prea puternică, se apleacă ritmic şi graţios cīnd īn dreapta, cīnd īn stīn­ga, sugerīnd un soi de eschive īn faţa vieţii care a căpătat brusc caracterul ameninţătorului. Cīnd ace­laşi gest este făcut de o balerină, el are īndeobşte o cu totul altă semnificaţie: eroina īl face cel mai ade­sea cīnd este asaltată de declaraţiile eroului şi de ca­racterul lor impetuos (vizibil mai ales din braţele care se strīng brusc la piept şi, de acolo, ţīşnesc tot atīt de brusc, īntinzīndu-se, larg deschise, către ero­ină). Aceasta pare vădit speriată (dar īntr-un plan secund, abia sugerat, deopotrivă plăcut impresio­nată) şi, ridicīndu-şi antebraţul īn dreptul frunţii, lasă senzaţia că ridică īn faţa eroului pavăza refu­zului ei. El este atunci disperat, gestul sfīşietor cu braţele care se avīntă plecīnd din dreptul inimii se repetă, iar de partea cealaltă, palma īntoarsă īn drep­tul frunţii şi a ochilor se agită sugerīnd o teribilă sperietură, subliniată de faptul că eroina face mulţi paşi mărunţi cīnd īn dreapta, cīnd īn stīnga, lăsīndu-ne să īnţelegem că ar vrea să fugă, să scape de sub şuvoiul declaraţiilor prinţului, care o īnspăimīn­tă şi, deopotrivă, īi fac plăcere. Tot acest balans dreapta-stīnga, precum şi mīna devenită pavăză neputin­cioasă conturează acea eschivă pudică de o mare ipocrizie. Bineīnţeles că, īn cele din urmă, eroina ce­dează, mīna-pavăză e coborītă din dreptul ochilor şi prinţul o ia īn braţe.

Cam acestea erau lucrurile pe care īncercam să le sugerez īn partitura mea coregrafică, alcătuită deopotrivă şi din cīteva figuri preliminare ― pozi­ţia de pornire avīnd ceva falnic īn ea: piciorul stīng răsucit cu vīrful īn exterior, laba piciorului drept că­zīnd perpendicular pe el, cu Călcīiul lipit īn scobitura labei piciorului stīng, pieptul bombat şi capul cu bărbia īmpinsă īnainte, privirea senină şi plină de īncredere, străbătīnd pīnă foarte departe şi lăsīndu-ne să īnţelegem că eroul nu are nimic de ascuns şi, totodată, că e pregătit pentru fapte deosebite, īn sfīrşit braţul stīng răsucit la spate, odihnindu-se uşor cu vīrful degetelor pe partea dorsală a şoldului drept, īn timp ce braţul celălalt, ca o acoladă obosită şi las­civă, ţīşneşte īn sus, atingīnd īn treacăt urechea şi frīngīndu-se din poignet, ca lujerul unei crizanteme īndoit sub greutatea corolei. Din această poziţie īmi luam avīnt şi executam cīteva salturi succesive, că­zīnd mereu pe vīrful piciorului drept, cu cīteva mici amortizări repetate. De aici puteam intra apoi fără probleme īn figura pe care deja am descris-o, cu antebraţul īn dreptul frunţii şi cu tremurul neliniştit dreapta-stīnga. Am recoltat cīteva aplauze din par­tea prietenilor, destul de anemice, mi s-a părut, īn raport cu calitatea prestaţiei.

Cīnd am revenit acasă, cuprins de remuşcări īn faţa recentelor mele histrionisme, le-am citit, lui Cătălin şi Bogdan, cīteva pagini ― despre "cod" īn filozofie, despre sensul "existenţial" al jurnalului, despre revenirea īn trecut ― palid symposion compensativ, menit să răspundă, īn alt plan, la destră­bălarea mea ludică de la Heiligenberg.

 

 

23 octombrie

 

Pīnă unde se poate īmpinge sinceritatea īn scris? Pe de o parte, sinceritatea dă forţă scrisului, pe de alta, folosită fără limită, poate respinge pe cititorul care nu e dispus să īmpărtăşească cu autorul toate experienţele pe care acesta i le propune şi i le dez­văluie. Există, altfel spus, un tip de intimitate īn care cel ce scrie nu e bine să pătrundă, pentru simplul fapt că e vorba de o intimitate absolută, care iese din orice relaţie şi pe care nu eşti dispus (şi nu ai de ce) s-o īmparţi cu altul īmpărtăşind-o. Īn acest sens, Freud, de pildă, a eliberat intimul, dar deopotrivă l-a şi agresat. Ultimul roman al lui Houellebecq (Platformes) ― dacă se mai poate vorbi, cu acest torchon literar, de roman şi literatură ― practică dezin­voltura intimului: din zece īn zece pagini (cel puţin pīnă o īntīlneşte pe Valerie), eroul se masturbează. Problema nu este că Houellebecq ne transmite prin intermediul eroului său că se masturbează sau că toţi oamenii (şi noi laolaltă cu ei) se masturbează; problema e că acest lucru nu merită comunicat, el nefăcīnd parte dintre acele lucruri care pot fi aduse, cu oarece folos, pe tipsia de experienţe comune ale umanităţii: e un intim care nu comunică şi care nu realizează comuniune. Tot aşa cum eu nu mă simt solidar cu restul omenirii cīnd mă duc la closet sau cīnd aflu, īn calitate de cititor, că autorul s-a dus la closet. Ca să zic aşa, īl priveşte, īn timp ce pe mine nu priveşte defel.

Contrapunct. Concepţia lui Kant despre salivaţie, transpiraţie şi masturbaţie. Kant credea ― pe prin­cipii metafizice, evident ― că trupul trebuie, cu ex­cepţia celor două funcţii de evacuare, să-şi conţină, menţină etc. interioritatea īn vederea unei homeostaze perfecte. Altfel spus, să nu cedeze din substan­ţele pe care le conţine. "Să nu scuipi!" nu era, de aceea, un comandament al bunei purtări, ci al unui principiu de sănătate conştient de el. Secreţiile orga­nismului trebuie păstrate īn circuit şi nu evacuate. Īn consecinţă, nu e bine nici să transpiri. Şi cīnd, īn faimoasele sale plimbări cronometrate, Kant simţea cel mai mic īnceput de transpiraţie, făcea imediat o haltă sub un pom şi īşi relua doar după cīteva mi­nute deambularea. Evident, cea mai preţioasă era substanţa spermatică. Ea trebuia păstrată cu sfinţe­nie īn interiorul corpului. Risipirea ei echivala cu o sinucidere īn etape discrete, diminuare a forţei vitale şi a facultăţii de judecare. Căsătoria şi, īn genere, fe­meia nu aveau ce căuta īn viaţa unui filozof. Cīt de­spre masturbaţie... Ea era echivalată cu păcatul su­prem şi īmpingea trupul īn paragină extremă. Kant nu-i pomeneşte niciodată numele şi cīnd se referă la ea o face prin perifraze. Ce-ar fi resimţit oare, citind best-seller-ul masturbatoriu al lui Houellebecq?

Īn sfīrşit, o ultimă perspectivă, de astă dată cu conotaţie "politică", asupra masturbaţiei.

Īn 1988, Andrei Pleşu īi trimite secretarului de partid pe Bucureşti cu propaganda şi cultura ("to­varăşul Croitoru"?) o amplă scrisoare pe tema "aşa nu mai merge" (maşinile de scris trebuiau īnregistra­te la miliţie, orice contact cu străinii era interzis etc). Răspunsul "organelor" este o maşină a Securităţii care i se postează īn faţa casei, cu program non-stop, īn trei schimburi. Īn "schimburi" sīnt cīnd doi "lu­crători", cīnd unul singur; īn genere, flăcăi ce se plic­tiseau de moarte, "coansaţi" īn cīte o "Dacie" vreme de opt ore. Andrei, la rīndu-i, nu foarte īn apele lui, stă īn casă şi citeşte Shogun, un roman-fluviu cu in­trigă japoneză medievală, foarte la modă atunci. Şi, din cīnd īn cīnd, īşi supraveghează supraveghetorul. Iese pe scara interioară a apartamentului, prevăzută cu o lucarnă care-i oferă o perspectivă neaşteptată asupra tipului aflat īn maşină: pe scaunul din dreap­ta, deschis şi cu faţa īn sus, romanul Shogun. Tīnărul securist lăsase o clipă romanul din mīnă ("ne uneşte aceeaşi lectură", s-a gīndit o clipă Andrei) şi se mas­turba de zor īn maşina trasă pe trotuar, privind, hăi­tuit, īn toate părţile.

 

 

2 noiembrie

 

După vizita făcută īntr-o zi de septembrie īn Rombachweg pe urmele trecutului heidelberghez din anii '80, i-am scris lui Andrei un e-mail īn care īi povesteam ce comoţie provocase īn mine reīntīlnirea cu cei care fuseserăm atunci. Cu el trăisem timpul acela şi pesemne că atunci ajunseserăm să fim cel mai aproape unul de celălalt. Scriindu-i, īl convo­cam īn fond, nostalgic şi comemorativ, din străfun­dul afecţiunii mele pentru el, către īmplinirea noas­tră de atunci. Mi-a răspuns astăzi, iar rīndurile lui mi-au īncălzit inima şi totodată m-au īntristat ca o după-amiază de duminică.

 

"Era inevitabil īn calitatea ta de «nostolog» să recuperezi Rombachwegul de-acum 20 de zăpezi. Īmi amintesc şi eu fiecare detaliu al vieţii noastre de atunci: romanticele tale spitalizări, īn timpul cărora erai, une­ori, stingherit de aspectul meu de Gastarbeiter meri­dional, desanturile comune prin magazine īn care mă īnţoleai cu forţa, prietenii episodici (Ursula, soţul şi fiul, doctorii proaspăt azilaţi, cu nevasta aia crocantă, fami­lia din Karlsruhe, cu fiul zărghit, incapabil să piardă la «Yams»), escapada pariziană, masa cu Horia la mensa, plonjonul experimental la un film porno, īn timpul căruia tu ai adormit, Scarsdale-ul şi cīte şi mai cīte. Eşti sigur că dincolo de farmecul retro vīrsta aceea trebuie regretată? Īn ce mă priveşte sīnt invidios numai pe tim­pul pe care īl aveam atunci dinainte şi pe care acum nu-l mai am. Pe scurt, regret că nu mai am astăzi viitorul de atunci. Īn rest, desigur că noi, īn ipostaza 1983, am murit. Dar nu simt nimic special dinaintea acestui mor­mīnt deschis. Nu ştiu nici eu de unde īmi vine forma asta de răceală. Poate din visul acela straniu pe care īl povesteşti undeva īn Jurnal: īţi apăream īmbrăcat ele­gant, cu o mină afabilă, dar mort. Mă īntreb uneori dacă nu cumva ai visat īnsăşi firea mea, pecetea ei. Dacă nu cumva sīnt ceremonios şi mort, cordial şi cu inima rece.

Eşti, totuşi, dintre cei foarte puţini care mi-au fisu­rat răceala, pīnă īntr-atīt īncīt pot fi capricios, gelos şi frustrat ca o gagică. Mă bucur că īţi merge atīt de bine la Heidelberg şi, deşi nu crezi, admir furorul tău heideggerian. Sigur că e «dement şi inutil»! Dar am sfīrşit prin a vedea īn asta o virtute, pentru care te invidiez. Cu adevărat dement şi inutil e modul cum īmi umplu eu zilele. Continui să risipesc fiecare secundă şi să nu adun decīt ceea ce se adună de la sine, īn arbitrarul unor zile oarbe."

 

Andrei este pesemne cel mai vesel om trist pe care l-am cunoscut vreodată. Viaţa alături de el pare īn­totdeauna o pictură făcută cu pastă groasă, opusul absolut al imaginilor īndelung vernisate, misterioase şi melancolice. Numai că bucuria taclalei, aparenţa dăruirii integrale īn ceremonialul petrecerii, indis­creţia trăită şi justificată ca refuz al ipocriziei, īn sfīrşit, senzaţia pe care o lasă neavizaţilor că trăieşte ca o mănuşă īntoarsă, maschează de fapt un eu dis­tant, enorm de pudic şi lesne de rănit. De aceea, cīnd scrie, se evită şi tot ce īşi are originea īn intimitatea fiinţei lui este deturnat către un registru impersonal. Jurnalul de la Tescani este un concentrat de inteli­genţă, rafinament şi stil, dar nimeni nu va găsi īn el nici măcar urma unui drum către sufletul lui An­drei. Autorul unui document presupus confesiv nu există acolo ca individ. Īmi imaginez uneori, pe fon­dul acestei inhibiţii īntreţinute, o spovedanie a lui şi o bănuiesc devastatoare.

M-am īntrebat de nenumărate ori dacă, dincolo de experienţa unică pe care am trăit-o laolaltă (cea cu Noica), de reperele īmpărtăşite ale unei morali­tăţi sociale şi de un anumit mod pofticios de a trăi viaţa, mai există ceva care, stilistic, ne-ar putea uni. Pentru că tipologic nu se poate imagina ceva mai nepotrivit decīt el şi cu mine. Adevărul este că, dife­riţi fiind, ne-am trăit unul pe altul ca spectacol şi că fiecare dintre noi a fost, presupun, capabil să preia de la celălalt, fără ca neapărat să o recunoască, su­gestia pentru o componentă a existenţei care īi lip­sea. Dacă datorită lui am cīştigat enorm īn planul expresiei, eliberīndu-mă ludic şi atingīnd, īn inte­riorul īnsuşi al naturii mele crispate, acel grad de cabotinism fără de care comunicarea socială şi scri­sul de o anumită factură nu sīnt cu putinţă, Andrei, īn schimb, a trăit, cred, prin mine o anumită cădere īn gravitate pe care formal nu a experimentat-o şi pe care la mine, temīndu-se de ea, a ironizat-o.

Hazul acestei prietenii născute din diferenţă este cu atīt mai mare cu cīt, de cīnd mă ştiu, mi-am cău­tat prietenul care să īnsemne altul meu identic. Ce crīncene prietenii visam īn adolescenţa mea! Cīt de tare mi-am aşteptat, asemeni lui Ghilgameş pe Enkidu, fratele de cruce! După ce Noica a hotărīt, ca īntr-o căsătorie care se pune la cale peste capetele celor direct implicaţi, că "urmează să ne īmpriete­nim" şi ne-a pus, aşa zicīnd, īn faţa faptului īmpli­nit (īntr-o zi de duminică, īn apartamentul din Berceni īn care locuia la sfīrşitul anilor '60, ne-a adus pe unul īn faţa altuia declarīndu-ne prieteni), şi eu şi Andrei am continuat să ne căutăm īn chip spon­tan asemănătorii. Atīt cīt i-am găsit, fiecare, n-am făcut decīt să ne contemplăm prin ei, īncă o dată, nepotrivirile. Distanţa dintre noi devine şi mai vizi­bilă prin ceea ce ne-am ales, separat, ca prieteni. (Sin­gurul nostru prieten comun a fost Horia Bernea.)

Dacă nu am reuşit niciodată să ne dezbinăm prin īnsăşi neasemănarea noastră, ne-au dezbinat īn schimb opţiunile īn prietenie ale celuilalt.

Misterios rămīne, oricum, acest lucru: bombănindu-ne şi plīngīndu-ne unul de altul, ne-am pre­ferat pīnă la urmă celor cu care, mai mult sau mai puţin, semănam. Uneori īmi spun: cum poate să īn­capă īntr-o relaţie atīta diferenţă? Dar tocmai asta este splendoarea prieteniei mele cu el: īl pot iubi "aşa cum e". Ceea ce īnseamnă: diferit de mine.

 

 

3 noiembrie

 

Despre pudoarea filozofilor, incapabili să prelu­creze īn discursul lor iubirea şi să-i asigure acesteia "īn sistem" un loc pe măsura celui pe care ea īl ocupă īn viaţa lor.

Īn cea de a doua scrisoare de īndrăgostire pe care Heidegger i-o scrie Hannei Arendt īn 21 februarie 1925, citim: "De ce iubirea este de o bogăţie fără pe­reche printre celelalte posibilităţi acordate fiinţei uma­ne şi cum se face că ea rămīne o suavă povară pen­tru cei pe care īi atinge? Răspunsul e simplu: pentru că, iubind, ne preschimbăm īn obiectul iubirii noas­tre rămīnīnd totodată noi īnşine."

Un an mai tīrziu, Heidegger redactează Sein und Zeit. Sintagma "posibilităţi ale fiinţei umane" devine aici una pur tehnică şi s-ar putea la rigoare spune că tratatul heideggerian este o analitică a posibili­tăţilor Dasein-ului. Cu toate acestea, posibilitatea "de o bogăţie fără pereche printre celelalte posibilităţi acordate fiinţei umane" este total absentă dintr-o carte care are tocmai aceste posibilităţi ca obiect. S-ar putea răspunde că ea este asimilată existenţialului Befindlichkeit, "situarea afectivă", care este una din­tre ipostazele privilegiate ale deschiderii Dasein-ului īn lume. Şi totuşi! Cuvīntul Liebe nu apare nici măcar o singură dată īn cele 600 de pagini standard ale celebrissimului volum, ba mai rău, e pomenit, īnlăun-trul unei enumerări, īntr-o notă de subsol de la pa­gina 190. Filozofia are, aşadar, voie să pătrundă īntr-un discurs amoros şi să contribuie la alcătuirea lui (pasaje īntregi din declaraţiile făcute "domnişoa­rei Arendt" sīnt scrise īn cel mai crīncen "cod heideg-gerian"), īn vreme ce amorul dă rău īntr-un discurs filozofic şi trebuie, īn consecinţă, ignorat. Dar de ce?

 

 

7 noiembrie

 

Am instituit un cod de manifestare pentru solu­ţii deosebite găsite īn timp ce revizuim textul. Uimi­rea şi stupoarea īncīntată īn faţa unei soluţii inspi­rate sīnt marcate de o lovitură cu palma peste frunte şi lăsarea pe speteaza scaunului, paralel cu scoaterea lentă a ochelarilor, pentru a-l fixa pe celălalt şi a citi pe faţa lui admiraţia īn faţa geniului propriu. Cel mai frumos este cīnd palma dată peste frunte nu e īnsoţită de mima admirativă a celuilalt şi cīnd ges­tul cade astfel īn gol. Cel care, auto-admirativ, şi-a tras o palmă peste frunte īncepe atunci, enervat, să-i explice celuilalt cīt de rafinată e soluţia propusă şi de ce anume ea trebuie īmpărtăşită pe loc.

Cīnd acordul celuilalt e smuls şi el consimte la ingeniozitatea formulării, se pretinde īn mod sim­bolic o bere, care provine din lada de pe terasă şi care oricum va fi băută la masa de seară (neapărat o Hefeweizen). Distincţia omologată īn felul acesta īn final se numeşte "bere cu palmă".

Pentru a ieşi de pe terenul gratuităţii şi a da un sens real expresiei "a da o bere" s-a instituit, ca dis­tincţie supremă, "bere cu palme la restaurant". Celă­lalt, o dată ce a acceptat că soluţia este genială şi dis­tincţia trebuie acordată, trebuie să dea Hefe-le la o bodegă din apropiere, cīndva seara sau a doua zi.

"Bere cu palme la restaurant" a fost acordată o singură dată: cīnd, pentru propoziţia de la p. 374 ― Das faktische Dasein existiert gebiirtig, und gebϋrtig stirbt es anch schön im Sinne des Seins zum Tode ― am propus: "Dasein-ul factic există născīndu-se me­reu şi născīndu-se el deopotrivă moare deja, īn sen­sul că fiinţa sa este fiinţă īntru moarte."

Mai există şi o distincţie "de parcurs", cīnd celă­lalt īntăreşte formularea propusă īn traducerea exis­tentă prin exclamaţia "sculptură!". Īn acest caz se recunoaşte că fraza germană a lui Heidegger a fost impecabil turnată īn romānă, că nu mai e nimic de discutat şi că se poate trece mai departe.

Īnaintăm tīrīş-grăpiş īn textul lui Heidegger, prin­tre "sculpturi" şi "beri cu palme".

 

 

10 noiembrie

 

Astăzi a fost o zi de graţie: am fost la Todtnauberg, līngă Freiburg, să văd die Htitte, "cabana" lui Heidegger.

N-am avut niciodată un apetit special pentru "pe­lerinaje culturale" şi n-am crezut că te poţi apropia de fiinţa a ceea ce se numeşte īndeobşte un "geniu" venind din exterior, pipăindu-i bastonul, masa de lucru, pipa sau orice alt obiect de genul ăsta care făcea parte din intimitatea cotidiană a "marelui om". Tot alaiul acesta de obiecte "sacrate", care ocupă apoi un loc īntr-un muzeu sau se vīnd la licitaţie uneori pe sume fabuloase, capătă sens numai dacă īntreţin un raport esenţial cu "fapta culturală" şi dacă pen­tru tine, cel care le priveşti, ele continuă să fie pro­iecţia interiorităţii celuilalt şi a lumii din care au fă­cut cīndva parte. La ele nu se ajunge īndeobşte decīt printr-un detur afectiv, care nu poate să apară decīt īn urma unui contact īndelungat cu fiinţa vie a auto­rului şi cu performanţa sa. Fără acest sympathein, fără acest Mitgefühl, iară această "co-simţire", care creează trasee interioare īntre tine şi obiectul entu­ziasmului tău nu se poate trece, īn orice contact cu exterioritatea unui personaj important, dincolo de exterioritatea īnsăşi şi de categoriile precare ale turis­mului cultural. Īntr-un fel, īn asemenea cazuri se re­petă deosebirea dintre un pelerinaj, īn care cel ce se duce şi vede este locuit de credinţă, şi o plimbare de vacanţă īntr-un loc sacru, al cărei unic mobil este curiozitatea. Īntr-un caz se pipăie o īntrupare, īn ce­lălalt se merge pe urmele unei anecdote. Cīnd intru īn camera de la Păltiniş a lui Noica, eu văd īn palto­nul lui, pe care după fiecare plimbare īmpreună prin pădure i-l scoteam grijuliu şi īl atīrnam īn cuier, alt­ceva decīt vede un vizitator care intră astăzi īn ca­meră şi căruia i se spune "acesta e paltonul lui Noica". Şi chiar şi pentru cel care, fără să-l fi cunoscut, şi-a investit viaţa īn īnţelegerea gīndului lui, "paltonul lui Noica" īnseamnă altceva decīt pentru cel care intră īn cabană ştiind doar că Noica a fost "un mare filozof".

Īmi amintesc īn acest sens de cele spuse de Niky M. privitor la vizita pe care i-o făcuse lui Heidegger īn locuinţa lui din Freiburg, prin anii '60, īmpreună cu Marin Sorescu şi Ioan Alexandru. Sorescu s-a aşe­zat īntr-un fotoliu şi a rămas pe īntreg parcursul vi­zitei mut şi nemişcat, perfect onest īn placiditatea lui, pentru că nu avea nici ce să spună, nici īn ce limbă să spună. Venise, ca să spun aşa, "adus de cei­lalţi" şi aştepta pesemne conştiincios sfīrşitul vizitei pentru a fi luat de acolo şi dus īn altă parte. Ioan Alexandru a intrat īn schimb īn casă ca īntr-un tem­plu, păşind pe vīrful picioarelor şi cu mīinile īmpre­unate.

Īn Caietele lui Cioran din epocă este consemnat faptul că, ajuns īn faţa lui Heidegger, ar fi īngenun­cheat. Niky nu confirmă, dar, oricum, faptul că lu­crurile au ajuns aşa la Cioran e semnificativ, şi dacă ele nu sīnt exacte sīnt oricum adevărate. Sigur e că atunci cīnd Heidegger s-a urcat pe un scăunel să ajungă la un raft mai īnalt al bibliotecii, Ioan Ale­xandru s-a postat īn spatele lui Heidegger, tremură­tor şi vibrīnd tot de angoasă, īnconjurīndu-i, cu bra­ţele deschise īn aer, conturul siluetei, gata oricīnd să intervină şi să-şi prindă la o adică īn braţe zeul īn cădere.

Īn timp ce Sorescu nu-l vedea pe Heidegger vă­zīndu-l chiar, Ioan Alexandru trăia doar īn iluzia că īl vede. El era īndrăgostit de un zeu la al cărui altar nu slujise niciodată şi, dacă e să judec după o scan­daloasă traducere pe care a publicat-o īn Luceafărul, după vizita sa acolo, a micii scrieri Aus der Erfahrung des Denkens ("Din experienţa gīndirii"), īn care nici un cuvīnt sau o idee nu se potrivea cu originalul, el nu făcuse decīt să-l īncarce pe Heidegger cu un con­ţinut complet străin de acesta, provenit, prin escavare, din propriile sale deliruri poetice īn marginea cuvīntului incert de fiinţă. El credea, īn bolboroseala lui, că īl īntīlnise pe Heidegger şi tot ce făcea acum avea aerul unui "ca şi cum" lipsit de orice acoperire, īn vizită la Heidegger, Ioan Alexandru era ca răţuşca din experienţele lui Lorenz, care deschide ochii la naştere asupra unui pantof tras cu sfoară şi pe care apoi īl urmează fidelă crezīnd că este raţa-mamă.

Aşa stīnd lucrurile, cred că vizita mea la Todtnauberg s-a produs exact atunci cīnd īşi dobīndise sensul: abia acum, cīnd Sein und Zeit, demontat ca uriaşul motor al unei rachete interplanetare, piesă cu piesă, şi apoi reasamblat, prin chiar actul tradu­cerii ca suprem argument al īnţelegerii lui, īşi des­chisese cu un scīrţīit prelung porţile zăvorite atīta vreme lăsīnd să se facă văzută cea mai cristalină con­strucţie a filozofiei din cīte se īntīmplaseră vreodată, abia acum aveam de ce să vreau să văd circumstan­ţele īn care se īntrupase spiritul celui care fusese autorul acestei isprăvi. Vreau să spun că numai aşa ele puteau īncepe să-mi vorbească, numai aşa se pu­teau īntoarce, pentru a le spori şi īnviora, asupra sen­surilor descărnate ale operei care, la rīndul ei, mi le lumina făcīndu-le īn alt fel inteligibile.

Am plecat, aşadar, dis-de-dimineaţă, urnit īn­tr-acolo de bunăvoinţa unui personaj extrem de pi­toresc, care a venit de la Koln să ne ia cu maşina, pe Cătălin şi pe mine: doctorul Augustin Ostace. Nu ştiu cum a aflat că urma să vin īn Germania, dar īntr-o bună zi m-a sunat la Heidelberg şi mi-a pro­pus, animat de o credinţă nestrămutată īn "impe­riul Spiritului", pe care īl invoca la tot pasul, această "excursie culturală". I-am mulţumit, am acceptat şi am aşteptat, curios şi puţin angoasat, să văd pe cine anume hotărīseră zeii să-mi trimită pentru īmplinirea acestui transport iniţiatic. Ei bine, omul era un nă-săudean de-al nostru, fugit īn 1988, pe sub gloanţele grănicerilor romāni, prin Iugoslavia şi ajuns mai apoi īn America. Īn urmă cu cinci ani ― n-am mai stat să descīlcesc de ce ― s-a strămutat īn Germania. "Eu mi-s american, din Los Angeles, neamţ din Kioln şi romān din Năsăud", repetă periodic. Este extrem de bine dispus, are ochii larg deschişi către toate ză­rile culturale şi poate īn orice clipă să spună ceva definitiv despre greci, Averroes, Hegel, Tübingen, americani, Nietzsche, religii orientale şi ţăranii din īmprejurimile Năsăudului care cerşesc sau fură la Paris, la Londra sau īn Irlanda, după care se īntorc demni şi bogaţi īn satul lor, invidiaţi şi respectaţi de toţi, pildă vie pentru următorul val care invadează Occidentul şi care se străduieşte să-l imite şi să-l īntreacă pe cel dinainte. Omul e bun şi generos, are portbagajul plin cu sandviciuri, termosuri cu cafea, doze de bere şi sticle de whiskey, aparate de foto­grafiat şi o cameră video performantă şi, deloc de neglijat, căci sīnt anume puse acolo pentru această importantă zi, ca mici obiecte magice care urmează să ne introducă la momentul potrivit īn "imperiul Spiritului", un exemplar din Sein und Zeit şi Dicţio­narul heideggerian al lui Ingwood.

La Freiburg, īn biblioteca Universităţii, cu cinci etaje şi dotări de vis (ordinatoare pe toate mesele, ca­bine cu magnetoscoape pentru casete video etc. etc), ne aşteaptă Bogdan Mincă, fericit să fie călăuza noas­tră pe urmele lui Heidegger la Todtnauberg şi Frei­burg. Drumul către Todtnauberg (cam 20 km din Freiburg) este pe alocuri surprinzător de asemănă­tor cu cel spre Păltiniş; aceeaşi şosea urcător-serpen-tinată, aceleaşi deschideri vaste către văi şi povīrnişuri, aceleaşi perdele de brazi, acelaşi cer lipsit de echivoc. Todtnauberg e un sat de munte, cu stive de lemne frumos aşezate īn faţa fiecărei case, rīnduit de o parte şi alta a drumului, īn fundul văii, şi cu cei doi versanţi superb deschişi şi pierzīndu-se īn zare. Īn partea de sus a versantului din dreapta drumului, cum urci, camuflată pe fundalul unui mănunchi de brazi, se vede, mică, pricăjită, total inaparentă, cele­bra Hütte, "cabana". Nici un drum nu duce la ea şi trebuie să ieşim din şosea şi să o luăm, pieptiş, īn sus, prin zăpadă, pentru care sīntem total nepre­gătiţi, pentru că jos, īn Freiburg, ca şi la Heidelberg şi pe tot drumul era uscat ca īn palmă. Urcăm, ţinīnd cabana sub ochi, şi de sub zăpada călcată de noi, acum prima dată, se ivesc iarba şi pămīntul. Este o zi neaşteptată pentru luna noiembrie, cu un soare dezlănţuit, orbindu-ne īn drumul nostru şi muind pe alocuri zăpada. Ne apropiem şi caut din ochi jgheabul dintr-un trunchi de copac, cu un fir din iz­vorul muntelui care curge necontenit īn el, jgheab pe care īl ştiu dintr-o fotografie publicată īn mono­grafia lui Biemel de la Rowohlt, īn care Heidegger, cu basca pe cap, stă īn dreptul firului de apă, cu o găleată īn mīnă, privind potolit spre aparat. "Caba­na", văzută de aproape, este şi mai sărmană decīt apărea de jos: este o cutie de 7/6 m, teşită, cu latu­ra sudică a acoperişului căzīnd direct pe pămīnt, cu trei ferestruici pe peretele vestic şi cu o uşă care se īnalţă deasupra a două trepte de lemn, pe peretele nordic. Acoperişul, ca şi pereţii sīnt īmbrăcaţi īn solzi de şindrilă, care coboară pīnă la brīul scund de piatră pe care se sprijină cabana. Īn spatele casei e pădurea, īn faţa ei se deschide, uriaşă, valea cu ver­santul de vizavi (unde e pīrtia pe care Heidegger schia), īn dreapta şi īn stīnga nici o casă, cīt vezi cu ochii. "O casă de o sărăcie desăvīrşită, ne spune Bog­dan, dar cu o privelişte de prinţ." Aici se retrăgea Heidegger, cīteva luni pe an, cel mai adesea singur, să lucreze. "S-a lucrat enorm aici, enorm", adaugă apoi Bogdan, aproape pentru sine.

Cum să nu mă gīndesc, privind locul, la izolarea lui Noica de la Păltiniş? Īi simt pe amīndoi ca pe niş­te mari animale, ieşite din scara omenirii, făcīnd un pas īnapoi, un singuratic şi īnfricoşător pas īnapoi, căutīndu-şi bīrlogul, ca o fiară care se pregăteşte să nască, pentru a obţine condiţia exterioară a īnşu­rubării īn propriul lor gīnd. Cīt de mult trebuie să ai īn tine ca să vrei atīt de puţin de la ceea ce este īn afara ta?

Mă uit la biata Hütte şi mi se pare că ceea ce văd este o lecţie pură de fenomenologie. Pe vremuri, īn Jurnalul păltinişean, īl īnţelesesem pe Noica ― aple­cat peste ultimul sistem ontologic al lumii, mīncīnd pīine cu gem pe un ziar şi trăgīnd dintr-o pipă um­plută cu tutun de ţigări Carpaţi ―, cu o vorbă din Jurnalul lui Kierkegaard care spunea că divinul intră īn lume īmbrăcat īn haine umile. Acum, cu cabana umilă a lui Heidegger, mi se părea că am īn faţă tema īnsăşi a fenomenologiei. Īn tot ce a scris, Heidegger s-a ocupat de un singur lucru: de ceea ce apare as-cunzīndu-se. El īnsuşi apărea, cu sărăcia acestei Hutte, ascunzīndu-se. Viaţa oricărui mare gīnditor este un camuflaj. Ei trec prin lume purtīnd cu ei o măreţie care nu se vede. Niciodată spectacolul gīndirii nu se vede; īnsăşi strălucirea lui este o garanţie pentru in­vizibilul ei. El nu intră īn ordinea lumii obişnuite şi de aceea oamenii nu-l pot percepe. Aşa cum cei de la Păltiniş au crezut o vreme că Noica este "fri­zerul staţiunii", iar apoi, cīnd au aflat că nu e, nu au mai ştiut ce e, la fel cabana lui Heidegger īl identi­fică pe acesta ascunzīndu-l. Deşi drumul pe care īl părăseşti cīnd vrei să urci pieptiş spre Hütte se nu­meşte "Martin Heidegger Weg", nimeni, īn sat, nu ştie cine e Heidegger şi unde e cabana lui. Aflaţi la poalele colinei, am īntrebat pe cineva care trecea, dacă ştie să ne arate coliba. Keine Ahnung, a fost răspun­sul. Ei bine, de la acest "habar n-am", care stă ca un nimb de ignoranţă peste fiinţa lucrurilor celor mai importante, pleacă fenomenologia. Iar "lucrul" cel mai important care ne "īnconjoară" şi despre care, īntrebaţi ce e, noi dăm din umeri şi spunem keine Ahnung, "habar n-am", este īnsuşi faptul de a fi (das Sein).

Brusc inflamat de această revelaţie, īncerc să o īm­părtăşesc celorlalţi: perorez īn faţa cabanei, Cătălin a scos camera video din sacul lui Bogdan (cea a dr-ului Ostace nu mai are baterie), drul Ostace, cu o şep­cuţă de tenisman pe cap şi cu un vindiac siniliu ca cerul, pe care scrie cu litere mari The Giants (con­trastīnd de altminteri flagrant cu silueta stăpīnului lui), stă līngă mine, pīndind să fie īn cadru, şi īmi soarbe cuvintele. Simt că īmi pierd şirul, nu mai ştiu ce spun şi ce vreau să spun şi īn clipa īn care īl aud pe doctor că oftează privindu-mă cu ochii lui albaştri şi umezi de emoţie culturală, "Ah! Imperiul Spi­ritului", mă zăpăcesc complet şi mă simt ca o muscă mare care intră īn derivă cīnd e surprinsă de un jet de flit.

Īl rugasem pe Bogdan să ne pregătească, pentru a nu veni cu mīna goală aici, o mini-conferinţă despre "Aristotelul lui Heidegger". Bogdan stă līngă jghea­bul cu firul de apă, iar noi sīntem rezemaţi de trun­chiurile copacilor din jur. Ascult, īn timp ce cuprind cu privirea vastitatea peisajului din faţa mea şi fac efortul să īl fixez īn mine, să-l iau cu mine ca pe o provizie menită să mă apere o vreme de uitarea care se va instala curīnd īn mine. Apoi privirea īmi co­boară pe colţul de stīncă pe care īmi sprijin un picior, pe muşchiul verzui-otrăvit care īi acoperă muchea, pe smocurile de iarbă care străpung zăpada, pe albia minusculă săpată de firul de izvor şi care se pierde jos, īn vale. Bogdan ne vorbeşte despre Raportul Natorp, un text pe care Heidegger l-a scris īn 1922, īn atenţia lui Paul Natorp, profesor la Marburg, care īi ceruse lui Heidegger să-i expună rezumat proiec­tul lui de gīndire. Raportul e documentul cel mai im­portant pentru a īnţelege īn ce măsură pasaje din Etica nicomahică, Metafizica şi Fizica au reprezentat Anstoss-ul, "impulsul", care l-a pus pe Heidegger pe drumul "facticităţii" ca matcă autentică a filozofiei. Bogdan citeşte, vădit emoţionat, asemeni unui ac­tor căruia i-a venit rīndul să intre īn cadru. De alt­minteri este din plin pe scenă (şi-a pregătit intrarea legīndu-şi discret īnainte o băsmăluţă īn jurul gītu­lui), īn cel mai magnific decor al gīndirii şi lectura pe care o face ― cu glasul nesigur, grăbit, pentru că are acea ruşine juvenilă īn faţa produsului propriu ― este un gest de pietate, este o scurtă rugăciune cul­turală pe care unul dintre noi o murmură şi ceilalţi o ascultă īn tăcere.

Care a fost brīnciul ontologic pe care i l-a dat Aris­totel lui Heidegger? Răspunsul e neaşteptat de sim­plu şi greu de sesizat īn amploarea consecinţelor sale: ideea că sensul originar al fiinţei nu trebuie cău­tat īn orice fiinţare de pe lumea asta, ci precumpă­nitor īn fiinţarea care este produsă pentru a fi apoi folosită īn cadrul īndeletnicirii şi al preocupării. Ce anume este un lucru, care este esenţa sa, care este felul lui de a fi şi fiinţa sa ştie cel mai bine tocmai cel care īl produce, tocmai pentru că el are īn minte īn permanenţă, din clipa prefigurării lui şi apoi pe tot parcursul producerii, eidos-ul lui, aspectul lui, forma lui finită, păstrată şi adeverită īn final de pro­dusul īnsuşi. Toată teoria "ustensilităţii" din Sein und Zeit, care reintegrează "obiectul" neutru al ontolo­giei tradiţionale īn spaţiul unui "a fi" legat de me­nirea funcţională (pentru om nimic nu este fără să fi fost interpretat īn prealabil la nivelul unui "la ce bun"), īşi află sursa aici. "Grija", această supremă "categorie" a non-indiferenţei (aşa am īnţeles-o la primul contact cu S. u. Z. şi aşa o īnţeleg şi acum), este o siglă a omului care nu-l poate īnţelege pe "a fi" decīt plecīnd de la fiinţarea produsă şi integrată īn sfera preocupării cotidiene. Iar īn raport cu această lume a "fiinţării produse" (scaun, bicicletă, pix sau rachetă), care poartă īn ea marca interpretării şi a rostului utilitar, omul se defineşte ca acest personaj agitat, veşnic "pe drum", ca Aussein auf, ca ieşire din sine şi ca "fapt de a avea īntotdeauna ceva de făcut", cum traduce Bogdan.

Paginile lui Bogdan sīnt minunate prin rigoarea şi onestitatea lor "hermeneutică". Mi-ar plăcea să trăiesc din nou aşa, numai aşa, īntr-un etern Păltiniş reīnviat, la "4 000 de picioare deasupra omenirii", deasupra a ceea ce atunci credeam că este doar mlaş­tina politică a locului şi care acum aduce, īn linii mari, cu o cloacă planetară. Să mă mut, cum ar zice drul Ostace, "īn imperiul Spiritului". Īi promit lui Bogdan că īn martie, cīnd va reveni pentru o vreme īn ţară, īi voi arăta Păltinişul, pe care el nu-l ştie, şi, īmpreună cu cīţiva prieteni tineri, vom "filozofa" laolaltă omagiindu-i pe toţi gīnditorii care au gīn­dit dintr-o cabană.

Coborīm īn Freiburg şi ţin să văd casa lui Heideg-ger din Rothebuckweg. Fără să stea mult pe gīnduri, drul Ostace sare din maşină, cu camera pe umăr, ca un vīnător care a prins urma vīnatului. "Care el", īntreabă decis. Īn clipa următoare este īn curtea casei, locuită acum de nepotul lui Heidegger, filmīnd febril. Cătălin se ascunde īn maşină, Bogdan şi cu mine traversăm īngroziţi şi ne īndepărtăm de locul īn care năsăudeanul nostru tocmai "a violat" un spaţiu privat. "Pīnă la urmă, observ, noi sīntem pudici şi civilizaţi, dar deocamdată, datorită lui, aceste imagini vor exista undeva şi īn Romānia." "Da, dar le-a obţinut prin rapt", īmi răspunde Bog­dan.

Auzim īn urma noastră cum se deschide uşa casei şi cum o doamnă īi explică celui care a irumpt īn curte ceva cu "Privatgrundstiick". ― Okey, okeyl spune drul Ostace, ridicīnd o mīnă īn sus. Wir lieben Heidegger! Şi iese din curte bine dispus, după ce apu­case să filmeze tot ce era de filmat. Īn poartă se īn­treţine cu o pereche ― sīnt chiar vecinii casei Hei­degger ― care se īntoarce mulţumită de la jogging. Drul Ostace nu are o relaţie ideală cu germana, dar asta nu-l īmpiedică să spună la tot pasul ce are de spus. Īn astfel de situaţii se simte "american" şi ne-o şi spune. Acuma i-a oprit, cu aplomb american de suşă romānească, pe cei doi şi auzim de pe trotuarul de vizavi unde ne-am retras strategic: Sie wissen nicht Heidegger! Wir, die Auslănder, wissen Heidegger. Sie wissen wer ist Heidegger? Heidegger eine grosse Idee! Cei doi par foarte impresionaţi şi apro­bă tot timpul dīnd din cap: Ah, so!

Revenim īn oraşul vechi şi intrăm īn Dom. A scă­pat ca prin minune īn timpul bombardamentului din 27 noiembrie 1944, īn urma căruia au dispărut trei sferturi din oraş. Piloţilor englezi, care ajungeau deasupra oraşului virīnd după un deal, catedrala le apărea brusc īn faţă şi cīnd declanşau, bombele cădeau sistematic după dom, la cīteva zeci de metri. O vreme după război s-a crezut că primiseră ordin să cruţe catedrala, dar cīnd s-a cercetat īn arhivele aviaţiei engleze, nu s-a găsit nimic de genul ăsta. Bogdan īmi arată, pe latura navei din dreapta, banca de piatră de pe care ascultă, venind cu un pled sub braţ, concertele de orgă care au loc săptămīnal. Enor­ma catedrală este de fiecare dată plină ochi, dar ni­meni nu se īncumetă să stea pe brīul de piatră care se īntinde īntre coloanele adosate. Īn catedrală sīnt patru orgi şi Bogdan a descoperit că acesta e locul ideal de unde pot fi ascultate. Organistul cīntă la ele pe rīnd, pentru ca īn final să se aşeze īn locul din care pot fi acţionate toate odată. "Vedeţi? Aici stau, cu umărul şi capul sprijinite de coloană." Mīngīie coloana de piatră īnnegrită şi mă gīndesc cum peste 30 de ani va veni īn pelerinaj la locul acesta, se va uita, nevenindu-i să creadă că aici stătea "atunci", ascul­tīnd cele patru orgi, şi se va īntreba care este esenţa timpului şi "unde" s-a dus "timpul acela".

Ieşim afară şi, īn piaţa domului, prima vitrină de care dau cu ochii este a unei formidabile fromagerie specializate numai īn brīnzeturi de capră. Cenuşii, negre sau de culoarea tabacului, īn vitrină se īnalţă turnuri şi stive de rondouri de brīnză veche, unele de mărimea unei farfurioare, altele abia cīt o mo­nedă: Bonton de Culotte se numesc, Hosenknopffle. Īmi vine īn minte Horia Bernea care mīnca aşa ceva īn sudul Franţei, ca acompaniament ideal la vinul roşu. Brīnză proaspătă de capră se īmbracă īn rocquefort şi totul se īnveleşte compact īn frunze de viţă tape­tate cu mirodenii şi se īngroapă. Cu cīt timpul trece, cu atīt rotocolul de brīnză se strīnge, se chirceşte şi capătă damf şi tărie. Aceste Boutons de Culotte ocupă treapta ierarhică pe care le-o conferă timpul petre­cut sub pămīnt. Minimum este un an, iar cele mai preţioase rămīn īngropate vreme de nouă ani. Ele sīnt cele care, īn vitrină, nu sīnt mai mari decīt o mo­nedă. Se mănīncă din ele cīte o fărīmă, pentru că gura īţi ia foc. Trebuie stins urgent cu vin. Mirosul lor, deşi magazinul este īnchis, străbate prin geamul vitrinei. Ghidīndu-se de altfel după el, īn urmă cu un an, po­liţia a confiscat o parte din "butoni", socotindu-i nocivi pentru dieta freiburghezilor. Patronul maga­zinului a dat poliţia īn judecată şi şi-a recīştigat brīn­ză şi prestigiul.

Ziua noastră se īncheie īn circiuma de alături, unde se poate lua un pahar din cele mai bune vi­nuri albe de Mosela, Baden sau Karlsruhe. Bogdan ne atrage atenţia că Heidegger venea adesea, după prelegere, să bea un vin aici. Bucla zilei se īnchide.

 

 

marţi, 12 noiembrie

 

Perioada mea heidelbergheză se apropie de sfīrşit (mai am, de astăzi īncepīnd, trei săptămīni īn cap). Am umplut-o bine. Şi cīt este de important că e aşa!

Pentru că la o scară condensată şi ca şi cum aş fi ex­perimentat-o īn laborator, am avut senzaţia că īmi trăiesc viaţa īn varianta ei īmbunătăţită sau că am aflat cum ar fi trebuit, "īntr-o viaţă mai bună", să mă port cu ea. Am zis: "Astea sīnt zilele tale. Vezi ce alegi din ele." Ştiam că sīnt 90 de zile făcute dintr-o calitate aparte a timpului. Ele aveau o miză. Nu-mi puteam permite să-mi bat joc de vreuna din ele.

Dar cine ne īmpiedică să gīndim aşa īncă din zorii vieţii şi să ne gīndim viaţa ― exact aşa cum e, de altfel ― ca pe o perioadă de zile numărabile? Dacă la 20 de ani ţi-ai spune: "Ai īn faţă, cu puţin noroc, 50 de ani plini, adică 18 250 de zile. Astea sīnt zilele tale. Vezi ce faci cu ele." Şi pentru că sīnt zilele vieţii mele şi pentru că miza lor e īnsăşi miza vieţii mele, nu sīnt ele, toate şi fiecare īn parte, alcătuite dintr-o calitate aparte a timpului? Şi nu trebuie să am grijă cum le umplu? Ce-i drept, pentru ele nu trebuie să dau seama Fundaţiei Humboldt, ci fundaţiei care sīnt eu īnsumi şi "celui" ― dar cui oare, Doamne? ― care mi le-a dat. Că sīnt 18 250 şi nu 90 nu schimbă din punct de vedere esenţial nimic. Din punct de ve­dere esenţial contează un singur lucru: că ele repre­zintă, īntocmai ca şi cele 90 de zile, un interval finit alcătuit din elemente trecătoare şi ireversibile. Faptul că fiind multe ― 18 250! ― nu le pot vedea capă­tul este o chestiune de miopie existenţială sau de lipsă de imaginaţie. E drept, pe cele 90 de zile de acum le-am putut "pipăi" īn concretitudinea lor, le-am putut aşeza īn an, īn īnceputul şi īn sfīrşitul toam­nei, īn soarele care oboseşte treptat, īn iedera casei de vizavi care avea, cīnd am sosit, frunzele roşii, apoi galbene şi acum īncepe să le piardă, īn intensi­tatea vīntului de pe podul Theodor Heuss care devine, cu fiecare zi īn care trec pe acolo cu bicicleta, mai pătrunzător, īn ploile care vor īncepe şi nu se vor mai opri pīnă īn martie al anului viitor. Dar cine mă īmpiedică, cīnd e vorba de 18 250 de zile, să mă gīndesc că mai am de trăit de 50 de ori 50 de schim­bări ale anotimpurilor? Depinde de mine şi numai de mine să pot pipăi, cu imaginaţia mea şi cu aju­torul enormei cantităţi de informaţie pe care mi-o pune la dispoziţie viaţa celor din jur, cele 18 250 de zile ale vieţii mele.

Oricum, īmi spun, īn ce mă priveşte e prea tīrziu, pentru că nu mai am 20 de ani. Am lăsat īn urma mea aproape şase decenii, iar experimentul pe care l-am făcut aici, la Heidelberg, nu poate decīt să mă facă să regret felul īn care am trăit ceea ce am lăsat īn spate şi, cu puţin noroc, să mă ajute pentru dece­niul care a mai rămas.

 

 

13 noiembrie

 

Să reiau. Īn această perioadă am trăit, dintr-un punct de vedere esenţial, ediţia abreviată a vieţii īn ge­neral şi, pe fundalul ei, risipa şi eşecul de pīnă acum al propriei mele vieţi. Am avut, aşadar, la dispozi­ţie 90 de zile. Spuneam că "le-am umplut bine". Ceea ce īnseamnă că voi ieşi din ele mulţumit: nu le-am trăit la īntīmplare, le-am supus unei idei, unui pro­gram şi unei fapte īmplinite (am terminat de verifi­cat traducerea la Sein und Zeit ― şi l-am īnţeles!). Perioada asta a avut rotunjime. Ies din ea avīnd-o īn urma mea ca pe o bucurie. Fiind un timp bine de­limitat, i-am putut simţi curgerea ca īntr-o mare clep­sidră: am respirat zilele īn calitatea lor īncepătoare, apoi īn echilibrul mijlocului lor şi, īn sfīrşit, am īnceput să cobor şi să apun cu ele. Numai că īn partea de jos a clepsidrei nu se adunau cadavrele clipelor căzute din partea de sus, coaja lor lipsită de miezul consumat, ci "mierea" lor, fapta mijlocită de ele şi, astfel, īmplinirea, şi nu destrămarea mea. De aceea ies din timpul acesta fericit şi fără regrete. A fost un timp plin. Nu l-am ratat.

Pe acest model "clepsidric" şi "urcător-coborītor" poate fi privită īn chip exterior viaţa fiecăruia dintre noi. Şi privite aşa, toate vieţile sīnt la fel: in­trăm īn viaţă, "muşcăm" din primele ei zile ca din­tr-un bun care de-acum īncepe să fie consumat, ne aşezăm apoi temeinic la acest ospăţ cu timpul, īn­cepem să īnghiţim zilele şi să le facem să dispară īn mormīntul care sīntem şi care capătă contur şi se umflă cu fiecare zi īngurgitată, urcăm către zenitul acestui parcurs, īncepem apoi Coborīşul ţinīndu-ne tot mai greu pe picioare şi speriaţi că "rezerva de timp" se apropie de sfīrşit, că vom muri de foame de timp.

Numai că această descriere mecanică a vieţii ca "porţie de timp" ce urmează să fie consumată şi care ne consumă pe măsură ce o consumăm este exte­rioară şi falsă. Potrivit ei, pare că sīntem purtaţi de timp şi scoşi la celălalt mal ― al morţii ― după ce timpul īnsuşi ne-a uzat şi, ca să spunem aşa, purtīndu-ne pe spinarea lui, a făcut din noi ceea ce a vrut să facă. Cīnd de fapt singura problemă este ce faci şi ce ai făcut tu cu timpul tău. L-ai īmplinit? Sau l-ai risipit?

Acest "a īmplini timpul" nu poate surveni decīt pentru cei care "au ţinut anticipativ moartea sub ochi" şi care au avut precocitatea acestei ţineri sub ochi. Tocmai pentru că am ştiut din prima clipă, din clipa īn care am fost depus, coborīnd din autobuzul de la Frankfurt, īn faţa hotelului Mariott, că "tim­pul meu de la Heidelberg" are un sfīrşit, am ajuns să-l folosesc aşa cum l-am folosit. L-am folosit toc­mai pentru că am avut īn minte sfīrşitul lui. Şi toc­mai de aceea, acum cīnd scriu despre el, cuvintele care īmi vin īn minte sīnt "plin", "rotunjime", "mul­ţumit", "bucurie", "īmplinit", "bine umplut".

Dar "timpul unei vieţi"? Cīţi dintre noi ştiu, din prima clipă, că el are un sfīrşit şi că tocmai sfīrşitul acesta trebuie să dicteze petrecerea timpului nostru? īn povestea lui Tolstoi, Ivan Ilici află acest lucru cīnd moartea s-a apropiat la cīteva zile de el. Īn zilele acestea pe care Ivan Ilici le simte ca ultimele, el urlă, urlă cīteva zile īn şir. Urlă pentru că a īnţeles abia acum, īn clipa din urmă, ceea ce trebuia să īnţeleagă de la īnceput. Disperarea lui vine nu din faptul că va muri, ci pentru că află, acum abia, cīnd nimic nu mai poate fi schimbat, că nu a trăit: el nu a făcut nimic cu timpul lui. Rezerva aceasta de timp care a fost viaţa lui, el pur şi simplu a risipit-o. El nu şi-a umplut zilele, cu de la sine putere, cu nimic. Alţii au venit să toarne īn ele ceea ce, prin consens uman, se toarnă īn zilele unei vieţi: o carieră, o căsătorie, cīteva baluri, cīteva partide de vīnătoare, cīteva partide de "stos".

Spaima pe care, īn ce mă priveşte, o simt īn faţa sfīrşitului nu vine aşadar din sfīrşitul īnsuşi, ci din timpul care a trecut privit īn oglinda acestui sfīrşit. Ce am făcut cu zilele "muritoare" ale vieţii mele? Ce s-a ales din ele căzute īn partea de jos a clepsi­drei? Sīnt coji de zile, goale şi nelocuite, sau sīnt făp­turi minunate care s-au desprins din mine, fiinţe din miere, carne şi aur, care circulă printre ceilalţi, ieşite de sub tutela "timpului meu" şi revărsīndu-se peste ei? De ce nu mi-am trăit cele 14 600 de zile ale vieţii mele de pīnă acum cu coerenţa cu care am trăit zilele de aici, pentru a putea ieşi din viaţă cu pas uşor şi sufletul īmpăcat?

 

 

15 noiembrie

 

Am observat că cei care utilizează constant "leftonul" īncep să aibă un soi de instinct, ca animalele care amuşină hrana şi o descoperă acolo unde te-ai aştepta mai puţin. Cătălin, amuşinīnd astăzi pe in­ternet, a căzut peste o carte neaşteptată: Friedgard Thoma, Um nichts in der Welt. Eine Liebe von Cioran, Weidle Verlag, Bonn, 2001.

Īn urmă cu un an, mă sună alarmată Marie-France şi īmi spune că o doamnă din Köln (să fi avut 50 de ani) s-a prezentat la faimoasa editură Suhrkamp şi a pus pe masă o mapă cu cīteva zeci de "scrisori de amor" cioraniene din anii '80. Marie-France fusese ţinută la curent de către cei de la Gallimard care, ca deţinători ai drepturilor de publicare ale operei lui Cioran, la prima tatonare făcută de Suhrkamp, au reacţionat prompt. Persoana care se deplasase la Suhr­kamp să vadă despre ce este vorba s-a īntors la Paris destul de tulburată, lăsīnd să se īnţeleagă nu numai că scrisorile erau autentice, dar că unele dintre ele erau de o tulburătoare "sinceritate". Oricum, refu­zul lui Gallimard privind publicarea a fost categoric: erau documente intime, pe care autorul lor nu le des­tinase nici o clipă publicării. Punerea scrisorilor pe masa unei edituri a fost considerată abjectă. Suhr­kamp a renunţat.

Şi, iată, īntre timp scrisorile (sau doar o selecţie a lor) apăreau īntr-o editură practic necunoscută, cu numele lui Cioran pe copertă, dar nu ca autor, ci doar īn titlu, ele fiind montate ca citate de destinatara lor īntr-un discurs care relata idila īnfiripată īntre septuagenarul Cioran şi tīnăra profesoară de filozo­fie din Köln (care pe atunci avea 35 de ani) īn anul de graţie 1981. Această tehnică de inserare a episto­lelor īn discursul deţinătoarei lor punea la adăpost atīt editura cīt şi pe autoarea şi eroina volumului de un proces cu Gallimard. Acum aveam īn faţă, pe ecran, coperta cărţii, prezentarea ei, o selecţie de citate incitante şi cīteva fotografii ale īncīntătoarei Friedgard şi ale lui Cioran la Paris.

Din capul locului, coperta cărţii m-a fascinat. Re­producea, pleine page, o fotografie color de o exce­lentă calitate, traversată de sus pīnă jos de coapsa şi pulpa unui Apollo marmorean. Fotografia era fă­cută din dreptul soclului, iar din planul al doilea, părīnd că priveşte anume la sandaua sumară īn care e prins piciorul zeului, se desprinde figura lui Cio­ran, destinsă, mulţumită, mīndră. Gulerul cămăşii albe este desfăcut tinereşte, iar un colţ al lui ţīşneşte rebel peste reverul hainei. La o privire mai atentă se vede limpede că, uitīndu-se la cel care face foto­grafia de undeva din preajma statuii ― şi deci şi la noi, care īmprumutăm perspectiva imaginii ―, Cio­ran pare să ne comunice ceva. Acest lucru inconfun­dabil, pe care nu-l transmite decīt chipul unui om aflat īn transa iubirii, este sentimentul de forţă şi de nemărginită mīndrie cu care īndrăgostitul īi priveşte pe ceilalţi de la īnălţimea īndrăgostirii sale. Plutind, el priveşte, ca să spunem aşa, peste capetele tutu­ror, ştiind că prin fiinţa iubitei el a devenit stăpīnul unui lucru minunat, unic īn lume şi pentru care, este absolut limpede, ceilalţi oameni nu pot decīt să-l invidieze. Orice om īndrăgostit priveşte lumea de pe culmea aceasta pe care īl īnalţă iubirea sa şi, mai ales īn prezenţa fiinţei iubite, el are simultan o ex­presie prin care dăruieşte ― spre a fi privit şi admi­rat ― obiectul iubirii sale, şi o alta, marcă a supre­mei posesiuni, prin care el īl ţine pe acesta līngă sine şi, vibrīnd de gelozie, īl ocroteşte de orice privire indiscretă.

Cine, īn această fotografie, īi dă lui Cioran seme­ţia privirii sale? Īn prezenţa cui fiinţa lui pare că a īmprumutat ceva din vigoarea zeului la piciorul că­ruia se află? Ascuns pe jumătate de glezna acestu­ia, se desprinde, abia sugerat, chipul unei fete bru­nete. Profilul este luat īn racursi, părul coboară pe frunte şi se prelinge peste tīmple, acoperind o parte a obrazului. O simplă sugestie, spuneam, mai de­grabă semnalarea unei prezenţe. Linia vagă, şi ea estompată, este a unui profil surprins din ultimul său unghi posibil. Ochii, evident, nu i se văd, doar īn prelungirea liniei nasului se poate vorbi de prezumţia orbitei stīngi. Şi totuşi, īn chip inexpli­cabil, se simte intensitatea privirii care este pusă pe Cioran şi care īi dictează acestuia expresia de orgoliu şi de nespusă fericire. "Obiectele" din fotografie apar īn ordinea inversă a importanţei lor: cel mai apa­rent este piciorul lipsit de semnificaţie al zeului, iar la limita vizibilului, pierdut īn atmosfera anticvarială a pozei, este chipul fetei care constituie "cauza eficientă" a chipului lui Cioran. Forţa fotografiei vine din faptul că ceea ce se vede este ricoşeul unui lucru aproape nevăzut.

Comand volumul pe loc, prin Internet. Pesemne că īn două zile īl voi avea īn cutia poştală.

 

 

17 noiembrie

 

Uneori, seara, fac cīte o plimbare de o oră cu o prietenă din Heidelberg, care īn 1983 era studentă la medicină şi care acum e medic psihiatru cu cabi­net īn Bismarckplatz. Are doi cīini mari, aurii, "eurasieni", "o iată", Lea, şi "un băiat", Akila, botezat aşa după şeful haitei de lupi din Cartea junglei. "Eurasienii" sīnt o rasă la crearea căreia, prin 1960, a in­tervenit īnsuşi Konrad Lorenz. Proiectul care a stat la baza obţinerii rasei a fost reconstituirea Urhund-ului, a "cīinelui originar". S-a pornit de la ideea că Chau-chau, Wolfspitz şi Samoiede (un cīine de sanie din Siberia, alb tot) sīnt primele rase care s-au des­părţit dintr-un cīine originar, aşa īncīt o bună dozare a lor ar fi urmat să recompună pe strămoşul tutu­ror cīinilor. Rezultatul, "eurasianul", nu a reuşit să convingă pe toată lumea, dar pīnă una alta, mie īmi convine să cred că mă plimb uneori cu două din­tre exemplarele "cīinelui originar" prin splendidul cartier de vile din Handschusheim. Străzile sīnt pustii la ora aceea, īn schimb ferestrele sīnt dezgolite, anu­me pentru a deschide casele către exterior şi a lăsa totodată să se vadă, ca printr-o enormă vitrină, inte­riorul luxos al camerelor. Stăpīnii caselor aproape că te invită să le priveşti bogăţia, lămpile sofisticate, tablourile imense, căminele din faianţă veche ita­lienească, mobilele rafinate. Sīnt īn majoritatea lor medici (Heidelbergul este vestit prin clinicile lui), consilieri financiari, avocaţi, academici. Vilele īn care stau costă uneori mai multe milioane de mărci.

Cu toate că la ora aceea, cum spuneam, cartierul e aproape pustiu, autoritara doamnă doctor are cu Akila un dialog permanent care se poartă īn două viteze (Lea iese din discuţie pentru că e fetiţă, mi s-a explicat, şi ca atare "īnţeleaptă şi precaută"): cīnd Akila se apropie de o răscruce sau de traversarea unei străzi, din spatele lui se aude scurt vocea stăpīnei: "Akila warte!" Akila rămīne nemişcat pe mar­ginea trotuarului. Īn secunda următoare cade co­manda: "Akila lauf." Şi Akila o ia voios din loc.

Soţul doamnei este profesor de germană şi de cī­teva luni a făcut o depresie şi stă acasă, la televizor şi īn faţa ordinatorului. Am revelaţia că energica lui soţie, cu voluntarismul specific medicilor, l-a īnca­drat şi pe el īn structura Akila warte Akila lauf şi că la un moment dat, nefiind atīt de bine structurat nervos ca Akila, omul a clacat şi a făcut o nevroză reactivă. Stă toată ziua īn faţa unui ecran, avīnd ori­cīnd la īndemīnă o sticlă de bere, şi comenzile warte lauf, īnghiţite de imobilismul nevrozei, cad deo­camdată īn gol.

Īi propun prietenei mele să introducem īn trata­tele de psihiatrie "sindromul Akila warte lauf. Bo­găţia lui hermeneutică mi se pare prodigioasă. Ma­joritatea vieţilor se desfăşoară aşa: indivizii ― şi deopotrivă popoarele ― au nevoie de cineva care să le spună la tot pasul ce să facă, cīnd trebuie "să stea" şi cīnd trebuie "s-o ia din loc". Se sustrag sin­dromului doar cei care mai au īn ei o fărīmă din in­tenţia de a-şi da singuri comanda şi de a stabili cīnd anume, īn viaţa lor, e nevoie de o zăbavă şi cīnd de aşternerea la drum. Altminteri, haltele noastre şi deplasările noastre, pe parcursul unei vieţi sau pe cel al istoriei, sīnt toate dirijate. Mergi orbeşte īnainte pīnă cīnd cineva care īţi urmăreşte traseul strigă: Akila warte! Ce poate fi mai simplu şi mai frumos? Altul are mereu grijă să nu te calce maşina.

 

 

19 noiembrie

 

Am primit astăzi de dimineaţă volumul despre Cioran de la Weidle Verlag. Īn plic se află şi factura de 38 DM pe care urmează să o achit prin cont. Dau telefon la editură să mulţumesc pentru promptitu­dinea expedierii şi răspunde chiar dl. Weidle. Mă prezint şi profit că īl am la telefon: "Cum de v-aţi ho­tărīt să publicaţi cartea, riscīnd totuşi un proces cu Gallimard? Şi apoi, nu aţi avut reţineri să faceţi pu­blice pagini care nu fuseseră destinate publicării?" Nu se supără şi īmi răspunde ca şi cum īntrebarea i-ar fi fost pusă īn repetate rīnduri: "Atīt dna Fried­gard Thoma cīt şi eu am socotit că nu există nimic compromiţător īn scrisorile lui Cioran. Dimpotrivă. Ele dezvăluie o latură a lui, total inedită pentru cu­noscătorii operei sale, care īl umanizează nespus. Īn plus cartea apare nu īntīmplător acum, cīnd nici Cio­ran, nici Simone Boue nu mai sīnt īn viaţă."

 

 

20 noiembrie

 

Ieri noapte, pīnă spre 4 dimineaţa, am citit cele 130 de pagini pe nerăsuflate.

Primul paragraf al cărţii pare să fie intrarea īntr-un bun eseu despre Cioran. Friedgard īi scrie lui Cioran īn 1981, la capătul unei lecturi de aproape doi ani a operei sale. Īn 1979, cīnd īncepe să citească aforis­mele strălucitoare ale lui Cioran despre moarte, gīn­dul o trimite la un fragment dintr-o scrisoare pe care Kafka i-o scrie īn septembrie 1920 Milenei şi īn care este citată această propoziţie dintr-o carte de īnţe­lepciune chineză: "Un īnvăţăcel rīde de maestrul lui care īi vorbeşte doar despre moarte: «Īmi ţii mereu discursuri despre moarte, dar de murit nu mori.»" După care Kafka comentează: "Este nepotrivit să-ţi rīzi de eroul care, rănit de moarte, zace īntins pe scenă şi cīntă o arie. Adevărul e că zăcem şi cīntăm ani īn şir."

Toată esenţa operei lui Cioran este prinsă aici. "Vorbiţi de o viaţă despre sinucidere şi totuşi sīnteţi īn viaţă." Această "īntīmpinare" Cioran a auzit-o de zeci şi sute de ori de-a lungul vieţii sale. Īn zadar a explicat că sinuciderea şi posibilitatea ei sīnt recursuri la īndemīnă, concepte operaţionale ale supravieţuirii. Cel care face elogiul sinuciderii trebuie, după logi­ca bunului-simţ, să se sinucidă. Altminteri el este un poltron, un ipocrit, un poseur şi, pīnă la urmă, un filozof de doi bani. Foarte puţini sīnt cei care īnţe­leg că īn acest caz aria sinuciderii este importantă şi că ea nu poate fi cīntată decīt de oameni "răniţi de moarte", ceea ce īnseamnă de oameni pe care moartea mai īntīi i-a rănit, şi asta cu mult īnainte de a-i fi "luat" pur şi simplu şi de a-i fi scos din scenă. Friedgard sesizează foarte bine că Cioran, asemeni lui Kafka, este dintre cei care zac răniţi pe scenă o viaţă īntreagă şi cīntă aria morţii īn beneficiul celor care, prin ei īnşişi, nu sīnt capabili s-o facă.

 

 

Ceea ce m-a tulburat īn lectura cărţii acesteia este nu atīt că pătrundeam pe un teritoriu al fiinţei lui Cioran pe care nimeni nu mai păşise vreodată, cīt mai ales că povestea acestei iubiri se petrecea, cel puţin la īnceput, īn locuri care īmi erau profund fa­miliare şi cu personaje care īmi erau de mult cunos­cute. Pe scurt, intram pe altă poartă īntr-un univers care fusese şi al meu. Recunoşteam mai īntīi frīn­turi din gesturile lui Cioran. Cīnd Friedgard vine, īn chiar ziua īn care se cunosc, īn rue de l'Odéon, casa nu avea īncă lift şi Cioran īi evocă cu mīndrie, aşa cum făcea cu orice vizitator, cele 95 de trepte pe care le aveai de urcat pīnă la etajul 5, unde se afla mansar­da lui. (Cīnd, tot īn 1981, am urcat prima oară, īn­soţit de el ― ne dăduserăm īntīlnire īn faţa casei ―, cele 95 de trepte, a ţinut să-mi arate o tehnică de ur­care pe care o descoperise singur: cu trupul frīnt din şale, pentru ca trunchiul, astfel aplecat, să ajungă īntr-un plan paralel cu cel al pantei scărilor.) Apoi, cīnd Friedgard trece pragul apartamentului, intrarea ei este īnsoţită de faimosul gest prevenitor al lui Cio­ran care īşi aşeza mīna pe canatul de sus al cadru­lui uşii, rugīndu-te să fii atent să nu te loveşti cu capul, gestul repetīndu-se la trecerea din culoar īn living, unde uşa era şi mai scundă decīt cea de la intrare. Recunoşteam, de asemenea, felul lui de a bavarda şi voluptatea cu care se lansa īn povestirea insig­nifiantului. Pe Friedgard, care venise să-l cunoască pe marele "aforistician" şi care credea că Cioran va revărsa de la bun īnceput asupra ei o cascadă de panseuri inedite, o uimeşte, la prima īntīlnire, lun­gul excurs al lui Cioran despre chiriile locuinţelor pariziene, despre cearta sa cu proprietarul, despre lefurile profesorilor de liceu. Ştiam, apoi, īn detaliu bucătăria īn care Friedgard, īn prima seară petrecu­tă cu Cioran (Simone era īn Vendee), curăţă fasole verde şi pune la cuptor un superb filet de boeuf, pen­tru că īn mai multe rīnduri, tot acolo, o ajutasem pe Simone să pregătească cina, ştiam hotelul St. Louis din Īle St. Louis la care Friedgard trage la Paris pen­tru a-l cunoaşte pe Cioran şi din holul căruia Cioran vine s-o ia ― Friedgard spune că "se făcuse foarte fru­moasă" şi că purta o rochie neagră "nu prea scurtă" peste care era aruncată o manta lungă de culoare deschisă ― īntr-o după-amiază de aprilie, la doar cīte­va zile după ce īmplinise 70 de ani. Ştiam cartierul Marais (locuisem de-atītea ori īn el, la Mihnea) īn care Cioran o face pe Friedgard să mărşăluiască mai bine de două ore (avea o formidabilă mobilitate şi, pentru că făcea cīte două plimbări pe zi, era bine antrenat), aşa cum ştiam prea bine muzeul Carnavalet, aflat tot īn Marais, pe rue de Sévigne, īn care Cioran ţine morţiş să i-l arate pe Talleyrand, īn timp ce Friedgard, epuizată, visează la un pahar de vin băut īntr-unul din café-urile risipite la tot pasul īn Marais. Ştiam chiar şi cabina telefonică de līngă Jardin du Luxembourg la care Cioran va coborī de mai multe ori pe zi pentru a o putea suna pe Friedgard la Koln, īn cele patru luni īn care relaţia lor īşi atinge akme-ul.

 

 

21 noiembrie

 

Ceea ce te izbeşte din capul locului īn această re­laţie este īndrăgostirea fulgerătoare a lui Cioran.

Cioran se īndrăgosteşte īn pofida aparenţelor: este obosit (are 70 de ani), este un sceptic convins, nu mai este de mult omul care să se livreze unei cauze şi, cu atīt mai puţin, unei pasiuni. Este cu Simone de 40 de ani şi locuiesc īmpreună de peste 30. Īndrăgostindu-se, Cioran e perfect conştient de situaţia paradoxală īn care se află: "Cum poate un sceptic de profesie ca mine să ajungă la o atitudine total ne­sceptică precum aceasta? Am avut īndrăzneala să consider că eram mai eliberat decīt Buddha şi acum sīnt pedepsit pentru iluziile mele. Am jucat prea mul­tă vreme comedia īnţelepciunii." (10 mai 1981) La 17 iulie 1981: "Aţi devenit centrul vieţii mele, zeiţa unui credincios īn Nimic..." Şi īn altă parte: "După ce ani de zile am vorbit cu sarcasm despre astfel de... lucruri precum dragostea (şi aşa mai departe), a tre­buit pīnă la urmă să fiu pedepsit şi iată că sīnt, dar nu regret defel."

Īnainte de a avea loc īntīlnirea dintre cei doi la Paris (īn 14 aprilie 1981), īn cea de a doua scrisoare pe care Friedgard i-o scrie lui Cioran (12 februarie 1981) se află şi o fotografie alb-negru: chipul fetei, cu fruntea īnaltă şi uşor boltită şi cu o privire melan­colică, este frumos īncadrat de un păr negru care cade pe umeri, despărţit de o cărare la mijloc. Ima­ginea te trimite cu gīndul la un personaj dintr-un film al lui Bergman. Cioran īi va mărturisi Friedgardei ulterior că s-a īndrăgostit de ea din clipa īn care a primit fotografia, īntīlnirea de la Paris nefăcīnd decīt să confirme şi să amplifice sentimentul iniţial. Cioran ar fi putut la rīndul lui să folosească vorbele cu care Heidegger i se adresează Hannei Arendt īn 27 februarie 1925 pentru a exprima acel coup de foudre prin care profesorul de 36 de ani se īndrăgosteşte de studenta sa de 19 ani: "Demonicul m-a izbit din plin."

Demonicul, īntr-adevăr. Friedgard rămīne la Paris două zile şi ambele seri le petrece īn rue de 1'Odéon. Īn prima seară se mănīncă fileul de boeuf, se bea un excelent vin de Bordeaux, se discută despre Dosto­ievski şi despre raportarea lui Cioran la Dumnezeu. La despărţire, īn faţa hotelului, Cioran īi sărută Friedgardei mīna, iar Friedgard īl īmbrăţişează şi īi mīngīie obrazul cu obrazul ei. Īn cea de a doua seară, lucrurile iau o altă īntorsătură. Din scrisoarea pe care Cioran i-o scrie Friedgardei la trei zile după plecarea ei din Paris, pe 19 aprilie, rezultă că "demonicul izbise īn plin". Este duminica Paştelui, īn zorii zilei şi, după ce se răsucise īn pat "ca un vierme", Cioran se decide să se scoale şi să-i scrie. (Scriind īn germa­nă, aşa cum īi va scrie de altminteri tot timpul, el face un subtil joc de cuvinte, punīnd alături banalul aufstehen ― "a se scula din pat" ― de cuvīntul pas­cal auferstehen ― "a īnvia".) Cioran īi povesteşte Friedgardei că sosise acasă la 1 noaptea, venind dintr-o vizită, că dormise cīteva ore şi că, brusc, s-a trezit.

 

".. .şi atunci a īnceput chinul. M-am gīndit la dum­neavoastră şi la tot ce ar fi putut fi joi noapte..., dacă nu v-aţi fi īmpotrivit cu atīta īnverşunare. Vă auzeam suspinīnd şi plīngīnd. Mai bine de o oră prin mintea mea s-au perindat cele mai intime scene şi totul cu o aseme­nea precizie īncīt a trebuit să mă scol din pat ca să nu-mi pierd minţile. Pentru că stătuserăm prea mult de vorbă, nu mi-am dat seama īn ce măsură ajunsesem să fiu fizic legat de dumneavoastră decīt atunci cīnd, telefonīndu-vă, am mărturisit că aş dori să-mi īngrop pentru totdeau­na capul sub fusta dumneavoastră. Cīt de ucigătoare pot fi anumite lucruri! Totul a īnceput cu fotografia, vreau să spun cu ochii dumneavoastră. [...] Cred (dar poate mă īnşel) că īn dimineaţa asta aş fi fost mai puţin obsedat, dacă aţi fi fost mai īndurătoare cu mine. La urma urmelor ne cunoşteam deja după prima dumnea­voastră scrisoare.

Aş vrea să mă iau cumva īn mīnă, căci mă tem de deziluziile care stau să vină, aşa cum mă tem de teribi­la gelozie. Īmi imaginez fără să vreau cum vă petreceţi aceste blestemate zile de Paşti şi toate cele care urmează cu prietenul dumneavoastră şi e mai mult decīt pot să duc. Ca să scap de chinul acesta, trebuie să īncerc să-mi depăşesc obsesiile şi, pe cīt e posibil, să ajung să mă gīn­desc altfel la dumneavoastră. Īn general nu am, pentru femeile cu care mă simt īnrudit spiritual, nici o īncli­naţie fizică. Cu dumneavoastră, īn schimb, aş vrea să dis­cut despre Lenz aflīndu-ne īn pat."

 

Pīnă unde va merge gelozia lui Cioran aflăm cu ocazia celei de a doua vizite pe care Friedgard i-o face la Paris, īn 17 iunie, de ziua ei, pe care o vor serba īn doi la Procope. Īn seara următoarei zile (Simone este din nou īn Vendee), Cioran o ia pe Friedgard īn vizită la o familie de prieteni pictori, īntr-un su­perb apartament de pe St. Germain, unde se află şi bunul prieten al lui Cioran, poetul Henri Michaux, care īn momentul acela avea 80 de ani. Friedgard e aşezată la masă alături de Michaux, cu care īncepe o discuţie aprinsă despre Freud, īn timp ce Cioran devine din ce īn ce mai neliniştit şi mai posac, dīnd cīt se poate de repede tonul plecării. Cīnd Friedgard īi reproşează gelozia, el se grăbeşte s-o explice ca pe o specie a "vampirismului balcanic". Lucrurile devin cu adevărat dramatice cīnd, invitat de Fried­gard īn luna august, īmpreună cu Simone, īn Palazzo Salis din Soglio, īn Elveţia, Cioran trebuie să facă faţă anturajului extrem de variat al Friedgardei: fos­tul soţ, prietenul actual, un faimos scriitor elveţian, un psihiatru berlinez ("care īn fiecare an īncercuia īn calendar ziua īn care urma să se sinucidă"). Īn plus, Friedgard se īmprieteneşte cu Simone, pre­simţind că aceasta este soluţia pentru a muta relaţia sa cu Cioran pe alt registru.

După vacanţa elveţiană, această relaţie, ca relaţie erotică, intră īn declin. Scrisorile lui Cioran din sep­tembrie şi octombrie sīnt o īncercare disperată de a fixa terenul care īncepe să-i fugă de sub picioare şi, deopotrivă, bilanţ al unei iubiri:

 

"Cīt de rău īmi pare că, de cīnd vă cunosc, nu am pus pe hīrtie zi de zi greşesc: oră de oră ce īnsemnaţi pentru mine. Ar fi rezultat impresiile cele mai contradic­torii pe care o fiinţă de pe lumea asta le-a resimţit vre­odată. Şi totuşi, toate laolaltă ar fi avut o unitate, o con­vergenţă secretă: teama că veţi renunţa la mine. [...] Timpul care s-a scurs de cīnd aţi apărut este atīt de bogat, atīt de substanţial, atīt de imprevizibil şi atīt de plin de dumneavoastră, īncīt vă sīnt recunoscător pentru toate bucuriile şi pentru toate nenorocirile care sīnt legate de numele dumneavoastră.

Sīnt, o ştiţi prea bine, īntr-o anxietate perpetuă din pri­cina nestatorniciei dumneavoastră şi, totuşi, nu pot să aleg liniştea. Īmi este pur şi simplu imposibil să trag con­secinţele neīncrederii mele. Mai bine iadul cu dumneavoas­tră decīt mīntuirea de unul singur." (6 octombrie 1981)

 

O enormă tandreţe te cuprinde faţă de acest per­sonaj de o fragilitate extremă căruia, īn crepuscu­lul vieţii, īi este dat să trăiască ceea ce pīnă atunci nu trăise niciodată "aşa" şi care ca intensitate, capi­tulare necondiţionată şi capacitate de a suferi se potriveşte mai degrabă unei vīrste la care mai există şansa recuperării de sine şi a unui recurs. Mărturi­sesc că citind cartea am suferit, prosteşte şi bărbă-teşte, alături de Cioran. Nu avea cum să nu fie vic­timă şi, pīnă la urmă, eroul tragic al īntregii poveşti. Pentru el nu exista un "īncotro" către care să depă­şească situaţia. Īntre bărbatul de 70 de ani, răscolit dintr-o dată de o patimă de care nu se credea capa­bil, şi femeia de 35 de ani, īndrăgostită de aforismele sale, frumoasă, snoabă şi ştiind exact cīnd anume relaţia lor trebuie mutată din spaţiul "rătăcirii ero­tice" īn cel al "prietenei pure" ― lupta este din capul locului inegală. Cioran joacă după un scenariu pe care, de la un cap la altul, īl scrie şi īl regizează tīnăra nemţoaică.

 

 

24 noiembrie

 

Nu reuşesc să mă desprind de povestea ciorani-ană. Al doilea lucru care m-a izbit īn această relaţie dezgropată după 20 de ani este malentendu-ul pe care ea s-a construit de la bun īnceput. Lapidar, el poate fi exprimat astfel: īndrăgostindu-se, Cioran vrea sex, īn timp ce Friedgard vrea aforisme. Asta īn­seamnă că iubirea lui Cioran īşi caută, īn chip spon­tan şi masculin, expresia ei senzuală, īn vreme ce la Friedgard expresia senzuală este forma iniţială a unei captaţii care trebuie rapid depăşită īn direcţia unui erotism sublimat cultural. De aici şi drama lui Cioran: el va fi sistematic reprimat īn nevoia lui de a exprima senzorial un sentiment de o intensitate ex­tremă, care īi mobilizează pentru ultima oară īntrea­ga existenţă. Numai că drama aceasta īşi are izvorul ultim nu īn ceva īntīmplător şi derivat, cum este pīnă la urmă personalitatea Friedgardei, ci īn nece­sitatea personalităţii lui Cioran şi, ca să spunem aşa, īn personalitatea operei sale. Fiind o "operă totală", construită prin mobilizarea īntregii fiinţe a autoru­lui ei (şi nu doar ca simplă proiecţie cerebrală, aşa cum se īntīmplă īn cazul unui sistem filozofic), ope­ra lui Cioran este un produs cultural cu o enormă īncărcătură erotică. Vibraţia ei o face să acţioneze la distanţă. Este firesc ca īn plasa aforismelor sale, aruncată peste lume, să cadă personaje care, asemeni Friedgardei Thoma, să simtă nevoia să urce de la creaţia culturală la izvorul "erotic" care este autorul ei. Numai că, tot ca īn cazul Friedgardei, riscul e ca ace­la care cade īn plasa prelucrării lucide şi inteligente a unui fond primordial erotic şi nevrotic (cum era cel al lui Cioran) să fie tentat, la rīndul lui, să prelu­creze erosul la nivelul fantasmelor culturii şi să-l desexualizeze. Cioran, devenit prin īndrăgostire o fiinţă de sīnge şi carne, este confruntat cu ecoul ero­tic deturnat al operei sale. Suferinţa sa este de fapt efectul īndepărtat al festei pe care i-o joacă propria-i operă din clipa īn care ea īncepe să funcţioneze ca o capcană erotică. Căci Friedgard va aduce cu ea, īn relaţia dintre ei, simţul depărtării (al "scrisorii") şi al distanţei de la care opera lui Cioran a atins-o.

Totul īncepe, aşadar, de la operă. Relaţia dintre cei doi se angajează mai īntīi prin vorbe şi īn spi­rit, şi īntre ei străjuieşte mereu, ca supremă justifi­care a īntīlnirii lor, admiraţia declarată a Friedgardei pentru aforismele lui Cioran. Mai există īnsă un mic amănunt şi acela este fotografia pe care Friedgard o alătură scrisorii sale din 12 aprilie. Strălucirii afo­rismelor, pe care Cioran i le-a oferit fără să o cunoas­că, Friedgard le răspunde cu imaginea ei, ceea ce īn­seamnă cu privilegiul vīrstei şi cu frumuseţea ei. Imaginea aceasta strecurată īn plic este o provocare a priori (cīte femei, scriind unui filozof, simt nevoia să īşi divulge aparenţa?), este oferta compensativă, aportul orgolios al Friedgardei la relaţia viitoare a celor doi. "Manipularea fizică", pe care Friedgard i-o va reproşa mai tīrziu lui Cioran, este inaugurată şi perpetuată de Friedgard īnsăşi: la fiecare īntīlnire există o latură a seducţiei fizice foarte bine pusă la punct, iar eroina are grijă să ne vorbească mereu de­spre frumuseţea ei, despre felul īn care īşi compune apariţiile, despre admiraţia pe care o stīrneşte īn jur. Nici o mirare că Cioran va răspunde acestui scenariu al seducţiei şi va deveni din prima clipă victima lui. Căci din prima clipă, sub noianul de vorbe īn care cei doi se īngroapă, Cioran descoperă īn el o irepresibilă atracţie fizică (sinnlich, "senzorial" e cuvīntul care revine mereu), iar scrisoarea care urmează după prima īntrevedere la Paris este plină de fantasme erotice şi stă sub semnul senzualului şi al corpului:

 

"Aţi fost oarecum īngrozită cīnd v-am vorbit de o īnclinaţie «perversă» pentru corpul dumneavoastră. Pervers nu era cuvīntul potrivit; scharf, «extrem de clar», am vrut să spun. Intensitatea stării mele cerea o expresie ne-naturală." (19 aprilie 1981)

 

Cert este că din clipa aceasta Cioran īşi trăieşte iubirea pasional, iar intensitatea ei o resimte mai īntīi negativ, īn planul frustrării sexuale şi al unei sfīşie-toare gelozii. Tot ce se īntīmplă īntre prima īntīlnire (īn aprilie, la Paris) şi cea de a doua (īn mai, cīnd Cio­ran petrece două zile cu Friedgard īn apartamentul ei din Köln) nu reprezintă decīt precipitarea dispe­rată din partea lui Cioran a deznodămīntului sexual.

Care este un fiasco. Cioran nu īl realizează "la faţa locului", ci ia cunoştinţă de el abia din scrisoarea pe care Friedgard i-o trimite la Paris īn 14 mai. Pen­tru orgoliul lui Cioran, ea a īnsemnat neīndoielnic o lovitură teribilă. Īntr-un anumit sens, să-i spunem filozofic, scrisoarea este remarcabilă, pentru că tăl­măceşte totul prin binomul "aproape-departe", răs­turnīnd valorile distribuite īn mod tradiţional asupra celor doi termeni şi aşezīnd centrul de greutate al iubirii lor īn dimensiunea departelui şi invizibilu­lui (scrisoarea, telefonul, cuvīntul, muzica), şi nu al aproapelui şi atingerii (imaginea şi trupul). Din punct de vedere psihologic, ea reprezintă īnsă o monstru­ozitate. Friedgard īi reproşează lui Cioran că a fă­cut-o să se simtă utilizată "ca o păpuşă" şi că doar noaptea poate uita (ziua fiind "īngrozită") "felul cu totul neobişnuit pentru mine, exaltarea (Uberschwenglichkeit), cu care m-aţi manipulat (behandelten)..." Formaţia filozofică a Friedgardei īşi pune pecetea pe stilul scrisorii şi sentinţa "păpuşii manipulate" se rostogoleşte asupra bietului Cioran amplificată de rigoarea codului metafizic: "Aşadar, iubite: m-aţi az­vīrlit īn nemijlocirea univocă a unei relaţii trupeşti, īn vreme ce eu năzuiam către ambiguitatea erotică a legăturii «spirituale»." Desigur, se grăbeşte ea să adauge, acest lucru "nu contrazice decīt aparent īn­clinaţia noastră de a vedea şi īnţelege lumea la fel". Scrisoarea se īncheie frumos şi vexant, trimiţīnd la Holderlin, la Diotima şi la alţi topoi culturali: "«Cui, dacă nu ţie?», numai că atunci cīnd sīnteţi aici, pot spune: «Fiţi bun şi nu vă apropiaţi prea mult!»"

Mesajul Friedgardei e cu atīt mai teribil cu cīt el se īncrucişa pe drum cu două scrisori ale lui Cioran, trimise la distanţă de două zile (10 mai şi 12 mai), scrise īn perfect contratimp şi īn aceeaşi stare de exaltare ce tocmai urma să-i fie reproşată. Plecarea din Köln este comparată cu "izgonirea din Paradis", iar cele două zile sīnt resimţite ca echivalentul unei "īncoronări". "Ce-mi mai rămīne să aştept īn aceas­tă lume a aparenţelor?" Iar īn a doua scrisoare, din 12 mai: "Nu īnţeleg ce mai caut pe această lume īn care fericirea mă face mai nefericit decīt nefericirea. Aţi devenit atīt de importantă pentru mine, īncīt mă īntreb cum anume se va sfīrşi īntīlnirea noastră. Aş vrea să fugim īntr-o insulă pustie şi să plīng de di­mineaţa pīnă seara."

Răspunsul lui Cioran la cumplita scrisoare a Friedgardei pare, prin sculpturalitatea suferinţei sale dis­tante, să anunţe sfīrşitul:

 

"Tot ce s-a īntīmplat a fost prevăzut īn scrisoarea mea din duminica Paştelui. Nu-mi pot ierta că am fost īntr-o asemenea stare de rătăcire, aşa cum dumneavoastră nu vă iert că aţi folosit un cuvīnt precum a manipula. Simt că ceva s-a rupt pentru totdeauna īntre noi. Vom rămīne, desigur, prieteni, īnsă ceea ce este ambiguu şi tulbure trebuie să dispară cīt mai repede. Dat fiind că cea de a doua īntīlnire a noastră a putut avea un asemenea dezno­dămīnt, nu īmi mai fac nici o iluzie asupra celor viitoare.

Ne asemănăm īn multe privinţe, numai īn una nu: īn cea mai importantă şi cea mai neimportantă deopotrivă. Nu e cazul de acum īnainte să vă mai temeţi de apropi­erea mea." (16 mai)

 

Numai că Friedgard nu doreşte sfīrşitul, ci doar eliminarea din relaţia lor a "gesticii nonverbale" şi a "apetitului care reifică" simultan cu păstrarea "for­mei subtile a scrisorii care mă realizează ca subiect". Pe scurt, Friedgard vrea scrisori. Īn concordanţă cu un traseu al gīndirii alienării care merge de la Hegel la Şcoala de la Frankfurt, Friedgard refuză atingerea cioraniană care o "obiectualizează" (verdinglicht) şi se revendică, prin scrisul epistolar, ca subiect al pro­priei sale libertăţi, ca eu liber.

Ce blestem pentru Cioran să se pomenească, īn plină detentă erotică, castrat cu armele īnseşi ale filo­zofiei! Neplecīnd, nu-i rămīne decīt să ofteze mai departe īndrăgostit ― deja pe 24 mai scrie: "Renun­ţarea ar fi soluţia. Nu am īnsă nici curajul necesar, nici dorinţa de aşa ceva" ― , să-şi continue scenele de gelozie, dar īn preajma celei de a doua īntreve­deri pariziene (17-18 iunie) este perfect domesticit şi promite că de astă dată "se va purta ca un gentle­man". Scrisorile vor continua să curgă (şi asta e sin­gurul lucru important pentru Friedgard), exprimīnd, intacte, aceleaşi sentimente, dar cu obsesiile neu­tralizate, anihilate sau sublimate şi satisfăcute, aşa cum Friedgard īşi dorise: prin sigle ale depărtării, prin atingeri la distanţă. Este o erotică fără conţinut senzual, care īşi primeşte consacrarea finală după Soglio, īn octombrie 1981, cīnd Cioran, invitat la Koln prin "Centrul de limbi şi culturi europene" (Friedgard este organizatoarea serii şi face chiar şi alegerea aforismelor ce urmează să fie citite!), află, rămas singur la capătul zilei cu Friedgard, "cu o directeţe care fusese pīnă atunci evitată", că "era exclus ca relaţia noastră să mai aibă vreun conţinut corporal". Scena se termină sublim cu cei doi plīngīnd şi sărutīndu-şi mīinile. Ceea ce o va face pe Friedgard să exclame la sfīrşitul unei scrisori: "De-ar exista doar mīini!"

Ultima zvīcnire epistolară a pasiunii lui Cioran are loc pe 28 noiembrie:

 

"Tocmai ieşisem. După cīteva minute a trebuit să mă īntorc: fiecare respiraţie era ca un pumnal. Această boală de copii, cīnd īi atinge pe cei īn vīrstă, este iadul īnsuşi. Brahms, partea īntīi a Sonatei pentru vioară şi pian. M-am gīndit la dumneavoastră cu tandreţe şi disperare. Ea, mi-am zis, nu va şti niciodată ce a īnsemnat şi ce īnseamnă pentru mine. [...] Sīnt oare singurul vino­vat că jucaţi un rol atīt de mare īn nenorocirea mea?"

 

Īn sfīrşit, īn 19 aprilie 1982, un an după ce se cu­noscuseră, Cioran īi scrie Friedgardei:

 

"...īn ciuda actualei mele lipse de iluzii, nu sīnt īn­deajuns eliberat de unele amintiri. Va veni totuşi vre­mea cīnd, aşa cum speraţi, ne vom īntīlni «īntr-un rīs comun»."

 

Şi ca post scriptum:

 

"Prăpastia dintre aforismele mele şi viaţa mea nu este atīt de mare pe cīt sīnteţi īnclinată să credeţi. Īnsă ea există şi trebuie să fiţi fericită că este aşa, pentru că dacă gīndurile mele s-ar transforma pe dată īn fapte, aţi sta astăzi īntr-un mormīnt, iar eu īntr-o īnchisoare."

 

Īn curīnd, pe scrisorile către Friedgard, alături de semnătura lui Cioran apare cea a Simonei (cu un dis­cret Amitiés), iar Friedgard soseşte la Paris şi īi vi­zitează pe Ciorani īnsoţită de prietenul ei Walter. Atelajul īnaripat, condus după cum Friedgard cre­zuse de cuviinţă, īşi readuce pasagerul pe pămīnt şi īl reaşază īn matca obişnuită a vieţii sale. Zborul magic al lui Cioran luase sfīrşit.

 

 

vineri, 30 noiembrie

 

Senzaţie de "strīngere a cortului". Īn două-trei zile plecăm. Există şi un nomadism cultural, mai ales īn lumea de astăzi, cīnd o grămadă de intelectuali se deplasează īn diferite puncte ale globului ca bur­sieri, visiting professor etc. Această transhumanţă a devenit pentru unii un mod de viaţă anume culti­vat şi īntreţinut sistematic, pentru alţii o periodică evadare in extremis, urmată de o şi mai crīncenă re­venire īn locul de baştină.

Ca īntotdeauna cīnd revin īn ţară, o fac cu o strīn­gere de inimă, cu acea ambiguitate afectivă care se naşte din senzaţia īnduioşată de regăsire a intimu­lui meu (de la patul meu, biroul meu, bucătăria mea etc. şi pīnă la oamenii care mă propulsează īn viaţă) şi apoi din cealaltă ― de fiecare dată speriecioasă, disperată şi īncercănată ― pe care mi-o provoacă reīntīlnirea cu mizeria diversificată a locului. Fac un mic antrenament psihologic pentru a gīndi lucrurile īn fluiditatea lor ("eul" meu care īi leagă pe "aici" şi "acolo"), īn continuitatea propriului meu "destin" (dacă aş putea reīncepe să cred că am unul!), pen­tru a camufla ruptura marcată de acest sejur.

Cum de reuşeam "pe vremuri" să nu mă tem de reveniri, şi nu după două-trei luni, ci după aproape trei ani de absenţă, şi asta īntorcīndu-mă īntr-o lume din care ştiam că nu mai există scăpare? Īn 1984 am revenit de la Heidelberg acasă cu zīmbetul pe buze, ştiind foarte bine ce este īn ţară şi ştiind că īn urma mea poarta s-a īnchis "pentru totdeauna". M-am īn­tors fericit că īmi pot reintegra destinul ― căci atunci aveam unul şi credeam aprig īn el ―, m-am īntors să-l regăsesc pe Noica, să-mi regăsesc masa de scris, complicităţile mele şi pe ale altora, căci din ele tră­iam, īn ele ne scăldam şi ele făceau ca lumea aceea să "ţină" şi să aibă sens.

Nu am excelat niciodată prin fantezie şi din cauza asta noul şi viitorul nu aveau pentru mine contur, fiind absorbite continuu de un soi de "credinţă scep­tică" īn caracterul definitiv al prezentului. Cuvintele "niciodată" şi "īntotdeauna" apăreau frecvent īn vocabularul meu şi ele făceau parte dintr-un soi de antrenament menit să prevină decepţia īn faţa ne­schimbătorului. Preferam să calculez cu răul, pentru ca perpetuarea lui să nu mă ia prin surprindere. Preferam să nu-mi imaginez binele, pentru ca īntīr­zierea sau nevenirea lui să nu-mi sleiască speranţa şi să nu-mi dezmintă aşteptarea. Īmi spuneam: "Dacă binele, pe care nu-l aştept, va veni, cu atīt mai mult mă voi bucura. Dacă răul care mă īnconjoară va con­tinua, neaşteptīnd dispariţia lui, nu voi putea fi nici­odată dezamăgit." Toţi, īn jurul meu, aşteptau. Pe mine aşteptarea mă macină şi mă īnăcreşte. Mi se părea că ies oricum cīştigat calculīnd cu "mai răul": nici o lovitură īn plus nu mă lua pe nepregătite, īn timp ce capacitatea de a mă bucura rămīnea intac­tă pentru eventualitatea nebănuită a survenirii bi­nelui.

Evident, tot acest calcul se baza pe o premisă sub-īnţeleasă: eram "sub vremi" şi īn imediat nu puteam influenţa īn nici un fel mersul lucrurilor spre bine. Nu aveam nici un mijloc de a interveni direct īn cursul lumii. Tot ce puteam face era să mă aflu īn slujba unui bine ale cărui căi de a pătrunde īn lume rămī­neau pentru mine misterioase.

Iar acum? Ce aştept, īntorcīndu-mă, de la mine şi de la lumea mea care, de 11 ani, se tīrăşte ca o jivi­nă bătută? Īn tot acest răstimp m-am purtat ca şi cum am fi ieşit de "sub vremi" şi am socotit că preţul libertăţii mele nu mai trebuia plătit cu evadarea "din această lume". Dimpotrivă, ca să exist cu adevărat, trebuia să cad īn timpul Istoriei şi binele īn care cre­deam trebuia făcut să pătrundă īn lume pe trasee vizibile. Şi care este, īn ce mă priveşte, bilanţul? Mi-a reuşit, īn acest răstimp, ceva? Sau totul a fost sim­plă agitaţie? Oboseala, care e deocamdată singura mea certitudine, mă īmpiedică să fac o evaluare co­rectă. De aceea, īntorcīndu-mă acasă, riguros vorbind, nu aştept nimic. Dar gīndindu-mă ce īmi lipseşte şi ce īi lipseşte īn chip esenţial locului acela, aş īnălţa, īnainte de plecare, o rugăciune pe care aş numi-o rugăciunea continuităţii. Ea ar suna aşa:.

 

Fă, Doamne, ca fapta mea să ţină şi ca tot ce am con­struit īn ani să nu se năruie peste noapte.

Fă, Doamne, să nu-mi fie teamă că, trezindu-mă dimineaţa, voi găsi lucrurile altfel decīt le-am lăsat īnainte de a adormi.

Fă, Doamne, ca locul acela să prindă cheag şi ca lucrurile lumii noastre să capete chip şi alcătuire.

Dă-mi, Doamne, iluzia cea bună, care să mă lase să fac ca şi cum totul ar avea un rost şi ca şi cum Tu ai fi.

Ajută-mă, Doamne, să mă īmpac cu mine.

 

 

marţi, 4 decembrie

 

Am sosit ieri de la Heidelberg. Astăzi se īmpli­neşte un an de la moartea lui Horia Bernea. Am avut īn sfīrşit curajul să deschid, după această absenţă de trei luni, un sac de plastic pe care, la o vreme după īnmormīntare, īl primisem de la Marga şi care stă­tuse neatins īntr-un colţ al camerei vreme de aproa­pe un an. Mă uitam la el, fără să ştiu ce conţine, ca la un memento. Astăzi de dimineaţă l-am deschis. Este formidabilă intimitatea obiectelor purtate: un semn al trupului, o prelungire a lui şi, cu toate astea, mult mai mult: un aer inconfundabil, o marcă a per­soanei care, cu fiecare obiect pe care şi-l asumă ca fiind de-acum īnainte al ei, īşi alege aşa zicīnd īn chip liber trupul sau, mai bine zis, carcasa acestuia, pen­tru a-l completa, a-l ascunde şi a-l īmpodobi pe cel pe care l-a primit de la Dumnezeu. Am īn faţa mea o puzderie de cravate şi aproape fiecare dintre ele īmi evocă, neaşteptat de precis, cīte o secvenţă din Horīa cel viu, o combinaţie vestimentară, o ieşire īn lume, o vorbă rostită īntr-o īmprejurare sau alta.

De altfel sosirea mea īn Bucureşti a stat sub sem­nul lui Bernea. Acasă mă aştepta albumul lui despre Roma, făcut īmpreună cu Baconsky ― dumnezeiesc de frumos, cotropit de darul lui de a sesiza minunea neaparentă, cărarea nebătută a splendorii (numai de el deschisă), de forţa lui de a spulbera clişeul. Aşa cum făcea īn toate, dezgropīnd frumuseţea ascunsă, proas­pătă şi uitată: a muzicii, a caselor, a figurilor umane.

Apoi, deschizīnd televizorul, o emisiune īntreagă despre el, un film cu vernisaje, cu locurile unde picta, cu mai vechi interviuri luate unor prieteni sau unor critici de artă, cu ctitoria lui de la Muzeul Ţăranului. Ce repede devenim arhivă! Īn cazul īn care ajungem să "supravieţuim", supravieţuim aşa, ca arhivă. Cīnd şi cīnd, la o dată rotundă (ani de la naştere sau moarte), lumea īşi aduce aminte de noi şi apasă pe acest bu­ton la īndemīnă, pe această clapă ipocrită a memo­riei care este arhiva. Pentru o clipă sīnt scoase la lumină poze, interviuri filmate, prietenii deapănă amintiri despre noi. Apărem pentru o clipă din nou la rampă, vorbim, gesticulăm, rīdem, le explicăm celorlalţi proiectul care am fost şi, apoi, ne retragem din nou, spăşiţi, īn prezumtiva noastră eternitate, aşteptīnd, īnainte de a dispărea definitiv, ca o altă generaţie să se īndure de noi.

 

 

joi, 6 decembrie

 

Viteza cu care sīnt reintegrat, reaşezat īn termenii lumii de aici, care redevine ― aşa cum pīnă la urmă a fost dintotdeauna ― lumea mea. N-am ajuns să mă dezmeticesc bine din sihăstria germană şi m-am şi pomenit ieri, la Muzeul Ţăranului, īn faţa unei săli de 300 de persoane, trebuind să vorbesc, alături de Pleşu şi Baconsky, despre albumul pe care Horia sperase să-l vadă īncheiat şi tipărit īnaintea plecării lui la Paris, īn urmă cu un an: Roma, capul mundi. "Lasă, i-am spus atunci, ai să-l vezi cīnd ai să te īn­torci." Cum te pot urmări dorinţele neīmplinite cu care cei apropiaţi nouă ies din viaţă! Fiindcă īi iubim, sīntem dispuşi să credem că pentru tot ce īşi doreau şi nu s-a īntīmplat sīntem pīnă la urmă răspunză­tori.

Răsfoiesc paginile albumului roman. Suita şi com­binaţia imaginilor īi aparţin lui Bernea. Īn plus, foto­grafiile sīnt făcute de el şi reprezintă modul lui de a descoperi, dincolo de locul comun şi clişeul turis­tic, elementele care ne-au īntemeiat ca civilizaţie me­diteraneană. Şi totuşi nu performanţa privirii sale, a celei mai autentice şi cultivate priviri pe care a pro­dus-o lumea noastră, este cea care creează stranie­tatea cărţii. Enigmatic rămīne faptul că albumul ţine şi īşi ridică splendoarea pe o combinaţie de imagini care la prima vedere frizează paranoia: Bernea se aşază, cu imagini din tablourile sau acuarelele sale, alături de panouri de la Villa dei Vetti, de picturi romane sau frīnturi de statui din epoca republicană, de mozaicuri paleocreştine, de ziduri sau coloane din Teatrul lui Marcellus, de plafoane şi faţade de bazilici, de secvenţe din Forumul lui Iulius Cezar, de frize şi panouri de la Palazzo Massimo... Şi cīnd spun "imaginile sale" nu e vorba de lucrări făcute de Bernea "acolo" şi care, astfel, şi-ar revendica nemij­locit īnrudirea cu sursa de inspiraţie. Grădini, coloane, prapuri, peisaje, hrane, biserici ― toate temele predilecte ale picturii sale intră īn contact, prin juxta­punerea īn pagină, cu imagini vechi de sute şi mii de ani. Cum de a avut Horia curajul să se aşeze ală­turi de ele? Ce certitudine a apartenenţei la ele l-a īn­demnat să creadă că nimic din ce a făcut nu e mai prejos decīt ce au făcut artiştii păgīni şi cei creştini ai lumii romane? Cu ce īncredere, care nu poate fi īnţeleasă īn termeni de trufie, s-a aşezat pe sine īntr-o tradiţie atīt de vastă? "Eu aparţin lumii mele, pare să spună Bernea, dar uitaţi-vă cīt de cuprinzătoare este lumea mea. Este un imperiu, un dublu imperiu, roman şi creştin." Care alt romān (Eliade?) a avut inteligenţa să evite īn acelaşi timp sudalma răzvră­tită şi oftatul lăcrimos şi īnamorat (cele două ipos­taze īntre care ne mişcăm cu toţii cīnd e vorba de Romānia) şi să se īnscrie īn felul acesta īn vastitatea unei tradiţii ― simţită, făcută vizibilă şi "demonstra­tă" ― care nu trimite la ficţiunea unei origini, ci la un spaţiu mediteranean perfect coerent? Nu e aceasta singura explicaţie a faptului că nici o stridenţă nu rezultă din alăturarea a ceea ce Bernea a văzut şi a fotografiat "acolo" şi ceea ce, "independent" de asta, a pictat? Căci altminteri cum se face că lumea imagi­nilor sale alunecă atīt de firesc īn lumea unor tipare seculare, lăsīndu-se integrată şi absorbită de ele? Şi ce straniu că nimeni nu a simţit că aici e şocul cărţii, enigma şi nebunia ei.

Tocmai din cauză că locuia īn Romānia ca īntr-un ţinut ce făcea parte dintr-un vast imperiu ţărănesc originar, aşa după cum făceau parte din el Grecia, sudul Franţei sau cel al Italiei, Bernea nu a avut nici­odată complexe de "romān" şi nu şi-a propus nici­odată "să fugă" sau "să rămīnă" īn Occident. Avea, după cum a spus un prieten despre el, "geniu etno­grafic" şi datorită acestuia descoperise locul geome­tric al tuturor etniilor europene şi īşi făcuse din el o patrie-construct cu ajutorul căreia era liber, īn adīn­cul fiinţei sale, de Romānia politică şi conjuncturală. Romānia adevărată era pentru el una dintre "ec – sta - zele" acestei patrii europene originare. De aceea se plimba prin ea ca printr-o uriaşă urmă. Muzeul Ţăra­nului Romān este mulajul acestei urme. El este un muzeu european, cel mai european din ţara noastră, şi este gīndit ca o cheie, singurul soi de cheie plau­zibil pentru a putea deschide prima dintre porţile Europei şi a pătrunde astfel īn ea.

Dar lumea īn care m-am īntors după o absenţă şi o asceză de trei luni m-a luat īn primire şi altfel: prin ceea ce s-ar putea numi mahalaua īnţeleasă ca o cate­gorie stilistică a societăţii romāneşti. Dar ce este ma­halaua astfel īnţeleasă? Īn istorie se iau decizii, īn mahala deciziile se amīna. Īn istorie se īnfruntă des­tine, īn mahala lumea se ceartă şi se īmpacă. Īn isto­rie se īnfăptuieşte şi se progresează, īn mahala totul este agitaţie şi lumea stă pe loc. Istoria are propriul ei discurs, īn care lucrurile se ştiu şi se spun fără ambiguităţi, īn timp ce īn mahala domneşte zvonul, bīrfa şi poanta. Īn istorie, spaţiul public are solem­nitate şi poate genera "spirit obiectiv", īn mahala, graniţa dintre public şi privat se pierde şi familiari­tatea şi bătutul pe burtă pot submina şi "dezanşanta" cele mai sacre instituţii ale statului. Cīnd, īntr-o schi­ţă a lui Caragiale, trenul regal se opreşte pentru 25 de minute īn orăşelul Z şi notabilităţile oraşului se strīng pe peron pentru a saluta familia regală, una dintre doamnele urbei, după cīteva minute de conversaţie cu Regina, īi spune acesteia la despărţire "soro" şi īi recomandă "să se păzească pe drum de răceală".

Nu vreau să spun prin asta că Romānia nu are istorie, ci doar că prestigiul mahalalei este atīt de mare la noi, apele ei, umflate tot timpul, se revarsă perio­dic şi invadează cu atīta forţă lumea istoriei, īncīt aceasta cu greu mai poate răzbate la lumină pen­tru a se afirma ca lume a istoriei. Din cauza aceasta, cine se uită astăzi pe scena politică a Romāniei cu greu poate spune unde se termină mahalaua şi unde īn­cepe istoria şi, tot din cauza asta, ziaristul, şi nu is­toricul, este figura emblematică a lumii īn care trăim. Sigur, pentru că īn fiecare dintre noi stă la pīndă un mahalagiu, poţi oricīnd să vii cīteva zile īn Romānia, să-ţi faci cura de mahala şi să te simţi bine. De aici şi o anumită īncīntare pe care o resimt cei care vin din afara lumii noastre şi plonjează pentru scurtă vreme īn ea. Pentru că "īn lumea lor" istoria se face cu oameni care leşină cotidian de plictiseală, īn timp ce īn jurul nostru se petrece veşnic "ceva", pentru că sīntem o lume de petrecăreţi şi petrecător ai tim­pului, ei au senzaţia, venind aici, că trăiesc īn cīte­va zile cīt au trăit ani la rīnd īn lumea lor.

Īn timp ce eram la Heidelberg, un prieten din Frankfurt, romān plecat īn urmă cu 20 de ani, a ate­rizat pentru cinci zile la Bucureşti. A fost găzduit, prin nu ştiu ce concurs de īmprejurări, īn casă la Dinescu. Şi de aici i s-a tras totul. Mai īntīi a asistat la a doua nuntă a fiului cel mare al lui Pleşu, divorţat de prima soţie şi reīnsurīndu-se tot cu ea, cu tot fas­tul cuvenit, doi ani de zile mai tīrziu. Ineditul situ­aţiei a fost marcat de un chef cu lăutari şi lume mul­tă, īn satul Mīnăstirea de līngă Dunăre. A urmat alt chef cu lăutari la "moşia lui Dinescu" din satul Cetatea, līngă Calafat. Apoi, pentru că se īmplinea un an de la apariţia revistei Plai cu boi şi, deopotrivă, pen­tru a mediatiza sponsorizarea unei "tabere de ar­tişti" care, vreme de două săptămīni, au fost ţinuţi de Dinescu pe mīncare şi băutură ca să facă "cera­mică de Cucuteni", la "Lăptăria lui Enache" de pe terasa Teatrului Naţional, s-a organizat o expoziţie cu chef mare, cu primarul Băsescu şi cu sute de invi­taţi. Ca happening, un "episod scenic" ― fete goale puşcă, pictate din cap pīnă īn picioare "cucuteneşte", adică īn falduri spiralate negre şi maro. Din nou lăutari, băutură la discreţie ― palincă şi vin din pod­goriile lui Dinescu ― şi Dinescu īnsuşi cīntīnd cu foc, la microfon, romanţe. Ameţit de ceea ce văzuse şi trăise ― "īn 5 zile cīt īn 15 ani", mi-a mărturisit la telefon ―, amicul din Frankfurt, de cum a ajuns acasă (şi deja de pe aeroport), a făcut o viroză reac­tivă cu febră de 40 de grade. Dezimunizat complet după cīteva decenii de spaţiu aseptic german, or­ganismul omului nostru, proiectat din istorie īn ma­halaua istoriei şi cufundat compact īn ea vreme de cinci zile, a clacat. Sigur că nu īn orice loc din Romā­nia amicul meu ar fi trăit acelaşi lucru. Şansa lui a fost de a fi nimerit īn centrul īnsuşi al unei realităţi care īntre timp şi-a definit stilul şi a căpătat presti­giu. Pentru că Mircea Dinescu este simbolul şi purtă­torul de sens al mahalalei contemporane la romāni. El o reprezintă īn viaţa de zi cu zi, dar deopotrivă o hrăneşte şi o potenţează la televizor sau īn revista por-no-politică Plai cu boi, născută din această mahala şi īntreţinīnd-o, la rīndul ei, cu fast, abjecţie şi talent.

 

 

Ieri seară la telefon Andrei īmi "brifează" īntīm­plările de ultimă oră din "lumea noastră". Printre care: īn urmă cu o lună, Colegiul "Noua Europă", institutul de excelenţă pe care īl conduce Andrei, pri­meşte vizita fondatorilor nemţi şi elveţieni. Se īntīm­plă că, īn acele zile, Başkirov dă un concert la Ate­neu. Musafirii lui Pleşu sīnt fericiţi să fie invitaţi la concert, iar după concert au ocazia să-l cunoască personal pe Başkirov, invitat la o petrecere ― cum altfel? ― acasă la Dinescu. Măcar şi lucrul acesta este menit să le tulbure bieţilor musafiri habitudinile pentru că dacă la ei acasă se pot duce la concertul unei celebrităţi, nu īnseamnă că după aceea au prile­jul să o privească de la un metru-doi īn timp ce aceasta mănīncă "o icră" şi dă pe gīt o ţuică. Īnsă ce să mai zici cīnd, intrīnd īn casă, nemţii şi elveţienii dau cu ochii de Ion Iliescu, "pe care, explică Di­nescu, l-am invitat ca să aibă Başkirov cu cine vorbi ruseşte". Preşedintele romānilor se īntreţine relaxat şi jovial cīnd cu unul cīnd cu altul dintre musafiri, īn timp ce cele două gărzi de corp sīnt gonite de Di­nescu īn bucătărie cu un "ce staţi, bă, aici, că nu-i face nimeni nimic lu' 'mnealui. Ia căraţi-vă īn bucătărie că v-am pregătit acolo de haleală!" După scurtă vre­me, cei doi pot fi văzuţi īn bucătărie mīncīnd o iah-nie de fasole, dezorientaţi, speriaţi şi melancolici. Īn cele din urmă, Preşedintele dă semne că doreşte să plece, Mircea īl īnsoţeşte pīnă la maşină īncercīnd să-i strecoare īn mīnă un bidonel cu vin din podgo­riile lui de līngă Calafat. "Nu, Mircea, lasă...", spune Preşedintele īncurcat. "Lasă, bre, se īncheie dialogul de adio, dacă nu bei matale, bea coana Nina." Amu­ţit, staff-ul germano-elveţian al Colegiului "Noua Europă" asistă din capul scărilor la scenă. Au trăit şi ei īntr-o zi cīt īn zece ani la ei acasă.

Bine am venit īn patrie!

 

 

miercuri, 19 decembrie

 

Sīnt la Timişoara, unde am īnsoţit familia regală ― īn complet de majestăţi şi alteţe ― īn operaţiunea de lansare a albumului editat de Humanitas īn no­iembrie, cu ocazia celei de a 80-a aniversări a zilei de naştere a Regelui Mihai. Mīine scenariul se reia la Arad.

Ce pot să spun? Ziua a arătat destul de ciudat: la ora 15, la Operă, lansarea albumului regal; la ora 17, la Prefectură, preşedintele Iliescu īşi lansa şi el o carte; la ora 19, Suveranul şi Preşedintele asis­tau, din loja centrală a Operei, la un spectacol īnchi­nat evenimentelor petrecute la Timişoara īn urmă cu 12 ani. Ajung īn faţa Operei la 1440. Īn dreptul treptelor de la intrare, doi indivizi sprijină o pancardă, īn timp ce un al treilea īi filmează. Pe pancardă scrie: "Cei doi criminali şi-au dat mīna." Ce straniu, īmi spun urcīnd treptele, există īn societatea romānească şi o variantă de aglutinare prin ura co­mună faţă de Rege şi Iliescu. Dar există oare, sime­tric, şi o īntīlnire prin simpatie comună? Cine spune că facticitatea istoriei este "realistă" şi raţională minte; este suprarealistă cīt se poate! Orice istorie neīntīmplată īncă este neverosimilă şi ea nu devine mai puţin aşa doar pentru că s-a īntīmplat. Or, asta īn­seamnă că īn istorie "tot ce e real e iraţional". Şi toc­mai de aceea īn istorie nimeni niciodată nu a putut să anticipeze ceva. Nici măcar cel de al doilea război mondial, darmite īntīlnirea de astă seară din lojă!

Aştept īn hol, alături de directorul Operei, care seamănă cu ducele de Mantua īmbrăcat civil (mai tīrziu aflu, cīnd vom urca cu toţii īn biroul său, ta­petat cu fotografii color ale maestrului īn Othello, că am greşit rolul), sosirea familiei regale. La ora 1455 īşi fac cu toţii intrarea īn foaier ― Majestatea Sa Re­gele Mihai, Majestatea Sa Regina Ana, Alteţa Sa Re­gală Principesa Margareta şi Alteţa Sa Principele Radu de Hohenzollern-Veringen ― īnsoţiţi de pa­tru gărzi de corp. Am īnvăţat bine titlurile şi sīnt deosebit de atent la diferenţa dintre "Alteţă Regală" şi "Alteţă", care "īn cazul nostru" este cu atīt mai importantă cu cīt moştenitorul tronului este de speţă feminină. "Alteţa" e doar consortul "Alteţei Regale" şi cred că nu poate niciodată urca pe tron. Trebuie oricum să verific. Cīnd simt că sīnt īn pericol să uit diferenţa dintre "Alteţă Regală" şi "Alteţă", mă gīn­desc repede la romanul lui Thomas Mann şi lucru­rile reintră de īndată īn ordine. Īmi place de aseme­nea să observ că titlurile se complică pe măsură ce poziţia ierarhică scade. Regele are cel mai scurt şi mai simplu nume: "Majestate" sau "Rege", sau "Sire". "Majestatea Sa", de pildă, faţă de "Alteţa-Sa-Principele-Radu-de-Hohenzollern-Veringen". E ca şi cum o persoană, cu cīt e mai şubredă, trebuie spri­jinită cu mai multe titluri. Dacă aşa ar fi, atunci, īn contextul acesta, sīnt oricum avantajat. Pe afişul din oraş care anunţa manifestarea şi pe care sīnt men­ţionaţi participanţii ― Majestatea Sa Regele..., Ma­jestatea Sa Regina..., Alteţa Sa Regală Principesa..., Alteţa Sa Principele..., lista se īncheie sec ― stin­gher şi pompos īn acelaşi timp ― cu numele meu gol-goluţ. "Felicitări!, īmi suflă seara la ureche Mircea Mihăieş. Cea mai tare operaţie de publicitate din ulti­mii ani! Un nume fără titlu alături de regi, regine, prin­cipese şi principi! Cum de v-a venit ideea? Genial!" Mi-aduc aminte de o īntīmplare cu Noica īn care povestea cu titlurile şi persoana era chiar adevărată.

Sīntem la sfīrşitul anilor '70. Noica este invitat să conferenţieze la Politehnică, īntr-un cadru informai, alături de Milcu şi Manolescu. Gazda īi prezintă şi īncepe: "Avem deosebita plăcere de a avea īn seara aceasta īn mijlocul nostru pe tovarăşul academician profesor doctor docent Ştefan Milcu, directorul Insti­tutului de Endocrinologie din Bucureşti." Aplauze. "Avem de asemenea plăcerea de a avea īn mijlocul nostru pe tovarăşul Nicolae Manolescu, lector la ca­tedra de literatură de la Facultatea de filologie a Uni­versităţii Bucureşti." Aplauze. "Avem de asemenea īn mijlocul nostru pe..., pe...". Dar pe hīrtia cu care vorbitorul se ajuta nu scria īn mod evident nimic. Nu era decīt numele: Constantin Noica. "Pe..., pe...". Şi, īn cele din urmă, īnfrīntă, dezamăgită şi puţin speriată, gazda se predă: "...pe domnul Constantin Noica".

Mie īmi plac foarte mult şi gărzile de corp. Dintre toate profesiunile umane este limpede că a lor se apropie cel mai mult de vocaţia cīinelui. Cu singu­ra deosebire că ei, oameni fiind, pot fi programaţi īn permanenţă pe un nou stăpīn şi, dacă e nevoie, mīine īl vor muşca pe cel pe care astăzi īl păzesc. Dimitrie Cantemir aşa īi şi descrie īn Istoria ieroglifică. E şi firesc să fie aşa. Profesionişti fiind, ei "păzesc şi protejează" pe oricine istoria le scoate īn cale. Īn fond, şi un pianist poate interpreta nespus de multe piese. Īmi place īntīi cīnd apar īncadrīndu-şi "obiec­tivul". "Apar" nu e la drept vorbind cuvīntul potri­vit, pentru că de fapt ei irump īn spaţiu şi electrizează atmosfera, creīnd un adevărat frison printre privi­tori, dar şi un contrast destul de caraghios īntre īn­cordarea lor circumspectă şi dezinvoltura persoanei pe care o păzesc. De asemenea, din cauza microfoanelor băgate īn urechi şi prelungindu-se cu fire gal­bene spiralate care dispar misterios sub haină, au un anumit accent marţian. Haina lor pe mine mă face să visez. O ţin strīnsă īn faţă, cu palmele aşezate una peste alta, lăsīndu-ţi senzaţia că dacă ea s-ar des­chide, un adevărat arsenal s-ar revărsa la picioarele lor: pistoale, grenade, cătuşe... Eschiva asta a mīi­nilor strīnse laolaltă pe burtă este exact pe dos decīt eschiva pubiană din reprezentarea nudului īn Re­naştere: ea ascunde un prea-plin, nu un prea-gol. Mai īmi place apoi privirea lor fixă cīnd stau pe loc; e fixă fără ca, īn acelaşi timp, să poţi preciza unde anume se uită. Ce să mai spun de felul īn care merg: par absolut lipiţi de "obiectiv", ca şi cum un mag­net cu totul special īi ţine aproape de el. Imposibil să te strecori īntre ei şi persoana care le-a fost dată īn pază. Nu ştiu decīt un singur om care a reuşit, cel puţin īn două rīnduri, şi lucrul este cu atīt mai extraordinar cu cīt e vorba de o persoană cu o siluetă masivă: istoricul şi criticul de artă Radu Bogdan. O dată a făcut-o la Cotroceni, cīnd a apărut ca din pă­mīnt īn faţa Papei (căruia i-a ţinut un speech şi i-a īnmīnat un album), īn vreme ce miniştrii, ambasa­dorii şi alte personaje importante se smiorcăiau pe la uşi sau aşteptau cuminţi la coadă să le vină rīn­dul. A doua oară, la deschiderea Tīrgului de Carte de la Bucureşti, īn mai 2001, cīnd, tot aşa, s-a īntru­pat pe neaşteptate īn faţa Regelui şi i-a spus, cu vo­cea lui cavernoasă şi cu privirea de St. Bernard epu­izat după o lungă misiune alpină: "Majestate, sīnt profesorul Radu Bogdan, cel care a făcut inventarul obiectelor de la Peleş după plecarea Majestăţii Voas­tre din ţară! Eu sīnt, Majestate! V-am scris, Majestate! Inventarul de la Peleş, Majestate!" "Da, mi-aduc aminte", a mormăit nazal Majestatea Sa, privind ca un mare timid ce e, prin şi dincolo de "profesorul Bogdan".

Ne īndreptăm cu toţii, pe coridoare īntortocheate, către biroul directorial. Regele are un pas mare, de lup bătrīn, şi de-abia mă pot ţine după el, īncercīnd să depăşesc, prin sprinturi scurte, cīnd pe dreapta, cīnd pe stīnga o gardă de corp care īmi simte traseul, ca să zic aşa cu spatele (nu-mi dau deloc seama cum de reuşeşte) şi mă blochează scurt, de fiecare dată, cu un pas lateral pe care īl face īn ultima clipă. După ce de două ori sīnt gata să-l iau īn braţe şi bolbo­rosesc un "pardon" jenat, renunţ, obosit. De altfel, Majestatea Sa nu pare să sufere foarte tare că nu i se face conversaţie.

Ajungem īn biroul directorului. De cum intri, de pe peretele de vizavi te īntīmpină, bătută īn metal, o inscripţie cu litere mari, gălbui: "Nu aruncaţi mu­curile pe jos. Folosiţi scrumiera." Cest quoi ēa?, īn­treabă vădit interesată Regina, aprinzīndu-şi o ţi­gară. "Ăăă...", īncep să răspund şi īi cer ajutor din ochi lui Othello. "Vous voyez, Voire Majeste... ― con­tinui ― les megots..., il faut pas les jeter...Cest plutot mōche...." Othello intervine şi īncepe o poveste cu colegii lui care, după Revoluţie, fumau īn birou şi... Regina dă din cap şi se gīndeşte la altceva.

Ne aşezăm, Regina īmi indică un loc pe o sofa līngă Rege. Sīntem şase persoane īn cameră, plus doi chelneri tineri care, după ce pun īn faţa fiecăruia o farfurioară cu două triunghiuleţe de pīine acoperite unul cu o felioară de somon şi altul cu cīteva icre negre şi o coajă de lămīie, se lipesc de perete ţinīnd un şervet alb pe braţ. Conversaţia se leagă greu. Īn­cep să depăn amintiri din prima mea vizită la Versoix, īn 1991. La un moment dat, uşa se deschide şi īn ca­meră pătrunde domnul Holender, directorul Operei din Viena, sosit pentru sărbători īn Timişoara natală sau, poate, special pentru această ocazie. Este un domn către 70 de ani, elegant, pomădat şi semănīnd teribil cu Frank Sinatra bronzat, după ce īşi pusese o dantură nouă şi relansase hit-ul Strangers in the night. Are de aceea un smile dezinvolt şi de cum pă­şeşte īn cameră, īncepe să vorbească scoţīnd din bu­zunarul de la piept, cu un gest ocrotitor şi grijuliu, o hīrtiuţă ponosită pe care i-o prezintă reginei (ală­turi de care fusese aşezat), explicīnd īnsă īn aşa fel īncīt să audă toată asistenţa: e vorba de un xerox, care a ajuns pe căi ocolite la el, făcut după o foto­grafie dintr-un ziar de epocă īn care se află şi Majestatea Sa Regele! Regina īmi trece hīrtiuţă ― pe care se disting cu greu cīteva siluete cenuşii (īntr-un parc?) şi o siluetă mai mică, īmbrăcată īn alb ― spre a i-o da Regelui. "De cīnd e?", īntreabă, nazal, Re­gele. "De cīnd e?", īi transmit īntrebarea dlui Ho­lender. "Nu ştiu", răspunde dl Holender. "Nu ştie", īi transmit Regelui. "A!", mormăie din nou Regele şi īşi apropie peticul de hīrtie de ochi. "E din '32, pentru că, uite-mă, aici sīnt eu şi aveam 10 ani." "E din '32", transmit mīndru asistenţei, pentru că eram sigur că mormăitul Regelui nu-l auzisem decīt eu. "Est-ce que nous l'avons, cette photo?", īl īntreabă Re­gina pe Rege. "Ah, oui!", răspunde Regele. "De toute maničre, c'est un don pour Vos Majestés", anunţă cere­monios dl Holender.

Din cīnd īn cīnd, uşa cabinetului directorial se deschide şi Othello mai strecoară īn cameră cīte o notabilitate sau cīte un prieten care se īnclină, cli­peşte des, se uită o vreme la peisajul regal şi apoi iese tiptil. La un moment dat apare şi primarul care īşi cere scuze că a īntīrziat: a trebuit să-l īntīmpine pe Preşedinte la aeroport. Oftează, lăsīndu-ne să īnţe­legem că misia e misie, dar altceva e de fapt īn sufle­tul lui.

E timpul să coborīm pe scenă. Regia e de o sim­plitate deconcertantă: īn fundul scenei, cu faţa către sală, sīnt aliniate şase scaune de catifea roşie. Īn faţa lor, la cīţiva metri, două microfoane. Ne aşezăm. Othello ocupă scaunul din extrema stīngă, eu pe cel din extrema dreaptă, iar personajele royale scaunele centrale dintre noi. Regele stă īn dreapta lui Othel­lo, apoi vine Regina, principesa şi, īn sfīrşit, prin­cipele Radu, pe care īl am astfel īn stīnga mea. Trag cu coada ochiului la pantofii negri ai principelui şi mi-i aliniez pe ai mei după ai lui. Ca să fiu mai sigur, īi verific īncă o dată, uitīndu-mă şi la pantofii Re­gelui. Totul pare să fie īn regulă. Regina poartă nişte "apreschiuri" pīnă sub genunchi (s-ar zice că toc­mai a coborīt dintr-o sanie trasă de reni), iar princi­pesa pantofi negri cu tocul scurt. Stăm cu toţii cu­minţi, cu mīinile sprijinite una peste alta īn poală, cu trunchiul uşor īnclinat īn faţă. O clipă am sen­zaţia că sīntem o trupă de dans modern care a luat, īntr-o atitudine hieratică, poziţia care precedă pri­mul acord al muzicii şi că, de īndată ce banda va porni, ne vom scula īn acelaşi timp şi vom īncepe, cu aceleaşi mişcări din mīini, cap şi picioare, un dans nervos şi bine ritmat. De fapt, de sculat de pe scaun se scoală numai Othello, de īndată ce aplauzele s-au īncheiat, le salută pe majestăţile şi pe alteţele lor şi īmi dă cuvīntul. Īn timp ce vorbesc, mă gīndesc dacă am voce de bariton sau de bas. Trebuie să verific şi asta.

Urmează Alteţa Sa. E īnalt, brunet şi īşi potriveş­te, ridicīndu-l mult, microfonul. I se adresează de fapt Regelui. Noi ceilalţi, cei de pe scenă şi cei din sală, sīntem doar martorii privilegiaţi ai acestei adresări. Vorbindu-i Regelui, cu profilul stīng către sală, cu cel drept către Rege, principele are un ton nespus de trist, indiferent dacă ceea ce spune este serios, vesel sau trist. Principelui i se pare că cea mai īnsemnată realizare a Regelui este nu numai aceea de a fi supravieţuit duşmanilor şi călăilor lui (recte lui Gheorghiu-Dej), ci şi copiilor acestora. Ba răz­bunarea Istoriei a fost atīt de teribilă, īncīt īn cele din urmă Regele a ajuns să doarmă chiar īn casa că­lăului său. Şi nu singur. A adus-o şi pe Regină. Apoi a venit şi principesa Margareta "şi cu mine", pre­cizează principele, şi, la sfīrşit, "şi prinţul Nicolae". Sala este vădit emoţionată. Străbat cu privirea din­colo de perdeaua luminii reflectoarelor şi īmi spun că media de vīrstă a celor prezenţi să tot fie de vreo 75 de ani.

Īntre timp, Alteţa Sa şi-a īncheiat discursul cu un "La mulţi ani, Majestate!", sala aplaudă, Alteţa Sa īşi reia locul, aplauzele continuă, Alteţa Sa se ridică şi se īnclină sfios către sală, apoi se aşază iar, īn vre­me ce Alteţa Sa Regală īl īnvăluie cu o privire caldă, apăsīndu-i scurt mīna, care acum se odihneşte pe genunchi, cu podul palmei sale. Adică: "Ai fost mi­nunat!" Simt că la rīndul meu se cuvine să fac, să spun ceva. Dar ce? Ţeapăn şi distins, rămīnīnd la o distanţă respectuoasă, īmi īnclin trunchiul către ure­chea dreaptă a principelui şi īntreb, cu un mic vibra­to īn voce: "Cīnd aţi scris paginile acestea?" Sīnt foarte mīndru de mine, adică de soluţia pe care am găsit-o. Īntrebīnd, evit banalitatea unei aprecieri ipocrite, ceva de genul "Minunat!" sau "Ce text extraordinar!", dar evit deopotrivă insuportabilul tăcerii cīnd aerul, īn stīnga mea, vibrează sub pintenul aşteptării. Aşa­dar, īntrebarea "Cīnd aţi scris paginile acestea?" mi se pare, ca soluţie, deosebit de astuţioasă. Pot să-mi spun: Ce onest sīnt! Īn loc să mă pretez la o laudă neruşinată, sīnt politicos şi nu fac decīt să īmi mani­fest interesul cerīnd o informaţie despre sorgintea temporală a textului. Īn acelaşi timp principele e li­ber să īnţeleagă: "Cīnd ― adică īn ce moment de gra­ţie ― aţi scris paginile acestea?". Ceea ce de alt­minteri şi face. "O, răspunde, le-am scris īn cer!" Mă priveşte drept īn ochi pentru a savura surpriza din privirea mea, care, desigur, nu īntīrzie să apară. "O! ― spun. Īn cer! Ce vrea Alteţa Voastră să spu­nă?" ― "Ei bine, da. Īn cer, la propriu!" Uluirea mea este totală. "Īn cer la propriu, Alteţă?" ― "Īn cer la pro­priu!" Şi simţind că mă sufoc de uimire, se īnclină complice către mine: "Īn avion..." ― "Īn avion... Pa­ginile acestea īn a-vi-on, Alteţă?" ― "Ei da, īn avion, pentru că am aflat īn ultima clipă că trebuie să vorbesc şi a trebuit să le scriu pe drum, īn avion." Uimirea mea ia acum chipul unei tăceri pioase. Par că mai vreau să spun ceva, că mai vreau să cer o lă­murire pentru a īnţelege cīt de cīt miracolul, dar īn ultima clipă mă răzgīndesc ― cum se pot scrie nişte pagini atīt de elaborate şi sensibile īn avion? ― şi mă retrag la locul meu, īnfrīnt, copleşit, īndreptīndu-mi iarăşi trunchiul şi coborīnd īn mine pentru a rumega mai bine ceea ce am aflat. Murmur īncă o dată "īn avion..., hm" şi mă zidesc īntr-o medita­ţie admirativă.

Īntre timp Majestatea Sa Regele s-a ridicat. "E 19 decembrie şi, de pe 8 noiembrie, cred că este a cincea oară că sīnt sărbătorit pentru aniversarea mea. Mi se pare cam mult. Drept care vă doresc tuturor «Săr­bători fericite»." Īmi spun că numai un Rege şi un īnţelept au dreptul să nu spună nimic, numai ei, de la īnălţimea pe care au atins-o, se pot lepăda de cu­vinte. Noi, toţi ceilalţi, prizonieri ai verbului, sīntem condamnaţi la limbuţie şi ne petrecem viaţa expli­cīnd, argumentīnd, ţinīnd discursuri, descriind, plictisindu-ne şi plictisindu-i pe ceilalţi.

După o pauză de zece minute, īn "Sala Oglin­zilor", are loc şedinţa de autografe. Regele, Regina, principesa şi principele sīnt instalaţi la o masă lungă florentină, cele patru gărzi de corp īşi ocupă pozi­ţiile, se formează o coadă din doamne şi domni care ţin, fiecare, lipit la piept, albumul mare şi alb, avīnd pe copertă chipul Regelui la 20 de ani, ireal de fru­mos. Cuprind cu privirea, dintr-un colţ al foaieru­lui, īntreaga scenă şi īmi dau seama că nu īnţeleg o iotă din "spectacolul istoriei". Cum sună vorba aia? "E o poveste spusă de un idiot, alcătuită din vorbe şi din zbucium şi neīnsemnīnd nimic." Un domn īn vīrstă se apropie de mine. Īmi īntinde, cu o mīnă tre-murīndă, un bileţel pe care este scrisă o adresă: blo­cul..., intrarea..., etajul..., apartamentul..., tele­fon. .. "Domnule Liiceanu, vă implor, daţi-i Majestăţii Sale adresa mea, Spuneţi-i să mă caute şi pe 21 mar­tie va fi pe tron. Vă implor, domnule Liiceanu, va fi pe tron pe 21 martie! Să mă caute, atīta tot. Vă im­plor, domnule Liiceanu, daţi-i biletul!"

 

 

joi 20 decembrie

 

Lansarea de astăzi era prevăzută pentru ora 16, la Teatrul de Stat din Arad. Ajung la 1530 şi, cu toate acestea, majestăţile şi alteţele lor sosiseră deja, pen­tru că ceremonia de īnmīnare a cheii oraşului Majes­tăţii Sale Regelui, la primărie, se sfīrşise mai devreme, īi găsesc pe toţi, inclusiv pe consilierul primăriei şi pe arhiepiscopul de Arad, Hălmagiu şi Hunedoara, Prea Sfinţia Sa Timotei. Seviciu, īn biroul directorial, mīncīnd cu oarecare plăcere fursecuri cu cremă maro, verde şi roz de pe nişte platouri risipite pe o masă mare aşezată īn mijlocul camerei. Regina stă de vor­bă cu arhiepiscopul care, peste sutană, poartă un palton gros gri, deşi īn cameră este cald. Lucrul aces­ta mă face să cred că e pe picior de plecare, ceea ce se va dovedi a nu fi deloc aşa, īntrucīt, peste o jumă­tate de oră, va coborī pe scenă, păstrīndu-şi paltonul, şi voi lua loc līngă el pe una dintre sofalele din cati­fea galbenă instalate acolo anume pentru noi.

Nu ştiu de ce suport greu, iarna, să văd īntr-o īn­căpere oameni īmbrăcaţi ca pentru afară. Spectacolul cuiva care, īmbrăcat de stradă, īntīrzie īn mijlocul casei īmi induce o nelinişte crescīndă. Bănuiesc că starea asta se explică prin faptul că ceva care se anun­ţă ca iminent īntīrzie să se īntīmple. Un om īmbră­cat ca pentru a ieşi te proiectează către o plecare ne-īntīrziată, īn vreme ce faptul că rămīne, că īntīrzie, că nu mai pleacă, te blochează, dimpotrivă, īntr-un soi de stand by pe care nu l-ai prevăzut. Această sus­pendare silnică şi arbitrară a curgerii realităţii, aceas­tă pană meschină băgată de un om īn palton īn roata timpului creează o aşteptare pentru care, psihologic, nu eşti pregătit. De fapt, cred că răul mi se trage de pe la 10 ani şi trebuie pus īn seama unui unchi din Caracal, fratele mamei care, de cīte ori venea īn Bucu­reşti, de sărbători, o zi-două, trăgea la noi īn Cotroceni, īşi termina treburile şi īşi lua bilet de īntoarcere pentru a doua zi la 10 dimineaţa. Dormea īn cameră cu mine. La ora 7, cīnd deschideam ochii, īl vedeam aşezat pe un fotoliu, īn mijlocul camerei, cu paltonul pe el şi cu căciula pe cap. Mīna dreaptă era sprijinită de mīnerul unei valize lipite de fotoliu. Stătea aşa, neclintit, proiectat īn iminenţa plecării, cu paltonul pe el şi căciula pe cap, pīnă la ora 9, cīnd se ridica, īşi lua rămas-bun de la toţi şi pleca la gară. N-am reuşit niciodată să aflu nici de la el, nici de la ceilalţi, cărui zeu īi jertfea intervalul dintre orele 7 şi 9 ale dimineţii. Īn orice caz, īn mai multe rīnduri vreme de o oră, de la 4 la 5 astăzi după-amiază, stīnd pe sofa pe scena Teatrului din Arad, m-am pomenit pro­iectat, de cīte ori īl vedeam cu coada ochiului līngă mine pe Sfinţia Sa, īn palton şi cu potcap, īn anii, de altminteri fericiţi, ai copilăriei mele din Cotroceni.

Deocamdată īnsă, cum spuneam, Sfinţia Sa vor­beşte cu Majestatea Sa Regina, principesa cu prin­cipele vorbesc retraşi īntr-un colţ, Regele stă singur līngă masa cea mare, tocmai a muşcat dintr-un fur­sec cu cremă verde şi se pregăteşte să-şi toarne un pahar de Fanta. Intervin prompt, īi iau sticla din mīnă şi, īn timp ce torn lichidul galben īn pahar, īl īntreb pe Majestatea Sa cum a fost ieri la Operă cu Preşedintele īn lojă. Īi văzusem dimineaţa īntr-un ziar, aşezaţi unul līngă altul. "Da' ge ― răspunde Re­gele ca un copil bosumflat ― de unde să ştiu, gă eu mă uitam īn faţă, la ge era be scenă." Soarbe din Fan­ta şi adaugă: "Sīnt oameni broşti ― dat fiind că na­zalizează tot timpul, «p» şi «c» devin «b» şi «g» ― care-şi īnghipuie ... Băi gum? Ge-şi īnghipuie? Gă am făcut asta, cu Iliescu, bentru mine? Sau bentru ca să mai bot să fac ceva bentru ţară?"

Principesa Margareta se apropie şi ne anunţă că a căzut de acord cu principele ca acesta, īn discursul său, să nu se mai adreseze Regelui, ci direct sălii. Ar introduce un element nou, faţă de ieri la Timi­şoara, şi l-ar obosi mai puţin şi pe Rege, care altmin­teri trebuie să-l privească īn ochi pe vorbitor pe tot parcursul discursului. Mă grăbesc să spun că ideea mi se pare excelentă. Plecăm către scenă şi, cum ie­şim din birou, le regăsesc, cu o tresărire plăcută de familiaritate, pe cele patru gărzi de corp cu firele lor răsucite care le ies din urechi şi le intră sub haină. Schiţez, fără nici un succes, un zīmbet de recunoaş­tere către unul dintre tinerii robuşti. Mă ignoră cu desăvīrşire, fapt care, pentru o clipă, mă mīhneşte nespus de tare, īntrucīt mă legănam īn iluzia că se lămuriseră īn privinţa mea şi că mă acceptaseră ca pe un tip OK. Ei bine, nici vorbă, sīnt hieratici la culme, nici un muşchi nu li se mişcă pe faţă şi au privirea aceea care bate departe şi care trece prin tine ca şi cum n-ai fi. Iarăşi simt cum mă cuprinde admi­raţia privindu-i. Dacă aş fi avut norocul să mă nasc mai tīrziu, cred că mi-ar fi plăcut să fiu body-guard. Meseria asta īţi satisface toate orgoliile: eşti tot tim­pul īn preajma oamenilor importanţi. Şi nu o oră sau două ca mine acum, ci de dimineaţa pīnă seara. Īn sfīrşit...

Ajungem pe scenă. Decorul este aici altul. Īn mijlocul scenei se află două fotolii din pluş galben ― īn care se aşază Regele şi Regina ― cu o măsuţă rotundă īntre ele. Īn dreapta şi īn stīnga fotoliilor, perfect simetrice, două sofale din aceeaşi catifea, cu aceleaşi măsuţe joase şi rotunde īn dreptul lor. Pe sofaua din dreapta fotoliilor se aşază principesa şi principele, pe cea din stīnga, arhiepiscopul şi cu mine. Consilierul primăriei, tīnăr, binecrescut şi emo­ţionat, ne salută şi īi introduce pe vorbitori, făcīndu-şi de fiecare dată apariţia din culise. Vorbim īn aceeaşi ordine ca şi la Timişoara, principele citeşte la fel de trist ca şi ieri textul despre Majestatea Sa, principesa īi apasă din nou principelui mīna cu podul palmei cīnd acesta revine pe sofa, Regele spune din nou cele două propoziţii despre sărbătorirea īn exces a aniversării sale şi le adresează celor de faţă urările de Crăciun. Mă aplec către Sfinţia Sa şi īl īntreb dacă nu doreşte să spună ceva din partea Bisericii. "Nu m-am pregătit, domnule profesor, dar dacă e nevo­ie..." Consilierul primăriei īi dă cuvīntul şi totul merge bine, īn afară de faptul că reginei Ana Sfinţia Sa īi spune "Alteţa Sa Regina Margareta", iar cīnd se referă la "luminile pe care le-a revărsat peste ţară domnul profesor" ― o spune pe tonul acela cucernic şi mieros al ierarhilor noştri şi, totodată, se īntoarce şi īmi adresează un zīmbet cald ― pomeneşte mereu de "editura Anastasia". Īmi spun că nu e dramatic, pentru că oricum Regele nu aude, Regina nu īnţe­lege, principesa şi principele şuşotesc īntre ei, iar eu nu pun la suflet. Cīt pentru cei din sală nume ca Ana, Margareta, Anastasia sau Humanitas sīnt simple nuanţe sonore care nu afectează cu nimic excelenţa vizuală a spectacolului.

De īndată ce consilierul primăriei anunţă şedinţa de autografe care urmează să īnceapă chiar pe scenă, īnainte ca lumea să apuce să se ridice, din ultimul rīnd, din penumbra sălii, izbucneşte un glas: "Sīnt şeful Comunităţii evreieşti din Arad, Majestate, şi am vīrsta Voastră, Sire! Īn 1943, īmpreună cu mama Ma­jestăţii Voastre, regina Elena, l-aţi īmpiedicat īn repe­tate rīnduri pe Antonescu să facă deportări, aţi inter­venit īn repetate rīnduri pentru Comunitatea evreilor din Romānia şi aţi salvat, prin omenia Majestăţii Voastre, zeci de mii de vieţi. Nimeni nu v-a mulţumit vreo­dată pentru asta prin viu grai. Permiteţi-mi să o fac eu acum, īn numele tuturor celor care vă poartă re­cunoştinţa lor. Nu vă vom uita, Sire! Niciodată."

Mă uit la Rege, din locul īn care sīnt. Nu răspun­de, priveşte fix īnainte, către omul pe care nu-l poate zări īn īntunericul sălii, şi văd cum lumina reflec­toarelor i se frīnge şi īi joacă sub pleoape. Cīnd prima lacrimă porneşte, arătătorul, īndoit, se apropie de obraz şi īntrerupe rostogolirea lacrimii către bărbie. Are, cred, cel mai frumos plīns din plīnsurile pe care le-am văzut. L-am văzut plīngīnd cīnd īşi evoca ma­ma īn chiar casa de pe Kiseleff (astăzi, acolo este sediul ING Bank), unde regina Elena locuia īntr-o adevărată recluziune cu Mihai copil, după ce, īn 1930, Carol al II-lea se urcase pe tron. Citea, īn foaierul ca­sei, īn faţa a peste o sută de persoane, o pagină de o simplitate desăvīrşită ― şi plīngea. Orice plīns care durează creşte īn intensitate şi devine chinuit. Plīn­sul Regelui era egal şi nu-i angaja decīt ochii. Din cauza asta părea un plīns senin şi poate că din cauza asta Regelui nici nu-i era ruşine de el. Nu īncerca nici să-l ascundă, nici să-l oprească. L-a "lăsat", ca să zic aşa, să-l īnsoţească tot timpul lecturii şi īn tot acest timp faţa nu i s-a schimonosit cu un milimetru. Ca şi cum plīnsul acesta avea o viaţă a lui, care trebuia respectată, o viaţă dictată de viaţa paginii şi acom­paniind-o īn chip necesar. E singurul plīns la care, asistīnd, nu m-am simţit stīnjenit. Mai mult, era un plīns căruia i te puteai alătura, pentru că de fapt el depăşea drama unei persoane şi devenea plīns īn ori­zontul unui destin comunitar. Cred că romānii nu mai ştiu astăzi nici măcar pentru ce trebuie să plīngă. Cīnd nu cad īn băşcălia care le īnsoţeşte ca o umbră fiinţa socială, nu sīnt capabili nici să genereze plīn­sul istoric şi nici să se alăture celor care ştiu pentru ce anume se cuvine să plīngă.

Nu se poate spune că plīnsul nu a jucat un rol īn viaţa regelui Mihai. Copil fiind, a plīns din cauza vexaţiunilor pe care mama sa, regina Elena, le-a su­ferit ― cītă vreme a rămas īn ţară ― din partea lui Carol. A plīns apoi despărţirea de Regina-mamă cīnd aceasta hotărăşte să pună capăt umilinţelor şi să plece īn Italia. Carol nu-i va permite să o vadă mai mult de o lună-două pe an. A plīns apoi pe peronul gării Băneasa, cīnd tatăl său era pe treptele trenu­lui care urma să-l ducă īn exil. L-a rugat să-l ia cu el şi să nu-l lase singur la cei 18 ani neīmpliniţi, cu An-tonescu, cu legionarii lui Sima şi cu destinul neclar al ţării. Scena are loc la 7 septembrie 1940, la ora 4 dimineaţa. "Plīngea ca un căţelandru", va nota mai tīrziu Fabricius, ambasadorul Germaniei la Bucu­reşti, īn sfīrşit, īn Convorbirile cu Mircea Ciobanu, Re­gele povesteşte care a fost ultima imagine pe care a luat-o cu el din Romānia şi care l-a īnsoţit īn tot exilul ca memento al tragediei ţării sale. Pe 30 decem­brie 1947 este obligat să abdice şi să plece īn exil. Este condus de Petru Groza la tren, pe peronul gării din Sinaia. Trupa de ofiţeri aliniată īn gară primeşte ordin, īn clipa īn care Regele păşeşte pe peron, să se īntoarcă cu faţa la zid. Cīnd trenul se pune īn miş­care, ultimul lucru pe care Regele īl zăreşte este silue­ta unui ofiţer cu capul īntors către vagonul regal şi cu faţa scăldată īn lacrimi.

 

 

Lumea din sală, cu albumele albe strīnse la piept, īncepe să urce pe scenă, īn grupuri drămuite de doi dintre body-guarzi, īn vreme ce ceilalţi doi veghează īn dreapta şi īn stīnga mesei lungi care a fost instala­tă īn mijlocul scenei şi la care cuplul regal şi cel prin­ciar s-au aşezat pentru autografe. Oamenii trec cu­minţi prin faţa mesei şi primesc, pe aceeaşi pagină, mai īntīi semnătura Regelui īn partea stīngă a pa­ginii ― "Mihai" ―, apoi simetric, īn dreapta, semnă­tura reginei ― "Ana" ―, sub cele două semnează principesa şi, sub semnătura ei, īn josul paginii, vine semnătura principelui. Perindarea aceasta este īnsoţită de obicei de aplecări discrete peste masă, pentru că mai fiecare are ceva de spus augustelor personaje. Am observat, īn toate īmprejurările ase­mănătoare īn care m-am aflat cu familia regală, apa­riţia fatală a două tipuri de figuri: nebunii şi nostal­gicii. Primii nu pot fi catalogaţi nici după vīrstă, nici după sex, nici după un tip anume de discurs. Sin­gurul lucru care īi uneşte este originalitatea demer­sului. Astăzi după-amiază, de pildă, o femeie īntre două vīrste s-a apropiat de masa cu semnături ţi­nīnd īn mīnă cartea reginei Ana, Un război, un exil, o viaţă şi un plic cu fotografii. Mīnuită de posesoarea ei cu o dexteritate ieşită din comun, cartea reginei s-a dovedit a fi īn scurtă vreme o armă subtilă şi re­dutabilă, īntre foi erau puse cīteva zeci de semne din bucăţele de hīrtie. Femeia deschidea cartea la primul semn şi, īntr-un anumit loc al paginii, cerea, după cum o dicta contextul şi după cum aprecia ea, semnătura cīnd a unuia, cīnd a altuia dintre cei patru aşezaţi īn spatele mesei. Muta cartea, deschisă rapid la o nouă pagină, cīnd īn faţa Regelui, cīnd a prin­cipesei, cīnd a reginei, cīnd a principelui. "Aici! ― spunea, punīnd degetul īn locul exact unde aştepta semnătura. Uneori era vorba de o fotografie din carte, alteori de un pasaj subliniat. "Aici... Şi aici... A, aici vă plac eu tare de tot cum arătaţi... Ca mireasă... Şi aici, cu cīinele... Aici, unde ziceţi povestea cu fan­tomele. .." Regina semnează fără să īnţeleagă ce bol­boroseşte femeia. La fel şi ceilalţi. Nebunii au darul de a obţine rapid ceea ce vor şi, de obicei, īmpotri­va voinţei celuilalt. Īn mai puţin de un minut, femeia umpluse cartea cu semnăturile celor aşezaţi acolo, fireşte, tocmai pentru a semna. Mă trezesc, hipnoti­zat, din spatele mesei, īn clipa īn care văd, peste umă­rul reginei, cum femeia deschide plicul cu fotografii, cum le scoate şi cum īi propune reginei să īnceapă să semneze pe prima dintre ele, īntr-un colţ anume, dar nu pe dosul pozei, ci pe suprafaţa lucioasă color. "Ah, non! Non! C'est trop!" o aud pe regină spunīnd, cu glasul tremurīnd şi īmpingīnd poza cu mīna. In­tervin cu un "Dar e posibil, doamnă?", īn vreme ce scutierul īn scurtă de piele din dreapta mesei o īn­haţă pe femeie de cot. Femeia īşi trage, demn, cotul şi pleacă, vădit fericită, cu prada obţinută īn mīini, īn cea de a doua categorie ― nostalgicii ― intră bărbaţi foarte īn vīrstă, de obicei către 90 de ani, care au făcut parte fie din vreun corp de gardă, fie au avut de-a face, īntr-un fel sau altul, cu Palatul Regal. Adresarea lor către Rege īncepe īndeobşte cu un "Sire, vă mai aduceţi aminte cīnd..." şi apoi este evocată fie o manevră de la o şcoală militară la care Regele a asistat, fie trecerea īn revistă a unor trupe. Bătrīnul din după-amiaza aceasta, care se apropie de Rege fără să aibă īn mīnă albumul sau vreo carte, poartă cizme şi e īmbrăcat oarecum vīnătoreşte, cu un surtuc ciudat plin de cheotori. Are părul alb, ochii albaştri şi lăcrimoşi, faţa plină de vinişoare roşii şi albăstrui, mersul falnic şi nesigur īn acelaşi timp ― şi vorbeşte tare. "Sire, īncepe, eram la Mīnăstirea Dea­lului cīnd tatăl Majestăţii Voastre şi Majestatea Voas­tră. .." Regele īl priveşte cu chipul său imobil. "Sire, aud apoi, īmi permiteţi, Sire, să cīnt Imnul Regal?" ― "Dagă vrei...", răspunde Regele. Bătrīnul face un pas īnapoi şi cei care īşi aşteaptă rīndul, īn spatele lui, reculează corespunzător. "Nu aici", intervine prompt garda din stīnga Regelui, sesizīnd blocajul care e pe cale să se producă, "īn faţă, acolo, către sală." Şi īi indică bătrīnului, care este evident feri­cit de propunere, locul din centrul rampei către care avansează artiştii lirici cīnd ajung la aria principală, īl privesc pe acest lucrător al Serviciului de Pază şi Protecţie (SPP) plin de admiraţie. Īmi surprinde pri­virea: "Asta e, īmi răspunde, cu o scurtă ridicare din umeri. E democraţie." Je suis ravi. Iată-mă, īn sfīrşit, preluat, acceptat ca unul interesat de buna desfă­şurare a lucrurilor. Respir uşurat.

Īntre timp bătrīnul a ajuns la marginea scenei, a pus un picior īn faţă şi cuprinde sala cu privirea. E o sală frumoasă, de secol 19, imitīnd barocul vienez, cu alveola parterului īncununată de două brīuri de loji suprapuse. Totul e īn catifea roşu-putred şi īn ample stucaturi aurii. Oamenii nu mai sīnt pe scau­ne, ci sīnt strīnşi, īntr-o coadă care īncepe īn foaier şi urcă pīnă la scenă, pe unul dintre cele două cu­loare ale sălii. Bătrīnul īşi īnalţă privirea către lojile de la etaj, care acum sīnt goale, ridică, scuturīndu-le, braţele īn sus, īncepe prima strofă cu o voce tună­toare şi īndeamnă publicul imaginar să-l urmeze. Nu īl urmează nimeni, fapt care īnsă nu pare să-l deranjeze. Zbiară la rampă fericit, vreme de vreo trei minute, după care se īntoarce către mijlocul scenei unde şedinţa de semnături continuă, se īnclină şi murmură, legănat-ardeleneşte: "Sper că nu voi fi su­părat pe nimeni."

La rīndul meu, cer Majestăţilor Lor permisiunea să mă retrag. Este 6 seara, trebuie să ajung la Timi­şoara unde mă aşteaptă prietenii la care am tras, familia doctorului psihiatru Tiberiu Mircea, apoi Adriana Babeţi şi Mircea Mihăieş cu soţia. Avem "să povestim", cum se spune īn Ardeal.

 

 

 

2002

 

 

1 ianuarie

 

Nu poţi să ţii "jurnal" decīt īn marginea unei ex­pediţii (militare, geografice, ştiinţifice) ― sau a ope­rei proprii. Eu īn marginea a ce īl ţin? Cel puţin, Jurnalul de la Păltiniş pornea de la o expediţie a gīn­dului. Dar acesta? Poţi să-ţi priveşti viaţa ca pe o expediţie? Poţi fi īn acelaşi timp cuceritorul şi cel cucerit?

Īncerc să ies din dezastrul īn care mă aflu nu scri­ind, ci povestind. Cel puţin, nu-mi fac iluzia că sīnt scriitor. Sīnt doar bolnav sau, īn cel mai bun caz, convalescent.

Trăiesc, cu un singur personaj, scenariul din O mie şi una de nopţi: īmi spun mereu cīte o poveste, pen­tru a amīna deznodămīntul. Simt că dacă aş tăcea, m-ar īnghiţi fără urmă viaţa pe care o mai am īn faţă. "Ascultă, īmi spun, mai aşteaptă o clipă. Trebuie să mai auzi o poveste. Mai ţii minte ce s-a īntīmplat atunci? Ascultă. Tocmai se năştea fiul tău... Ţii minte unde erai? Ascultă, aşadar..."

Vin de fiecare dată īn faţa mea, prinţ īndurător şi crud, cerīnd şi oferind pentru fiecare clipă īn plus povestea uneia care s-a scurs.

 

 

4 ianuarie

 

Repezindu-mă ieri, din Sibiu, pīnă la Păltiniş am avut revelaţia felului īn care profanul invadează şi acoperă "sacrul", asemeni templelor budiste īnghi­ţite de jungla cambodgiană, asemeni oricărui tem­plu părăsit devorat de buruieni, de şopīrle şi de stra­turile roşiatice ale pămīntului, care cresc ca părul unui mort, ca o unghie netăiată a naturii. Străbat dru­mul pe care-l făceam prin pădure īntre cabana 23, īn care Noica a locuit īntre 1977 şi 1983 (aşadar īn "pe­rioada Jurnalului") ― astăzi pe locul ei se īnalţă un fel de buncăr al Băncii Naţionale ― şi hotelul Cindrelul ("hotelul Partidului") la care trăgeam de obi­cei cu Andrei, īn sejururile noastre păltinişene. Pe drumul acesta sīnt presărate īncă două cabane, ră­mase "ca pe vremuri". Ajung īn faţa primeia dintre ele. Pe terasa joasă este instalată o masă de ping-pong la care doi tineri īşi dispută un meci. La cīţiva metri de ei, pus pe pervazul ferestrei, un casetofon dat tare le ţine de urīt. O formaţie "de cartier", dintre cele foarte īndrăgite de noua generaţie, reia la infinit ace­eaşi "frază muzicală", ca acul unui patefon care nu mai poate ieşi din şanţul plăcii: "Ce p...a mea! Ce p...a mea! Ce p...a mea..." Cuvintele se ridică īn văzduh, străbat aerul tare şi sticlos al pădurii şi po­posesc ca o imensă aură pornografică, deasupra brazilor.

"Dragele mele", s-a adresat Noica īn troleibuz unui grup de fete care vorbeau de zor despre «gagi­cul meu», "dragele mele, limba romānă e atīt de fru­moasă! Aveţi «drăguţul meu», cum se spune īn Ma­ramureş, de ce să spuneţi «gagic»? Zău, dragele mele, de ce să batjocoriţi aşa limba?" O, ce vremuri idilice! Ce s-ar fi făcut Noica, astăzi, cu tinerii care ascul­tau īn extaz şlagărul "Ce p...a mea"? El care numea actul sexual "o īmbrăţişare", iar cīnd devenea mai īndrăzneţ, "o īmbrăţişare activă"...

 

 

8 ianuarie

 

Astăzi la 12, īnmormīntarea lui Bibi Cajal la Ci­mitirul Evreiesc de la Filantropia. Fiind soţia şefu­lui Comunităţii Evreieşti din Romānia, ceremonia avea morgă: preşedinte, miniştri etc.

Pentru mine, această femeie extraordinară pe care am cunoscut-o ca mamă a Irinei Cajal a īnsemnat ima­ginea posibilă a unei specii umane din care au dis­părut răutatea, maliţia şi tristeţea. Existenţa ei mi-a sugerat că, īntr-o asemenea specie, oamenii ar muri cu chipul tīnăr. Pentru că dacă trupul, aşa zicīnd, īmbătrīneşte cu de la sine putere, faţa, īn schimb, ne-o alterăm singuri, prin valurile de grimase nega­tive la care o supunem zilnic. Nu poţi vorbi de rău şi nici ironiza rămīnīnd nepedepsit. Iar melancolia, pentru că este un atentat la adresa eternităţii vieţii, fiind sceptică īn faţa nemuririi, este păcatul suprem. Aşadar, pentru că transformase buna dispoziţie īn conduită şi pentru că īncremenise īn grimasa bună­tăţii, chipul lui Bibi Cajal rămăsese tīnăr. Aş adău­ga că buna dispoziţie era suprema ei politeţe şi, pen­tru cei foarte apropiaţi, un fel comunicativ de a le declara iubire. Zīmbetul care o īnsoţea īn permanen­ţă era replica naturii ei iubitoare la gīndul (descope­rit cīndva, la īnceputul vieţii) că tristeţea noastră īi răneşte, īi sperie sau īi nelinişteşte pe cei din jur. E, cred, singurul om pe care l-am văzut trăind īn fiecare clipă din punctul de vedere al celorlalţi. Reuşise, cred, să nu mai aibă "stări", de vreme ce egoismul este tocmai capacitatea şi nevoia noastră de a-i anexa pe ceilalţi stărilor noastre. Buna dispoziţie era la ea so­luţia pe care o găsise la grija de a nu-i trece altuia po­vara eului tău. Īn plină metastază, īşi păstrase zīm­betul şi a murit surīzīnd, cerīndu-şi pesemne scuze că pentru prima oară īi īncărca pe ceilalţi cu povara unei stări a ei, cu moartea ei.

 

 

luni, 14 ianuarie

 

Astă-seară, Coriolan Babeţi ne invită, pe cei apro­piaţi de Horia Bernea, la restaurantul Porto pentru o masă in memoriam. Către ora 12 noaptea, o conduc pe Marga Bernea acasă, īn Otopeni. Pomii sīnt plini de chiciură şi pe şosea e ceaţă. Drumul, pustiu. "Te rogi?"― mă īntreabă la un moment dat. "Mi-e teamă că nu ar sta nimeni să mă asculte..." ― "Te īnşeli, o dată cu rugăciunea apare şi cel care să o asculte. Trebuie să īncepi prin a te ruga." ― "Nu pot. Trebuie să fii curat ca să te rogi. Or, eu nu sīnt īn ordine. Mi-e ruşine să apar atīt de prost īmbrăcat īn faţa lui Dum­nezeu." ― "Te īnşeli, rugăciunea e făcută pentru cei care nu sīnt īn ordine. Nimeni nu e īn ordine. Dacă ar fi cum spui, nimeni n-ar mai trebui să se roage. Or, e exact pe dos."

Chiar, de ce şi īn cele mai grele momente īmi e ruşine să mă rog? Pesemne că sīnt bolnav de teama de ridicol: dacă la capătul celălalt nu e nimeni? Dacă rugăciunea mea nu are "sol fenomenal"? Cum să fac să ajung, o clipă măcar, īn culisele existenţei mele? De unde aerul acesta assure al celor care, ca şi mine, deambulează, bezmetici, pe scena vieţii pe care nu ştiu cum s-au pomenit, dar care nu se sfiesc să ţină discursuri competente despre un "dincolo" cu care par că se bat pe burtă? Ce impostură să-ţi dai docto­ratul īn "cele nevăzute"!

 

 

18 februarie

 

Ce s-a īntīmplat mai de soi īn ultima vreme? Am īnceput, la propunerea lui Andrei, şi īmpreună cu Anca Manolescu (bună cunoscătoare a operei lui Gue-non) şi Horia, un seminar privat īn jurul cărţii lui Guenon Le symbolisme de la croix. Seminarul īncepe cu o expunere a lui Andrei, urmată de discuţii. Situ­aţia a devenit "dramatică" deja după primele două īntīlniri şi, privită de sus, ea nu face decīt să pună īncă o dată īn lumină ceea ce s-ar putea īn chip pro­priu numi (scuzaţi expresia!) "drama cunoaşterii omeneşti". Interesant este totodată ce se īntīmplă cīnd se strīng īn jurul aceleiaşi mese persoane cu for­maţii şi īnclinaţii īndeajuns de asemănătoare şi de diferite pentru a putea deopotrivă să stea de vorbă şi să nu se īnţeleagă. Iarăşi interesant e cum fiecare crede cu oarecare disperare īn "punctul lui de ve­dere" şi īncearcă să-l convingă pe celălalt de īnteme­ierea lui şi cum, nereuşind ― īntre prieteni fiind ― suferă. Din nefericire pentru mine sīnt īn mai mare măsură singur decīt fiecare dintre ceilalţi trei, pen­tru că din cauza blestematei de filozofii (atīt cīt a mai rămas din otrava sau elixirul ei īn mine) nu mă pot raporta la textul lui Guenon cu relaxarea pe care ceilalţi (Horia īn mai mică măsură) sīnt dispuşi să o aibă. Andrei "cel nebun īntru mistere", cum şi-a zis singur īn poezica pe care, ludic, a compus-o cīnd­va la Păltiniş, este oricīnd gata să se lase transportat īn Marele Dincolo pentru ca, din perspectiva lui, să poată tălmăci fragmentul care sīntem. Căci cum alt­fel să ne dăm un sens, dacă nu prin contemplarea īntregului din care facem parte şi prin localizarea "exactă" a poziţiei pe care o ocupăm īn acest īntreg? Pentru a ajunge "Acolo", īn punctul īnalt din care Spectacolul Lumii īşi dezleagă misterul, Andrei s-a urcat īn mai toate vehiculele care aveau afişată această destinaţie: de la textele sacre ale creştinătăţii şi ale religiilor orientale şi pīnă la stainerismele şi ezoterismele modernităţii. Vorbei cu care ajunsese să-l scoată din minţi pe Noica ― cīnd acesta īi plim­ba pe sub nas cīte o farfurioară cu mīncărică filozo­fică pe care se chinuise să o prepare cīt mai gustos şi să o prezinte cīt mai plăcut, iar Andrei, după o scur­tă adulmecătură, strīmbă din nas şi declara: "Nici cu asta nu am ce face!" ― el i-a rămas şi astăzi cre­dincios. De ani de zile mă străduiesc să-l fac să ia o īmbucătură din Sein und Zeit. Andrei o cīntăreşte din ochi mefient, mă ascultă o clipă pledīnd virtuţile gastronomice ale acestui biftec filozofic şi, dincolo de un "mda..." politicos şi căznit, īl aud murmurīnd īn sinea lui: "Nici cu Heidegger nu am ce face!" Rei­terăm periodic proiectul unui seminar despre Fiin­ţă şi timp cu care īl tot ameninţ de cīţiva ani, dar ştiu (şi de aceea nici nu-l pot īncepe) că lucrul nu īl in­teresează.

Dar īn fond de ce nu are Andrei ce face nici cu Hegel, nici cu Kant, nici cu Heidegger, nici cu Husserl şi, la o adică, nici cu toată filozofia modernă? Interesant nu este cazul lui, ci cazul cazului lui, aşa cum īn această poveste, care a reapărut la suprafaţă o dată cu seminarul Guenon, interesant nu este ca­zul meu, ci cazul cazului meu. (Pentru că īn fond, de ani de zile de cīnd ne cunoaştem, Andrei īmi plimbă pe sub nas cīte o farfurioară: o mīncărică cu īngeri, alta cu Corbin, alta cu Eckhart, alta cu Sfinţii Pă­rinţi. Iar eu gust de ici, de colo, şi foamea mea e şi mai mare, tristeţea mea e şi mai mare, disperarea mea e şi mai mare.) Dar despre ce este vorba?

Plecăm de la premisa că toţi am vrea să ştim ce e cu noi. Iar "ce e cu noi" īnseamnă, de cīnd lumea, că vrem să ne cunoaştem culisele: am fost distribuiţi, cu toţii, pe scena vieţii, rămīnem şi jucăm pe ea o clipă, apoi ieşim din scenă pe partea cealaltă. Cine ne-a distribuit īn rolul vieţii? De unde, venind, ne-am făcut intrarea īn scenă? Ce se īntīmplă īn cu­lisele prin care am intrat? Şi apoi, ce se īntīmplă cu noi după īncheierea spectacolului? Cum arată culi­sele prin care ieşim? īncotro ne ducem?

Toate religiile lumii, chiar şi cele mai pricăjite, īn măsura īn care presupun un "cult al morţilor", nu s-au īndoit o clipă că există un "pe urmă" şi un "din­colo". Toate presupun rupturi de nivel, praguri, tre­ceri, tărīmuri diferite, vehicule, luntraşi, zei psiho-pompi. Toate presupun desprinderi ale sufletului de trup, apoi călătorii ale sufletului, halte şi etape. Există o morfologie a peisajului străbătut, o cronolo­gie a acestei călătorii, un punct terminus al ei. Pe scurt, toate religiile dezvoltă o scenografie a lui "apoi" şi "dincolo". Īn marile religii lucrurile se complică, apar articulaţii īntre "aici" şi "acolo", armonii sub­tile, oglindiri, ierarhii, unificări succesive, stări ale fiinţei, principii crescătoare şi descrescătoare, verti­cale care unifică planurile, raporturi īntre manifest şi nemanifest, cosmogonii subtile, proiecte ale di­vinităţii, cicluri ameţitoare, vīrste, evi şi aioni. Īn acest spectacol grozav, īn această panoramare extremă a fiinţei, omul īşi capătă un tīlc, viaţa lui prinde sens, nu mai există scenă şi culise, cortina rămīne defini­tiv ridicată peste Spectacolul Lumii... Fragmentul care sīntem īşi găseşte locul īn īntreg, scara pe care avem de urcat se desfăşoară īn faţa ochilor noştri, raporturile dintre centru şi periferie, dintre sus şi jos se precizează, nu mai putem trăi la īntīmplare, sīntem orientaţi, ştim īncotro mergem şi īncotro tre­buie să mergem, primim un cod, credem īn valori, pe scurt căpătăm un rost şi sīntem rostuiţi ― articu­laţi ― īn albia lumii. Fiecare religie mare īşi are metafizica şi apoi morala ei.

Dar cum ajunge omul īn posesia acestor vaste icoane ale lumii? Cum ajunge el să se raporteze la ele ca "imagini" reale, subzistente, ba chiar dotate cu grade supreme de fiinţă? Pe ce poartă a minţii noastre au pătruns ele īn noi, de vreme ce prin experienţa fie­căruia dintre noi ele nu pot lua naştere? Răspunsul este: prin revelaţie. Dar cum revelaţia nu este o stare comună de conştiinţă, ci dimpotrivă una de graţie, de iluminare şi rapt, ea nu poate surveni decīt īn indivizi izolaţi, excepţionali şi aleşi. Aceştia, fonda­tori de religii, profeţi sau sfinţi, au ajuns īn contact direct cu divinitatea şi astfel au intrat īn posesia unui adevăr revelat care īn cele din urmă este consemnat ca atare şi devine text sacru. Textul sacru, care este străjuit, interpretat şi transmis mai departe prin ofi­ciile specializate ale unor slujitori ai divinităţii, este depozitarul adevărului revelat şi el oferă, pentru restul oamenilor, pentru cei care nu au avut privile­giul īntīlnirii cu divinitatea, certitudinea īn privinţa unor "stări de lucruri" la care ei nu au altminteri nicicum acces.

Religiile se bazează astfel pe o oligarhie a cunoaş­terii. Nu există o stare comună a revelaţiei şi nu ori­cine are rendez-vous cu divinul, nu oricine poate fi transportat şi răpit, pentru a spune apoi ce a auzit sau văzut "acolo". Accesul la Spectacolul Lumii are loc, pentru marea majoritate a oamenilor, prin dele­gaţie şi ei trebuie să-l creadă pe cel răpit, sau tex­tul revelat, pe cuvīnt. Nimic nu este de verificat, totul trebuie crezut.

"Problema" pe care o ridică revelaţia este că ea nu face parte din subiectivitatea universală a subiec­tului. Ea este, chiar, opusul acesteia: ea este o facul­tate excepţională şi validarea ei nu se poate face ― de către cei ce nu au parte de ea (şi aceştia dau regu­la) ― decīt printr-o acceptare binevoitoare ce nu are nevoie de dovezi. Acea mīnă de oameni aleşi (după criteriul insondabil al graţiei) fac o experienţă care nu e decīt a lor, pătrunzīnd pe teritoriul lucrurilor pe care īndeobşte nu le vedem ― şi tocmai aceasta este revelaţia ― pe cīnd ceilalţi trebuie să creadă ceea ce primii, graţie revelaţiei, au văzut şi ceea ce nu poate exista decīt ca domeniu al credinţei. Credinciosul, cum spune Luther, prin chiar credinţa sa, este făcut "prizonierul lucrurilor pe care nu le vedem".

Ecuaţia credinţei se bazează īn cele din urmă pe bună-credinţă. Să ne imaginăm, simplificīnd lucru­rile, că un om are privilegiul de a fi astfel situat īncīt să poată vedea ceea ce se petrece īntr-un spaţiu la care ceilalţi nu au acces. El este, de pildă, supraīnălţat pe o scară sau urcat īn vīrful unui copac şi poate privi de acolo ceea ce se petrece īntr-o īncăpere situ­ată la etaj. Alţi oameni stau jos şi nu pot vedea ce se īntīmplă īn īncăperea de la etaj decīt graţie relatării celui care vede. Relatarea pe care acesta le-o face cu privire la cele ce se petrec īn īncăpere trebuie crezută pe cuvīnt. Pentru a fi "credincioşi", cei ce nu văd trebuie să-i facă credit celui ce vede, īn speţă să accepte că relatarea lui este corectă.

Īn cazul credinţei lucrurile se complică mai mult, pentru că cel ce dezvăluie, cel ce are revelaţia nu īm­părtăşeşte ceea ce "vede" pe măsură ce vede, ci după ce viziunea a avut loc īn deplină solitudine şi ca ur­mare a unei retrageri asumate din lumea obişnuită a celorlalţi. El spune nu numai ce a văzut, ci spune mai īntīi a văzut. Ceilalţi nu au asistat la momen­tul cīnd persoana aleasă vedea ceea ce pentru ei era nevăzut. Revelaţia nu presupune viziunea şi rela­tarea īn direct. Cel ce vede vede fără martori şi rela­tarea lui este secvenţă īn raport cu momentul cīnd a văzut. Buna lui credinţă nu trebuie pusă la īndo­ială īn două sensuri: credincioşii trebuie să-l creadă pe profet atīt īn privinţa īntīlnirii lui cu Dumnezeu, cīt şi īn privinţa acurateţii dezvăluirilor sale.

Dar de ce oamenii acceptă īn acest caz să creadă cu atīta īncrīncenare lucruri care sīnt cu totul neo­bişnuite şi perfect neverificabile, īn vreme ce īn atītea alte cazuri ei se lasă cu greu convinşi de lucruri in­finit credibile şi susţinute cu probe şi argumente extrem de convingătoare? Pentru simplul motiv că există un avīnt al cunoaşterii care face ca fiinţa uma­nă să nu se poată limita la obiectele pe care i le dă experienţa. Există īn noi, spune Kant, o nevoie cu mult mai īnaltă decīt "silabisirea īn marginea celor ce apar". Ba chiar omul vrea să se simtă liber de re­gula pe care i-o impun simţurile şi conceptele inte­lectului. El are nevoie de o cunoaştere care vine nu de jos, ci dintr-o raţiune supremă care, īntr-un timp imemorial, s-a livrat celei omeneşti, făcīndu-i dez­văluiri senzaţionale cărora nu le corespunde nici un obiect vizibil.

Şi totuşi, Kant, tocmai īn măsura īn care a recu­noscut acest avīnt, s-a simţit obligat (ca să spunem aşa din motive de onestitate intelectuală, filozofică şi critică) să-l stăvilească şi să arate pīnă la ce punct anume este el īndreptăţit ― ceea ce īnseamnă: pīnă la ce punct īi corespunde posibilitatea cunoaşterii şi o cunoaştere reală ― şi din ce punct anume avīntul acesta devine total necontrolat, īn măsura īn care unei probleme reale nu-i poate corespunde nici o cu­noaştere reală.

Or, aici intervine divorţul meu faţă de amicii mei. Zona aceasta, a posibilului tulburător, această cupă fără fund a transcendenţei īn care pot fi turnate īn neştire cele mai crīncene credinţe, toate speranţele, spaimele şi fantasmele noastre, mă tulbură şi pe mine aşa cum pe Kant īl tulbura uşurinţa cu care Swedenborg făcea excursii īn lumea "de dincolo". Şi Kant şi Heidegger aveau o instrucţie religioasă mai profundă decīt are un intelectual umanist astăzi şi totuşi o enormă onestitate intelectuală īi īmpiedica să facă din Dumnezeu şi credinţă realităţi la īnde­mīnă care le asigură celor ce participă la ele un grad de onorabilitate simetric cu dispreţul care īi acope­ră automat pe cei care nu "au acces" la ele şi care īndrăznesc să se īntrebe, să nu ştie, să pună la īn­doială. Or, pe mine tocmai siguranţa celor care s-au īnstăpīnit pe Dumnezeu mă face să ridic glasul (exem­plul lui Guenon e tipic), lipsa lor de precauţie, com­plicitatea lor īn ignoranţă, uşurinţa cu care īşi apropriază nevăzutul, felul īn care vorbesc despre el ples­căind de plăcere, scamatoriile la care se dedau de īndată ce intră īn arena lui, felul competent pe care şi-l arogă īn organizarea văzduhului, promptitu­dinea cu care descriu, schematizează şi fişează abso­lutul sub pălăria unei "ştiinţe sacre" ce investighea­ză non-naturalul ca şi cum l-ar avea pe masa de disecţie. De ce toate astea cīnd eu pot să port īn mine "frica de Dumnezeu" fără să bat cīmpii despre "Fi­inţa Supremă", "posibilul non-manifest" sau "non-manifestabil", "arborele sefirotic" şi alte constructe asemenea menite să astupe hăul fatalei noastre ig­norante? Toate aceste construcţii somptuoase menite să combată resemnarea īn finit şi să ne satisfacă apetitul ezoteric seamănă teribil cu palatele din po­vestirile orientale care sīnt purtate prin văzduh avīnd ca simplu suport un covor fermecat.

La ce bun travaliul solemn al unor gīnditori care, timp de un secol şi jumătate, au īncercat să arate pīnă unde se pot īntinde pretenţiile de cunoaştere ale unui spirit prins īntr-un corp, dacă tipi cu inteligenţa lui Andrei sau Horia preferă gargara guenoniană unei lucidităţi virile? Cum poţi, onest intelectual fiind, să pui īn locul unei ignorante riguros īntemeiate şi metodologic asumate un surogat de cunoaştere? Unei probleme reale ― care e tīlcul nostru de fiinţe muri­toare? ― nu-i corespunde o cunoaştere reală. Asta e tot. La īntrebarea de mai sus nu se poate răspunde īn chip pertinent. Ce decurge de aici? Obligaţia de a mima că un răspuns e cu putinţă şi de a-i taxa de imbe­cili pe cei care nu se pretează la pantomima mea?

Īn fond, nevoia mea de a scruta "absolutul" este la fel de aprigă pe cīt este cea a lui Andrei, numai că, stilistic vorbind, eu sīnt confiscat de un soi de "scep­ticism gascono-oltenesc": prefer să fiu disperat decīt escrocat. La bursa valorilor mele, cultivarea precau­ţiei mefiente şi grija de a nu fi păcălit ("calul" care e mereu īn pericol de a-mi fi furat este īnsăşi lucidi­tatea mea) tind periodic să devină virtuţi supreme. De aici senzaţia că demisolul fiinţei mele este locuit de un d'Artagnan melancolic, adică de o natură in­fantilă, ludică şi combativă, pe care a fost altoit spi­ritul bănuitor, acru şi dezabuzat al unui Hamlet fără proiecte şi fără speranţe.

Din cauza aceasta, aşezarea mea īn existenţă este, poate, mai dramatică decīt aceea a amicului meu: ea nu lasă nici o clipă senzaţia că raportul dintre vă­zut şi nevăzut poate fi gīndit īn termenii unui con­flict rezolvat. Īn timp ce eu mă dau cu capul de pereţii īnchisorii mele, Andrei pare să ştie ceva despre spa­ţiul care se deschide de īndată ce ar urma să stră­pungi zidul īnchisorii. Deşi nici eu, nici el (şi nimeni vreodată) nu l-a străpuns (decīt īn direcţia unei morţi fără feed back), el se poartă ca şi cum acest lucru ar fi posibil şi ca şi cum Cineva ar fi pitit īn trusa condiţiei umane, īnainte de a ne fi trimis īn excursie pe pă­mīnt, şi harta evadării noastre de aici.

 

 

13 februarie

 

Andrei crede că poate rezolva prin deriziune, şar­jă şi apel la venerabilitatea problemei un impas care face parte din īnsăşi reţeta noastră de fabricaţie.

Cīnd l-am numit odată neonest (şi a tresărit) nu m-am referit la caracterul lui, ci la consecinţele for­maţiei lui. De aia e bună filozofia şi Andrei plăteşte cu această "neonestitate intelectuală" fronda ― din care şi-a făcut un program de viaţă ― la adresa filo­zofilor. Ar fi "avut ce face" cu Kant şi Heidegger. S-a ferit īnsă instinctiv ca cineva să-i tulbure certitu­dinile şi "liniştea ezoterică". Ne-am rezistat unul altu­ia dintr-un "orgoliu al domeniului" prost īnţeles.

 

 

Īn Amintirile lui Jung sau īn Memoriile lui Eliade sīnt destule exemple de intruziune, prin vis, a unei alte ordini a lucrurilor īn viaţa noastră. Eu īnsumi m-am simţit vizitat īn cīteva rīnduri de oameni care au jucat un rol deosebit īn viaţa mea: bunicul meu, mama, Noica, Bernea... Nu deschiderea către posi­bilul altei lumi īmi lipseşte, ci disponibilitatea de a crede că invizibilul poate fi sistematizat, investigat, īntr-un cuvīnt cunoscut. Pentru mine religiile sīnt enorme metafore ale transcendenţei. Cīnd spun "metafore", iau cuvīntul īn sens propriu: o uriaşă cantitate de elemente din lumea vizibilului este mo­bilizată şi pregătită pentru a fi "transportată dinco­lo" (metaphorein), cu gīndul că īn felul acesta invizi­bilul ar putea fi intuit, aproximat etc. Īn mod stīngaci (şi disperat) se īncearcă cucerirea invizibilului prin vizibil şi a necunoscutului prin cunoscut. Toate re­ligiile au generat, lezīnd īnsăşi natura transcenden­ţei, arte vizuale şi opere de elocinţă şi au constrīns transcendentul să renunţe la prestigiul ineficace al vidului şi tăcerii şi să accepte, din raţiuni electorale, ofensa plebeiană a imaginii şi cuvīntului. "Povestea" şi "desenul" au pătruns īn spaţiul inexprimabilu­lui şi al fără-de-chipului.

Evident, bietul spirit īntrupat, aruncat etc. trebuia să se sprijine pe "ceva" pentru a face saltul către ori­ginile Proiectului. Anatomia corpului, arborele, aripa, puntea, pragul, scara, crucea etc. au devenit "simboluri", pecetluiri ale separaţiei abolite (sytnballein) dintre vizibil şi invizibil.

Numai că ceea ce iniţial a fost un compromis de "traducere", ceea ce s-a născut ca o convenţie baza­tă pe o neputinţă de fond a terminat prin a deveni aprig, revendicativ şi sigur de sine. Mīna care pre­tinde că, pur şi simplu lungindu-se la altă scară, poate apuca ceea ce īndeobşte nu poate fi niciodată la "īndemīnă" vrea să ne convingă că ţine īn pum­nul strīns văzduh din lumea zeilor. Cīnd citesc tipi ca Steiner sau Guénon, am impresia că diferenţa din­tre un mit şi un manual de botanică a dispărut.

 

 

14 februarie

 

Virgil nu-şi revine după boala Monicăi. De fapt, Monica nu are voie să fie bolnavă ca să nu se īmbol­năvească Virgil. Aşa īncīt, Monica, bolnavă, trebuie să aibă grijă de Virgil căzut bolnav prin efectul bolii Monicăi.

Primul simptom al īmbolnăvirii prin ricoşeu a lui Virgil este intrarea īn tăcere. Virgil se pietrifică: chi­pul devine imobil şi nu mai răspunde decīt cu "da" şi "nu". Nu mai citeşte, nu mai ascultă muzică. Ni­mic din ce vorbesc cu Monica la telefon nu-l intere­sează şi nu īi stīrneşte reacţii. De obicei comenta din off şi, nu rareori, īi smulgeam hohote de rīs. Acum, cīnd şi cīnd, schiţează ― după spusele Monicăi ― un surīs vag.

Deodată, mă aude spunīndu-i Monicăi că n-am reuşit, azi dimineaţă, să "intru" īn Simfoniile 2 şi 3 ale lui Brahms. Īn două clipe apare la telefon. Vor­beşte precipitat: "Gabriel, nu se poate, te rog fii atent, e o grozăvie ce spui! Simfoniile lui Brahms... Imposibil! Sīnt supreme..." ― "Virjil, intervine Monica. Lasă omul īn pace! Nu i-au plăcut şi gata!" ― "Nu se poate, doamnă!" se aude din colţul camerei, unde īntre timp "Virjil" şi-a reluat locul. "Nu se poate! Brahms..." ― "Virjil, ai uitat ce-a păţit biata japo­neză, admiratoarea lui Cioran, cu Brahms?" ― "Ce a păţit, Monica?", intervin eu. ― "Păi Cioran avea o admiratoare īn Japonia, care īi scrie la un moment dat că a hotărīt să se sinucidă. Atunci Cioran inter­vine prompt şi īi propune ca remediu audiţia sis­tematică şi repetată a simfoniilor lui Brahms. Īi scrie şi cīteva pagini despre cum trebuie ascultate şi īnţe­lese. Pe scurt, japoneza īncepe să asculte Brahms cu explicaţiile lui Cioran īn faţă şi a doua zi e internată īn clinică īn pragul sinuciderii."

 

 

duminică, 24 februarie

 

Seară cu Sorin, Cătălin şi Bogdan (sosit de la Freiburg pentru o lună īn Bucureşti). Le gătesc limbă cu sos de maioneză, smīntīnă şi andive, piept de pui cu gutui, prune şi mere la cuptor, apoi īncheiem cu "caşcavaluri". Ne simţim bine, limbile se dezleagă, chiar şi sfioşenia lui Sorin Lavric se estompează cīnd şi cīnd şi atunci un gīnd neaşteptat apare abrupt la lumină, ca o secvenţă scăpată fără explicaţie din chinga unui demers ocult, ca un ţipăt repede īnăbuşit al unei gīndiri trădate. Cred că e omul cel mai inaparent din cīţi am cunoscut.

Sorin vorbeşte rar şi cel mai adesea doar cīnd e īntrebat, ca şi cīnd iniţiativa vorbirii ar fi o necu­viinţă, incompatibilă cu casta din care face parte. S-ar putea foarte bine spune că este, printr-un soi de legămīnt neştiut, pe jumătate mut. Dar chiar şi cīnd răspunde, raportul dintre el şi propriul lui glas nu este unul cordial. Glasul lui Sorin păşeşte īn lume fără chef, precaut şi timorat, ca şi cum ar şti că ur­mează să se poticnească de la primul pas şi că stă­pīnul lui, nemulţumit deja de prestaţia primelor sila­be sonore, nu va īntīrzia să-l cheme īnapoi. Este limpede că de la bun īnceput Sorin s-a purtat extrem de autoritar cu propria lui voce. Iar vocea aceasta, reprimată din copilărie de către supraeul stăpīnu­lui ei, obişnuită să se frīngă şi să se retragă la fiecare tentativă de ieşire prelungită īn afară, a reverberat compensativ īn partea nevăzută şi mai ales neauzi­tă a fiinţei lui Sorin. Energia acumulată din cenzuri repetate şi din această sufocare asumată īn adīncu­rile muţeniei a răbufnit īntr-un scris torenţial. Ca şi cum cuvintele trebuiau īmpiedicate să se piardă īn aer, urmīnd, dimpotrivă, ca, īnnebunite de propria lor acumulare īn matca tăcerii, să poată fi mīnate pe trasee discrete către coala de hīrtie şi să explo­deze, eliberator, acolo. Am primit, īn două rīnduri, scrisori de la el. Rareori am īntīlnit o asemenea pa­timă a scrisului, un asemenea mod de a te lăsa devo­rat prin cuvīnt. Scrisorile, şerpuind pe zeci de pa­gini, ascundeau prost regretul că trebuie să se termine, constrīnse fiind de nefericita convenţie a epistolei. Pentru că păreau să avanseze īn ritmul de respiraţie al autorului lor, erau dincolo de stil. Sen­zaţia pe care ţi-o lăsau era că ar fi putut continua la nesfīrşit. Oare, īntrerupīndu-le, autorul nu risca să moară asfixiat?

Fiinţa lui Sorin, acţionată de butonul scrisului, se deschidea precum un perete care se dă deoparte mutīnd din loc o dată cu el rafturile indiferente ale unei biblioteci menite să ascundă existenţa celuilalt spaţiu. Citindu-i scrisorile, am aflat că Sorin trăia, ca să zic aşa, doar de ochii lumii īntr-o cămăruţă inaparentă şi că atunci cīnd zgomotele zilei amuţeau, cīnd ceilalţi, care nu aveau nimic de ascuns, mergeau la culcare, băiatul acesta cu privirea aţintită nici­unde, cu mersul obosit şi cu umerii puţin curbaţi, īşi punea hainele de gală, apăsa pe butonul secret şi, lăsīnd īn urmă deghizajul inaparenţei, intra cu pas semeţ īn palatul lui, īn peştera lui cu comori. Toată fiinţa lui fusese retrasă strategic din lume īn vederea scrisului. Senzaţia pe care ţi-o lăsa, cīnd mīna cu mişcări uşoare venea să-şi ia revanşa pedepsi­toare asupra īncăpăţīnării buzelor, era de orgie a ver­bului. La Sorin, scrisul a devenit un soi de organ, singurul prin care ― după ce toate celelalte simţuri au fost absorbite şi aneantizate īn el ― a mai rămas să se producă contactul lui cu lumea.

Numai că această revărsare firească este captată şi reorientată īn cīmpurile de forţă ale unei inteli­genţe care a īntīlnit la timpul potrivit şcoala gīndirii. De aici tonul īnalt al scrisului lui. Fără ingredien­tul acesta al "gīndirii", Sorin ar fi īmpărtăşit soar­ta scriitorilor talentaţi şi inculţi, care mor patetic īn ograda metaforei şi īn sintaxă. Cultura filozofică l-a salvat de perspectiva īnecului īn propriile-i cuvinte şi l-a īnvăţat declinarea ideii şi arta de a face ca fie­care propoziţie să poarte īn ea zvonul unui gīnd. Mi-aduc aminte cum, după terminarea facultăţii de filozofie, Sorin a venit la mine şi, aproape cu lacrimi īn ochi, m-a rugat să reīnviem Păltinişul. Ştia foarte bine care īi sīnt nevoile. Căci ce era pīnă la urmă Păl­tinişul, dacă nu o contaminare īn spaţiul unui pa­tetism bine temperat al ideilor? Sorin face parte din prima generaţie asupra căreia Noica şi-a pus pecetea indirect, prin pneuma intermediară a "discipolilor" săi. Un juramīnt al scrisului, făcut sub o anumită cu­tremurare ― precum cea care īi uneşte, după dispa­riţia fantomei, pe Hamlet, Horatio şi Marcellus ― īi leagă pe cei căzuţi din mantaua stilistică a lui Noica. Iar acest legămīnt se bazează pe o credinţă simplă: nu există idee care să poată pătrunde īn lume neajutată de un coup d'envoi afectiv; nu există sen­timent care să se poată impune fără prestigiul unei hermeneutici discursive.

(Din această credinţă s-au născut īn fond şi toate paginile acestea. Iar Sorin va şti să respecte atīt de bine legămīntul, īncīt nici cel mai iscusit ochi nu va putea descoperi vreodată cusătura care face să stea laolaltă povestea şi interpretarea ei.)

Īn timp ce Sorin īşi prelucrează interior tăcerile, Bogdan vorbeşte ca o floare care se deschide şi des­coperă lumea. Este tot o vibraţie. Se bucură cu glas tare: de muzică, de filme, de lecturile lui, de locurile pe care le vede călătorind cu aviditate, de arhitec­tura pe care o īntīlneşte īn "siturile" Europei, de pro­fesorii faimoşi care īi ies īn cale sau pentru care ia trenul ca să īi poată asculta. Astă seară a venit cu o casetă pe care se află Don Giovanni-ul lui Mozart pus īn film de Losey. Fiecare scenă are o picturalitate de­săvīrşită. Don Giovanni, Leporello şi Zerlina sīnt īm­brăcaţi īn alb, de asemenea Donna Elvira şi Donna Anna īn primele scene, pentru ca, īncepīnd cu scena măştilor, din clipa īn care răzbunarea le determină comportamentul, să fie drapate īn negru. Masetto şi ţăranii īn scena chermezei poartă costume oare­cum breugheliene, īn care predomină vesta din pie­le, evazată pe şolduri, şi maroul. Filmările sīnt făcute īntr-un palazzo din secolul al XVI-lea al lui Palladio (La Rotonda) cu patru intrări situate īn cruce şi Bog­dan ne atrage atenţia că una dintre filmări e făcută la echinocţiu, cīnd soarele care apune umple por­talul vestic şi poate fi văzut īn axă de pe treptele care duc spre portalul tăiat către răsărit. Superb este "um­plută" filmic uvertura; două echipaje, cel al lui Don Giovanni şi cel al Donnei Anna, pornesc īn gondole somptuoase de la Veneţia la Murano, pentru a asista, īntr-un imens atelier, la arderea sticlei. Cei doi stau pe pasarele opuse, īnălţate īn marginea focului cen­tral (rapel pentru focul infernal din final), şi se pri­vesc prin aerul vibrat de dansul flăcărilor. Losey construieşte aici premisele pentru scena violului cu care se deschide opera, dar, deopotrivă, introduce semnul sub care stă Don Juan, al focului ca siglă a patimei mistuitoare care nu-şi poate realiza esenţa decīt prin obiectul infinit al combustiei, decīt sub forma cantitativă a repetiţiei fără sfīrşit (lista).

După splendoarea sensibilă a filmului le propun un popas īn splendoarea severă a cītorva pagini din Dialectica transcendentală a Criticii raţiunii pure, mai precis din capitolul privind Antinomia raţiunii pure, locul īn care Kant urcă de la condiţionat, prin suma condiţiilor, la necondiţionatul absolut şi descoperă astfel conflictul raţiunii cu sine īnsăşi sub forma celor patru antinomii. Simplu formulată, problema arată aşa: ce face raţiunea pură cīnd ajunge la ju­decăţi care poartă asupra infinitului, a nemuririi şi a lui Dumnezeu? Ei bine, īn această situaţie ea se­cretă, prin chiar obiectul discuţiei, o "arenă dialec­tică" īn care evoluează două echipe de cavaleri ce vor fi obligate, la capătul luptei, să sesizeze "zădăr­nicia certei lor". De ce? Pentru că atunci cīnd se ajunge "dincolo de cīmpul tuturor experienţelor posibi­le" nu se va putea niciodată decide īn privinţa ju­decăţilor de mai sus, ci numai asupra faptului că "obiectul luptei este o simplă iluzie". Kant este per­fect conştient că enorma onestitate intelectuală pe care o implică "metoda sceptică" nu va avea niciodată cīştig de cauză, pentru că niciodată credinţa nu se mulţumeşte să fie credinţă; ea are nevoie să se pre­zinte "sub titlul şi pompa de ştiinţă şi cunoaştere ra­ţională", aşa cum raţiunea īnsăşi, cīnd alunecă pe tărīmul ideilor transcendentale, "īşi ignoră adevă­rata ei menire" şi "se īmpăunează cu pătrundere şi ştiinţă acolo unde de fapt īncetează pătrunderea şi ştiinţa".

Discuţia alunecă īn cele din urmă către fenome­nologie. Ce īnseamnă īn fond a face fenomenologie? Ce īnseamnă a-ţi cultiva văzul fenomenologic? Ce deosebire este īntre fenomenologie şi hermeneutică?

Ne despărţim tīrziu noaptea şi īmi promit ― dar ştiu că nu mă voi ţine de cuvīnt ― să ne revedem sistematic pentru că am nevoie de ei ca de o garanţie a non-abrutizării mele.

(Mai e ceva: orice punte aruncată īn urmă, către altă generaţie decīt a ta, către prieteni tineri, este sin­gura soluţie pentru a evita singurătatea lugubră a bătrāneţii. Vai de cel care moare īn cotlonul lui ca "ultimul reprezentant al generaţiei sale".)

 

 

25 februarie

 

Ieri, după ce m-am despărţit de "copii", am simţit nevoia să recitesc paginile despre Don Giovanni-ul lui Mozart, cu care Kierkegaard deschide analiza "stadiului estetic" al existenţei īn Alternativa, sub titlul Stadiile imediate ale Erosului sau Erosul şi muzica. Kierkegaard are 28 de ani cīnd scrie masivul volum şi este īncă sclavul mecanicii īn trei timpi a gīndirii hegeliene, deşi conţinutul cu care umple schema este liber, efervescent şi "literar".

"Stadiile imediate ale erosului" sīnt prezentate şi analizate cu ajutorul a trei opere mozartiene. Pri­mul stadiu ― Nunta lui Figaro ― este īntruchipat de Cherubino, ipostază a senzualităţii care se tre­zeşte şi al cărei obiect nu este pe deplin precizat. Dorinţa este ca atare confuză şi, pentru că nu cu­noaşte satisfacerea şi nu poate deveni bucurie debor­dantă, ea este īnconjurată īn permanenţă de un nimb de melancolie. Obiectul dorinţei este de fapt cunos­cut, dar pentru că dorinţa nu s-a exersat asupra lui, ea nu īl posedă īncă şi trăieşte separată de el, īn ne-aproprierea lui. Şi tocmai pentru că īn acest stadiu erosul visător pluteşte īn vagul melancoliei, pentru că dorinţa nu s-a conturat prin unirea cu obiectul ei bine precizat şi, ca atare, ambele rămīn confuze şi nediferenţiate, rolul "pajului mitic" este īncredin­ţat de Mozart unei voci de femeie pentru ca suges­tia androginului să poată apărea.

Al doilea stadiu ― Flautul fermecat ― este īntru­chipat de Papageno. Dorinţei trezite īi corespunde acum o multiplicitate de obiecte care se succedă ca tot atītea contacte efemere. Reprezentarea acestui studiu, īn opoziţie cu primul, este bucuria scurtă şi reīnnoită pe care poate s-o procure succesiunea unor săruturi date şi obţinute īn grabă pe parcursul unei căutări nesistematice şi febrile. Īn stadiul acesta ero­sul continuă să-şi păstreze inocenţa, ceea ce īnseam­nă că dorinţa care caută continuă să nu se exerseze asupra obiectului ei.

Īn sfīrşit, al treilea stadiu ― Don Giovanni ― este īntruchipat de Don Juan care realizează sinteza pri­melor două stadii şi totodată scoate erosul din ino­cenţă făcīnd ca dorinţa să se exerseze din plin asupra obiectului ei. Dacă Papageno caută şi descoperă fără să poată atrage ceea ce el a descoperit, Don Juan este atracţia īn exerciţiu, care marchează cu semnul victo­riei fiecare descoperire făcută. Papageno nu poate avea o listă, īn timp ce Don Juan are nevoie de un secretar pentru a o ţine. Prin faptul că obiectul do­rinţei care s-a arătat īn "stadiul Papageno" īn multi­plicitatea sa este acum, īn "stadiul Don Juan", īn īntregime apropriat, dorinţa se determină pe deplin ca dorinţă. Īn primul stadiu, dorinţa rămīnea idea­lă, visătoare şi melancolică; īn cel de al doilea, ea cădea din ideal īn multiplicitatea particularului; īn cel de al treilea stadiu, ca sinteză a primelor două, dorinţa īşi īntrupează idealul, īşi găseşte obiectul absolut īn multiplicitatea particularului şi devine seducţie, "īncarnare a cărnii sau carne īnsufleţită de spiritul care-i e propriu".

Kierkegaard face din Don Juan un personaj al Evului Mediu, īn măsura īn care Evul Mediu are nevoie să reprezinte "meditaţia asupra discordiei din­tre carne şi spirit pe care o introduce creştinismul". Don Juan este o apariţie necesară ― "īncarnarea simţurilor īn război pe viaţă şi pe moarte cu spiri­tul" ― menită să pună şi mai bine īn lumină ero­sul cavaleresc, preluarea īn carne a spiritului ca prin­cipiu intrat īn lume. Kierkegaard menţionează, īn legătură cu Don Juan, cuvīntul skandalon), lăsīnd să se īnţeleagă că simţul pur ca īntruchi­pare a stadiului estetic (ceea ce īnseamnă tocmai "legat de simţuri şi plăcere") al vieţii este "cursa" (skandalon) anume īntinsă īn care, ca fiinţe ale cărnii neasistate de spirit, cădem (radicalul indo-european skad- "a cădea", vezi latinescul cădere). Căderea īn această cursă, īn acest skandalon, īntinsă de carnea neasistată de spirit este păcatul. Ceea ce face Don Juan este "scandalos" īn acest sens şi acest scandal aparţine celei de "a doua perioade" a Evului Mediu. Spre deosebire de "prima perioadă" cīnd spiritul intră īn conflict cu carnea, acum el se desprinde de lume, se recunoaşte īnvins şi lasă carnea să ocupe terenul. Conflictul īn care s-a angajat pīnă atunci īn­cetează o dată cu această retragere, şi senzualitatea, neīngrădită de nimic, devine suverană şi transfor­mă plăcerea pură īn principiu al lumii. Eliberată de spirit, dorinţa atinge treapta "genialităţii senzuale". Iată de ce Don Juan este "demonicul īn indiferenţa proprie esteticului", "demonicul văzut sub unghiul senzualităţii". Iar iubirea senzuală, care nu pune īn joc, precum cea cavalerească, nici sufletul nici spi­ritul, este prin chiar esenţa ei infidelă (ea se hrăneşte din multiplicitatea particularului) şi are nevoie, pen­tru a exista, de repetiţie.

Numai că materia repetiţiei este "ordinarul" (opu­sul "extra-ordinarului") īnţeles ca element comun, egal distribuit īn toate personajele care fac obiectul repetiţiei. "Lucrul" prin care Don Juan exprimă iden­ticul şi comunul feminităţii (opus unicităţii care īn­soţea idealul feminin, al lui amour courtois), "lucrul" pentru care orice femeie se confundă cu alta şi toate sīnt la fel de dezirabile (extraordinarul fiecăreia dis­părīnd īn acest element comun), "lucrul" acesta care este ireductibilul lor rīvnit īn chip etern şi care anu­lează orice diferenţă dintre ele (poziţia socială şi chiar şi vīrsta) ― este la gonella, "juponul", "fustiţa".

 

 

26 februarie

 

Un băieţel de 12 ani īi vede pe părinţii lui, care primiseră vizita unor prieteni, pălăvrăgind despre Ceauşescu şi amuzīndu-se copios. "Mama, era aşa drăguţ Ceauşescu?"

Este uluitoare viteza cu care se īndepărtează de noi o epocă atunci cīnd se produce o discontinuita­te a istoriei. Aşa cum noi, cei care ne-am născut īn crepusculul interbelicului, nu ne putem imagina nici măcar o fărīmă din anii aceia şi o prăpastie părea că ne desparte de generaţia părinţilor noştri, la fel, pentru cei născuţi īn anii '80, perioada 1948-1989, care nouă ne-a alcătuit vīrstele, a devenit pur şi sim­plu o abstracţie.

Ca să īnţeleg cum arăta Romānia cu doi-trei ani īnainte de a mă fi născut eu, a trebuit să citesc sute de cărţi (romane, memorii, cărţi de istorie), să răs­foiesc ziare, să scormonesc īn amintirile celor care au trăit atunci, să văd fotografii sau imagini filmate, să ascult muzica uşoară a acelor ani, să revin asupra martorilor descusīndu-i la nesfīrşit pe Noica, pe Alecu Paleologu, pe Radu Bogdan, pe Monica şi Virgil, pe Wald, pe Neagu Djuvara. Uneori am senzaţia că am reuşit să recompun un parfum, alteori fractura stilistică mi se pare atīt de mare, īncīt anii aceia par că se retrag īn propria lor īnchidere, īn misterul īn care i-a proiectat ruptura.

Cum aş putea, la rīndul meu, să-i explic unui ado­lescent de astăzi ce a īnsemnat comunismul? Pen­tru că dincolo de atrocitatea inventariată īn cărţi de istorie, era vorba şi acolo de o stilistică a cotidianu­lui, de īmpuţirea inefabilă a fiecărui atom de viaţă, de la mutra obiectelor care ne īnconjurau (chibrituri, haine, clanţe, pantofi, tramvaie, caiete, uşi de bloc, magazine, pixuri, maşini şi nasturi ― pe scurt, tot ce se numea "produs socialist"), trecīnd prin cărţi, filme, muzică uşoară, ziare, programe de radio şi televiziune, defilări de 1 mai şi 23 august, şi pīnă la relaţiile cu ceilalţi, bazate pe mitocănie, minciună, suspiciune, frică şi delaţiune.

Cītă rea-credinţă sau prostie īţi trebuie ca să vrei să cauţi continuitatea īntre "interbelicul romānesc" şi această bolgie istorică? Vreţi cu adevărat să simţiţi ruptura? Pentru că īn materie de stilistică nu e loc de demonstraţii, ascultaţi, de pildă, Zaraza. Apoi şla­gărul anilor '50, Macarale argintii rīd īn soare. E prea puţin, veţi spune. Citiţi atunci Jurnalul lui Sebastian. Apoi Fenomenul Piteşti, Jurnalul fericirii, īnchisoarea noastră cea de toate zilele.

 

 

Noua modă politically correct legată de Ceauşescu: nu comunismul lui ne-a oripilat, ci, vezi Doamne, na­ţionalismul lui. Din cauza naţionalismului lui stăteam cu scăunelul la coadă la carne de la 4 dimineaţa, din cauza naţionalismului ni se stingea lumina, nu curgea apa şi nu aveam căldură, din cauza naţiona­lismului se dărīmau biserici, mureau nou-născuţii īn spitale şi nu puteam ieşi din ţară.

 

 

Cum se face că oamenii care au trăit īn comunism privesc īnapoi cu resemnare, cu indiferenţă sau pur şi simplu uită, deşi īn joc sīnt vieţile lor mutilate? Cīt de castraţi sufleteşte putem fi dacă, după tot ce am păţit, nu avem īn noi nici măcar un atom de mīnie?

 

 

E oare chiar atīt de greu de īnţeles că mai īntīi te răfuieşti cu răul pe care l-ai cunoscut, care ţi-a bulver­sat viaţa, care ţi-a deturnat istoria şi de ale cărui consecinţe nu poţi scăpa nici după un deceniu de la ie­şirea lui din scenă? Şi că numai prin analogie cu acesta poţi apoi īnţelege toate figurile răului şi te poţi deschide către o suferinţă pe care altminteri ai fi per­ceput-o mai greu? Drumul meu către Shoah trece prin trauma comunismului şi tocmai de aceea pot să-l privesc pe orice evreu ― īn spaimele, urile şi īn memoria lui pentru suferinţele alor lui ― ca pe un frate al meu. E atīt de mult să pretind un trata­ment simetric? E oare nejustificat să am dreptul la spaimele, urile şi memoria mea pentru suferinţele alor mei, precum şi la compasiunea care se cuvine să le īnsoţească din partea celor care nu le-au trăit pe pielea lor? Să nu-şi fi cīştigat 45 de ani de vieţi mutilate sistematic dreptul la nici o lacrimă? De cīnd există riscul ca o suferinţă să-şi piardă aura de sufe­rinţă pentru că există o alta? De unde oare refuzul orgolios al coabitării īn suferinţă? De unde această revendicare, ce nu admite să fie contrariată, de vic­timă unică?

 

 

27 februarie

 

Simt nevoia să revin la anvergura analizei din Stadiile imediate ale Erosului şi la fineţea distincţiei pe care o face Kierkegaard īntre cele "două perioa­de" ale Evului Mediu. Pīnă la creştinism, problema raportului dintre "carne şi spirit" nu se pune cu această acuitate. Īn afara metaforei sufletului ca ate­laj īnaripat din Phaidros-ul lui Platon, īn care pre­zenţa calului rău (simţurile) scăpat din hăţurile vi­zitiului (spiritul) antrenează după sine căderea sufletului īn condiţia terestră a devenirii, anunţīnd motivul păcatului creştin, nici din literatura greacă, nici din cea latină nu-mi vine īn minte un exemplu care ar putea ilustra conflictul cărnii cu spiritul. Kierkegaard īl pune pe acesta īn seama "primei perioade" a Evului Mediu cīnd "spiritul", de pe poziţii creş­tine, este dispus să dea bătălia decisivă cu "carnea". El nu-i cere acesteia intrarea īn asceză, ci doar accep­tul de a se lăsa asistată de el, de spirit, tocmai pen­tru a nu pierde idealitatea ca garanţie a evitării "multiplicităţii particularului" (căderea īn devenirea platoniciană). Amour courtois nu este un suspin as­cetic, ci varianta sensibilă (frumuseţea ca reflex al divinului) de acces la ideal. Pentru că iubirea este escaladare către Unu şi ideal, obiectul dorinţei care provoacă ascensiunea trebuie să fie la rīndul lui unic şi irepetabil. Monogamia nu decurge aici din coman­damentele unei morale, ci dintr-un jurămīnt de cre­dinţă care implică fidelitatea slujirii pīnă la capăt. Femeia este fanta care se deschide īn zona vizibilului pentru a lăsa extra-ordinarul să pătrundă īn lume. Cītă vreme există un plan ascensional şi o axă a ver­ticalităţii garantate de prezenţa spiritului, femini­nul nu poate fi redus la un element comun şi nu poate deveni obiectul repetiţiei.

Numai că īn "perioada a doua" a Evului Mediu, spiritul, am văzut, pierde bătălia cu carnea şi se re­trage din lume. Cea mai bună ilustrare pentru aceas­tă consimţire a īnfrīngerii sale o reprezintă Deca­meronul lui Boccaccio, pe care Kierkegaard īl ignoră sau pur şi simplu nu-l pomeneşte. Eliberarea cărnii de sub tutela represivă a spiritului este celebrată acum īn chiar locul specializat al ascezei, īn mīnăstire, prin­tre călugări şi călugăriţe, iar pseudo-mutul care se aciuieşte īntr-o mīnăstire de maici şi care, epuizat de asiduitatea maicilor insaţiabile, termină prin a ieşi din convenţia rolului asumat şi vorbeşte ― "Nu mai pot!" ―, nu este altceva decīt un Don Juan ne­antrenat, un Don Juan care nu rezistă şi care nu poate īncă īntruchipa libertinajul ca victorie a cărnii şi ca eliberare de spaima păcatului. Īn ciuda rebound-urilor puritane periodice (care culminează cu epoca vic­toriană), terenul este de-acum liber pentru un timp căruia īi aparţin deopotrivă Casanova, de Sade sau faimosul Gruppensex contemporan.

 

 

luni, 4 martie

 

Cine a spus că iubirea repetă, că ea nu este decīt o imensă tautologie a speciei īn care se scaldă, pre-firīnd aceleaşi gesturi, toate cuplurile lumii? Există oare blasfemie mai mare? Fiecare cuplu se naşte printr-o suită de gesturi fondatoare. Iar gesturile aces­tea nimeni, pīnă la cei doi, nu le-a mai făcut vreo­dată şi nimeni, pīnă la sfīrşitul timpurilor, nu le poate repeta. Alunecarea unei priviri, felul de a cădea īn somn, atingerea de o clipă a mīinilor, părul udat de ploaie sīnt amprente pe care fiecare cuplu le lasă īn urma sa, pentru ca după desenul lor inconfundabil el să poată fi recunoscut īn eternitate. Forţa de co­eziune a gesturilor fondatoare este uriaşă şi, prin re­cursul perpetuu la ele, cuplul ţine. Iar dacă se īntīm­plă ca el să se destrame, gesturile fondatoare rămīn. Dacă există un eu afectiv şi o identitate a noastră ca inşi, lucrul se datorează acelei suite de īntīmplări irepetabile prin care īn viaţa noastră, o dată sau de mai multe ori, am căzut īn iubire. Prin ele, fiecare partener păstrează īn sufletul lui, "gravată pentru eternitate", figura celuilalt şi, tot aşa, memoria cu­plului rămīne intactă īn istoria nescrisă a lumii. Gestul fondator este cel care transpune de fiecare dată sche­ma universală a iubirii īntr-o particularitate extremă şi conferă astfel fiecărei iubiri unicitatea ei absolută.

Prima ninsoare căzută īn anul acela. Zăpada, după ce fusese viscolită pīnă tīrziu, către miezul nopţii, īncremenise acum īn straturi mari şi pufoase. Bucu­ria lor, ţinīndu-se de mīnă pe strada pustie şi mer­gīnd īn urma puiului de caniş, alb tot, care īncerca să sară peste cīte un troian, pierzīndu-se īn el şi apărīnd iar la suprafaţă cu botul plin de zăpadă. Apoi ea luase ghemotocul de blană īn braţe, īncăl­zindu-l la piept, şi acesta īşi ridica bumbul negru şi rece al nasului īncercīnd să i-l pună pe obraz şi ea se ferea rīzīnd nespus de fericită.

O amiază de vară cīnd el se īntorcea spre casă şi cīnd o zărise de departe, ghemuită īn mijlocul tro­tuarului, cu fusta largă făcută roată īn jurul ei, privind ceva cu atenţie. Apoi, cīnd ajunsese īn dreptul ei, ridicase capul şi īi spusese, ca şi cum aflase asta din contemplarea īndelungă a ceea ce găsise pe jos: ştiam că am să te văd.

Īn aceeaşi vară, īnainte de căderea serii, īşi dădu­seră īntīlnire pe o străduţă de līngă gară īn faţa casei unei prietene care lipsea o vreme din Bucureşti. Şi el uitase, pur şi simplu uitase, sau poate nici nu īi păsa, nu mai ştia nici el ce anume se īntīmplase, şi şi-a adus aminte aproape cu o oră mai tīrziu. S-a gīn­dit, totuşi, să treacă īntr-o doară cu maşina pe la locul īntīlnirii. Ploua groaznic şi strada era pustie. Cīnd s-a apropiat, a văzut-o īn dreptul porţii nemiş­cată, cu apa şiroindu-i pe obraji, părīnd că īl aşteap­tă de o veşnicie şi că l-ar fi putut aştepta aşa oricīt.

Prima noapte cīnd au dormit īmpreună. Şi cīnd, īn mijlocul nopţii, ea a aprins lumina, cu faţa inundată de fericire, şi i-a spus că nu poate dormi, că tre­buie să-l vadă pentru că nu crede că e adevărat şi că trebuie să se bucure de el.

Prima ceartă. Īn mijlocul străzii. El īntorsese spa­tele şi plecase. Apoi i-a auzit paşii din ce īn ce mai grăbiţi, care treptat se transformaseră īntr-o fugă şleampătă. Cīnd l-a ajuns din urmă, i-a prins mīna, i-a zmucit-o de cīteva ori şi l-a rugat, plīngīnd, să nu plece.

A doua ceartă. Īn casă. El stă la birou, cu nişte foi īn faţă. Ea īşi aruncă nişte haine īntr-un sac de piele roşcată şi īi spune, ţipīnd, că pleacă. El plīnge pe īn­fundate, din ce īn ce mai chinuit, īn timp ce ea īşi īngrămădeşte şi mai repede lucrurile īn sac. Īn cu­rīnd termină şi īşi pune grăbită pardesiul. Se īn­dreaptă spre uşă, apoi se īntoarce, vine spre el, īl zgīlţīie de umeri şi continuă să ţipe: De ce plīngi? Ia spune, de ce plīngi? După care īncepe să plīngă şi-i ia capul la piept.

A treia ceartă. El se apropie ameninţător, cu chi­pul desfigurat de furie. Ea stă pe un scaun de bucă­tărie şi capotul de catifea neagră, căzut īntr-o parte, īi dezgoleşte un genunchi. El vede cum picioarele īi tremură, cum coapsele se apropie şi se īndepărtează ritmic, electrocutate de spaimă.

 

 

marţi, 5 martie

 

Ce īţi aduce vīrsta? Un plus de cunoştinţe? Aş spune mai degrabă că un deficit, uitarea crescīnd cu fiecare zi ce trece. Īţi aduce īnsă şi ceva deosebit de preţios: lucrurile pe care le-ai aflat pe cont pro­priu. Iar acestea alcătuiesc micul tău capital de cer­titudini, agoniseala ta de o viaţă. Ai, īn sfīrşit, puncte de vedere: ştii īn linii mari ce vrei, poţi să spui fără să eziţi ce īţi place şi ce nu, ştii să distingi īntre lucrul īnţeles cu adevărat şi a te preface doar că ai īnţeles, nu poţi fi dus de nas de mode şi atras către false adīncimi, capeţi un simţ al "clasicului" şi o anumită īndemīnare īn distingerea esenţialului de contrafă­cut şi trecător ― īntr-un cuvīnt devii onest intelec­tual. (Neonestitatea intelectuală nu e de aceea neapă­rat o fraudă, cīt mai ales o formă de imaturitate.) Iată de ce maturizarea presupune lenta avansare către un anume dogmatism. Matur devine cel care se poa­te orienta tocmai pentru că are cīteva repere ferme (chiar dacă printre ele se numără şi scepticismul).

 

 

18 martie

 

Mīine plec pentru şase zile la Paris: trebuie să-i văd pe Ierunci, şubreziţi de bolile iernii ― Monica īmi va da anii 1981-1986 din Jurnalul ei corectaţi ―, trebuie să-i īntīlnesc pe Vera şi Milan Kundera, pen­tru a discuta condiţiile publicării complete a operei lui Kundera la Humanitas, trebuie s-o văd pe Marie-France pentru a-i propune o serie Ionesco īn "li­vre de poche", īn sfīrşit, trebuie să-l īntīlnesc pe Tu-dor Banuş şi să preiau ilustraţia (50 de planşe color) la Enciclopedia zmeilor a lui Cărtărescu, la care Banuş lucrează de peste un an. Pentru sufleţelul meu, vreau să cumpăr de la FNAC filmul lui Losey după Don Giovanni şi să văd ce casete mozartiene mai găsesc. Am să dau şi o raită pe la tīrgul de carte, care pică exact īn săptămīnă aceasta, avīnd ca invitat de onoa­re editurile din Italia, mai rafinate, poate, īn materie de grafică de carte decīt cele franţuzeşti.

 

 

marţi, 19 martie

 

Am ajuns astă-seară la Paris. Īn avion (era un zbor Air France) am trăit un lucru nostim. La poarta de īmbarcare, la Otopeni, o voce ondulat-feminină mă cheamă, din apropiere, pe nume. Īntorc capul şi o văd pe Clara Tamaş. Plecase din Romānia īn urmă cu zece ani, să-şi īncerce norocul de artist plastic (face grafică şi pictură, dar cu precădere tapiserie) īn "Sta­tes". O cunoscusem īn 1991, o admiram dinainte (toate piesele bune de teatru din Bucureşti se aso­ciau īn mintea mea cu grafica afişelor ei) şi am ru­gat-o să mă ajute īn crearea unui look al nou-născutului Humanitas. Romāna o īnvăţase la maturitate, īn Bucureşti, după ce īşi făcuse studiile īn maghiară la Cluj, şi o vorbea cu o voce caldă, de piept, legănīnd şi lungind vocalele. Avea darul de a marca locul īn care apărea apărīnd pur şi simplu. Culorile veştmintelor erau dozate īn funcţie de albul catife­lat al tenului şi de īntunecimea ochilor şi a părului. Rīdea potolit şi senzual, iar mersul avea o distincţie pe care miopia filtrată a privirii o accentua şi o abă­tea către melancolie şi absenţă. Pentru că avea o teamă precaută de a se angaja īn proiecte care nu porneau din ea şi pentru că īşi cumpănea cu pedan­terie extremă fiecare gest şi fiecare segment de viaţă, m-a refuzat cu eleganţă. După scurtă vreme a părăsit ţara, s-a stabilit la New York şi s-a măritat acolo, după ce īn Romānia divorţase, cu puţin timp īn urmă, de regizorul Andrei Blaier. Acum, după un scurt sejur īn Romānia, mergea pentru o săptămīnă la Paris, unde urma să-şi īntīlnească familia (soţul şi pe băiatul acestuia) şi să petreacă īmpreună o scurtă vacanţă.

Aşa se face că cele trei ore de zbor le-am petre­cut īmpreună, pălăvrăgind īntruna. La un moment dat, a scos aparatul de fotografiat şi mi-a propus să rog pe cineva din echipaj să ne facă o poză. Tocmai se apropia Stewardul care se ocupase pīnă atunci de noi, un tīnăr zvelt şi simpatic, aşa īncīt īi adresez acestuia rugămintea şi adaug, īn chip de explicaţie: "On se retrouve aprčs dix ans..." Ne face fotografia şi ne cere, cu acel firesc plin de căldură ― ce nu pă­cătuieşte niciodată prin familiaritate, indiscreţie sau vulgaritate ― pe care nu īl au decīt francezii, expli­caţii suplimentare. "A, doamna vine din New York... Şi domnul din Bucureşti... Şi veţi petrece cīteva zile la Paris... După zece ani... E frumos!" Şi īncheie cu un profitez-en!, spus din toată inima.

Nu are sens să-i stric scenariul care s-a īnfiripat spontan īn mintea lui. E limpede că ne-a aşezat īn­tr-un story īnvestit cu prestigiu sentimental: o iubire ce pare că s-a sfīrşit, dar care rezistă şi trece prin ani (zece!) şi, īn ciuda unui destin potrivnic, īnvinge şi iese victorioasă la lumină, făcīndu-i pe cei doi să se regăsească şi să abolească distanţa ce-i despărţise (10 000 de km!) atīta amar de vreme, pentru a glo­rifica, iată, momentul regăsirii īn cel mai adecvat de­cor al lumii: Parisul, oraşul īn care, de la Aimez-vous Brahms? la Ultimul tango, iubiţii se găsesc, se regăsesc sau se pierd definitiv, īn umbra marilor figuri tute­lare ale lui Ingrid Bergman, Anthony Perkins sau Marlon Brando. Cīt de vulgar m-aş fi simţit să intru, īn acest scenariu īnfiorat, cu cizmele adevărului pro­zaic, mărturisindu-i tīnărului īn uniformă albastră că melancolica doamnă de līngă mine merge de fapt la Paris ca să-şi īntīlnească soţul, după un scurt detur de afaceri prin Bucureşti! N-aş fi riscat oare să-şi spună īn minte ― asemeni personajelor din schiţa lui Caragiale care o spun cu glas tare (şi dezamăgite la culme), din clipa īn care "amicul" le mărturiseşte că frumo­sul şef de gară cu care tīnăra sa soţie călătoreşte la Sinaia īn "cupeu separat" nu-i altul decīt fratele ei ― că "nu mai am nici un haz"? Ei bine, n-am putut face aşa ceva, dar urmarea a fost că, vrīnd-nevrīnd, am intrat eu īn scenariul īn care fantezia lui mă proiec­tase. Aşa īncīt, din clipa īn care, cinci minute mai tīrziu, tīnărul a reapărut cu o pungă sofisticată de hīrtie, cu aer festiv, pe care scria "Joyeuses Retrouvailles de la part de tout l'équipage" şi care conţinea două sticle de şampanie Lanson, a trebuit să accept propria mea impostură, să-l privesc cu ochi umbriţi ele emoţie şi să murmur un "merci" care, pe līngă recunoştinţă, trebuia să exprime tulburarea la gīn­dul că o mīnă de oameni necunoscuţi se bucură cu atīta graţie de supradoza mea de fericire. Pīnă la ate­rizare am rămas prizonierul acestui rol ce-mi fuse­se conferit şi cīnd, la Paris, ne-am despărţit, Clara şi cu mine, reintrīnd fiecare īn destinele pe care echi­pajul de la Air France ni le suspendase pentru o clipă, am simţit o vreme cum umbra tīnărului īnalt mă īnsoţea spre casă ca un reproş nerostit.

 

 

miercuri, 20 martie

 

Astăzi, īn metrou, īn drum spre Monica şi Virgil, un nou mod de a cerşi. Pe līngă litania obişnuită (je suis sans abri, j'ai rien ą manger), subiectul mandicităţii le aminteşte celor din vagon că fiind "séropositif" nu poate dormi afară...

Mă apropii de casa din Francois Pinton cu inima strīnsă. Monica m-a prevenit īn cīteva rīnduri la telefon că īi voi regăsi īn stare de epave ("două păpuşi stricate", "poate că ar fi mai bine să nu ne vedem, Gabriel, să nu păstrezi despre noi imaginea de acum" etc), Mihnea, la rīndul lui, īmi vorbise de "spectralitatea" lui Virgil. Sun şi aştept emoţionat să se deschidă uşa, pregătit pentru orice surpriză. Uşa se deschide, īn prag este acelaşi Virgil dintotdeau­na, cu sacoul de caşmir bej, cu pantalon gri, cu căma­şă pepită şi cravată. Doar mai puţin surīzător. Intru īn vestibul şi de sus, din capul scărilor care duc la dormitor, se aude vocea tonică a Monicăi, lansīnd un "Ceao, Gabriel". Īncepe să coboare, cu precauţia dintotdeauna, şi după cīteva secunde am īn faţă o Monica surīzătoare, cu privirea vioaie şi ludică. Īn­cearcă amīndoi să mă convingă să nu mă īncred īn aparenţe. Oricum, le sugerez, se află pe drumul cel bun. Cuvintele acestea īi smulg lui Virgil un hohot de rīs, după care īmi spune ― Monica tocmai ieşise ― cu un ton sfīşietor: "Gabriel, ştii cīt este de cumplit să ai 82 de ani? Cum de am ajuns aici?"

Ce pot să-i răspund? Īi amintesc că Noica īşi con­fecţionase anume o teorie pentru a face faţă momen­tului acestuia: 1) Trebuie să fii mereu īn atac. Tu tre­buie să ai mereu iniţiativa, niciodată "viaţa". A ataca mereu viaţa cu o idee, a fi mereu īn priză, a nu-i per­mite vieţii să vină peste tine, să te copleşească, să te īnece. 2) Ceea ce īnseamnă că trebuie mereu să faci ceva, să nu consideri niciodată că ai īncheiat ce aveai de făcut. Asta īnsemna pentru el "să nu mori fără rest". Moartea trebuie să te prindă la treabă şi să ieşi astfel din scenă īn timp ce īţi rosteşti īncă rolul. De­presia bătrīneţii este starea celui care consideră că a spus ceea ce avea de spus, că şi-a rotunjit fapta şi că de-acum aşteaptă să moară. Īn ce-l priveşte, Noica şi-a aplicat teoria la propria lui viaţă şi "i-a reuşit şi asta", cum i-ar fi plăcut să spună: a murit, aşa zicīnd, retezat, īn plină detentă, a murit īn picioare. Orice moarte bună trebuie să te prindă făcīnd ceea ce fă­ceai dintotdeauna.

Din acest punct de vedere, Monica respectă regu­la: face mereu ceva şi are mereu ce face. Pīnă seara tīrziu lucrează īn vederea editării Jurnalului pe care īl ţine de 20 de ani: taie, corectează, īşi aminteşte. Frumos este că īnvrednicindu-se să ţină acest Jur­nal ne salvează şi nouă, celorlalţi, netrebnicilor care n-am făcut-o, vieţile. Citindu-i paginile din '81-'82, aflu despre mine lucruri care dispăruseră pur şi sim­plu din viaţa mea: cīnd am ajuns la Paris, ce făceam şi ce gīndeam īn vremea aceea...

O regăsesc, aşadar, pe Monica vie şi interesată de tot ce se īntīmplă. Cum tocmai i-am adus voi. 5 din Agendele lui Eugen Lovinescu, cu fabuloasele pagini ale Gabrielei Omăt, care reuşeşte, īnmulţind la in­finit notele, să obţină o frescă "poantilistă" a inter­belicului, Monica observă:

"Ar trebui ca toţi cei care se complac īn a da o imagine a interbelicului dominat de ideologia extre­mei drepte să citească notele Gabrielei Omăt pen­tru ca să vadă cum arăta epoca. Recent, īn 22, pīnă şi Alina Mungiu, vrīnd să arate cīt de firavă era in­telectualitatea democratică la noi, se rezumă să-i ci­teze pe Stahl şi Golopenţia, personaje foarte brave, dar de rang secund. Dar unde sīnt Lovinescu, Zarifopol, Zeletin? Pur şi simplu omişi. Iar din genera­ţia mai tīnără Pompiliu Constantinescu, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, adică toată "Şcoala critică"? Iar presa democratică unde este? Că doar nu exista doar Sfarmă Piatră şi Bunavestire. Pe līngă o presă de dreapta ― Universul lui Stelian Popescu, Curentul lui Pamfil Şeicaru şi Cuvīntul lui Nae Ionescu, īn care, īn treacăt fie spus, Sebastian īl ataca pe Lovinescu ca "prea democrat" ―, peisajul publicistic era dominat de ziarele şi revistele de centru-stīnga: Di­mineaţa şi Adevărul, Adevărul literar şi artistic, Cu­vīntul liber, Timpul, Viaţa Romānească. Īn Revista Fundaţiilor Regale existau colaboratori de stīnga, aşa cum existau şi īn Vremea. Pe de altă parte, dacă se lasă senzaţia că «asta era interbelicul la noi», adică aplecare spre dreapta extremă, este şi pentru că Eliade şi Cioran, şi chiar şi Noica, au primit mai tīr­ziu o consacrare internaţională, lăsīnd impresia cu totul falsă că epoca era dominată de Nae Ionescu şi de elevii lui. Or, adevărul este că ei nu dădeau īn nici un caz tonul epocii, ci reprezentau doar un ac­cent īntr-o structură culturală extrem de variată. Cum să ajungi atunci să-l compari pe Eliade cu Celine şi Brasillach? Ca să nu mai zic că la noi nu a existat niciodată un echivalent al cazului lui Paul Valery (a se vedea Hannah Arendt, Originile totalitarismului, uite că mi-am şi notat, ediţia de la Humanitas, p. 148): Valery acceptă ideea ― şi chiar contribuie cu 3 franci (atunci asta era o sumă) la materializarea ei ― ca armata să fabrice un tun formidabil, a cărui calitate excepţională să fie verificată trăgīndu-se asu­pra a 100 000 de evrei masaţi pe un poligon amena­jat undeva la ţară! Ce să mai spunem de faptul că īn Franţa, īn timpul ocupaţiei, Gestapo-ul a primit peste 3 milioane de denunţuri din partea populaţiei franceze, de ajunseseră şi nemţii să fie scīrbiţi de atīta zel īn colaborare?"

 

 

joi, 21 martie

 

La ora 4, trece Tudor Banuş, cu ilustraţia la En­ciclopedia zmeilor a lui Cărtărescu. Cincizeci de de­sene, lucrate cu minuţie extremă, vreme de aproape doi ani. E un proiect īn care am pus suflet şi la origi­nea căruia se află Editura. I-am dat lui Cărtărescu īn urmă cu 4-5 ani o carte pentru copii reeditată īn Occident an de an, care s-a născut prin colaborarea dintre un scriitor şi un grafician. O carte despre pi­tici (despre "gnomi"), a cărei poantă stătea īn fap­tul că fiinţe imaginare erau tratate după regula rea­lismului extrem. Era ca şi cum copiii ar fi avut īn programa şcolară o materie numită "gnomologie": răspīndirea piticilor pe glob (cartea se deschide cu o hartă plană a mapamondului, īn care regiunile lo­cuite de pitici sīnt marcate cu pedanterie ― īn Fin­landa se pare că sīnt cei mai mulţi, dar şi īn Tran­silvania), talia piticilor, vestimentaţia, alimentaţia, locuinţa piticilor, relaţia lor cu diverse animale (nu se au bine deloc cu pisicile), specii de pitici etc. Car­tea este magnific ilustrată şi īntr-o bună zi ne-a venit ideea de a-i da o replică īn registrul zmeilor, propunīndu-i lui Cărtărescu să se lanseze īn acest exploit. A citit cartea cu piticii şi s-a simţit pesemne provo­cat să facă un lucru de altă anvergură (şi de factură, evident, "postmodernă"). După cīteva luni, au re­zultat 200 de pagini, care pot fi citite deopotrivă la 12 ani, la 40 sau la 80 de ani. Īn cartea lui M.C., zmeii sīnt fiinţe complexe, groteşti şi delicate deopotrivă. Există zmei violenţi şi cruzi, dar există şi specii de zmei extrem de culţi, studioşi şi prolifici pe plan ar­tistic. Mai toţi au un interes aparte pentru fetele de īmpăraţi din specia umană, cu precădere fecioare, şi unii dintre ei, ca īn povestea lui Lobo şi Fofo, īşi petrec vremea măsurīndu-le cīnd cu metrul de cro­itorie, cīnd cu metrul de tīmplărie. Fabricarea cărţii, cu cele 50 de planşe color, va costa o avere (peste 20 000 $) şi e programată să apară īn preajma Tīrgului de la Frankfurt. N-am reuşit să exportăm nici mămăliga (de ce īn fond pizza, şi nu mămăliguţă cu brīnză şi smīntīnă? ― e limpede că lumea are ceva cu noi!), nici sarmalele, nici folclorul, poate reu­şim cu zmeii, mult mai onorabili decīt Dracula, şi care, īn plus, au un enorm potenţial publicitar, ba se mai pretează şi la o īntreagă gamă de produse se­cundare (pot deveni personaje īn jocuri electronice, īn sisteme lego, cărţi de joc etc). Īn plus, au termen de referinţă īn imaginarul occidental, putīnd fi īnţe­leşi ca specie exotică a dragonilor.

 

 

Seara, cu Marie-France şi Lucian Pintilie la un res­taurant italian din Montparnasse. Tipii care ne ser­vesc vorbesc enorm, punctīnd franceza cu expresii italieneşti, sīnt rapizi, vin către masă valsīnd şi emi­ţīnd fraze muzicale, īnecīnd felurile de mīncare sub valuri de cuvinte. Te conving că totul e excelent şi, chiar după ce ai plătit, pleci cu senzaţia că ai fost oaspetele lor. Mari mascalţoni! Cu ei, ai impresia că viaţa e o petrecere muzicalo-gastronomică şi că tris­teţea nu face parte din lumea asta.

Lucian īşi pregăteşte premiera pariziană la După-amiaza unui torţionar ("film cameral", īl numeş­te el), făcut după cartea Doinei Jela (Drumul Damas­cului), iar Marie-France īl ajută, cu acea vocaţie a de­votamentului orb pe care a avut-o şi o are pentru cīţiva oameni. Este īn ea un filon "primar", desprins din lumea Baltagului (ceva dedicat şi delicat, crīncen şi pasional, cu rădăcini īntr-o lume arhaică), ră­tăcind şi şerpuind subţire īntr-un zăcămīnt de in­teligenţă, cultură, rafinament şi sensibilitate şlefuite franţuzeşte; o soră mai mică a Vitoriei Lipan care se īmbracă la Sonya Rikiel.

 

 

marţi, 26 martie

 

E 11 dimineaţa, sīnt īn avion şi scriu, după cum se vede, ca Alteţa Sa Principele Radu, adică "īn cer". La ora 15, am īntīlnire cu Mircea C, la editură, să ve­dem īmpreună desenele lui Banuş la Encicl. zmeilor. Diseară, voi mīnca cu cīţiva prieteni "brīnzuri fran­ţuzeşti". Am ales ieri cīteva feluri deosebite din "fromajeria" de pe Saint Ouen.

Bilanţul sejurului: pozitiv. I-am revăzut pe Mo­nica şi pe Virgil īntremaţi (poate am contribuit puţin la īnviorarea lor), am pus bazele contractului pen­tru cărţile lui Kundera la "Humanitas" (dar mă bucur deopotrivă că l-am cunoscut, că nu mai e o abstrac­ţie şi, īn plus, că "īmi seamănă"), am discutat cu Marie-France tipărirea eseurilor lui Ionesco īntr-o nouă formulă grafică, am văzut superba expoziţie a supra­realiştilor la Beaubourg, am cumpărat de la FNAC şase albume mari, pentru arhiva foto Humanitas, am găsit Don Giovanni-ul lui Losey (şi am citit īn­tr-un album Palladio despre "La Rotonda", vila īn care a fost făcut filmul), īn sfīrşit, am cumpărat o carte de reflexologie, să mă lămuresc cum e cu or­ganismul proiectat pe tălpi (de vreme ce tot am īn­ceput, de două luni, să fac, cu "domnul Onosă" ― un tip brav şi harnic, care are cīte şase-şapte clienţi pe zi ―, ore de masaj īn talpă...).

Acum sīnt destins, privesc lucrurile "de sus", mă gīndesc la cīte am de făcut odată ajuns acasă şi īmi spun că e bine, cītă vreme am proiecte şi ambiţia şi "nebunia" necesare pentru a le realiza. Vreau să am­plific portofoliul Editurii, să facem noi serii şi colecţii, să le consolidăm pe cele existente, să trecem la 250 de titluri pe an (la 20 pe lună, din septembrie), să fac mai bine, mai frumos, mai liniştit ce am făcut pīnă acum cu atīta chin şi zbucium. Trebuie să termin notele la Sein und Zeit (apariţie īn martie viitor), să scriu mai departe aceste pagini, să pregătesc un studiu pe tema Heidegger şi problema lui "dincolo", să mă in­vestesc īn cei cīţiva oameni importanţi ai vieţii mele. Şi, mai presus de orice, să mă īngrijesc, ca să pot face toate astea (to epimeleisthai, faptul de a se īngriji de sine; ultima vorbă a lui Socrate īn Phaidon: "...īngri­jiţi-vă de voi īnşivă"). Trebuie, cu orice preţ, să mă simt bine īn pielea mea. Acesta este imperativul suprem al unui om care vrea să facă ceva cu viata lui.

 

 

28 martie

 

Mă īntorc, seara tīrziu, de la un talk show cu Bog­dan Ficeac la Realitatea TV. Tema discuţiei: Romānia şi intrarea īn NATO. Vine vorba despre "originali­tatea īn negativ" a Romāniei şi de obstacolele care ne-au īnchis drumul spre Occident īn ultimii ani: corupţia şi foştii securişti. Ridic iarăşi glasul ― pen­tru a cītă oară īn aceşti ani? ― īmpotriva faptului că alde Păunescu şi Vădim, īn loc să fie puşi la colţul istoriei ca susţinători patetici şi coprofagi ai unui regim criminal de pe urma căruia nu ne putem reveni nici după 12 ani, se lăfăie īn Senatul Romā­niei şi pe ecranele televizoarelor sub privirile īngăduitoare sau indiferente ale concetăţenilor. Nu nu­mai că lumea īi suportă, dar la emisiunile de ore şi ore ale lui Păunescu de la PRO TV se perindă scrii­tori, pianişti, medici, cīntăreţi... Cum se poate intra īn NATO ― īntreb retoric ― cu trubadurii lui Ceauşescu, cu aceste scīrboşenii guralive care se distri­buie īn rolul de directori de conştiinţă?

O jumătate de oră mai tīrziu sīnt acasă: pe pos­tul Antena 1, la Tucă Show ("sīnt Marius Tucă de la Tucă Show", se prezintă modest autorul emisiunii), Păunescu şi Vadim discută despre... intrarea Romā­niei īn NATO! Păunescu e pro, Vadim e contra. "Cor­nele, spune Păunescu cu voce de buhai, Cornele, e vorba de un ideal pentru care au murit părinţii noş­tri īn īnchisorile comuniste, Cornele!" ― "Şi cum, Adrian, vrei să-i părăsim pe cei cinci milioane de romāni din Basarabia, pe fraţii noştri?" ― "Bine, Cornele, dar cum vrei să ne unim cu ei? Cum, con­cret? Şi īntre timp să pierdem Trenul Istoriei?" ― "Am vorbit eu cu Puţin, Adriene, şi Puţin mi-a ga­rantat că..." ― "Te rog frumos, Cornele, lasă-mă să-ţi explic, e un dialog, lasă-mă să spun doar o vorbă, nu mă distruge iar, cum ai făcut ieri īn Senat, cīnd m-ai făcut pulbere..." ― "Ha, ha, ha, ai tu aerul unui om făcut pulbere, Adriene? Ha, ha, ha." Etcaetera.

Obscenitate. Ce te faci cīnd indignarea nu īncape īn cuvinte? Cīnd adjectivele nu mai ajută la nimic? Cīnd asişti, neputincios, la spectacolul a doi rinoceri care se masturbează īn public, la giumbuşlucurile acestor castratori morali, la acest viol īn masă al conştiinţelor? Tīlhari ţinīnd prelegeri despre cinste, pensionare de bordel arborīnd pudorile fecioriei, ucigaşi de popor romān īngrijoraţi de soarta poporu­lui romān!

Īntre timp, băiatul Tucă transpiră din greu īncer­cīnd să strecoare cīte o propoziţie, Vădim īl ia, mitocăneşte, cu "băi Tucă", īn timp ce Tucă īi vorbeşte cu "dumneavoastră". Cīnd Tucă devine incomod, Vadim īl urechează scurt ("să nu-mi faci mie pe avo­catul americanilor!") şi īi aduce aminte că "are expe­rienţă mai multă decīt el". "Da, poate īnainte de '89", mormăie cu obidă Tucă. Dar Vadim se face că nu-l aude, iar Tucă se sperie de propriul lui curaj şi i se adresează de īndată cu "domnule preşedinte".

Lustraţie. Cuvīntul īnseamnă "purificare" şi la­tinii īl foloseau la īnceput īn contexte religioase, avīnd īn vedere un ritual de purificare: īn jurul obiectului impur, pīngărit sau pīngăritor, sacerdo­tul executa un dans purtīnd īn braţe un animal des­tinat jertfei purificatoare. Apoi cuvīntul a trimis la "curăţare" īn genere. Agrum lustrare īnsemna "a cu­răţa ogorul". Toate ţările foste comuniste din Euro­pa, cu excepţia Romāniei (Cehia, prima), au pro­mulgat legi lustratorii, care curăţau "locul social" (funcţiile publice) de persoanele pīngărite şi pīngăritoare ale comunismului: activişti, securişti, intelec­tuali prostituaţi, asemeni lui Păunescu şi Vădim īn vremea lui Ceauşescu. La noi nu a existat aşa ceva şi de aceea obiectele urīt mirositoare continuă să pută īn public, put, iată, prin ecranul televizorului.

Dar de unde, īn fond, īmi vine această īncrīnce­nare? Răspunsul este simplu: pentru mine, cei doi nu sīnt persoane, ci maladii, furuncule ale poporu­lui romān trecut prin comunism. Unui furuncul nu-i poate fi ruşine că există. Ar trebui să-i fie, īnsă, tru­pului care īl poartă.

 

 

29 martie

 

Ce ciudat! Cīnd e vorba de o mărturisire scrisă, prietenii īţi fac mult mai puţin credit decīt cei care nu te cunosc deloc. Experţi īn tine fiind (adeseori sătui de tine) şi cunoscīndu-te deopotrivă cu iubire şi răutate, ei au pretenţia că te deţin dincolo de imagi­nea pe care, scriind, vrei să le-o propui celorlalţi despre tine. Nimeni nu e mai puţin dispus să creadă īn sinceritatea ta decīt un prieten. Pentru că te ştie prea bine, pentru că te-a clasat, īi vine greu să ac­cepte că ar exista īn tine ceva care lui i-a rămas as­cuns. Tot ceea ce, īn privinţa ta, īl ia prin surprindere va fi trecut īn contul măştii, al imaginii pe care ai confecţionat-o ca să poţi ieşi convenabil īn lume.

 

 

1 aprilie

 

Īn drum spre casă de la editură, ascult īn maşină radioul. Un interviu cu un tip din Chişinău. La un moment dat, basarabeanul foloseşte ― cu limba lor inconfundabilă ― un cuvīnt pe care nu-l auzisem niciodată. Īmi propun, cum ajung īn casă, să īl notez. Uit să o fac. Către 1 noaptea, īn pat, pregătindu-mă să adorm, īmi aduc aminte că am uitat să notez cu­vīntul. Iar cuvīntul, īntre timp, l-am uitat. Simt că e īn joc somnul meu din noaptea aceasta. Tot ce pot să īmi aduc aminte este că miraculosul cuvīnt īnce­pea cu "s". Dar la ce se referea? Era vorba de un prea mult, de ceva pe care romānii din Basarabia nu mai erau dispuşi să-l suporte... Era un substantiv... Un substantiv care īncepea cu "s"... Nu mai voiau... Se săturaseră... Şi deodată cuvīntul ţīşneşte din mag­ma creierului meu: sătulie. Substantivul de la "să­tul". Sătulie... Mi se pare nespus de frumos. Şi cum zicem noi, "romānii culţi" din Romānia? Ce substan­tiv folosim cīnd vorbim de starea celui sătul? Sa­ţietate.

Mă scol, scriu rīndurile astea, şi mă duc să adorm liniştit. La fel de fericit s-a simţit pesemne Noica, īn Maramureş, cīnd o femeie, poftindu-l īn casă prin­tr-o uşă nefiresc de īngustă, i-a spus că se intră pe ea "lăturiş". Noica s-a grăbit să proiecteze cuvīntul pe cerul metafizicii, spunīnd că aşa intră romānii īn istorie: en biais, "lăturiş".

Iar despre "sătulie", ce s-ar putea spune? Că, ori­cum, exprimă negativul saţietăţii: sīnt sătul, dar nu de lucrurile bune pe care le-am mīncat, ci sīnt sătul de necazuri, de cīte mi-a fost dat (fără să vreau) să īnghit. Sătulie: starea celui care s-a săturat de atīta rău, de răul īngurgitat. Trecerea romānilor prin isto­rie: dintr-o "sătulie" īn alta. Mama mea la 85 de ani: spunea că nu mai vrea să trăiască. Ajunsese la "să­tulie".

 

 

miercuri, 4 aprilie

 

Fiecare meserie īncearcă să-şi creeze īnsemnele ei pentru a fi recunoscută. Mai toate năzuiesc către un element de uniformă, către un panaş de identi­ficare, către o recuzită specifică, vestimentară, gestuală sau verbală.

Intelectualul umanist face tot ce poate pentru a obţine, mai cu seamă cīnd e fotografiat sau filmat, o aură inconfundabilă. Fiind cabotin prin esenţa lui, megaloman şi crezīndu-se mereu privit şi admirat, el este īn permanenţă īn căutarea unei atitudini: fie īşi sprijină bărbia īn palmă, fie se joacă cu ochelarii, pe care īi scoate şi īi pune la loc după o regie bine studiată (alteori, absorbit fiind de o problemă, se tre­zeşte muşcīnd discret capătul unuia dintre braţe), īn sfīrşit, dacă are degetele lungi şi subţiri, ele tre­buie să sugereze o anumită nervozitate, o vibraţie interioară continuă şi, de aceea, mīna acompaniază abundent vorbirea, cīnd trecīnd lin peste frunte, cīnd īncercīnd să pună la loc o şuviţă rebelă, cīnd ondulīndu-se, frīntă din poignet, īn aer, punctīnd şi articulīnd inteligent spaţiul discuţiei.

Īnsă elementul nelipsit din interviurile filmate cu un intelectual umanist este biblioteca. Desigur, nu biblioteca borgesiană, nu acea proiecţie pornită din interior care face din carte supremul mod de a exista şi pe care ajungi să ţi-o asumi cu perseverenţa cu care un melc īşi poartă cochilia. Biblioteca la care mă gīndesc eu este exact opusul acesteia şi cel mai potrivit ar fi să o numim biblioteca-panaş. Pentru cei mai mulţi intelectuali, ea este asemeni chipiului pentru un poliţist: un īnsemn de autoritate. Un inte­lectual umanist filmat la el acasă trebuie să lase sen­zaţia că trăieşte clipă de clipă īntr-un ocean de cărţi, că īnoată īn ele de cīnd se trezeşte şi pīnă la culcare şi că acestea īl urmează, ca dīra unui reactor, oriunde s-ar afla īn casă. Ele se desfăşoară mai īntīi, vast, pe rafturile care acoperă īn īntregime peretele din spa­tele fotoliului īn care intelectualul nostru stă aşezat la birou. Alte stive de cărţi, de obicei īn dezordine, se află chiar pe birou, altele, pe jos, īn jurul biroului sau peste tot, de jur-īmprejurul camerei.

Pentru că nu poate să ia cărţile cu el cīnd iese īn lume*, de cīte ori are prilejul ― şi un interviu fil-

 

* Şi totuşi. Am văzut cīndva un personaj (am auzit că īntre timp a ajuns preşedinte de Academie) care īşi ticsise spaţiul din spate al maşinii, cel vizibil prin lunetă, cu cărţi (īn limbi străine) aruncate vraişte, īntr-o neglijenţă studia­tă. Cartea devenise o insignă, argument pentru o īnţelepciu­ne de tarabă pusă să circule īn lume pe patru roţi. Parcată pe trotuarul Universităţii, maşina "plesnea de cultură" şi urma pesemne să īi umple de admiraţie pe studenţii care intrau şi ieşeau de la cursuri.

 

mat este prilejul īnsuşi ― cărturarul nostru se lipeşte de ele, le exhibă şi se expune cu ele ca turiştii care nu au credibilitate decīt dacă au o poză făcută līngă piramide. Orice bibliotecă este proiecţia unei vele­ităţi culturale. Ea este un garant pentru o ştiinţă care nu poate fi probată īn fiecare clipă, este dovada indi­rectă a unei isprăvi culturale care nu trebuie nea­părat să fi avut loc şi care trimite cu gīndul la altele care nu vor avea loc niciodată. Pentru privitorul ne­avizat imaginea unei biblioteci este cel mai adesea o capcană, o entorsă, Ersatz-ul unei īmpliniri cultu­rale, cortina trasă peste o impostură. Situată īn re­giunea incertă dintre ustensil, trofeu, decoraţie şi mărturie, biblioteca, asociată cu posesorul ei, poate deopotrivă dezvălui şi masca: un tic cultural, tra­seul unei formări, o aspiraţie īngropată, direcţia unei pasiuni, bulimie, lene sau prostie, un proiect amī­nat la nesfīrşit, un crez prăbuşit. Īn sine, o bibliotecă nu garantează nimic. Ea sugerează doar, atunci cīnd e anume arătată, o respectabilitate smulsă celuilalt prin raptul privirii, un spectacol copleşitor montat. Toţi autorii aceia muţi aliniaţi īn rafturi par convo­caţi pentru a depune mărturie că cel care i-a colec­ţionat face parte din familie, că simpla vecinătate cu ei īl face pe posesorul lor să fie asemenea lor.

 

 

sīmbătă, 7 aprilie

 

Īi datorez enorm "melancoliei" mele din ultimul an: m-a făcut, poate pentru prima oară din adoles­cenţă (cīnd umpleam cu "meditaţii negre" carneţele pierdute apoi fără urmă), să mă reīntīlnesc īn scris cu mine. Niciodată, de atunci, nu mai avusesem cu­rajul s-o fac. Tot ce am scris de-a lungul vieţii, cu excepţia unor pagini din Jurnal şi Epistolar, nu a re­prezentat decīt strategia bine pusă la punct (eram antrenat pentru asta!) a unui camuflaj cultural: o diversiune, executată cu mijloace pseudo-filozofice, pe teritoriul gīndirii. Desigur, de fiecare dată cīnd mă ciocneam de mine, mă consideram cel mai pasio­nant obiect posibil al vieţii mele. Nu aveam īnsă "ne­ruşinarea" necesară pentru a face din acest interes obiectul constant (şi public) al preocupărilor mele. Căci, īmi spuneam, cine, īn afara mea, ar fi putut īmpărtăşi acest interes şi ar fi fost dispus să pă­trundă, fără să fie cuprins de plictis, pe tărīmul tri­bulaţiilor mele? Nu atinsesem acel grad esenţial de libertate care să mă scoată din paranteza īn care sin­gur mă pusesem, dintr-o deliberată şi prost īnţeleasă pudoare. Cum aş fi putut atunci să capăt īncrederea că abia vorbind despre mine voi ajunge să vorbesc cu adevărat despre noi toţi? Gīndul acesta simplu că trebuie să porneşti de la tine pentru a ajunge la altul, că īn ograda omenirii nu poţi intra decīt pe portiţa pe care este scrijelit numele tău, că trebuie să te īngrijeşti mai īntīi de tine, să te iubeşti şi să te īntorci pe toate părţile pentru a putea apoi să te apleci către altul şi să-l iubeşti "ca pe tine" ― īmi ră­măsese pīnă atunci străin.

Dar pesemne că "ajungerea la tine" nu se poate face la comandă şi pesemne că dintre toate lucrurile deosebite acesta īşi are preţul lui de suferinţă cel mai greu de plătit.

Am auzit-o īntr-un documentar pe mama lui Hawking, fizicianul complet paralizat, care-şi petre­ce viaţa īntr-un fotoliu şi care vorbeşte şi scrie prin activarea unor sofisticaţi senzori electronici, declarīnd că fiul ei nu ar fi devenit cine este astăzi pen­tru toată lumea ("un mistic, īmi spunea de curīnd Vlad Z., care decodează cu mijloacele fizicii şi mate­maticii misterele Universului"), dacă nu s-ar fi īm­bolnăvit, rămīnīnd imobilizat, la momentul potrivit. Avem cu toţii nevoie de o traumă care să ne aşeze pe drumul nostru, care să ne scoată din rutină şi să ne focalizeze către acel punct final al existenţei da­torită căruia fiecare segment al traiectoriei noastre ajunge să semene cu coarda bine īntinsă a unui arc. Vai de cei care nu s-au cutremurat la momentul po­trivit!

 

 

sīmbătă, 7 aprilie

 

O vorbă care mi-a plăcut şi care, deopotrivă, īmi face frică a Gabrielei A.: "Gabriel, un scriitor trebuie să scoată totul pe tarabă, toate sentimentele lui sīnt de vīnzare."

 

 

14 aprilie

 

Aşa cum a făcut cu laptop-ul, botezīndu-l scurt şi denigrator "lefton", astă-seară, la telefon, Monica mă anunţă că "prietenul dumitale, Virjil, a īnceput să ia «zuluf»". Iată ce a ajuns antidepresivul meu preferat, Zoloft-ull īncerc să redresez pronunţia. "Ia lasă-mă īn pace, Gabriel, «Zoloft», «Zuluf», tot aia e! Unde mai pui că de cīnd prietenul dumitale ia «zu­lufi», eu īmi pierd echilibrul." Mă răzbun scurt: "Mo­nica, īi spun pe un ton īngrijorat, am uitat să vă spun că «Zuluful» are uneori efectul ăsta secundar: per­soanele din anturajul celui care īl ia au ameţeli īn primele zile de administrare. Īnsă pe măsură ce Virgil o să se obişnuiască cu Zuluful, o să vă dispară şi dumneavoastră ameţelile. Rezistaţi cīteva zile!" Moment mai lung de tăcere: "Auzi, Virjil, ce spune prietenul dumitale? Că din cauza Zulufului tău eu am ameţeli." ― "Posibil", răspunde Virgil laconic. ―- "Gabriel, īţi baţi joc de mine?" ― "Nu, Monica, dar fiind un medicament psihic, pentru suflet, īnţe­legeţi?, acţionează simpatetic asupra celor care au o comunicare specială cu pacientuī. Cazul dumnea­voastră cu Virgil." ― "Gabriel, ai īnnebunit? Virjil, apără-mă, uite ce-mi face prietenul dumitale..." Vir­gil mormăie de pe fotoliu, Monica şi cu mine rīdem īn hohote.

 

 

16 aprilie

 

Faptul că Andrei, Paleologu şi chiar Djuvara, la un moment dat, au pus umărul ca să meargă revista Plai cu boi e o dovadă a relativismului şi a superficia­lităţii, ca să zic aşa "civice", care īi caracterizează pe intelectualii romāni īn zilele noastre. Andrei a mers pīnă acolo īncīt o vreme a acceptat ca numele lui să apară īn caseta onorifică a redacţiei.

Şi asta "din prietenie pentru Dinescu"! Ca şi cum prietenia cere sacrificii dezonorante. Ironia e că An­drei scrie despre "obscenitatea publică" īntr-o revistă care o ilustrează din plin. Grav e nu că revista există (de vreme ce supravieţuieşte, ea e necesară), ci că există şi cu girul acestor oameni.

Cīnd scriu despre Andrei īn aceste pagini (cīnd mă cert cu el, cīnd sīnt rău cu el, cīnd mă supără şi īl bombăn), scriu ştiind că fac recurs la un capital inepuizabil. Cred că asta este o prietenie: o provizie care a evadat din regnul cantităţii şi care, părăsind devenirea, īnmărmureşte la un moment dat, īnvin­să de propria ei acumulare.

Sīnt un "īntīrziat", un postcoce (opusul unui pre­coce), mă "coc", adică, īn toate privinţele, cam cu zece ani mai tīrziu. De aceea sīnt mereu īn urma vīrstei pe care o am, adică sīnt mereu tīnăr.

 

 

24 aprilie

 

Merg să văd, montată, emisiunea făcută īn chi­nuri, cu Eugenia Vodă, īn urmă cu două luni. A re­ţinut 50 de minute din cele trei ore de discuţie de atunci. "Am vrut să vă umanizez, să scot deasupra chipul dumneavoastră ascuns, să vă trag jos de pe podiumul social." Nu ştiu dacă a reuşit. Poate īn mai mare măsură aş reuşi eu, īn paginile astea, aici, la mine, unde "nu mă vede nimeni". Exact ca atunci cīnd eram copil: afară din casă eram ţeapăn, mono­silabic şi inexpresiv. Seara, după ce mi se făcea baie (să fi avut 3 ani? 4 ani?), ieşeam din cadă, īmi puneam īn jurul gītului blana de vulpe de la mantoul mamei atīrnat īn cuier ― capul vulpii cu ochii de sticlă şi labele cu ghearele intacte īmi atīrnau pe burtă ― şi ţopăiam, gol, īn faţa oglinzii, ţipīnd de fericire şi li­bertate.

Ceea ce mă uimeşte, īn caseta montată de Euge­nia Vodă, este că nimic din disconfortul meu inte­rior, din furiile care m-au traversat şi din oboseala maratonului de trei ore, nu se lasă īntrevăzut. Nu ştiam că pot să mă conţin atīt de bine.

 

 

27 aprilie

 

Andrei a primit astăzi premiul Joseph-Bech pe 2001, "īn semn de recunoaştere a strădaniilor sale pentru unificarea europeană". La NEC, "lumea bu­nă" a Bucureştiului, cu toată pigmentaţia de rigoare: C.T. Popescu īn cămăşuţă albă cu mīnecă scurtă, sfidīnd ca de obicei micul "ştaif" al sărbătorii. Ga­briela A., veşnic īn īntīrziere, trăgīnd după ea o sacoşă din care īi cad lucruri stranii īn momentele cele mai nepotrivite. Miniştri, ambasadori, televi­ziuni etc.

Laudatio e făcută de eseistul elveţian Iso Camartin, un tip deştept cu mutră de şoricel, care īşi con­struieşte discursul plimbīndu-l pe Andrei, post-mor­tem, prin paradis, infern şi purgatoriu. Andrei, care şi-a exploatat dintotdeauna surplusul de greutate pentru a obţine efecte comice, asumīndu-şi dezin­volt tema, īi mulţumeşte spunīnd că e prima oară īn viaţă cīnd cineva l-a făcut să simtă că n-are corp. "Ceea ce, pentru un om obişnuit să tragă după el 120 de kg., nu este, trebuie să recunoaşteţi, puţin lucru."

Durerea mea īn ce-l priveşte pe Andrei: nu m-a lăsat niciodată să īnţeleg că ar şti cine sīnt.

 

 

3 mai

 

Se īmplineşte astăzi un an de cīnd am īnceput să scriu sub impulsul unei traume "binefăcătoare". Co­rect ar fi să spun: de cīnd am fost dat cu capul de pereţii existenţei mele. Din cauza asta, nimic din ce am scris de atunci nu şi-a propus vreo clipă să fie "original", ci doar pe cont propriu adevărat. Deja una dintre primele īnsemnări, cea din 6 mai 2001, de­butează cu o enormă banalitate schopenhaueria-no-nietzscheano-cioraniană (cea privitoare la "sis­temul de iluzii"), dar referinţa culturală este apres coup şi toată "teoria" mea nu este decīt prelucrarea formală a unei cumplite depresii, un ţipăt modulat şi trecut pe portativul unei expresii care mă repre­zintă. Senzaţia, intens-eliberatoare, este de plonjeu existenţial īn esenţa scrisului, de evacuare a oricărui trucaj cultural.

Īn lungul interviu filmat cu Cioran, din 1990, īi pun la un moment dat acestuia o īntrebare "zădărītoare" care īşi avea, cred, originea īntr-o veche dis­cuţie cu Alecu Paleologu. "Dacă īi iei lui Cioran stilul, spunea conu' Alecu teribilist, nu mai rămīne din el nimic." Afirmaţia asta m-a tulburat foarte tare, sim­ţeam că e nedreaptă, dar nu ştiam să spun de ce. Noica, la rīndul lui, de cīte ori venea vorba de Cioran, īl simţeai ricanīnd: "Cioran, cu văicăreala lui..."

Cu aceste lucruri īn minte şi luīndu-mi toate pre­cauţiile ca să nu-l jignesc, īi spun la un moment dat lui Cioran: "V-aş ruga să acceptaţi să vorbim despre dumneavoastră cu o anume notă de cruzime. Să ne imaginăm un cititor care ar face pe avocatul dia­volului. Dacă n-aţi fi excelat prin formulă, v-ar putea spune cititorul acela, fondul gīndirii dumneavoastră s-ar reduce īn cele din urmă la cīteva banalităţi: că omul este rău, că moartea este un scandal, că viaţa este lipsită de sens, īn vreme ce doar sinuciderea are unul etc. etc."

Răspunsul lui Cioran este formidabil: "Acestea, spune el, sīnt banalităţi pe plan teoretic, dar nu şi pe plan existenţial. Experienţa morţii, trăirea ei ca scandal nu e cītuşi de puţin banală."

Nu mă las, revin, insist: "S-ar putea īntr-adevăr să vi se reproşeze că reluaţi teme vechi de cīnd lu­mea şi că nu faceţi īn cele din urmă decīt să reite­raţi, cu un talent excepţional, ceea ce s-a spus şi re-spus de atītea ori de la Ecclesiast īncoace. Īn ce rezidă noutatea discursului dumneavoastră?"

De data aceasta răspunsul lui Cioran este fără drept de apel şi dacă-l reproduc o fac pentru că mă pri­veşte īn mod direct.

"Peste tot īn cărţile mele nu e vorba decīt de inten­sitatea experienţei. Nu pretind să am vreo originali­tate īn privinţa concepţiei despre existenţă. Ce poate fi mai banal decīt moartea? Numai că īn acelaşi timp este vorba de un fenomen capital şi nu e defel o īn­tīmplare că ea ocupă un loc central īn toate marile religii ale lumii. Dacă vrei să construieşti o filozofie originală, ar trebui să pleci de la ştiinţă, adică de la singurul domeniu īn care inovaţia e posibilă. O ase­menea filozofie ar fi neīndoielnic originală, numai că ea ar fi lipsită de orice interes. [...] Ceea ce trebuie să fie cu adevărat nou şi important este īn ultimă instanţă timbrul, tonul, nota, ceea ce emană din in­tensitatea unei experienţe. Din scrisorile pe care le primesc, mai cu seamă din ale tinerilor, reiese că ple­cīnd tocmai de la felul meu de a formula ei ajung să devină conştienţi de cutare sau cutare experienţă, care de altminteri este accesibilă pīnă şi ultimului im­becil. Cīnd simplifici o gīndire dincolo de expresia ei originală, ea devine banală, nu mai spune nimic."

Totul este spus aici. A scrie nu īnseamnă a avea "idei originale", ci a face să intre īn vibraţie coarda care eşti. "Ideile" nu fac doi bani dacă nu sīnt efec­tul final al corzii vibrīnde. Cu cīt vibraţia acestei corzi este mai intensă, cu atīt premisa existenţială a scrisului este mai bine asigurată. Bineīnţeles că a īmpinge această vibraţie pīnă īn planul expresiei presupune un alfabet cultural, dar nu "cultura" este aici decisivă. "Era īmbibat de la 20 de ani ― spune Noica despre Cioran ― de iluziile acestea ale dezabuzatului, pe care nu le poate alimenta decīt cultura." (subl. ns.) Fals! Cultura n-a făcut decīt să-i ofere lui Cioran reperele pentru găsirea expresiei proprii, dar fondul nevrotic al dezabuzării a fost anterior oricărui demers cultural şi l-a īnsoţit pe Cioran ca semn al forţei sale pīnă la sfīrşit. Iar cīnd "demersul cultural" nu este conectat la o "nevroză", adică la o vibraţie de fiinţă, şi este cultivat īn sine, atunci autorul acela va fi culturalmente util, dar va risca să poarte cu el peste tot īn lume, ca pe propria-i umbră şi ca pe un blestem, darul de a plictisi.

Drama mea, ca să zic aşa, "destinală", este că īn­tīlnirea cu Noica, pe cīt de benefică mi-a fost īn plan cultural, pe atīt de nefastă mi-a fost īn planul vibra­ţiei de fiinţă. Jurnalul de la Păltiniş a reprezentat, pa­radoxal, prima răzbunare nevrotică faţă de o tutelă care mă pregătea pentru "construcţia unei opere" īn vreme ce eu aş fi vrut să īnvăţ cum se dă glas unei vibraţii. Iar răzbunarea (inconştientă) era aceasta: cel care īşi sublimase vibraţia proprie īntr-un discurs ontologic (discurs ce termina prin a face vibraţia de nerecunoscut) şi care, ca maestru, era pe cale să facă acelaşi lucru cu discipolii lui, devenea personaj īntr-un "scenariu vibratoriu" care īl ucidea tocmai pentru că era un scenariu nevrotic şi bazat pe iubire. Fondul meu nevrotic se răzvrătea tocmai scriind o carte īn care, cu ajutorul iubirii, īl suprimam pe Noica īn calitate de instanţă culturală represivă. Şi nu este īntīmplător că prima carte īn care, după aproape 20 de ani, īmi recuperam īn mod explicit vibraţia şi ne­vroza, poartă titlul-manifest Declaraţie de iubire. Īi datorez de aceea lui Noica īn egală măsură naşterea alfabetului meu cultural şi enorma īntīrziere pe dru­mul īntīlnirii mele cu vibraţia proprie. Aici īntretă­ierea mea cu Cioran, īn 1983, ar fi putut să joace un rol (l-am īntīlnit atunci de trei-patru ori), dar ea a fost contracarată masiv de Noica după revenirea mea īn ţară. "L-ai văzut pe Cioran?", m-a īntrebat. ― "L-am văzut." ― "Şi ce ţi-a spus?" ― "Mi-a spus să nu mai citesc sistematic şi, dacă se poate, o vreme să nu mai citesc deloc." Noica a pălit. Am crezut că i se face rău. "Măgarul!", a izbucnit după o vreme, "asta a găsit să-ţi spună, el care a citit biblioteci!" Spumega de furie. Acum ştiu că el nu avea cum să īnţeleagă, dar eu ar fi trebuit să pot. Din păcate am īnţeles cu o īntīrziere de aproape 20 de ani.

 

 

Aşadar orice individ există īn spaţiul expresiei cītă vreme coarda fiinţei lui este īn vibraţie. Aceasta este starea de "nevroză productivă" ca stare a să­nătăţii mintale perfecte. Īn cazul īn care coarda este doar īntinsă, īntinsă la limită, gata să plesnească dar incapabilă să intre īn vibraţie, atunci e vorba de o nevroză care nu poate trece pragul expresiei, de o catalepsie psihică neproductivă, care, maladivă fiind, blochează resorturile scrisului. Simetric, īn cazul īn care coarda e flască, īnseamnă că potenţialul de vibraţie al unei fiinţe s-a risipit printr-o proastă gos­podărire a lui. Acesta e pericolul celor care fac din cultură o finalitate şi care īşi mobilizează fiinţa sub semnul "performanţei culturale".

Cīnd Cioran mi-a dat īn treacăt, īn timpul unei plimbări matinale prin Jardin du Luxembourg, sfa­tul să nu mai citesc o vreme, el pornea de la perico­lul pe care intuia că īl ascunde īn sine programul paideic al lui Noica: cel al performanţei culturale. "Nu puteţi pierde meciul decīt īntr-un singur fel: nemaijucīndu-l", ne spusese Noica, lui Andrei şi mie. Nu ne-am īntrebat atunci nici o clipă care era me­ciul pe care ni-l propunea Noica şi dacă nu cumva mai exista şi alt meci care ar fi putut fi jucat. Numai că "meciul" lui Noica nu lăsa loc pentru un altul. El era Meciul, unicul care merita cu adevărat să fie ju­cat. Aici nu īncăpea negociere: era vorba de Meciul Culturii, adică al Filozofiei, adică al Gīndirii īn nu­mele unei Unice Idei, īn numele Conceptului. Auto­ritatea lui Noica era enormă. Andrei a īncercat la un moment dat să o conteste opunīnd, īn furnal, legato-ului noician al ideii legato-ul dintre idee şi viaţă. Acest gīnd subversiv, pe care Noica s-a grăbit să īl condamne, ar fi trebuit să ridice un semn de īntre­bare asupra oportunităţii meciului pe care Noica ne propunea, ne cerea, ne obliga (īn cele din urmă) să-l jucăm.

Trebuia oare meciul acesta jucat pīnă la capăt? Cioran a apucat să-mi spună īn treacăt că nu. Mesa­jul lui era simplu, dar greu de perceput de prima dată: "Părăsiţi o vreme terenul acesta de joc, staţi o vreme pe tuşă, atīt cīt să īnţelegeţi că acesta nu e meciul vostru, plecaţi īn cele din urmă, deschideţi alt teren de joc, puneţi premisele altui meci, al me­ciului care va fi meciul vieţii voastre." Noica īmi lă­sase, īnainte de plecarea mea īn Germania, "cu limbă de moarte" (şi Jurnalul de la Păltiniş se īncheia aici) sarcina să citesc Kant integral īn ediţia lui Bruno Cassirer (reţetele intermediare fuseseră Hegel īn ediţia Glockner şi Goethe īn ediţia Propylaen) ca o condiţie inconturnabilă pentru ajungerea mea la "concept". Aceasta era etapa finală a unei progra­mate uitări de sine, a definitivei despărţiri de tine pe drumul īmplinirii "performanţei culturale", a to­pirii eului īn spaţiul impersonal al "spiritului obiec­tiv". Acesta era capătul iniţierii paideice, punctul terminus pentru mīntuirea prin cultură.

Mi-au trebuit ani şi ani de zile ca să īnţeleg că pro­blema nu era cīt şi ce anume citeşti, ci īn ce măsură lecturile tale rămīneau atīrnate de vibraţia care eşti, īn ce măsură o slujeau, ajutīndu-te să o modulezi către expresia ei finală. "Vibrează şi citeşte ce vrei", ar fi putut suna īndemnul lui Cioran. Iar Noica nu avea să opună acestui īndemn decīt reţeta dopaju­lui cultural. Īn numele "uitării bune" pe care o aduce cu sine cultura, īn numele comandamentului de a-ţi ucide "sufleţelul" (acest rezervor de remuşcări şi regrete care bruiază gīndirea), Noica ne pregătise pentru un meci care nu era al nostru. "Care īţi e ideea?", ne īntreba periodic Noica. "Care īţi e vibraţia?", ar fi trebuit să sune īntrebarea. Punctul de decurgere era totul. Vibraţia, şi nu ideea, trebuia să ne ghideze lecturile.

Cīnd am īnţeles asta era tīrziu. "Vreau să fiu un īntīrzietor", aşa īşi definea Noica rolul lui pe līngă noi. Īn cazul meu a reuşit īn exces. Şi mai spunea: "Vreau să vă īnvăţ dezvăţul." Dar uitase să spună: dezvăţul de el.

 

 

11 mai

 

Primesc zilele acestea ediţia poloneză a Jurnalului de la Păltiniş. Este īnsoţită de o scrisoare caldă din partea editorului care mă invită la Cracovia, pen­tru a vorbi publicului polonez "extrem de interesat de filozofia romānească".

Mi se pare enorm: publicul polonez interesat de filozofia romānească! Apoi īmi dau seama că uimi­rea mea e cea nelalocul ei şi că ea provine din indife­renţa primitivă şi vinovată a romānilor pentru tot ceea ce nu-i priveşte īn mod direct. Asta şi īnseam­nă provincialism: a crede că lumea īncepe şi se ter­mină cu problemele urbei tale. După 1990, cīnd am īnceput să ies īn mod curent din ţară, mi-am dat sea­ma īn ce măsură problemele lumii nu erau şi pro­blemele noastre. Īn 1994, ca să aflu ce se petrecea īn imediata noastră vecinătate, cu războiul din Iugo­slavia, trebuia să ajung la Paris. Atrocităţi fără nume aveau loc la două-trei sute de kilometri de noi, dar romānii le ignorau cu desăvīrşire pentru că pur şi simplu nu īi privea. A trebuit să apară episodul Ko­sovo, īn care Romānia s-a implicat direct şi īn jurul căruia pasiunile intelectualilor s-au dezlănţuit, pen­tru a afla, opt ani mai tīrziu, prin ce infern trecuseră populaţiile īnvecinate cu noi. Īn ţările Europei is­prăvile lui Miloşevici şi ale generalilor lui īi umpleau pe oameni de stupoare, īn vreme ce noi brodam pe tema ortodoxiei care ne īnfrăţea cu ei.

Această plasare placidă īn mijlocul lumii, īn care dezinteresul pentru problemele altora se īnsoţeşte cu indignarea uimită că alţii nu frisonează la pro­blemele noastre, că nu "vin", nu ne "dau" şi nu ne ajută, pare să fie o trăsătură bine determinată a "fi­inţei romāneşti".

Pentru a reveni la exemplul Jurnalului tradus īn poloneză. Editorul apreciază că există două mii de polonezi curioşi să afle ce a īnsemnat Păltinişul. Cu­riozitatea aceasta, care īi deschide pe polonezi către lucrurile īntīmplate īn altă lume decīt a lor, explică de ce Polonia este "mai europeană" şi mai civilizată decīt noi. Dacă "Păltinişul" ar fi existat īn Polonia şi aş fi avut ideea extrem de originală să public īn romāneşte Jurnalul acelui Păltiniş polonez, bănuiesc că s-ar fi găsit o sută de romāni excentrici dispuşi să cumpere o carte care, nu-i aşa?, nu avea īn fond nimic de-a face cu Romānia.

Tocmai asta īnseamnă incultură esenţială: incapa­citatea de a recunoaşte familiarul īn ceea ce īn primă instanţă īţi apare ca străin. Şi mai departe: incapa­citatea de a percepe identitatea umană īn spatele diferenţei de primă instanţă. Pentru noi năzbītiile unui escroc din Parlament sīnt mai importante decīt războiul din Cecenia ― unde este repusă īn joc con­diţia umană ―, pentru că escrocul este "al nostru", īn timp ce cecenii pot fi torturaţi īn voie pentru că sīnt "departe" şi, īn plus, nu sīnt nici creştini. Acest mod de a gīndi este falimentar şi, īn final, el face din fiecare romān o victimă potenţială aflată la dis­creţia primului acces de autoritarism al puterii. In­diferenţa romānilor pentru tot ceea ce nu-i priveşte coboară īn ograda fiecăruia şi devine regula unei "societăţi" din care orice reflex de solidaritate a dis­părut. (Singura categorie solidară din Romānia: minerii.)

 

 

20 mai

 

Friedgard Thoma a venit la Sibiu, la colocviul anual al "marelui răşinărean". A īnceput, aşadar, plimbarea prin lume a moaştelor ultimei iubiri a lui Cioran. Īncīntătoarea doamnă, ne spune cronicarul din Observatorul, a făcut şi "precizări de detaliu".

Orice convieţuire cu un "mare om" (nevastă, copii, amantă, prieteni mai mult sau mai puţin ocazionali) se termină, īn posteritate, cu revendicarea unui drept de proprietate asupra spiritului lui. Cel mai mic gest de convieţuire se reportează asupra posterităţii de­functului şi speculează neputinţa acestuia de a se apăra de tirania postumă a celor care īn timpul vieţii "l-au iubit" şi "i-au fost aproape". Pentru că au mīn­cat cu el, pentru călI-au auzit sforăind, pentru că i-au făcut servicii sau pentru că s-au culcat cu el, cu toţii devin, după moartea lui, competenţi şi cred că au ceva decisiv de spus pīnă şi īn privinţa operei sale.

Povestea cu "precizarea de detaliu" īmi aduce aminte de o alta, privitoare la instalarea "plăcii me­moriale" pe cabana de la Păltiniş. Era la īnceputul anilor '90. Am scris īmpreună cu Pleşu cele şase-şapte cuvinte care urmau să fie gravate īn mar­mură şi le-am trimis lui Relu Cioran la Sibiu. Legă­tura cu gravorul o făcea meteorologul din Păltiniş, un om tare cumsecade, care īi fusese de mare aju­tor lui Noica īn anii lui păltinişeni şi căruia Noica, īn lungile seri de iarnă, cu lemnele trosnind īn sobă şi la o ţuică fiartă, ajunsese să-i facă şi unele confi­denţe: despre uimirea pe care o resimţea, pīnă tīr­ziu, īn faţa unui trup feminin, cīnd anume trăise "ul­tima īmbrăţişare activă" etc. Vrīnd-nevrīnd, "Puiu", cum īi spuneau meteorologului nostru prietenii, fu­sese integrat īn destinul lui Noica, ajunsese specialist īn Noica sau cel puţin īn unele "detalii" din viaţa lui Noica.

Aşa se face că atunci cīnd a primit hīrtiuţa noas­tră cu cele cīteva cuvinte ― "Aici a trăit Constantin Noica īntre anii..." ― Puiu a tresărit. Cum adică "a trăit"? Aşa, a trăit, pur şi simplu? Puiu a simţit ne­voia să introducă un mic detaliu: "şi a creat". Era clar că fără asta nu se prea īnţelegea ce naiba făcuse Noi­ca atīţia ani la Păltiniş. Tocmai faptul capital că trăind acolo crease e cel care le scăpase discipolilor. Aşadar, Noica crease. Şi cine se duce azi la Păltiniş poate citi pe placa de pe "cabana lui Noica": "Aici a trăit şi a creat..."

Dar Puiu Nicolae mai observase, pesemne īn ulti­ma clipă, şi alt detaliu important care le scăpase celor doi: pe hīrtiuţa trimisă lui Relu Cioran la Sibiu nu se preciza nici profesiunea lui Noica. Ce fusese el? Fusese poet? (Se spune doar: "Īn casa asta a lo­cuit poetul Mihai Eminescu...") Fusese medic? Avia­tor? Sublocotenent? Nimic din toate astea. Fusese filozof. Puiu Nicolae a intervenit şi aici īn mod salu­tar. Cine se duce azi la Păltiniş poate, aşadar, citi pe placa de marmură de pe "cabana lui Noica" ― īn privinţa căreia ultimul cuvīnt l-a avut meteorologul de la Păltiniş, cel căruia Noica i-a povestit cīnd şi cu cine a avut "ultima īmbrăţişare activă" ― urmă­toarele cuvinte: "Aici a trăit şi a creat filosoful Constantin Noica īntre anii..." Pentru că avusese acces la omul-Noica era firesc ca "Puiu" să se ia puţin de braţ cu eternitatea lui.

 

 

23 mai

 

Astăzi, la "După-amiezele cetăţii" găzduite de Institutul de Arhitectură, Vlad Zografi a vorbit de­spre "teatrul ca lume" şi m-am dus să-l ascult. Īn timp ce vorbeşte, īncepe să se deruleze īn mine, ca īntr-un enorm play-back, felul īn care l-am cunoscut.

Vlad Z. face parte dintre oamenii pe care specia nu poate conta. Nu-l va găsi niciodată acolo unde īl lăsase sau acolo unde, potrivit clişeelor ei, s-ar fi cuvenit să fie. A venit cīndva (īn 1991?) īn biroul meu de la Editură şi m-a īntrebat dacă nu cumva am un post de corector pentru el, altminteri fiind obligat să plece la Paris pentru a-şi da doctoratul īn fizică atomică. Am crezut, evident, că tipul nu era īn toate minţile. De altfel, se legăna de pe un picior pe altul (fiind şi īnalt, după cīteva minute am ameţit) şi avea o figură halucinantă, cu o meşă care īi cădea mereu pe frunte şi pe care de cīte ori o trimitea īna­poi cu mīna, o īnsoţea parcă cu privirea, rămīnīnd apoi o vreme cu ochii pierduţi īn nicăieri. Se potic­nea īnaintea fiecărei fraze, īnclinīndu-şi, de cīteva ori la rīnd, meditativ capul şi lăsīndu-ţi senzaţia că, īnainte de a ţi se adresa, vorbeşte, sub forma unui mīrīit prelung, mai īntīi cu el.

I-am propus să īşi dea doctoratul şi pe urmă să mai stăm de vorbă. Doi ani mai tīrziu a reapărut īn biroul meu, īmbrăcat parcă la fel ca prima oară, cu un pulovăr gri purtat īn exces, cu pantaloni bej din catifea reiată boţiţi, cu nişte pantofi spectaculos de mari (să fi fost 47?), a căror culoare originară nu mai putea fi precizată, şi a reluat conversaţia din punc­tul īn care se īntrerupsese: "Eu mi-am dat doctora­tul, dumneavoastră aveţi postul de corector?" Apoi a emis un rīs lugubru şi a adăugat: "Diploma de doctor de la Paris am ars-o. Nu mai sīnt fizician. Am să fac literatură. Vreau să scriu teatru. Un post de corector m-ar păstra īn sosul literelor. Şi, oricum, tre­buie să am din ce să le pun copiilor mei o bucată de brīnză pe masă."

L-am rugat să mă aştepte cinci minute īn secre­tariat şi l-am sunat pe un prieten, profesor la IFA. Da, e un tip formidabil. Da, pe proiectul lui lucrase o echipă de cercetare la Paris. I se oferise acolo un post permanent. Refuzase. Nu, nu ştia de episodul cu arderea diplomei de doctor, dar dacă spusese, aşa era.

A fost angajat pe post de redactor. De atunci a scris nouă piese de teatru, patru dintre ele s-au jucat pe cele mai bune scene bucureştene şi una urmează să fie montată īn străinătate. A luat premii. A devenit cel mai important "dramaturg romān īn viaţă". Are 42 de ani.

 

 

24 mai

 

Astăzi, la Tīrgul de Carte, cineva īmi povesteşte că Oroveanu, după ce a primit să pună pe picioare un Muzeu de Artă Contemporană īn clădirea "Ca­sei Poporului", a constatat că partea "invizibilă" a edificiului, cea din spate, devine treptat o ruină: faţa­da cade, terenul este invadat de bălării şi oţetari. Īn plus, locul este bīntuit de legenda (fantoma) unei macarale.

Se anunţă o vizită a lui Ceauşescu īn care e plănu­it un tur al clădirii. Īn locul de care vorbim se afla o macara stricată. Nu putea fi reparată de pe o zi pe alta, nu putea fi luată şi dusă de acolo, dar, mai presus de orice, nu putea rămīne locului urmīnd ca Ceauşescu să dea cu ochii de ea. Din spaima celor care riscau să-şi piardă capetele şi funcţiile s-a născut soluţia: enorma macara a fost īngropată īntr-o noapte.

Nimeni nu mai ştie locul exact īn care macaraua a fost īnghiţită de pămīnt; ea este undeva īn peri­metrul muzeului lui Oroveanu. Iar Oroveanu, care este un munte de om, dar cu sufletul rămas la vīr­sta adolescenţilor pentru care lumea este o īnvălmă­şeală de aventuri şi de mistere ce-şi aşteaptă dezle­garea, este mīndru că are īngropată undeva, īn "curtea" sa, macaraua lui Ceauşescu, acoperită tai­nic de brusturi şi oţetari.

 

 

25 mai

 

Ne īntīlnim, la circiuma "La Cocoşatu", profe­sorul Setlacec, elevul lui mult-iubit, Irinel Popescu (chirurgul care a inaugurat transplantul de ficat īn Romānia), Andrei şi eu. Irinel Popescu este abătut: īl operase pe Doinaş de cancer cu o zi īnainte şi astăzi după masă i-a cedat inima. Īmplinise 80 de ani.

Un om nu moare cu adevărat decīt dacă dispare īntr-un fel din viaţa ta. De aceea fiecare doliu este recapitularea īntīlnirilor tale cu fiinţa celui dispărut. Cu cīt īntīlnirea cu el atīrnă mai greu īn viaţa ta, cu atīt doliul este mai mare. Doinaş a jucat un rol īn debutul meu cultural: este primul care, īn urmă cu aproape 30 de ani, cīnd eram un necunoscut īn lu­mea literară, a scris entuziast despre mine. Tocmai apăruse Tragicul. Aparţinea ultimei generaţii de lite­raţi ("Cercul de la Sibiu") din formaţia cărora filo­zofia făcea parte īn mod obligatoriu. Scriind el de­spre mine īmi făcea, fără să ştie, un imens cadou: mă conecta la o tradiţie culturală antebelică căreia īi aparţineam obiectiv şi afectiv, una de dinaintea separaţiei nefaste dintre filozofie şi literatură. Ală­turi de Balotă, era singurul care īn peisajul cultural de atunci putea vorbi cu īndreptăţire despre o carte care respira literar cu plămīnii filozofiei. "Filozofii" noştri de atunci erau idiotizaţi ideologic, iar criticii literari erau filozoficeşte inculţi. Ne-am cunoscut, aşadar, īn umbra unei "antante" pierdute şi mi-a oferit prietenia lui.

Lumea mea se lărgea, cu el, "īn sus", urca adică īnspre o generaţie pe care īn adolescenţă o priveam "de jos" şi ca inaccesibilă. Este o adevărată promoţie a vieţii cīnd ajungi să te mişti firesc printre oameni care pīnă atunci īţi vorbeau din spaţiul "abstract" al catedrei, al scenei sau al cărţii. Aşa se face că am fost foarte emoţionat cīnd am cunoscut-o pe soţia lui, pe Irinel Liciu, pe care īn adolescenţă o văzusem īn toate baletele de la Opera din Cotroceni. Locuiam pe Dr. Lister şi aproape īn fiecare seară eram acolo, dīndu-i 5 lei lui "nea Gheorghiţă", omul care rupea biletele la intrare. Mai toţi copiii din Cotroceni şi de la Liceul "Lazăr" făceau asta. Opera era "discoteca" noastră, iar eu eram fascinat de Irinel Liciu şi de Gabriel Popescu.

Cīnd am fost invitat prima oară īn casă la Irinel şi Doinaş ― stăteau īn blocul "1001 articole" de la Piaţa Unirii ―, trecuseră 20 de ani de cīnd urmă­ream de pe o strapontină de pluş roşu Giselle, Lacul lebedelor şi Spărgătorul de nuci. De-abia acum, cīnd percep "valorile" īn care se scaldă copiii de astăzi şi "vedetele" cărora li se īnchină, īmi dau seama de cīt noroc am avut īn anii aceia: trăiam īntr-o Legendă Culturală īn care zeii noştri aveau nume de actori de teatru, balerini, cīntăreţi de operă, cronicari de la Contemporanul şi Gazeta literară. Irinel Liciu făcea parte din această Legendă, aşadar dintr-un spaţiu inaccesibil (Scena a marcat īntotdeauna īn mintea mea o "ruptură de nivel"), care nu se putea ameste­ca niciodată cu acela profan īn care mă mişcam eu.

Cīnd m-am pomenit faţă īn faţă cu ea, mi s-a pă­rut, deşi depăşisem vīrsta Legendei Culturale, că ceva se dereglase īn organizarea lumii şi că īn faţa mea se afla o fiinţă care nu putea fi aici decīt dintr-o eroare şi, ca să spun aşa, īntr-un fel impropriu. Chipul lui Irinel (trecuse de 50 de ani), marcat de exoftalmie, cu nasul coroiat, cu sprīncenele desenate şi fardat īn alb era acela al unei măşti japoneze. Corpul avea o gracilitate nespusă (părea că poţi să-l iei īn palmă şi că, suflīnd asupra lui, urma să se desprindă şi să plutească īn aer ca un fulg de păpădie), cu inconfundabilul mers al balerinelor, iar umărul stīng se zbătea la intervale regulate ca şi cum ar fi schiţat la nesfīrşit o tentativă ratată de zbor. Pleoapele, la rīn­dul lor, păreau uneori că uită să se deschidă şi tre­buiau ajutate de o scurtă torsiune a gītului. Toate aceste ticuri, īngemănate cu artrozele cu care marii balerini plătesc cel mai adesea performanţa zborului interzis īndeobşte muritorilor, īi dădeau lui Irinel ae­rul unei zeiţe nevrozate, căzute din paradisul Scenei.

Īn 1983, cīnd au venit amīndoi īn Germania, au petrecut un sejur īn apartamentul meu din Heidel­berg, īn timp ce eu mă aflam la Paris, apoi am īn­ceput să ne vedem īn chip regulat după īntoarcerea mea īn ţară. Ultima "sindrofie" acasă la ei (Irinel ştia să primească şi făcea parte din categoria "marilor doamne" care nu reuşesc niciodată să ajungă "gos­podine", indiferent de timpul pe care l-ar fi petre­cut īn bucătărie) a avut loc īn 1996 īn cinstea Monicăi şi a lui Virgil (Monica a īnceput apoi să facă perio­dic tahicardii şi nu a mai avut curajul să se des­prindă de Paris) şi tot atunci, īn 1996, Doinaş a tra­dus genial, din franceză, poeziile Liei Savu şi am făcut īmpreună lansarea volumului la Institutul Francez şi apoi o emisiune la radio, care mi-a lăsat un gust incomparabil de puritate şi frumuseţe.

De-atunci ne-am văzut rar, Doinaş venea uneori la editură şi īşi alegea cărţi. Avea mereu o bună dis­poziţie "erectilă", a unui om care dădea senzaţia că nu poate fi lovit de condiţia muritorului, şi şi-a păs­trat-o şi după accidentul vascular care īi domolise ritmul vorbirii şi īi răpise aroganţa mersului tine­resc. Era, pentru un poet, nespus de insensibil la tema morţii, iar perspectiva propriului său sfīrşit părea că nu-l impresionează deloc. Mi-l imaginez pătrunzīnd īn sala de operaţie a doctorului Irinel Popescu cu gīndurile īn altă parte.

Ce se va īntīmpla īnsă cu Irinei, care a optat pen­tru comportamentul unei plante de seră (nu mai iese deloc) şi care respira īn ritmul ieşirilor şi reveniri­lor acasă ale lui Doinaş?

 

 

26 mai

 

Aflu de la Monica (via Marie-France - Rodica Iu­lian) că Irinel s-a sinucis astă-noapte. Marie-France sunase de dimineaţă să-i transmită condoleanţe şi a căzut peste femeia de serviciu care i-a dat vestea.

Īmi vine īn minte, brusc, o seară la ei īn care Iri­nei, rīzīnd, ne spune celor de faţă: "Am hotărīt cu Doinaş că, dacă unul dintre noi doi moare, celălalt se sinucide. Numai că Doinaş, fiind bărbat, adică laş, nu o să fie īn stare s-o facă." Şi a rīs din nou, cu poftă.

Şi, iată, acum a făcut-o; ca pe o variantă extremă a lui tenir sa promesse. A plecat de la spital de īndată ce, infarctul survenit, Doinaş a murit. Apoi şi-a pre­gătit harakiri-ul (īn variantă europeană, cu luminal). A murit pesemne către ora 11 seara, timp īn care noi mīncam mici īn crīşma "La Cocoşatu". Synchronizität.

 

 

28 mai

 

Singura iubire īn care nu aştepţi nimic ― nici certitudinea sentimentului īmpărtăşit, nici ecoul ges­turilor tale īn celălalt, nici un cuvīnt de mărturisire sau īncurajare şi īn care lipsa răspunsului, nerecu­noştinţa şi vexaţiunea chiar, nu micşorează cu o iotă iubirea ta pentru celălalt ― este iubirea pentru co­pilul tău. Eşti gata să accepţi că ai ceva de ispăşit şi că iubirea ta atotīndurătoare este vaga compensaţie a vinei de a-ţi fi adus copilul pe lume fără o consul­tare prealabilă.

 

 

Ne iubim cu toţii mamele atīt de mult pentru că sīnt singura aluzie palpabilă la neantul care am fost.

 

 

29 mai

 

Un jurnal, adică o "consemnare pe zile", poate fi numit aşa numai īn măsura īn care orice relatare are loc īn timp. Dar ce criteriu exterior! Căci altminteri, el este o dare de seamă despre tot, de la oamenii pe care viaţa ţi i-a scos īn cale ― iar tu eşti primul dintre ei ― şi pīnă la īntīmplări, etats d'āme, gīnduri şi idei. Orice "jurnal" este un mod de a pătrunde īn viaţă prin poarta cea mai la īndemīnă, adică prin poarta care eşti tu īnsuţi.

 

 

Cărţile sīnt foarte proaste conducătoare de idei şi inteligenţă. Altminteri cum de ajung evidenţele atīt de greu īn mintea oamenilor?

 

 

30 mai

 

Am trăit, cu comunismul, īmplinirea celei mai te­rifiante utopii negre la scară planetară. Nimeni n-ar fi crezut, īnainte de a simţi lucrul pe pielea lui, că aşa ceva poate să intre īn ordinea realităţii, să se instaleze acolo şi să devină istorie. De fapt, istoria se drogase.

Se īntīmplă uneori să vrem să povestim cum arăta halucinaţia īn care ne-a fost dat să trăim. Dar, vorba Monicăi, "nu ni se dă voie". Explicaţia e sim­plă şi Revel nu oboseşte să o reia cu fiecare carte a sa: marea majoritate a intelectualilor din Occident a apucat să justifice, să elogieze şi să aplaude ceea ce pe noi ne-a mutilat şi ne-a ucis. Prestigiul de salon al comunismului a supravieţuit sistematic crimelor sale istorice. Ceea ce noi am trăit ca realitate iar ei ca răsfăţ ideologic nu are măsură comună. De aceea, pīnă una-alta, realitatea trebuie trecută sub tăcere. "Despre lucrul acesta ne veţi vorbi altă dată..."

Citesc, iată, īn 22 două pagini pline cu extrase din presa străină despre filmul lui Lucian Pintilie lansat recent la Paris, După-amiaza unui torţionar, avīnd ca punct de plecare cartea Doinei Jela, Drumul Damascului. Spovedania unui torţionar. Atīt īn carte cīt şi īn film este vorba de confesiunea, pare-se unică pe lume, făcută recent de un torţionar activ īn comunism, īn epoca lui Gheorghiu-Dej din anii '50. Ambele, car­tea şi filmul, spun īn esenţă acelaşi lucru: "comu­nism" egal "crimă". Ei bine, īn nici unul din articolele occidentale dedicate filmului (toate super-elogioase) nu apare cuvīntul "comunism", iar torţionarul nostru pare să fi venit de pe Marte. Un singur cro­nicar aduce vorba de... Ceauşescu, scoţīnd īn prim-plan o figură "accidentală" a istoriei (ca şi cum pe Ceauşescu nu tot comunismul l-a creat) şi salvīnd astfel sistemul. Filmului i se răpeşte valoarea impli­cită de document şi totul este mutat īn estetica vagă a "cruzimii umane".

 

 

2 iunie

 

Cum īţi dai seama că ai īmbătrīnit? Constatīnd că ceea ce pentru tine a fost biografie, pentru alţii a devenit istorie.

La emisiunea "Vrei să fii miliardar?" unei studen­te i se cere să aleagă varianta corectă la īntrebarea "Ce trupe au intrat īn 1968 īn Praga: germane? itali­ene? ruseşti? sau japoneze?" Fata se concentrează, dar răspunsul e peste puterile ei. Cere "ajutorul computerului": două variante greşite sīnt eliminate pe loc. Rămīn ca răspunsuri posibile: 1) trupele ger­mane; 2) trupele ruseşti. Fata oftează uşurată şi spu­ne fără ezitare: "trupele germane".

Īmbătrīnirea, exprimată īn termeni kantieni, pre­supune o schimbare a domeniului de experienţă. Fie­care generaţie reprezintă aproape o altă specie de umanitate, pentru că fiecare generaţie se raportează, biografic, la alt domeniu de experienţă. Prin experienţa ei directă ea nu mai are acces la evenimentele la care avea generaţia precedentă. Ea "accesează" un alt cīmp de experienţă. Aşadar, cu cīt partea de evenimente trăite care nu se suprapune cu a celor de dinaintea ta este mai mare, cu atīt eşti mai bătrīn. Devii bătrīn cīnd īncepi să le povesteşti celorlalţi ceea ai trăit tu. Povestind, eşti mīndru, pentru că īn fond cunoşti şi poţi relata o experienţă de care ceilalţi nu au avut parte. Abia apoi realizezi că povestirea te zideşte īn propria ta singurătate şi că ceea ce īn pri­mă instanţă părea că-ţi dă un prestigiu termină prin a te arunca īn cotlonul revolut al lumii tale.

(Corolar: a şti istorie īnseamnă a avea vīrsta tutu­ror generaţiilor de dinaintea ta. A fi nespus de bă­trīn. Sau dimpotrivă: a ieşi din jocul "tīnăr-bătrīn" al evenimentelor trăite īn chip nemijlocit.)

 

 

4 iunie

 

Observaţia Hannei Arendt că "plebea", the mob ("gloata", "vulgul"), spre deosebire de "popor", este cupa istoriei īn care se colectează reziduurile tutu­ror claselor sociale, este scursura acestora, şi tocmai ea este vīnată şi manipulată de haimanalele politice care o flatează şi īn care plebea, apoi, se recunoaşte. Prin acest pact făcut īntre declasaţii societăţii şi ci­nicii guralivi este apoi zdrobit şi aliniat poporul, componenta onestă a societăţii, care nu se poate apă­ra nici prin vorbe obraznice, nici recurgīnd la vio­lenţă.

Concluzia este că cele mai apărate (stabile) sīnt societăţile care, din cauza bogăţiei, nu au plebe (ca Elveţia sau Norvegia) şi cele mai expuse, societăţile sărace şi "plebeiene", ca Romānia etc.

 

 

5 iunie

 

Vorbele teribile ale oamenilor mari unii despre alţii, mai ales cīnd sīnt lansate "cu drag", de pe plat­forma unei prietenii consacrate de o viaţă. Numai aşa injuria poate să devină cordială, pentru că se bucură de imunitatea iubirii care o precedă. Cioran despre felul īn care Noica nu şi-a "valorificat" expe­rienţa de viaţă: "a trecut prin comunism ca un tu­rist prin Infern". Noica despre aforismele lui Cioran: "sclipitoare ca un fulger după care nu mai vine tu­netul".

 

 

Pesimismul nu este o viziune asupra lumii, ci ocuparea unei poziţii strategice īn faţa imprevizi­bilului. Pesimistul e de fapt un tip care se menajează: cīnd pui răul īn faţă, nu poţi fi luat niciodată prin surprindere de el, īn vreme ce şansa de a fi plăcut surprins de deznodămīntul fericit rămīne totodată intactă. Pesimismul este īn felul acesta strategia mereu cīştigătoare a vieţii.

 

 

8 iunie

 

Un autor de jurnal seamănă cu cineva care s-ar dezbrăca īn public cu gīndul că trupul lui gol le-ar putea da celorlalţi conştiinţa propriului lor trup.

 

 

Oricīt de lentă, dezbrăcarea unui trup ajunge de īndată la limită şi limita e trupul gol īnsuşi.

Dar dezbrăcarea unui suflet? Unde e limita lui? De-abia cīnd scrii un jurnal īşi dai seama cīt de "īm­brăcaţi" sīntem şi cum nici o viaţă, oricīt de lungă, nu ne-ar fi de ajuns pentru a ne dezbrăca, pīnă la capăt, sufletul. Nimeni nu şi-a văzut vreodată "su­fletul gol".

(Marii dezbrăcători de suflete: Socrate, Marc Aureliu, Augustin, Kierkegaard, Dostoievski, Cioran.)

 

 

"Ce-ar fi să-i dezbrăcăm mai īntīi sufletul?", īi īntreabă Socrate pe prietenii lui cīnd aceştia, lăudīndu-i lui Socrate frumuseţea lui Charmides, īi pro­pun tīnărului să-şi dezgolească o clipă trupul? So­crate ştie de fapt că dacă vor īncepe de aici, de la sufletul lui Charmides, nu vor mai ajunge niciodată la trupul lui. Pentru că sufletul este infinit ― "īntins īn toate direcţiile", spunea Heraclit ―, operaţia dez­văluirii lui este la rīndul ei infinită. De aceea, sufle­tul nu poate fi dezbrăcat de nici un muritor, ci doar, ca īn mitul lui Er din Gorgias, de zeii judecători. Propunīnd dezbrăcarea sufletului lui Charmides īn locul trupului său, Socrate sugerează īnlocuirea unui exerciţiu infinit cu o propedeutică la o īndeletnicire divină. Ce sens are acest exerciţiu? De ce apare So­crate aici ca dezbrăcător de suflete?

Răspunsul e foarte simplu şi e de mirare că exe­geţii lui Platon nu au făcut conexiunea. Dacă moartea este despărţirea sufletului de trup şi ea redă sufle­tului puritatea care īi permite să reintre īn contact cu puritatea Ideilor şi să acceadă la cunoaşterea ab­solută, atunci filozoful, ca un impacient de nemurire ce e, īncepe exerciţiile de desprindere deja din tim­pul vieţii. El īnvaţă să moară īn chip precoce şi se antrenează cum poate mai bine, īn viaţă fiind, pen­tru desprinderea sufletului de trup.

Ei bine, din acest antrenament face parte exer­ciţiul pe care Socrate īl propune celorlalţi: să-i dez­brace sufletul lui Charmides. Dezgolirea sufletului este o iniţiere īn moarte, iar moartea este aluzia la o eliberare care conduce direct la nemurire. Charmides acceptă provocarea. El īncepe să se dezbrace răspunzīnd, mai precis intrīnd īn jocul de īntrebări şi răspunsuri al lui Socrate. Cu fiecare īntrebare şi cu fiecare răspuns o porţiune infinitezimală a sufle­tului lui Charmides se dezgoleşte şi pe măsură ce dialogul avansează asistăm la o tentativă sporită de părăsire a lumii finitului. De aceea dialogul de tip socratic este sacru, pentru că are loc īn vederea de­frişării unui teren pe care īndeobşte numai zeii şi sufletele nemuritoare se pot mişca liber.

 

 

10 iunie

 

Līngă mine, īntr-o casă boierească de la īnceputul secolului trecut, cu o curte tihnită, care trimite la o altă vīrstă a Bucureştiului, stă o familie de muzicieni. Trei generaţii, distribuite pe cīte un instrument: pia­nul, pentru generaţia cea mai vīrstnică; violoncelul, pentru cea mijlocie; pentru cea de a treia, reprezen­tată de o fetiţă de 10-12 ani, vioara. De la ferestrele apartamentului meu nu văd decīt o porţiune minus­culă a curţii, restul fiind ascuns de copaci şi de un gard īnalt acoperit cu plante agăţătoare. Şi totuşi curtea şi casa de alături, cu cei care locuiesc īn ea, se rezumă pentru mine la un univers sonor. Īmi per­cep vecinii ― fetiţa, părinţii ei, bunicii ei şi un cīine lup ― fără să mi-i reprezint vizual, doar ca pe enti­tăţi vocale. Bunicul şi cīinele lup au voci asemănă­toare, deşi a cīinelui e mai frumoasă, pentru că bu­nicul īndeobşte se răsteşte, īn timp ce cīinele are un lătrat timbrat şi armonios. Vocea bunicii nu se aude niciodată īn curte şi din cauza asta trebuie doar să-mi imaginez că ea există. Vocea tatălui e prezentă īn măsura īn care se adresează adeseori cīinelui. Vocea mamei are identitatea chemărilor fetiţei la masă. Iar vocea fetiţei, īn după-amiezele şi serile lungi de vară, e vocea fericirii depline pe care nu o au decīt copiii atunci cīnd se joacă. Ţipetele ei, născute din nesaţul jocului, tropăitul de la un capăt la altul al curţii, tonul care vrea să devină dintr-o dată poruncitor atunci cīnd se adresează cīinelui, chiuitul strident care acompaniază cīnd şi cīnd puseurile de excitaţie ludică ― acestea toate reprezintă muzica as­finţiturilor care pătrunde prin geamul deschis de la bucătărie şi ajunge, trăgīndu-mă vertiginos către vīrsta copilăriei, pīnă la biroul meu.

Iar dimineaţa, cīnd deschid ochii, primul lucru pe care īl aud sīnt gamele unei viori. Mi-o imaginez pe fetiţa care, seara, umplea curtea cu exuberanţa ei, stīnd nespus de gravă şi de dreaptă, cu o vioară pe măsură fixată sub bărbie (părul este pesemne bine strīns pe cap, iar privirea limpede şi albastră) urcīnd şi coborīnd la nesfīrşit pe scara celor şapte note şi canonul acesta īmi place şi īl absorb īn mine īntins īn pat şi īmi trag din el liniştea şi echilibrul pentru īnceputul zilei. Un copil pe care nu-l cunosc, şi pe care īl cunosc atīt de bine, īmi trimite īn fiecare di­mineaţă, metamorfozat de rigoarea muncii lui, o mustrare pentru toate zilele vieţii mele īn care n-am făcut nici o gamă.

 

 

joi, 13 iunie

 

Secretul oricărei reuşite: continuitatea. A persevera īn direcţia bine aleasă.

Exemple de reuşită: sejurul ultim de la Heidel­berg, decisiv pentru īncheierea traducerii lui Sein und Zeit. Alt exemplu: īnsuşi acest "jurnal" care, īn spaţiul unui singur an, pare că "s-a scris singur".

L-am cunoscut pe profesorul Guţu cīnd ajunsese la litera S de la marele său dicţionar latin-romān. Īmi povestea că lucrează de cinci ani, de la ora 7 la 12 dimineaţa, īn fiecare zi.

Exemple faimoase de tipi care aveau comporta­ment de funcţionari conştiincioşi īn cultură, care scriau dimineaţă de dimineaţă şi cu porţia: Balzac, Thomas Mann, Julien Green, Sadoveanu, Eliade ― minimum şase-şapte pagini pe zi.

Stilul meu e "heirupist", datorită succesiunii in­finite de umori inegale. "Mă īnvīrt īn jurul cozii" (ex­presie oltenească), pierd timpul, negociez cu mine, protestez amīnīnd īn faţa iminenţei, orice "termen" mă pune īn stare de insurecţie. Totul e de fapt o pregătire īnfrigurată, un trac prelungit (care se poate īntinde pe perioade de luni) īn vederea aşezării la masa de lucru. Odată aşezat, īmi vine greu să mă ridic, nu īnţeleg de ce n-am făcut-o de mai multă vreme, īmi promit s-o fac zi de zi de-acum īnainte ş.a.m.d. Apoi ciclul se repetă.

Pe cīt de greu este să ajung la masa de scris, pe atīt de mult, apoi, īmi place. Sīnt pasional, sălbatic şi nesăţios şi de aceea orice plăcere tinde la mine să se perpetueze. Pot "lucra" atunci (dar de fapt este o transă, mutarea festivă īn altă lume, din care nu mai pot ieşi, o concentrare extremă şi continuă), săp­tămīni īn şir, cīte 12 ore pe zi. Īn timpul acesta sīnt fericit şi am o senzaţie indescriptibilă de forţă şi plenitudine. Uneori pot să scriu fără ştersături, gīn­durile se derulează perfect, īn īnlănţuirea lor ideală. Se creează un echilibru īntre ritmul derulării mentale şi cel al aşezării ei pe hīrtie. E ca şi cum mi-aş dicta mie īnsumi, liniştit, un text pe care īl ştiu dintotdeauna. Alteori, echilibrul acesta se strică, "īmi dictez" prea repede, nu pot ţine pasul īn scris cu succesiunea gīndurilor. Atunci pagina se dere­glează, īncep să scriu "urīt", prescurtez, cuvintele nu traduc īn mod ideal gīndul, dar nu are impor­tanţă, important este să nu pierd ce vreau să spun ştiind că apoi voi reveni. Acest fel de a scrie, sub un anumit frison, este cīt se poate de straniu, pentru că spre deosebire de celălalt, măsurat şi tacticos, īn care pui pe hīrtie ceea ce ştiai īntocmai că vrei să pui, ces-tălalt te face să afli lucruri pe care pīnă atunci nu le-ai avut aparent niciodată īn minte. Sursa lor este imposibil de precizat, ele se nasc şi se amplifică de la sine, avansīnd implacabil īntr-o direcţie pe care şi-au dat-o singure. Febrilitatea care īnsoţeşte con­semnarea lor vine tocmai din surpriza noutăţii lor totale şi din teama că ai putea pierde o informaţie pe care nu se ştie cine ţi-o pune la dispoziţie doar pentru cīteva clipe. Totul e scris atunci la repezeală, cu sufletul la gură, cum dă Dumnezeu, prin sintag­me imperfecte, de-a latul sau de-a lungul foii, pe hīr­tii diferite, pe ce-ţi cade la-ndemīnă, pe foi deja scrise. La un moment dat te opreşti, emoţionant la culme de descoperirea pe care ai făcut-o. Cum poţi să afli, din tine, ceva ce n-ai ştiut niciodată? Cum poţi să īnveţi pur şi simplu scriind?

Faptul uluitor al scrisului este că el explicitează, articulīnd-o, o cunoaştere prealabilă (infinită) de care eu nu sīnt conştient pīnă īn clipa scrisului. Fiecare pagină scrisă este aducerea la suprafaţă a unui frag­ment din această cunoaştere şi astfel smulgerea lui din propria mea "uitare". Numai că această uitare este originară (nu presupune căderea mea dintr-un lucru pe care īnainte I-am ştiut), este o uitare (infi­nită) coextensivă cu suprafaţa cunoaşterii prealabile (infinite) de care nu sīnt conştient atīta vreme cīt nu scriu.

Concluzia este uluitoare: nu poţi şti, afla, īnvăţa etc. decīt īn măsura īn care scrii. Situaţia este diferită de cea descrisă de Platon īn Menon (tīnărul sclav care se dovedeşte că ştie demonstraţia unei teoreme geo­metrice īn măsura īn care cineva din afara lui īl ajută să aducă conţinutul ei, ascuns pīnă atunci īn mintea lui, la lumină). Scriind, noi īnşine sīntem cei care ex­tragem fragmente din pre-ştiinţa īngropată īn noi. Desigur, a accede la acest "scris de escavare" repre­zintă o performanţă la care nu īmi dau seama cum se ajunge. Spre deosebire de "scrisul de īnsăilare", compilatoriu şi exterior, care plimbă cunoştinţe din­tr-o parte īn alta, "scrisul de escavare" e singurul au­tentic pentru că pune īn joc dezgroparea unui conţi­nut de cunoaştere care īţi aparţine īn mod propriu.

(Platon, Kant şi Heidegger ― cei trei gīnditori ai transcendentalului ― sīnt cei care au aşezat struc­tura omului pe enigma prealabilului)

Scrisul este un mod de a te concentra asupra a ceea ce nu ştiai că ştii (asupra a ceea ce ştiai fără să ştii că ştii). Pesemne că sīntem atīt de ignoranţi şi proşti pentru că ajungem atīt de rar la "scrisul de escavare", la exploatarea zăcămīntului de ştiinţă prealabilă pe care stăm fără să ştim.

 

 

sīmbătă, 15 iunie

 

Fiind la Sibiu, m-am repezit astăzi de dimineaţă la Păltiniş, la "vila lui Noica", cu domnii arhitecţi Vesely sr. & jr. Pot să consider ziua de azi ca primul pas īn realizarea unui proiect pe care īl port cu mine de 12 ani: revenirea la Păltiniş, transformarea "vilei Noica" īn sediu pentru cantonament filozofic per­petuu etc. Camera lui Noica va rămīne intactă, fără nimic muzeal īn ea, cu toate obiectele faimoase ale locuirii lui la locul lor (ibricele de pe sobă, cana şi linguriţa de pe măsuţă, pipa şi scrumiera de pe nop­tieră, paltonul şi căciula īn cuier, pămătuful de băr­bierit pe chiuveta cu găleată sub ea), lăsīndu-ţi im­presia că locatarul tocmai a ieşit. Vor rămīne deopotrivă intacte "frescele de la Tassili (sau Altamira?)" ale lui Vespasian Lungu din 1986, care de­corează" plafonul şi pereţii casei scării de la etaj, un kitsch oribil, de care Noica era foarte mīndru, pen­tru că făcuse din ele un story de constituire al civili­zaţiei īn genere.

Celelalte trei camere, şi de altminteri īntreaga vilă, vor fi aduse la standarde de "confort" moderne: se va instala o centrală termică (pe păcură; īn Păltiniş nu există gaze), se vor face lucrări de dezigrasiere, scara va fi īnlocuită cu una de stejar, se va face o ca­meră de duş şi o chicinetă, o cameră va deveni sufra­gerie (acolo se vor īntīlni "bursierii" la prīnz şi seara), celelalte două vor fi dormitoare şi camere de lucru. Capacitate maximă: trei bursieri odată. Un Sorin Lavric, un Cătălin Cioabă, un Bogdan Mincă pot face minuni acolo lucrīnd cīte o lună-două continuu. La fel doctoranzii mei actuali şi cei ce vor mai veni. Pei­sajul este magnific, căsuţa fiind practic īngropată īntre brazi. Fiecare sejur s-ar petrece sub spiritul tu­telar al locului şi ar comporta, obligatoriu, turul zil­nic, de o oră şi cinci minute, al Păltinişului.

Am stat şi am visat la acest moment ce va veni, īn timp ce tīnărul Vesely măsura cu o sculă care m-a fascinat ― o "ruletă" laser care afişa distanţa la mi­limetru cīnd punctul roşu al laserului atingea pe­retele ― toate distanţele imaginabile din interiorul vilişoarei şi īi dicta "cotele" tatălui său, care, aşezat pe un fotoliu, le scria cuminte pe un plan preexistent. Mă uitam la ei recunoscător, ca la o echipă de medici care se pregătesc să aducă pe lume un copil.

 

 

miercuri, 19 iunie

 

Astăzi, la "Forumul Naţional al Culturii", des­făşurat la Ateneu, Preşedintele nostru, trecīnd īn re­vistă starea domeniilor culturii, a īnceput cu cartea. Iar cartea, a constatat domnia sa, este făcută de edi­turi private, adică de societăţi comerciale care urmă­resc un profit. Treacă-meargă, asta e. Numai că acest profit ― şi asta deja nu mai poate.fi trecut cu vede­rea ― "este obţinut pe seama cititorilor şi autorilor".

Trecem peste sub-tema diabolizării profitului, dragă celor care şi-au trăit cea mai mare parte a vieţii īn economii ale falimentului ţinute īn viaţă de eco­nomiile mondiale ale profitului, şi ne oprim la cate­goria "pe seama căreia" obţin editorii cei veroşi pro­fiturile. Aceasta este īn primul rīnd categoria cititorilor.

De pe urma cui, te īntrebi, şi-or obţine editorii din Vest profitul? A bicicliştilor? Oricum, īn viziunea Preşedintelui, faptul că editorii "obţin profit pe sea­ma cititorilor" pare profund imoral. Numai că atunci e deopotrivă imoral că fabricanţii de pantofi obţin profit pe seama celor care s-au decis să nu umble desculţi, iar fabricanţii de prezervative de pe urma celor care fac amor şi care s-au hotărīt să nu-şi asume anumite riscuri. Generalizīnd, e imoral să obţii pro­fit de pe urma celor care cumpără şi utilizează un produs. Sīnt abuzaţi economic consumatorii de cren-vurşti, de cuie, de hīrtie igienică, de şireturi de pan­tofi, de scaune, de scobitori, de ciorapi sau de bere. Iar aceştia din urmă sīnt abuzaţi īncă o dată dacă beau berea īntr-o crīşmă sau la un restaurant. Toţi utili­zatorii de ustensile sau de servicii de pe lumea asta sīnt abuzaţi economic de către cei care le pun la dis­poziţie ustensilele sau serviciile. Şi cum fiecare abu­zat īntr-o direcţie este abuzator īn alta (fabricantul de pantofi "profită" cīnd vinde pantofi, dar e abuzat de către fabricantul de bere de fiecare dată cīnd bea bere), visul secret al Preşedintelui nostru ar fi să des­prindem producţia, comerţul şi consumul din so­cietatea omenească de ideea de profit.

Gīndirea Preşedintelui nostru nu este absolut ori­ginală. Ea se apropie de aceea a Curţii din Boston, care judecă un om pentru crima de a fi făcut un pro­fit de 6 pence la un şiling. Omul e cīt pe ce să fie excomunicat, dar scapă īn cele din urmă cu o amen­dă de 200 de lire. Biserica preia cazul şi pastorul din Boston īşi construieşte cīteva predici pe ticăloşia ce­lor care fixează ca ţel al activităţii economice ― pro­fitul. Sīntem īn 1639.

Dar editorii nu se mulţumesc să facă profit doar de pe urma cititorilor, ci, potrivit Preşedintelui, şi de pe urma autorilor.

După ştiinţa mea, īn Romānia, ca peste tot īn lume, un autor semnează cu editorul său, nesilit de nimeni, un contract īn care autorul, īn cazul īn care cartea se vinde sau īn proporţia īn care ea se vinde, primeşte o sumă īntre 7% şi 10% din valoarea ediţiei.

Aceasta este şi suma care īi rămīne editorului īn chip teoretic sub formă de profit. Lăsăm deoparte faptul că riscurile legate de producerea cărţii revin integral editorului. Şi totuşi, Preşedintele nostru crede că edi­torii "sug sīngele" cititorilor şi autorilor deopotrivă. Ceea ce ar īnsemna că atunci cīnd public la Huma­nitas o carte a lui Pleşu, Patapievici, Cărtărescu, Mo­nica Lovinescu etc, eu īmi exploatez prietenii, de vreme ce fac profituri "pe seama lor". Ba sīnt atīt de schizofren, īncīt cīnd apare la Humanitas un volum al meu, īmi sug sīngele īn calitate de editor şi am sīngele supt īn calitate de autor.

Doamne, unde ne-a adus capitalismul ăsta! Pe vremea Preşedintelui, cīştigau doar autorii care erau dispuşi să mănīnce rahat, pe cīnd astăzi cīştigă doar autorii de succes. Ce vremuri am ajuns să trăim!

 

 

20 iunie

 

Ce formidabil instrument de mascare, pentru o grămadă de destine culturale, a fost cenzura! īn timp ce scriitorii popriţi păreau că nu există, cei publi­caţi īşi făceau iluzia că sīnt mari şi că au un public al lor prin chiar faptul că erau publicaţi. "Publicul meu", l-am auzit spunīnd, cu pieptul bombat, pe unul dintre ei. Pentru aceştia, apariţia culturii libere a fost un dezastru. S-a dovedit că lumea nu īi voia sau că nu īi voise decīt pe timp de secetă spirituală. Cīnd, īn locul Secţiei ideologice, tirajele au īnceput să fie dictate de impersonala cerere a pieţei, "mari­le destine culturale" de dinainte de '89 s-au prăbu­şit īn majoritatea lor, lăsīnd să se ridice īn urmă uria­şul nor de praf al urii lor pentru orice reuşită nouă. Īn secret, ei regretă epoca īn care propăşiseră īntr-un climat de foamete culturală şi detestă "cultura pe baze private", făcīnd-o responsabilă, prin "noile cen­tre de putere" pe care le-ar crea (īn mintea lor pīnă şi excelenţa este o variabilă a puterii), pentru spulbe­rarea unei reuşite ce fusese edificată pe un fals al Istoriei.

 

 

vineri, 21 iunie

 

La Institutul de filozofie, īn anii '70, aveam un coleg care, īnainte de a deveni "logician", fusese cro­itor la Apaca. Avea īn el o mitocănie rabelaisiană, deturnată şi domolită de voluptatea şi inocenţa cu care obişnuia să relateze scene al căror erou era şi pe care, oricine īn locul lui, le-ar fi păstrat pentru sine. Totul, īn spectacolul pe care īl oferea acest om, era sporit de o fizionomie extraordinară: avea struc­tura unui jucător de rugby din linia a treia, mīinile uriaşe, capul masiv īn formă de pară, ochii mici şi călcătura lată. A ţinut să ne comunice din prima cli­pă īn care a venit printre noi, membrii secţiei de epistemologie şi logică condusă de Henri Wald, că īşi īncepea ziua contemplīndu-se minute īn şir, gol, īn oglindă. Mie lucrul ăsta mi-a creat un neajuns, pentru că de cīte ori īl īntīlneam trebuia să fac efor­tul de a-l reīmbrăca şi de a elimina imaginea hidoasă pe care chiar el mi-o strecurase īn minte. Ajuns īntr-o zi la Institut, ne povesteşte cum acasă tocmai ter­minase de mīncat o cratiţă mare de varză cu carne, direct din cratiţă şi muşcīnd dintr-o franzelă, totul sub ochii unui vecin care l-a privit pe tot parcursul mesei, fascinat, dintr-un coridor comun, printr-o lucarnă care dădea īn bucătărie.

Altă dată, īntr-o dimineaţă brumoasă de toam­nă, a venit la Institut cu o sticlă de must din care ne-a oferit cīte un păhărel, īmbiindu-şi mai ales cole­gele să bea, pentru că era "bun şi dulce". Apoi ne-a povestit cum făcuse mustul. Īn seara precedentă, strugurii, care umpluseră cada de baie, fuseseră căl­caţi īn picioare, oarecum (īmi imaginam eu ascultīnd īnceputul poveştii) īn stilul īn care Odiseu şi tova­răşii săi, īn filmul cu Kirk Douglas, tropăie strugurii īn peştera lui Polifem pentru a-l īmbăta pe acesta şi a scăpa astfel de soarta grozavă pe care ciclopul le-o pregătea. Curīnd s-a dovedit īnsă că strugurii, al căror must tocmai īl băuserăm, fuseseră prelucraţi astfel: logicianul nostru şi soţia lui (purtīnd numele suav de Candida) se dezbrăcaseră goi-puşcă, se ur­caseră īn cadă şi, la un moment dat, inspiraţi de ritu­alul bahic pe care īl resuscitau īntr-un apartament de bloc din Militari, trăiseră, scăldaţi pe jumătate īn must, o toridă scenă de amor pe patul de struguri din cadă. Două-trei doamne, care ascultau povestea cu paharul gol īn mīnă, au părăsit biroul īn grabă, cu batista la gură.

Atunci am avut revelaţia că morala are ca premi­să imaginea de sine reflectată īn ochii celorlalţi şi că, dacă imaginea aceasta rămīne "la sine" ― omisă, latentă şi ascunsă cu grijă ―, morala poate deveni la limită ticăloşie discretă. Colegul meu logician era liber de felul īh care imaginea lui se reflecta īn ceilalţi şi "morala" lui venea astfel de dinaintea oricărei mo­rale. El era, ca să zic aşa, premoral moral. Putea fi mitocan, nesimţit, hidos ― dar nu ticălos. Putea trăi ca şi cum nimeni nu ar fi existat pe lume pentru a-l privi, ba mai mult, ca şi cum nici un atom din fiinţa lui nu trebuia tăinuit. Era dispus să facă īn public orice, pentru că totul putea fi arătat. Totul putea fi arătat şi, totuşi, el rămīnea premoral. Era asemeni Bunului Sălbatic, era un Adam paradoxal rătăcit printre urmaşii lui căzuţi.

Noi, ceilalţi, īn schimb, sīntem morali īn măsura īn care acest "orice", neīntorcīndu-se asupra noas­tră īncărcat de judecata celorlalţi, nu este dat pe faţă drept ceea ce el era de la bun īnceput: o josnicie. Orice poate fi făcut dacă e făcut cu singură complicitatea noastră. Orice poate fi făcut, cu condiţia ca apoi să fie escamotat, ascuns, neīmpărtăşit, rămas sub pece­tea celei mai depline taine. Ca pragmatică socială, morala nu este decīt splendoarea vizibilă a supra­feţei perfect şlefuite, care īşi ascunde subsolurile, vis­cerele, scurgerile. Īn accepţiune socială, "moral" nu este un om care nu face ceea ce nu trebuie să facă, ci care s-ar sinucide dacă ceilalţi ar afla ce a făcut.

Dar dacă astfel īnţeleasă morala nu este decīt di­versiune a suprafeţei, incognito al mīrşăviei, rafina­ment al camuflajului, unde īncepe adevărata morală? Pentru a-şi căpăta o īntemeiere, morala trebuie să părăsească spaţiul convieţuirii sociale şi să pătrundă īn spaţiul transcendental al privirii de dinaintea "pri­virii celorlalţi". La Dostoievski, asta īnseamnă să intri sub privirea lui Dumnezeu. Ceea ce revine la a spu­ne că pentru a te sinucide este suficient să ştii doar tu ce ai făcut. Īn spaţiul privirii de dinaintea "privirii celorlalţi" (etica transcendental-modernă) sau īn cel al privirii lui Dumnezeu (etica transcendent-tradi-ţională), "a ascunde" īşi pierde sensul: īntr-o lume a moralei adevărate ori nu ai nimic de ascuns, ori nimic nu poate fi ascuns.

 (Spovedania este suprimarea voluntară a ascun­derii. Ea nu īnseamnă că nu ai nimic de ascuns, ci că nimic nu trebuie ascuns pīnă la capăt.)

 

 

sīmbătă, 22 iunie

 

"Principiul jurnalului" este unul al spovedaniei (ajung la mine mărturisindu-mă) combinat cu des­coperirea de sine a celui care īmi citeşte mărturisirea (te ajut să ajungi la tine prin mine). Mă ofer mie, dar de fapt mă ofer ţie. Rezultatul este un eu lărgit īn care "eu" şi "tu", străini pīnă atunci, ne apropiem atīt de mult īncīt ne tămăduim īmpreună: eu mă īm­pac cu mine ajungīnd la tine, tu te descoperi pe tine descoperindu-mă pe mine şi te īmpaci cu tine. Din­tr-un jurnal afli că oamenii comuniază fără să ştie, că īn adīncul lor ei sīnt identici sau asemănători.

De fiecare dată īn viaţa unui om există ceva care cade sub pecetea tainei. Există zone īn fiinţa ta pe care nici măcar tu nu trebuie să le atingi şi pe care, dacă nu le poţi trece cu vederea, trebuie să le vizitezi pe furiş şi să uiţi de īndată că ai făcut-o. Un jurnal te ajută nu numai să te pui īn lumină, ci deopotrivă să veghezi asupra părţii tale de umbră, să circumscrii ceea ce īn tine trebuie să rămīnă interzis şi pen­tru ceilalţi, şi pentru tine. Vindecare nu īnseamnă a spune totul, ci mai degrabă a preveni, a īncercui (anunţīnd că acolo īnseamnă "pericol de moarte") locurile īn care nici tu nici alţii nu aveţi ce căuta. Pe scurt, trebuie să ajungi să oferi celorlalţi partea con­venabilă din tine şi să convieţuieşti īn taină cu ceea ce nici măcar tu nu poţi accepta. La capătul unui jur­nal trebuie să afli care anume este īncăperea din fiinţa ta pe care nu o poţi deschide decīt cu preţul pierderii, al destrămării, al īmbolnăvirii.

Atīt pentru terapia psihanalitică cīt şi pentru etica religioasă acest tip de discurs este blasfemie. Īn am­bele cazuri, camera zăvorită, uşa condamnată, īncă­perea tăinuită etc. reprezintă un scandal. Īn primul caz, acolo se intră cu chei potrivite şi cu lanterna īn mīnă, rezultatul prezumat fiind "vindecarea"; īn cel de al doilea caz, camera este deschisă prin impera­tivul curăţeniei generale, prin răsucire metanoică, prin spovedanie şi lepădare de păcat, rezultatul pre­zumat fiind mīntuirea. Īn primul caz, te predai al­tuia (psihoterapeutului) care īncepe să scormone īn tine şi uşa se deschide profesionist, printr-o tehnică avansată a spargerii. Īn cel de-al doilea caz, eşti sin­gur cu tine şi faci operaţie pe cord deschis convins fiind că Dumnezeu se uită la cum decurge operaţia.

A trăi īnseamnă să poţi supravieţui strivit īntre două imagini despre tine: a ta şi a celorlalţi.

 

 

luni, 24 iunie

 

Telefon cu Monica şi Virgil. Monica īmi poves­teşte foarte mīndră cum au fost astăzi amīndoi la stomatolog, avīnd fiecare īn dotare cīte un baston impozant. Doctorul i-a primit cu un superb jeu de mots: Je vois que c'est le Festival de Cannes! (canne = "bas­ton"; iar festivalul cu pricina e īn plină desfăşurare).

Le povestesc de discuţia cu Marie-France, care primise vizita noii traducătoare engleze a lui Ionesco. Mīnată de exigenţele "corectitudinii politice", doamna Kate Sinclair īi propunea lui Marie-France ca pentru personajul "servanta", la bonne (the Maid) din Lecţia să accepte varianta "corectă politic" the woman who does, un soi de "femeia care face treabă". "Aveţi soluţie, a īntrebat-o Marie-France, şi pentru bufonii lui Shakespeare? Ne puteţi propune ceva pentru cameristele, valeţii şi servitoarele lui Moliere?"

Toate acestea se petrec īntr-o lume care pīnă deu­năzi nu excela prin vertiginoase schimbări de men­talitate. Monica īmi povesteşte cum īn Franţa abia īn urmă cu zece ani a fost modificat un articol din Codul Napoleon, care interzicea femeii să-şi păs­treze, după căsătorie, numele de fată, īn timp ce la noi, īn interbelic, potrivit modelului legislativ im­portat din Belgia, lucrul era perfect posibil. Monica īşi amintea deopotrivă cum īn 1952, după căsătorie, pentru deschiderea unui cont, a trebuit să se prezinte la bancă cu īncuviinţarea autentificată a lui Virgil.

 

 

marţi, 25 iunie

 

Trec pe la Sănduc Dragomir. Este limpede că pe omul acesta, care, după moartea lui Noica, ne-a dat o altă măsură a gīndirii, una ce pornea de jos, din miezul umil al fiecărui lucru, pentru ca apoi, aseme­ni spiritului din sticlă eliberat, să se lăţească peste īntreaga lume ― l-am pierdut. Aerul acela de bono­mie eternă, pe care īl proiectează uneori īn afară lenta ciuruire a creierului, s-a instalat pe faţa lui. De unde răsare această cumsecădenie a neputinţei răs­tignită peste golul care creşte treptat īn noi, acest zīmbet strivit pe faţă care ţine loc de expresie şi scoa­te la iveală o fericire fără obiect? Şi trupul, apoi. Cīnd ne degradăm fizic, īncepem să semănăm cu obiec­tele stricate: sīntem ca uşa unui frigider care se īnchide prost, ca braţul unui fotoliu care joacă sub greutatea cotului, ca apa rezervorului de la clo pe care o auzi curgīnd īntruna. Bucăţi īntregi din cor­pul nostru "se strică" şi le mai tragem o vreme după noi pīnă īn ziua īn care trebuie să renunţăm şi să le aruncăm, cu utilizator cu tot, la gunoi. Mă uit la Sănduc Dragomir īn această perspectivă ustensilică: gura nu i se mai īnchide cum trebuie, picioarele īl ajută prea puţin, din pantalonul pijamalei īi iese furtunul unei sonde de care nu se va mai despărţi pīnă la sfīrşit, urechea e tot mai surdă şi brodeşte rău cuvin­tele auzite, obligīndu-te să reiei de cīteva ori ceea ce spuneai şi făcīnd cu neputinţă conversaţia.

Orice maestru īşi īncheie cariera din clipa īn care, nemaiputīndu-se domina, el ne obligă să "īl luăm īn primire". Īn locul celui care fusese pentru noi autori­tatea īnsăşi, apare acum un copil. El părăseşte scena īnveşmīntat īn propria-i neputinţă, şi le dă voie discipolilor să īnceapă să existe tocmai īn măsura īn care īi constrīnge să pună, īn locul respectului şi al devoţiunii, tandreţea grijulie generată īn ceilalţi de declinul său. Desigur, nu de o inversare a roluri­lor este vorba aici. Dar oferindu-le celor care īl cu­noscuseră īn splendoarea sa versantul destrămării sale, maestrul consimte implicit la un transfer de autoritate.

Tocmai asta este neplăcut īn sfīrşitul lui Socrate: el rămīne protagonist pīnă īn ultima clipă şi, īn felul acesta, nu-i lasă pe ceilalţi să īnceapă să fie. Discursul final despre moarte rostit īn faţa discipolilor este o apoteoză a autorităţii sale şi el īi transformă pe aceş­tia īn simpli figuranţi. Lui Socrate nu-i tremură mīi­nile, nu face pipi pe el, nu-şi uită vorba. Pentru că nu regresează, pentru că nu cere ajutor şi nu are nevoie de el, pe scurt pentru că le refuză celorlalţi au­toritatea de-o clipă pe care le-ar da-o spectacolul neputinţei sale, Socrate moare ca un maestru nepoliti­cos: otrava, băută, īl transformă direct īn statuie.

 

 

Să iubeşti copilul care stă la pīndă īn fiecare om bătrīn.

 

 

marţi, 2 iulie

 

I-am dat lui Andrei īn urmă cu zece zile paginile de pīnă acum ale acestui "jurnal de convalescent" şi īntrucīt īn curīnd va pleca īn vacanţă īn Elveţia (de unde promite să revină cu paginile "despre īn­geri" īncheiate) ne-am văzut ca să-mi comunice ob­servaţiile lui. Una dintre ele mă provoacă īn mod deosebit. "īncepi ― uite, 3 mai 2001 ― cu o lungă īnjurătură la adresa limbajului filozofiei, pentru ca apoi, pe 20 septembrie, cīnd la Heidelberg te declari absorbit de verificarea traducerii lui Heidegger, să ajungi la glorificarea «codului» filozofie. Ceea ce īn­seamnă că nu mai ştiu de unde să te iau. Spui că eşti liber de filozofie, īn timp ce tragi după tine cu alură de ocnaş ghiuleaua Fiinţă şi timp."

Observaţia, avīnd toate aparenţele că este īnteme­iată, ratează īnsăşi "poanta" cărţii. Totul, aici, īncepe cu o boală pe care o numesc "prăbuşirea sistemu­lui de iluzii". Iar prima iluzie care se prăbuşeşte īn "sistemul" meu este, nu īntīmplător, tocmai filozo­fia, aşa după cum primele semne de recuperare şi de reconstrucţie a iluziei īncep, aşa cum era şi firesc, īn epicentrul īnsuşi al prăbuşirii cīnd, la Heidelberg, constat că sīnt din nou capabil de halterofilie meta­fizică. Faptul că interpretarea unui text dificil redevine pentru mine o preocupare, că pot să mă dedic "codului" filozofiei şi să recuperez sensul gratuităţii şi al "nebuniei" ei, este, īn contextul "medical" al cărţii, primul semn al unui īnceput de vindecare. Recuperarea sistemului de iluzii prin reintrarea īn filozofie echivalează cu recăpătarea poftei de mīn­care. Iar terapia supremă, medicamentul adminis­trat "din umbră" şi care totodată contracarează efec­tele castratoare ale "codului" practicat īn exces sīnt tocmai paginile acestea. Īn ele este diagnosticată o boală care ne spune cīt de şubredă este īn fond sănă­tatea condiţiei umane. Descrierea unei astfel de boli īncearcă să arate ce s-ar īntīmpla dacă luciditatea ar pune stăpīnire pe vieţile noastre, ce s-ar īntīmpla dacă nu ne-am mai putea "droga" cu nimic şi dacă tot ce īnseamnă "valoare" şi "sens" s-ar dizolva īn lumina crudă a indiferenţei suverane. Nebunia, īn această perspectivă, este tragica neputinţă de a-ţi pierde minţile. Nebun e cel văduvit de proprietatea de a se investi īn zadar şi care ştiind, aflīnd, īnţele­gīnd optează pentru imobilism şi melancolie. Ne­bun e lucidul, scepticul, omul care nu mai are capa­citatea de a fabrica, pentru el şi pentru ceilalţi, iluzii. Aşa īnţelese, paginile acestea sīnt o punere īn gardă asupra supremului pericol care ne pīndeşte: cel de a fi īn toate minţile.

 

 

joi, 4 iulie

 

Conferinţă a lui Vladimir Bukovski la "Noua Eu­ropă", īn 1983, la Heidelberg, īi citeam cărţile dīrdīind de emoţie şi nu mă īndoiam nici o clipă că este singurul personaj īn jurul căruia poate să se nască un mit contemporan. Omul continuă să mi se pară enorm, iar prin ceea ce a făcut pīnă la expulzarea sa din URSS şi prin felul īn care a gīndit şi continuă să gīndească după 1990 ― superior lui Soljeniţīn.

Conferinţa e dedicată epocii care a īnceput după prăbuşirea comunismului. Bukovski o numeşte, su­perb, "epoca īncorporării monstrului". Aceasta e so­luţia pe care a găsit-o Vestul pentru a pune capăt războiului rece. Iar īncorporarea monstrului īn restul lumii a avut loc cu preţul uitării trecutului. Vreţi un exemplu de tehnică a īncorporării? a spus Bukovski. Recent, Tony Blair face o vizită īn Rusia şi declară cīt de fericit e că se află īntr-o ţară care are o "experienţă vastă īn combaterea terorismului". Să spui asta īn chiar ţara care a inventat terorismul, care a finanţat terorismul internaţional şi care i-a antrenat, īn tabere speciale, pe teroriştii veniţi din toate colţurile lumii! "Ceea ce mă sperie īn această tehnică de īncorpora­re a monstrului, a spus Bukovski, este absorbţia tel quel a structurilor care prelungesc trecutul, a celor care au controlat şi controlează totul fără ca ei să fie controlaţi."

Dar de ce se īntīmplă asta? Pentru că există o com­plezenţă a Vestului faţă de trecutul comunist al Eu­ropei. Este o iluzie că Vestul a scăpat de Revoluţia din 1917, care a fost o "revoluţie bifurcată": bolşevi­cii au rămas īn Est şi au impus comunismul prin re­voluţie; menşevicii au trecut īn Vest şi au instalat mentalitatea stīngistă prin partide şi reforme socia­liste. Rezultatul nu e identic, dar contaminarea s-a produs. Iar īncorporarea monstrului prin sacrifica­rea memoriei nu este decīt expresia ultimă a aces­tei contaminări.

 

 

sīmbătă, 6 iulie

 

 

Telefon cu Monica şi Virgil. Īn ultima vreme, păs­trīndu-şi umorul, Virgil a optat totuşi pentru "vizi­unea prafpulberistă", cum am botezat-o īntr-o vacanţă petrecută īmpreună la Megeve īn 1998. Imaginam atunci şi o lucrare de doctorat cu titlul Prafpulberismul īn cultura romānă de la Miron Costin la Virgil Ierunca, fapt care lui Virgil īi plăcea enorm şi īl făcea să rīdă cu poftă.

Aşadar, īl găsesc pe Virgil la telefon īn vervă praf­pulberistă, de Ecclesiast postmodern. "Ce faceţi, Vir­gil?" ― "Ce să fac, Gabriel, regret că nu mai am timp să scriu 1 000 de pagini despre versul lui Vlahuţă «Nu de moarte mă cutremur, ci de veşnicia ei»." ― "Cum aşa, Virgil, răspund eu īntremător, dar aveţi toată viaţa īnainte!" ― "Aşa e, la 82 de ani am īnainte viaţa de apoi." Monica şi cu mine rīdem īn hohote. Virgil īi cedează telefonul şi īl "văd" cum se īndreap­tă, călcīnd nesigur dar mīndru de replica lui, spre fotoliul īn care, odată aşezat, īşi va aprinde de īndată ţigareta, aceeaşi, susţine el, pe care o fumează de cum īncepe ziua.

 

 

miercuri, 10 iulie

 

Mă simt uneori īn faţa cărţilor ca un degustător īncercat de vinuri. Ştiu cīnd o carte e "bună". Crite­riul este simplu: ea trebuie să te mute īn lumea pe care o deschide. Indiferent dacă este vorba de literatură, de eseu sau de un tratat de filozofie, autorul trebuie să construiască din inteligenţa, fantezia, speculativitatea sau sensibilitatea lui o lume care pīnă atunci nu existase. Iar din lumea aceasta, de īndată ce ai pus piciorul īn ea, tu ca cititor trebuie să nu mai poţi ieşi.

Poarta lumii din care ai venit, poarta lumii obişnuite trebuie să se īnchidă pentru o vreme īn urma ta şi tu trebuie să uiţi că lumea aceea, care pīnă atunci fusese singura reală, există cu adevărat. Acum, cīnd citeşti, nu există decīt lumea īn care ai fost absorbit şi din care nu mai poţi ieşi decīt după ce ai străbă­tut-o īn īntregime. Iar revenirea la lumea de pīnă atunci ― la lumea aceea impozantă prin realitatea şi "adevărul" ei ― trebuie să fie grea, neplăcută şi uneori chiar plină de suferinţă. Pentru că centrul fiinţei mele s-a mutat īn lumea pe care cartea a deschis-o, cīnd lectura ei s-a īncheiat eu nu mai aparţin lumii de aici. De aceea, recăzīnd īn ea, sīnt debusolat, buimac şi nefericit. Dacă o carte nu creează această ruptură, dacă ea nu īţi propune, īn chiar mijlocul existenţei īn care eşti īmplīntat, o lume alternativă la care să poţi face oricīnd recurs, dacă ea nu īţi provoacă ne­voia de a te freca la ochi pentru a reintegra lumea pe care ai părăsit-o, atunci ea nu e o carte importantă, ci una pe care o vei uita, pe care ai citit-o căznit şi care va sfīrşi īn vastul cimitir al cărţilor. Cărţile acestea care intră īn timpul tău cu propriul lor timp pot fi citite chiar acolo unde ai apucat să le deschizi, īn picioare īn mijlocul camerei, līngă raftul unei librării sau la lumina unui felinar.

 

 

14 iulie

 

A murit Ricu Wald. L-am văzut ultima oară īna­inte de a pleca la Heidelberg, īn toamna anului tre­cut. Avea metastaze osoase şi fusesem prevenit de către Sorel Vieru că voi avea un şoc. Dar a fost mai rău decīt putusem să prevăd. Stătea īntins pe sofaua din sufragerie, īmbrăcat īn pantaloni de pijama şi cu un tricou fără mīnecă. Nu cred că avea mai mult de 30 de kg. Senzaţia era cumplită: aveam īn faţă tru­pul unui om de 80 de ani redus la scara unui trup de copil. Părea o fiinţă care se absorbise dinlăuntrul ei, retrăgīndu-şi contururile, care īşi devorase substanţa şi care păstrase, ca demonstraţie absurdă a unei supra­vieţuiri inutile, cioturile supraīnălţate ale umerilor, gămălia capului şi coastele lăbărţate, scăpate parcă din cheotorile toracelui. Spectacolul era atīt de cum­plit, īncīt īn primele zece minute īmi venea să ţip şi să fug. Apoi, treptat, m-am liniştit. Femeia care stă­tea cu el zi şi noapte ieşise, profitīnd de vizita mea, aşa īncīt după o jumătate de oră īl luam īn braţe ca pe un prunc şi īl ajutam să se răsucească īn altă po­ziţie. Groaza iniţială se transformase īn tandreţe şi ţin minte că mi-am promis să revin, că m-am pus, aproape, să-mi jur că o voi face, pentru că ştiam, pe de altă parte, cīt este de greu să-ţi respecţi porniri­le şi avīnturile de o clipă. Dar odată īntors din Ger­mania, nu am mai revenit: nu eram nici īndeajuns de bun şi nici īndeajuns de curajos ca să o fac. A fă­cut-o īn schimb Marin Diaconu, care se ducea să-l vadă aproape zilnic, a făcut-o Sorel Vieru, săptămīnă de săptămīnă, şi atunci cīnd i se īntīmpla să nu se ducă mi-a mărturisit că avea senzaţia penibilă că trage chiulul.

Īn orele acelea cīt am stat ultima oară cu el īmi spunea că īşi doreşte mai mult ca orice să moară şi că moare ca un mare credincios: avea credinţa ne­zdruncinată că va intra īn neant.

De cīte ori dispare cineva care a făcut parte din viaţa mea mi se pare că ia cu el partea aceea care era a noastră şi că viaţa mea, īmpuţinată astfel, este şi ea mai aproape de sfīrşit. Pentru că rostul vieţii mele se născuse şi din īntīlnirea mea cu celălalt, el dispărīnd, o parte din rostul vieţii mele se pierde şi el.

Relaţia mea cu Wald nu a fost niciodată aceea din­tre īnvăţăcel şi profesor. Ceea ce ne-a unit a fost me­diul ostil īn care am lucrat amīndoi la Institutul de Filozofie al Academiei. Wald s-a purtat atunci cu mine ca un părinte şi un prieten mai mare, īncercīnd să mă protejeze īntr-o lume care mă rejecta ca pe un corp străin. Ce căutam noi īn ea? m-am īntrebat de atītea ori. Pe Wald īl aruncase acolo Istoria. Fiu al unui negustoraş de nasturi din Dudeşti, se trezise īn prima tinereţe "ilegalist". Mi-l imaginam greu īn postura asta, lipind afişe şi luīnd parte la īntīlniri clandes­tine. Nu i se potrivea deloc. Aşa cum nu se potrivea cu sensibilitatea şi cu vioiciunea lui mentală unifor­ma ideologică pe care o vreme a fost nevoit s-o poarte. Numai că valul acesta al Istoriei l-a īmpins īntr-un loc social īn care altminteri n-ar fi ajuns niciodată: mediul universitar-academic. Din nefericire pentru el, nu prea făcea figură de "ideolog al clasei munci­toare". Īi stăteau bine nu şapca şi tunica, ci costumul bine croit, ciorapul negru de mătase īntins pe picior, mocasinii. Avea stil, gracilitate, rasă. Era "elitist" şi īi plăcea să se ştie că frecventa cercul aristocraţiei co­muniste, pe Costin Murgescu, pe Bellu Zilber, pe Brucan, pe Gogu Rădulescu. Īşi īnsoţea vorbirea cu o gesticulaţie plăcută şi avea o excelentă "mişcare sce­nică". Era bine crescut, snob, vorbea o romānă deo­sebit de īngrijită. Iubea restaurantele, mesele bune, spectacolele, ţinea conferinţe īn lumea artistică, mişu­na enorm social, avea o nevastă cu un corp superb, care lucra la televiziune şi īnjura ca un birjar, fapt de care el era foarte mīndru pentru că dădea "şic".

Sīnt convins că dacă n-ar fi existat legionarii, ar fi preferat oricīnd lumii acesteia mitocănizate īn care trăiam lumea interbelicului īn care "dragă, Carol ve­nea la Academie şi vorbea liber 20 de minute despre filozofia lui Blaga". Unde mai pui că iubea şi jazz-ul, pe care de altminteri īl practicase īn tinereţe, ca ba­terist īn nu ştiu ce orchestră de restaurant bucureş-tean. Gulian, groparul oficial al filozofiei romāneşti, care ajunsese să īl deteste īn scurtă vreme, obişnuia, cīnd vorbea de Wald, să-şi exprime dispreţul (el, care cīnta la vioară) spunīnd: "Ce vreţi, a rămas şi īn filo­zofie tot un baterist", ceea ce īntr-un fel era adevărat, numai că te lăsa să crezi că el, Gulian, atunci cīnd īi asasina cultural pe Maiorescu sau pe Blaga, făcea muzică de cameră.

Filozoficeşte, Wald nu avea ce să-mi dea, pentru că descindea direct dintr-o paradigmă a pustiirii filozofiei de care trebuia să scape mai īntīi el. Fiind sprinţar, inteligent şi superficial, nu a avut īnsă răb­darea necesară, odată trecut de 40 de ani, să asimi­leze un autor sau un domeniu. Īi plăceau prea mult spectacolul, cozeria, calamburul, ca să mai găsească īn el resursele necesare pentru lucrul metodic şi apro­fundat. Lectura de tinereţe a teoriei lui Engels pri­vitoare la raportul dintre muncă, unealtă şi limbaj l-a marcat pentru restul vieţii, iar īncercarea de a altoi pe ea un structuralism lingvistic rău asimilat, foarte la modă la noi prin anii '60, s-a soldat cu o galimatie filozofică īn care nu mai era de recunoscut nici mar­xismul, nici structuralismul, dar care lui Wald, cu vre­mea, a īnceput să-i dea iluzia că reprezintă o "gīndire a lui". Ca şi cum o "gīndire" se putea naşte īn vidul cultural al unei epoci, dincolo de o pregătire, de o for­maţie, de un maestru, de o şcoală anume, de o efer­vescenţă de idei etc. Dar ce importanţă avea? Impor­tant e că reuşise să-şi construiască o iluzie eficace şi că a supravieţuit datorită ei. Dacă Wald nu ar fi exis­tat, nu aş fi ştiut niciodată ce īnseamnă īn filozofie un comportament infantil. Scena de atunci a "filozo­fiei", īn măsura īn care marxismul este o impostură filozofică, era populată de impostori. Wald nu era īnsă nu impostor, ci un copil metafizic. Neavīnd con­ştiinţa exigenţelor, reperelor şi standardelor filo­zofiei, īşi imagina că jucăria pe care o improvizase era o maşinărie adevărată. Se juca singur cu ea cu forţa cu care numai un copil poate intra īn universul pe care şi l-a creat cu mijloace derizorii şi īn a cărui rea­litate, prin īnsuşi exerciţiul jocului, īncepe să creadă. Călărind cu un entuziasm debordant băţul metafi­zicii sale, ajunsese să creadă că are sub el un armăsar focos care īl poartă īn cele mai crīncene bătălii ale gīndirii. De cīte ori l-am privit jucīndu-şi, cu inepui­zabilă energie, jocul pe care şi-l inventase, m-am simţit nespus de bătrīn.

Nu ştiu ce va "rămīne" din cărţile lui Wald (mi s-a părut totdeauna că scrisul lui repeta, obsesiv şi circular, cīteva idei de bun-simţ de o sărăcie filozo­fică dezolantă), dar vor rămīne neīndoielnic mots-uri care vor circula prin lumea noastră ca un panaş al spiritului lui. Iată replica pe care i-a dat-o lui Şerban Cioculescu, prin anii '60, cīnd crezul comunist de tinereţe al lui Wald īncepuse să se clatine: "― Ce mai faceţi, domnule profesor? ― Ce să fac, Ricule. Mă doare mijlocul! ― Pe dumneavoastră, domnule pro­fesor, vă doare mijlocul, dar pe mine mă doare scopul!"

 

 

miercuri, 17 iulie

 

Astăzi īn maşină, īn drum spre casă, īi spun lui Vlad Zo că nu mă descurc īn povestea cu opera, cu talentul şi cu imoralitatea socială a scriitorului. Īn ce măsură un scriitor care bate palma cu un regim de lichele īşi pune īn pericol destinul literar? Talen­tul lui Brecht e mai puţin mare pentru că el era com­promis? Sau al lui Sadoveanu, Arghezi, Călinescu? "M-am gīndit şi eu la chestia asta, īmi răspunde Vlad. Păi nu talentul e problema. Talentul e o condiţie. Mulţi au talent. Şi Păunescu are talent să facă ver­suri. Numai că un scriitor e mare dacă, dincolo de talent, reprezintă o conştiinţă. Atenţie, «conştiinţă» nu īnseamnă «moralitate», ci putinţa de a trăi pīnă la capăt pe firul netraficat al interiorităţii tale. Din cauza asta Panait Istrati, Koestler sau Orwell nu sīnt totuna cu Sadoveanu sau Petru Dumitriu. Vreau să spun că o angajare istorică greşită ţine de conştiinţă, īn timp ce o pactizare cinică nu. Nici unul dintre cei de care ai pomenit nu reprezintă o conştiinţă şi de-asta, pīnă la urmă, ei nu sīnt mari, indiferent de cīt talent au. Cel mai bun exemplu de conştiinţă pentru mine este Dostoievski."

 

 

luni, 29 iulie

 

Fac un talk show cu Vartan Arachelian la Realitatea TV. Vine vorba de faptul că după 12 ani de "tranziţie" romānii nu reuşesc să se desprindă de modelul pre­cedent al puterii. Oamenii nu-şi pot reprezenta pute­rea decīt īn tiparele īn care au cunoscut-o īnainte de 1990. Şi se īntīmplă aşa deopotrivă cu cei care o exercită şi cu cei care o suportă.

Aşadar, cine-i de vină cīnd intri īn secretariatul unui cabinet ministerial şi vezi poza primului-ministru pusă cu evlavie īn trei locuri din aceeaşi cameră: o dată, centrată şi solemnă, pe peretele din spatele secretarei; a doua oară, lipită adolescentin-ştrengăreşte, asemeni unui afiş cu Jimi Hendrix, pe partea laterală a unui dulap metalic, plin cu dosare, pahare şi ceşcuţe de cafea; a treia oară, intim-drăgăstos, poza este fixată īntr-o ramă aurie micuţă, aşezată pe bi­roul secretarei adjuncte care tocmai īşi pileşte unghiile şi care trebuie să lase senzaţia că se uită din cīnd īn cīnd la premier cu tandreţea cu care acasă īi scapă ochii pe poza de pe etajeră a iubitului, soţului sau copilului plecat īn vacanţă. Sīnt de vină cei din birou pentru zelul lor amintitor şi vestitor de cult? Sau de vină e premierul nostru pentru că, mai mult sau mai puţin discret, īncurajează īn oamenii care īl īncon­joară pornirea lor de slugi? Desigur, portretul lui Năstase este mai prietenos decīt cel al lui Ceauşescu. Dar dacă īntr-o bună zi, īn alt ceas al Istoriei, īi vine şi lui ideea să coboare īn stradă, să se caţăre pe umerii oamenilor sau să pavoazeze, chinezeşte, stadioanele?

 

 

Ce le reproşez celor care ajung să se īmbete cu pu­terea? Simplu spus: uită că sīnt şi ei, ca noi toţi, nişte omuleţi.

Īn spatele coloanelor cu girofaruri, cu SPP-işti care "ocupă poziţiile" şi controlează preventiv locul, care croiesc drum şi care veghează şi supraveghează ― se află pīnă la urmă un omuleţ. Īn spatele celor care se urcă la tribune, care vorbesc mulţimilor, care umplu ecranele televizoarelor ― se află pīnă la urmă omuleţi. Īn spatele ridicării unor armate şi al declanşării unui război ― se află pīnă la urmă un omuleţ.

Ce este neplăcut cu aceşti omuleţi care sar o vre­me din rīnd şi īncep să se considere şi să fie consi­deraţi "oameni mari" este că, foarte adesea, fac tare mult rău celorlalţi. Şi cu cīt fac mai mult rău, cu atīt sfīrşitul lor īi readuce īn matca de omuleţi pe care crezuseră că au părăsit-o pentru totdeauna. Vorba lui Bulgakov: ce se īntīmplă cu "un om mare" cīnd dă un cancer peste el? Devine un "om mic", un omuleţ. Ce se īntīmplă cu anchetatorul lui Noica (cel care īl bătea cu o cravaşă pe spate), zece ani după proces, cīnd Noica īl īntīlneşte pe stradă, află că a făcut o pareză, că trage un picior şi că e tutungiu? A devenit omuleţ. Ce se īntīmplă cīnd nemţii intră pe neaştep­tate īn Rusia, cīnd se īndreaptă glonţ spre Moscova şi cīnd Stalin, timp de cīteva zile, stă īncuiat īn cabinet, pīndind fiecare pas de pe coridor şi crezīnd că cei din anturajul său vin să-l aresteze şi să-l judece pen­tru felul īn care a pregătit armata sovietică? Se īntīm­plă că Stalin devine un omuleţ. Ce se īntīmplă cu Miloşevici la Haga, īn ciuda aerului arogant şi al re­plicilor vehemente pe care le dă tribunalului? Devine un omuleţ.

De ce pe mulţi dintre romāni i-a īnduioşat moartea lui Ceauşescu? Pentru că din omul dat jos dintr-un TAB īn curtea unei cazărmi, cu căciula care i se aşa-ză īntr-o rīnă cīnd dă să coboare pe uşa prea scundă, ieşise dintr-o dată la iveală omuleţul. Cel care le spu­nea romānilor ce au voie să spună şi ce nu, ce trebu­ie să gīndească, ce trebuie să mănīnce, cīţi copii tre­buie să aibă, ce filme pot să vadă şi ce cărţi să citească nu mai rămăsese acum ― fugărit, arestat, cu tabie­turile spulberate, primind mīncarea de la popotă, dor­mind īntr-un pat de metal aşternut cu o pătură aspră, lipsit de serviciile maseurului şi nemachiat ― decīt un bătrīnei răpănos, un omuleţ. Un omuleţ era şi Elena, cu mīinile prinse la spate cu o sīrmă găsită prin curtea cazărmii şi strigīnd la soldatul care o lega, cu vocea ei dezagreabilă: "Mă, v-am fost ca o mamă!"

Omuleţi, omuleţi peste tot. Omuleţi care īşi īnchi­puie că sīnt mai presus de legea omuleţilor şi că nu mai au de dat nimănui socoteală. Şi care cel mai ade­sea termină prin a da socoteală, īnsă, ca preţ al uitării condiţiei de omuleţ, de astă dată prin moarte violentă.

 

 

miercuri, 31 iulie

 

Cuvintele au cel mai mic efect tocmai acolo unde sīnt cel mai bine spuse: īn scris. Adevărul este că īn scris nu se poate ţipa. Orice scriitor este condamnat la cor­donul de tăcere al propriilor sale cuvinte. Cele mai sublime, mai dramatice, mai cutremurătoare vorbe se īmpotmolesc din capul locului īn tăcerea apriorică a paginii. Īn scris, pīnă şi urletul rămīne confidenţial. El circulă īntre muţenia celui care l-a pus īn pagină şi a celui care, de partea cealaltă, īl percepe īn solitu­dinea lecturii. Pentru că se adresează de fiecare dată unui singur cititor, scrisul poate aspira cel mult la un scandal īn intimitate. Oamenii se vor mobiliza oricīnd īn jurul unui cīntec, al unei lozinci, al unui discurs, dar niciodată al unei pagini scrise. Marii măr­turisitori sfīrşesc prin a fi īngropaţi de īnseşi cuvin­tele care trebuiau să-i exprime. Poţi să scrii pagini care ar face pīnă şi pietrele să plīngă; contemporanii tăi se vor uita la televizor.

 

 

miercuri, 7 august

 

Am sosit ieri, īn vacanţă, la Paris şi stau, ca şi anul trecut īn august, la Catherine şi Mihnea, plecaţi la Veneţia. De ani de zile am reuşit să fiu alături de Mo­nica şi Virgil de ziua lor: Virgil īmplineşte anul acesta ― pe 15 sau pe 16 august, nu se ştie niciodată ― 82 de ani.

Am fost astă seară să-i văd şi, ca de obicei la so­sire, a avut loc ritualul schimbului de daruri. Cadoul meu e "retro", un frumos album īn sepia cu Bucureştiul vechi şi CD-uri cu şlagăre romāneşti interbe­lice. Virgil vrea să asculte de īndată cīteva şi īn scurtă vreme, īn livingul din Francois Pinton tapisat cu cī­teva mii de piese de muzică clasică, răsună Mīnă bir­jar, Iubesc femeia, Adio, doamnă... Monica şi Virgil īncep să schimbe priviri complice, nevenindu-le să creadă că anii adolescenţei lor bucureştene pot să năvăleas­că atīt de convingător peste ei. Sīntem toţi trei pe muchia dintre lacrima nostalgică şi rīs, pentru că mu­zica e insinuantă, iar versurile sīnt, pe alocuri, ului­toare. (Reţin, la un moment dat, portretul femeii care zdrobeşte inimile tuturor bărbaţilor: "şarpe cu trup de felină".) Şi totuşi, nicăieri, nici cea mai mică urmă de vulgaritate.

"Gabriel, īmi spune Virgil după ce terminăm au­diţia, cum mai pot eu, după un cadou atīt de mag­nific, să īţi dăruiesc ce īţi pregătisem? Am descope­rit īn ultima vreme un mare compozitor şi voiam să ţi-l semnalez şi dumitale: ai aici simfoniile lui Beethoven cu Cleveland Orchestra dirijată de Geor­ge Szell, cea mai bună interpretare după cea a lui Furtwăngler." ― "Gabriel, intervine Monica, chestia asta cu Beethoven e bancul lui din ultima vreme. De două săptămīni ascultă numai Beethoven şi zice că īl des­coperă." ― "Ce doreşti, doamnă, nu-mi dai voie să-l descopăr pe Beethoven la 82 de ani?"

Sosirea mea la Paris se face īntotdeauna prin ei. Seara a īnceput. Pălăvrăgim, rīdem, ne evaluăm im­pasurile şi, ca de fiecare dată cīnd īi revăd, mă cotropeşte senzaţia de bunăstare interioară totală pe care mi-o dă cea mai proaspătă, mai egală, mai neo­bosită iubire a mea.

 

 

vineri, 9 august

 

Astăzi, trecīnd pe Boulevard Hausmann, īn faţa magazinului Lafayette văd cinci-şase inşi īmbrăcaţi īn frac, toţi blonzi, cīntīnd marşul din Aida, cu parti­turile puse pe trepiedele aliniate la marginea trotua­rului. E miezul zilei şi sīnt 30 de grade. Spectacolul unor oameni īmbrăcaţi īn negru īn plin soare, su­flīnd de zor īn alămurile strălucitoare, cu sudoarea curgīndu-le de pe faţă pe gulerul tare al cămăşii şi apoi pe papion are īn el ceva deopotrivă ridicol şi impunător. Cine sīnt cei care vīnd muzică pe un tro­tuar parizian īmbrăcaţi ca īn sala de concert? Mă apropii să-i văd mai bine. Pe o plăcuţă fixată de bara orizontală a grilajului care desparte trotuarul de fluxul necontenit al maşinilor stă scris: Filarmonica din Novosibirsk. Siberia. Plec visător. Ruşii īşi cīştigă viaţa la Paris īmbrăcaţi īn frac şi cīntīnd la trompetă Aida. Cīteva sute de metri mai departe, postate īn faţa unui Monoprix, două maramureşence cu priviri umile te scutesc să īmpingi singur uşa magazinului. Pīnă şi īn cerşetorie vindem cel mai necalificat pro­dus: un simplu gest, simpla disponibilitate de servi­tor. Dar ce are a face? Important este că pīnă la urmă cu toţii "ne integrăm īn Europa".

 

 

luni, 12 august

 

Marea Galerie de la Luvru revizitată după 20 de ani. Mă prinde ora īnchiderii şi, īn timp ce trec īncă o dată īn revistă īn sens invers secolele şi prin faţă īmi defilează prinţi de Rimini, tinere prinţese, ca­valeri de Malta, condotieri, viceregine ale Neapolelui, Ioan Botezătorul, scene de luptă cu cavaleri īn zale, īngeri īn adoraţie, supliciaţi, ghicitoare, tineri gentilomi, am această revelaţie: coşmarul suprem ar fi să traversez, pustii, sălile acestea.

Copil fiind, după prima vizită la Muzeul Antipa, mi-am imaginat īnainte de a adormi că m-aş afla īn clipa aceea, singur, īn sălile cu scheletele de mamuţi, cu cimpanzei, cu anaconde, cu hiene, cu toate oră­tăniile lumii puse īn formol, īmpăiate īn vitrine sau īnălţate pe socluri. Nu ştiam atunci că spaima care m-a cuprins era prima spaimă metafizică a vieţii me­le: pentru că īn nici o situaţie reală un om nu se poate afla singur faţă īn faţă cu toate fiarele lumii. Muzeul realiza prin sinteză o imagine ― "lumea naturală" ― care nu-şi avea corespondentul real nicăieri. Ceea ce se obţinea era remarcabil şi terifiant: singurătatea mea de om proiectată pe fundalul lumii animale.

Dar traversarea unei galerii de tablouri şi statui? Mi-am imaginat paznicii scoţīndu-i afară pe ultimii īntīrziaţi şi Īnchizīnd muzeul. Ce aş fi simţit rămī­nīnd acolo? Tablourile atīrnate pe pereţi ar fi eva­dat din convenţia estetică prin care se ofereau pīnă atunci privirii şi ar fi devenit ceea ce ele erau de fapt: uşi īntredeschise către alte lumi. Fra Angelico, Antonello da Messina, Ghirlandaio, Pisanello, Piero de la Francesca erau numele canalelor prin care istoria se revărsa peste noi. Aş fi rămas singur faţă īn faţă cu epocile lumii. Din tablourile atīrnate pe pereţi s-ar fi desprins, venind către mine, grimasele infinite ale strămoşilor mei, metamorfozele speciei mele şi ale propriului meu chip: supliciat, contorsionat, trufaş şi crud, ucigīnd şi implorīnd, īn adoraţie sau supu­nere. Am ieşit auzind īn urma mea gratiile care se īnchideau şi mi-am imaginat cum sălile īşi dădeau jos masca frumuseţii de peste zi şi se pregăteau să se deschidă īn īnfricoşătorul lor.

 

 

marţi, 13 august

 

Cu Monica la Salpetriere. A fost programată as­tăzi pentru un scaner cerebral, īn speranţa că va fi depistată cauza ameţelilor repetate din ultimele luni. Analiza nu se face decīt īn prima parte a dimineţii, ceea ce pentru Monica, mergătoare īn pat la 3-4 di­mineaţa, este echivalent cu o dramă. O rugasem să mă lase s-o īnsoţesc cu maşina la spital. A acceptat īn cele din urmă, după ce, īn repetate rīnduri, īmi expli­case că n-am să mă pot trezi cu noaptea īn cap şi că, ea una, nu va dormi oricum deloc. "Cīnd v-au pro­gramat, Monica, pentru analiză?" ― "La 8 şi un sfert." Asta era duminică seara. A doua zi la prīnz progra­marea se mutase, īn relatarea Monicăi, la 8 fără un sfert, cu specificaţia, pe care a făcut-o īn trei rīnduri, că "trebuie ajuns la spital cu un sfert de oră īnainte, pentru pregătire". Ieri seară, īn sfīrşit, Monica se de­cide asupra orei la care ar urma să mă prezint cu maşina īn rue Francois Pinton: 7 fără un sfert. "Dar Monica, īncerc să protestez, Salpetriere e la doi paşi de Mihnea, iar de la dumneavoastră pīnă la spital nu facem mai mult de 20 de minute." ― "Gabriel, nu ştii nimic! Mīine, jumătate din Paris soseşte din va­canţă, iar cealaltă jumătate pleacă. Noi stăm līngă periferic. O să fie o aglomeraţie nebună. Şi pe urmă spitalul īnsuşi e un mic oraş. Pīnă găsim clădirea cu radiologia..."

Mă hotărăsc să īi respect angoasele, aşa īncīt nu mai comentez. Astăzi de dimineaţă la 6 şi 35 de mi­nute eram sub geamul Ieruncilor, după ce traver­sasem un Paris īn care, īn afara gunoierilor şi a unei maşini de pompieri, fusesem singurul automobilist.

La 7 şi zece minute coborīm īn faţa clinicii de neu­rologie şi radiologie de la Pitie Salpetriere, după ce străbătuserăm curţile şi aleile pustii ale spitalului. Intrăm īn clinică ― nimeni. Dinspre cafe-ul de la par­ter se īndreaptă īnspre noi un tīnăr cu braţele pline de cutii de carton: bufetul se pregătea să deschidă la ora 9 şi "primea marfă". ― "Pardon, monsieur, īn­cepe Monica. Am fost programată pentru o analiză şi mi s-a spus să vin cu un sfert de oră mai īnainte. Ştiţi cumva unde se fac analize?" Tīnărul ascultă po­liticos, scoţīnd capul cīnd pe o parte, cīnd pe alta a stivei de cartoane pe care o ţine īn braţe. Īi răspunde Monicăi că el a livrat portocale şi că, din păcate, nu o poate ajuta. "Monica, zic, cuprins brusc de o bă­nuială, aveţi la dumneavoastră o convocare cu ora programării?" Monica īncepe să caute īn poşetă şi dă la iveală o frumoasă foaie scrisă la computer pe care e marcată, cu litere īn bold, ora programării: 9 fix. Mă uit la ceas. Īntre timp se făcuse 7 şi 25 de minute. Monica īmi vede expresia uimită, presimte comentariul care urmează şi, legănīndu-se de pe un picior pe altul, mi-o ia īnainte: "Gabriel, fii gentil! Ţi-am explicat doar: pregătirea pentru analiză, va­canţele īn toi, spitalul cīt un oraş..." Īntre timp des­copăr că secţia de radiologie e la subsol. Acolo, per­sonalul e pe poziţie. La "Primiri", o tīnără stă īn spatele unui computer. "Pardon, madame, reīncepe Monica. Am fost programată pentru o tomografie şi mi s-a spus să vin cu un sfert de oră mai devreme..." ― "Luaţi loc, veţi fi chemată", răspunde sec fata. Īntr-adevăr, peste o oră şi un sfert, urmīnd īntocmai programa­rea, un asistent vine şi o preia pe Monica.

Iese după o bucată de vreme din sala de analiză, bombănind fioros: "Nu mai pun piciorul aici īn ve-cii-vecilor! Să mă roage şi nu mai vin! ― Ce s-a īn­tīmplat, Monica? ― M-au chinuit, Gabriel, m-au chi­nuit, ca īn Colonia penitenciară a lui Kafka! ― Cum să vă chinuie, Monica? Un scaner e un scaner, nu vă atinge, nu vă face nimic, nu simţiţi nimic, nu vă doare nimic. ― Gabriel, ai auzit de Colonia penitenciară? M-au torturat! M-au pus īn faţa unui aparat cu un aer inocent, care pe urmă īmi venea deasupra capului şi făcea «hīīr! hīīr! hīīr!» ― Ei şi? Ce dacă făcea «hīīr»? ― Mă stresa, Gabriel! Mă stresa! ― Monica, īmi pare rău că trebuie să vă spun, dar suferinţele dumnea­voastră kafkiene nu mă impresionează deloc. De­loc! Poate pe Virgil să reuşiţi să-l impresionaţi, acasă. Important e rezultatul. ― Je m'enfiche de rezultat! Am fost torturată! Şi nimeni nu-mi plīnge de milă. ― Nu vă plīng, Monica, nu vă plīng. Nu sīnteţi con­vingătoare. Chestia cu Kafka nu mă convinge. ― Gabriel, eşti un monstru insensibil."

Īn aşteptarea prelucrării rezultatelor analizei, mer­gem spre café-ul unde cu trei ore īn urmă Monica cerea relaţii despre analiza scaner "livrezorului" de portocale. Mă ţine de braţ, nespus de mică şi neaju­torată, dar bombănind īntruna şi, de-acum, cu gīndul să-l sune pe Virgil să-i spună că totul e īn regulă, dar şi să se poată plīnge cuiva īn mod eficient. Īi simt braţul subţire agăţat de braţul meu, īi simt mersul nesigur, care mă face să-mi potrivesc paşii după paşii ei, şi īmi e bine că sīnt acolo, că m-am sculat cu noaptea īn cap şi că pot ocroti, fie şi pentru o clipă, o aseme­nea minune de om.

 

 

joi, 22 august

 

Cu cīt ura care se strīnge īn jurul tău e mai mare, cu atīt sensul vieţii tale este mai bine conturat. Exi­laţii, cei care īşi părăsesc lumea lor, sīnt nefericiţi, se usucă şi mor sufleteşte pentru că nu mai e nimeni care, urīndu-i, să le poată da măsura īmplinirilor lor. Ei pătrund īn infernul indiferenţei pure. Adevărul este că bine, plin şi variat nu se trăieşte decīt īn socie­tăţile īn care se urăşte mult. Fericirea este indiso-ciabilă de ura pe care o stīrneşti şi de gīndul liniştitor că, prin ceea ce ai făcut, ai lovit just. Din acest punct de vedere īn Romānia se trăieşte bine. Dacă e adevă­rat că orice "ură de moarte" īntīlneşte la capătul ei triumful cuiva, atunci la noi poţi să obţii lesne apo­teoza: īn fiecare zi se va găsi cineva care să te urască de moarte pentru ceea ce faci şi fiecare zi devine ast­fel un triumf la īndemīnă.

 

 

luni, 2 septembrie

 

Īmi cade de-abia acum īn mīnă interviul din Ro­mānia literară (12 dec. 2001) cu Friedgard Thoma. "A existat un contrast puternic īntre faţa umană şi cea «auctorială» a lui Emil Cioran?" este īntrebată eroina noastră. Răspunsul este stupefiant: "Da, şi īncerc chiar la īnceputul cărţii mele să descriu acest contrast. Cioran evolua mult prea vădit īn registrul anecdo­tic al conversaţiei noastre [...] şi nu părea prea inte­resat să mi se adreseze īn termenii īn care eu īl cu­noşteam din lectura aforismelor şi īn care doream să-l aud! Trebuia mereu să-l readuc la acel nivel..."

Bietul Cioran! Ce neşansă pe el să īncapă pe mīna unei asemenea capre metafizice! Friedgard vine la īntīlnirea cu Cioran programată să cunoască nu un om, ci un fabricant de aforisme, īn vreme ce Cioran vede īn ea ceea ce Friedgard şi era īnainte de a se fi automutilat cultural: o tīnără femeie frumoasă. Fiecare cunoaşte propria lui dezamăgire: Friedgard descoperă un personaj şarmant care īi vorbeşte de­spre chiriile din Paris, iar Cioran va descoperi īn pat capra metafizică.

Īn altă parte, dna Thoma spune că "īn relaţia pe care a avut-o cu mine", Cioran a vrut "să fie lipsit de pretenţii". (Se īnţelege că faţă de el īnsuşi. Nor­mal! Splendoarea lui Cioran venea tocmai din fires­cul cu care se purta. Nu poza niciodată.) "Eu īnsă nu am putut să suport aşa ceva, nu eram obişnuită cu astfel de situaţii [ce fel de situaţii?] şi doream ca el să fie foarte exigent, a trebuit chiar să-l constrīng..."

Ciudat cum prostia asta gomoasă nu transpare din cartea de la Weidle Verlag cu atīta claritate. Sen­zaţia pe care ţi-o lasă interviul este că Friedgard īi fixase lui Cioran "cotă de aforisme" şi că, dincolo de ipostaza culturală (autorul sapienţial), a fost inca­pabilă să vadă īn Cioran bietul om din carne şi sīnge electrocutat de dorinţă. L-a torturat prosteşte īn nu­mele "exigenţei".

Această viziune simplificatoare, potrivit căreia omul dispare īn spatele funcţiei creatoare, mai ales cīnd e vorba de "filozofi", cunoaşte o largă răspīn­dire. Īn imaginarul popular, filozoful trebuie să fie un personaj nebulos, distrat şi sfrijit, eliberat de ve­rigile care īndeobşte īi ţin pe oameni legaţi de lumea aceasta. El este dincolo de foame, de sete, de eros şi, īn genere, de orice latură pragmatică a vieţii. Doam­ne fereşte să ai, ca filozof, statura unui profesor de sport (de vreme ce Kant avea 1,50 m şi semăna cu o maimuţică), să-ţi placă mīncarea bună (şi totuşi lui Toma d'Aquino i se tăiase un semicerc īn tăblia mesei ca să-i poată īncăpea burta īn timp ce mīnca, Jean-Francois Revel dedică mesei de prīnz două ore īn fiecare zi, după care, răpus, īşi face siesta o oră, ca să nu mai vorbesc de angelologul nostru contem­poran cu care am trăit, nu de puţine ori, sinucigaşe experienţe culinare), să ai ieşiri macho (puţini ştiu, despre Casanova, īn ordinea unei demonstraţii in­verse, că avea o formidabilă cultură umanistă, că era īn corespondenţă cu minţile luminate ale Europei, fiind consultat īn cele mai subtile probleme) sau să intri īn lumea afacerilor (Thales, de care concetăţenii şi-au bătut joc că, uitīndu-se la cer īn timp ce mergea, a căzut īntr-o groapă, a făcut demonstrativ avere īn scurt timp, speculīnd recolta de ulei de măsline şi de vin din anul acela).

După apariţia Declaraţiei de iubire, oameni inte­ligenţi, precum conu' Alecu Paleologu, s-au mirat că am scris un eseu despre sărut. "Ia uite! Ce are Gabi cu sărutul!" a exclamat perplex. (Chiar aşa! Ce am?) Mi-aduc aminte cum pe vremuri, la restau­rantul Uniunii Scriitorilor, aflīndu-mă cu Pleşu la o masă, a venit la noi, beat-cui, Ion Băieşu şi ne-a īntrebat īmpleticit dacă tipi d-ăştia ca noi "care am auzit că aţi citit o bibliotecă" au practicat cunnilinctus şi au cunoscut deliciile unei felaţii pe cinste. Īn timp ce Pleşu se pregătea voios să-i dea detalii me­nite să-l liniştească īn privinţa fanteziei erotice a celor care citesc mult, eu īi trăgeam lui Pleşu şuturi pe sub masă şi, uitīndu-mă la unghiile murdare ale lui Băieşu, făceam eforturi disperate să apăr secre­tele filozofilor de tagma limbută şi neruşinată a li­teraţilor.

Tot cu Andrei, prin anii '90, am trăit la conacul lui Enescu de la Tescani (de fapt al Marucăi Canta-cuzino) o experienţă unică. Eram īn acel moment vreo 15 pensionari ai "casei de creaţie" (īn majoritate pic­tori) şi, după cină, muzicologul Firca ne invită īn sa­lon să ne cīnte la pian. Ne-am aşezat cu toţii pe cana­pelele şi fotoliile originale risipite īn jurul salonului; un enorm covor oriental se īntindea īntre noi şi pian. Firca trecea de la o piesă la alta, improvizīnd la ne­sfīrşit (trecuse de miezul nopţii) şi la un moment dat "atacă" Lacul lebedelor. Am simţit atunci o irepresi-bilă nevoie de "a face balet" şi, īn ciuda faptului că nu-i cunoşteam din cei de faţă decīt pe Andrei şi pe Horia Bernea, īn clipa următoare m-am pomenit īn mijlocul salonului, pe covorul cu nuanţe sīngerii, re-făcīnd, patetic şi "expresiv", toate locurile comune ale coregrafiei clasice. O clipă mai tīrziu, Andrei ţīş­nea līngă mine: "răpiţi" de furorul propriului nos­tru joc, am dansat asemeni unui cuplu īndelung ver­sat, trecīndu-ne unul altuia cīnd partitura Prinţului, cīnd pe cea a Lebedei Albe. Cum arătam oare, amīn­doi īndesaţi şi negricioşi, īncercīnd să despicăm ae­rul cu graţie sporită şi avansīnd unul către altul pe vīrfuri? După "spectacol", unul dintre pictorii bă­căuani, aflat īn salon, a venit la mine cu ochii īnlăcrămaţi de emoţia celor văzute şi mi-a spus: "Pīnă acum vă respectam. De-acum vă şi iubesc."

Asta e tot. Lumea nu-şi imaginează că "filozofii" sīnt oameni ca oricare alţii şi că filozofia, vorba lui Hegel, este gīndirea concretului prin excelenţă. De aceea, n-am să uit niciodată că prietenia mea cu diri­jorul Ion Marin (acum, cīnd dirijează toate orches­trele mari ale lumii