Uniunea Europeană împărtăşeşte ambiţiile ţărilor Europei Centrale de a-şi regăsi locul important jucat în cultura şi civilizaţia europeană şi de a se alătura din nou economiilor şi societăţilor europene. Strategia de pre-aderare, oferind ajutor ţărilor partenere în pregătirea lor pentru aderare, traduce acest angajament în realitate.

Nici un candidat la aderare nu a făcut un pas atât de mare până acum ca acela pe care vor să-l facă ţările candidate din Europa Centrala si de Est. Lăsând în urmă decenii de regim totalitar doar de foarte puţin timp, aceste popoare se îndreaptă acum spre o participare deplină la dezvoltarea viitoare a Uniunii Europene. Uniunea Europeană şi Statele Membre sprijina eforturile lor cu toate mijloacele care le stau la dispoziţie.

În ciuda complexităţii sarcinii care le stă în faţă, perspectivele sunt promiţătoare. Au trecut zece ani de la începutul tranziţiei şi, în general, condiţiile s-au îmbunătăţit simţitor în această perioadă. Noile democraţii răsplătesc încrederea popoarelor lor lucrând pentru realizarea prosperităţii viitoare. Declinul economic a fost oprit sau incetinit, iar in unele dintre tarile candidate a început creşterea. Relaţiile comerciale devin tot mai extinse şi nu mai sunt unilaterale. Ţările asociate devin tot mai implicate în structurile internaţionale care garantează securitatea şi stabilitatea în Europa.
 

România a prezentat cererea de aderare la Uniunea Europeană pe 22 iunie 1995. La solicitarea
Consiliului European, exprimată la Madrid în decembrie 1995, Comisia a elaborat Opinia
asupra cererii de aderare (la fel ca pentru toate celelalte ţări candidate), pe baza criteriilor de la
Copenhaga. Opinia Comisiei Europene asupra gradului de pregătire a unei ţări pentru aderare
este actualizată în fiecare an printr-un Raport Anual.

Consiliul European, întrunit la Copenhaga în iunie 1993, a conchis că:

    "Ţările asociate din Europa Centrală şi de Est care doresc pot deveni membre ale
    Uniunii Europene. Aderarea fiecărei ţări va avea loc de îndată ce aceasta va fi
    capabilă să-şi asume obligaţiile ce-i revin prin satisfacerea condiţiilor economice şi
    politice pe care le implică aderarea. Calitatea de membru implică următoarele:

        stabilitatea instituţiilor care garantează democraţia, statul de drept, drepturile
        omului, precum şi respectarea drepturilor şi protecţia minorităţilor;
        existenţa unei economii de piaţă funcţionale, cât şi capacitatea de a face faţă
        concurenţei şi forţelor de piaţă din cadrul Uniunii;
        capacitatea de a-şi asuma obligaţiile de membru, inclusiv acceptarea obiectivelor
        uniunii politice, economice şi monetare.

    Capacitatea Uniunii de a asimila noi state membre, constituie de asemenea un criteriu
    esenţial, ce corespunde atât interesului Uniunii, cât şi al ţărilor candidate."

În acelaşi spirit, Consiliul European reunit la Madrid în decembrie 1995, a subliniat necesitatea
ca statele candidate să-şi adapteze structurile administrative pentru a asigura atât transpunerea
legislaţiei comunitare în legislaţiile naţionale, cât şi aplicarea ei efectivă prin structuri
administrative şi juridice adecvate. Pentru aderarea la Uniunea Europeană este necesară, mai
întâi, încrederea reciprocă între statele membre şi cele candidate.

Consiliul European de la Luxemburg din decembrie 1997, a accentuat, de asemenea, că:
"extinderea Uniunii Europene necesită, în prealabil, o consolidare şi o îmbunătăţire a
funcţionării instituţiilor, în conformitate cu dispoziţiile Tratatului de la Amsterdam referitoare la
instituţii."
Negocieri de aderare

Scurt istoric al relaţiilor României cu UE

România a fost dintotdeauna un stat european, iar românii nu au încetat să se considere europeni şi să aspire
la întregirea familiei europene.
 

România - UE : o relaţie în continuă dezvoltare

    la 1 februarie 1993 România semna Acordul European de asociere la UE
    doi ani mai târziu Acordul intră în vigoare
    prevederile comerciale ale Acordului se aplică încă din mai 1993, prin intermediul unui Acord Interimar
    în iunie 1995, România a depus cererea de aderare la UE
    în iulie 1997, CE adoptă Agenda 2000, care include Opinia privind cererea de aderare a României la UE
    în martie 1998 se lansează oficial procesul de lărgire a UE, proces care include şi România
    în noiembrie 1998 se publică primul Raport Anual al CE privind cererea de aderare a României la UE
    (actualizarea Opiniei)
    în iunie 1999 România înaintează Programul Naţional de Aderare la Uniunea Europeană
    în octombrie 1999 are loc publicarea celui de-al doilea Raport Anual al CE asupra progreselor
    înregistrate de România în pregatirea pentru aderarea la UE
    în decembrie 1999 Consiliul European de la Helsinki decide să deschidă negocierile de aderare cu încă
    şase ţări candidate, între care şi România
    în februarie 2000 are loc deschiderea oficială a negocierilor de aderare a României la UE, în cadrul
    reuniunii Consiliului UE pentru Afaceri Generale dedicată lansării Conferinţei Interguvernamentale
    în martie 2000 Guvernul României adoptă Strategia Economică pe Termen Mediu (SETM) şi o prezintă în
    cadrul reuniunii Consiliului de Asociere România - UE; se deschid discuţiile asupra primelor 5 capitole de
    negocieri
    în mai 2000 Guvernul României adoptă Programul Naţional de Aderare la Uniunea Europeană
    (actualizat), precum şi Planul de Acţiune şi Cadrul Macroeconomic, complementare SETM; se încheie
    discuţiile asupra primelor 5 capitole de negocieri
    în iunie 2000 a fost transmisă Comisiei Europene propunerea de deschidere a negocierilor de aderare la
    alte opt capitole din "acquis", în perioada presedinţiei franceze a Consiliului UE: dreptul societăţilor
    comerciale, concurenţă, transporturi, statistică, telecomunicatii, cultură-audiovizual, uniunea vamală,
    protecţia consumatorilor.
    în aceeasi luna, Comisia Europeana a decis continuarea procesului de negociere cu patru capitole:
    politica de concurenţă, statistică, telecomunicaţii şi tehnologia informaţiei, precum şi cultura şi
    audiovizual.

Documentele aderării
genda 2000: pentru o Uniune mai puternică şi extinsă

Un prilej istoric

La începutul mandatului său, în ianuarie 1995, preşedintele Jacques Santer a stabilit două obiective fundamentale pentru Comisia Europeană condusă de el: consolidarea Uniunii şi pregătirea extinderii acesteia. După ce semnarea Tratatului de la Amsterdam a creat cadrul necesar, la data de 16 iulie 1997, Santer a prezentat Parlamentului European Agenda 2000, strategia detaliată a Comisiei pentru consolidarea şi lărgirea Uniunii în primii ani ai secolului XXI.  În opinia lui Santer, Europa se afla în faţa "unui prilej istoric".

Agenda 2000 este o strategie pentru consolidarea creşterii, a capacităţii concurenţiale şi de asigurare a locurilor de muncă , pentru modernizarea politicilor fundamentale şi pentru extinderea graniţelor Uniunii prin întinderea ei spre est până în Ucraina, Belarus şi Moldova. După cum a explicat şi Preşedintele Santer în faţa Parlamentului European, aceste obiective sunt în strânsă unitate: "Nu putem să ne gândim la realizarea reformelor din agricultură sau a reformelor structurale fără să ţinem cont în acelaşi timp de procesul extinderii sau de constrângerile financiare." El a adăugat: "Elaborând raportul Agenda 2000, Comisia a încercat să rezolve tocmai acest sistem de ecuaţii."

Raportul de 1300 pagini al Comisiei face o evaluare minuţioasă a stadiului de pregătire pentru aderare al celor 10 ţări candidate din Europa Centrală şi de Est, şi recomandă începerea negocierilor cu Ungaria, Polonia, Estonia, Republica Cehă şi Slovenia. Se consideră că acestea se află cel mai aproape de îndeplinirea criteriilor stabilite de Consiliul European la reuniunea la vârf de la Copenhaga din iunie 1993. Negocierile cu aceste ţări urmau să înceapă în prima parte a anului 1998; tot în această perioadă era planificată demararea negocierilor cu Ciprul, ţară candidată care primise deja o opinie favorabilă din partea Comisiei.  Primele aderări la Uniunea Europeană ar putea avea loc deja în 2001, însă în Agenda 2000 se consideră că 2003 ar fi un termen mai realist.

În acelaşi timp, porţile rămân deschise pentru Bulgaria, România, Letonia, Lituania şi Slovacia, ele urmând să fie invitate să încheie parteneriate cu UE, pentru a le sprijini astfel în procesul lor de pregătire pentru intrarea în Uniune. "Nu este vorba de un proces de excludere. Dimpotrivă, avem de-a face cu un proces de includere care se va derula permanent," a spus Preşedintele Santer.

În Agenda 2000 se afirmă clar că extinderea Uniunii "va presupune substanţiale costuri suplimentare pentru cei 15 membri actuali," deşi cheltuielile respective vor fi eşalonate pe o perioadă lungă de timp. Comisia estimează că aceste costuri se vor ridica în total la 75 miliarde ECU - "un adevărat Plan Marshall pentru ţările din Europa Centrală şi de Est", a declarat Preşedintele Santer. Totuşi, Comisia consideră că realizarea acestei sarcini nu va presupune creşterea plafonului veniturilor Uniunii (a "resurselor proprii").

După o analiză atentă, Consiliul pentru Probleme Generale urma să prezinte un raport detaliat asupra Agendei 2000 la reuniunea Consiliului European al Şefilor de State sau Guverne de la Luxemburg din decembrie 1997. Deşi e puţin probabil ca la această reuniune Consiliul să poată dezbate toate problemele puse de raport, se aştepta ca acesta să dea lumină verde începerii negocierilor pentru aderare la începutul anului 1998.

O triplă provocare

Agenda 2000 formulează trei provocări la care Uniunea Europeană trebuie să răspundă:

? consolidarea şi reformarea politicilor Uniunii, astfel încât ele să poată face faţă procesului de lărgire, asigurând în acelaşi timp o creştere durabilă, un nivel mai ridicat de ocupare a forţei de muncă şi condiţii de trai mai bune pentru cetăţenii Europei;

? negocierea lărgirii Uniunii, şi pregătirea susţinută în acelaşi timp a tuturor ţărilor candidate pentru momentul aderării;

Criteriile de la Copenhaga

În iunie 1993, la întâlnirea Consiliului European de la Copenhaga s-au adoptat criteriile care urmează să fie aplicate de ţările candidate din Europa Centrală şi de Est. Pentru a dobândi calitatea de membru este necesară îndeplinirea următoarelor criterii:

? stabilitatea instituţiilor care garantează democraţia, statul de drept, drepturile omului, precum şi respectul şi protecţia minorităţilor;

? existenţa unei economii de piaţă funcţionale, cât şi capacitatea de a face faţă concurenţei şi forţelor de piaţă din cadrul Uniunii;

? capacitatea de a-şi asuma obligaţiile de membru, inclusiv acceptarea obiectivelor uniunii politice, economice şi monetare.

Concluziile Comisiei

Democraţia şi statul de drept: în general, constituţia şi sistemul instituţional al tuturor ţărilor candidate respectă principiile democraţiei. Dar nu este suficient să se subscrie la aceste principii - ele trebuie să fie practicate zi de zi.

Deşi mai multe dintre ţările candidate mai au paşi de făcut pe calea aplicării în practică a democraţiei, doar Slovacia este în situaţia de nu îndeplini criteriile politice necesare.
Strategia de pre-aderare: pregătirea viitorilor membri ai Uniunii Europene

Strategia de pre-aderare

este cea mai importantă prioritate a Uniunii Europene în prezent şi va rămâne în această poziţie şi în anii care vin. Comisia Europeană consideră că ea are o importanţă crucială în pregătirea ţărilor asociate pentru aderare; este  vorba de o strategie planificată cu mare atenţie care va duce în cele din urmă la o integrare reuşită.
Obiectivul strategiei de pre-aderare este de a sprijini aceste ţări în eforturile lor, oferindu-li-se un plan de drum care  trebuie să conducă atat Uniunea Europeană, cat şi ţările asociate spre integrare. Pentru a susţine această strategie, Uniunea Europeană dispune de trei instrumente: Acordurile Europene, cadrul pentru comunicare cunoscut sub numele de "dialog structurat", şi Programul Phare.
Acordurile Europene

Aceste Acorduri sunt cele mai complexe acorduri încheiate vreodată de Uniunea Europeană. Ele se bazează pe înţelegere şi valori comune şi pregătesc calea spre convergenţa progresivă, concentrându-se asupra unei game largi de subiecte. Ele se referă la dialogul politic şi la integrarea economică, cât şi la cooperarea culturală şi financiară. Acordurile sunt încheiate pe durată nelimitată.

Uniunea Europeană a semnat Acordurile Europene cu Polonia şi Ungaria în 1991, cu Republica Cehă, Slovacia, România şi Bulgaria în 1993, şi cu Estonia, Letonia şi Lituania în 1995.
 

Programul PHARE

Programul Phare, elaborat iniţial ca reacţie imediată la problemele structurale cu care se confruntau ţările Europei Centrale, este acum una dintre pietrele de temelie ale strategiei de pre-aderare.

Programul reprezintă o iniţiativă a Uniunii Europene care asigură finanţare nerambursabila în sprijinul ţărilor partenere în procesul lor de transformare economică şi consolidare a democraţiei. Phare asigură know-how, inclusiv consultanţă strategică şi pregătirea personalului pentru ţările partenere. El acţionează ca multiplicator de fonduri, prin deschiderea unor linii de finanţare de la alte instituţii donatoare pentru proiectele importante, prin studii, granturi de capital, scheme de garantare şi linii de creditare, şi investeşte direct în infrastructură împreună cu instituţiile financiare internaţionale.

Cartea Albă

În cadrul Acordurilor Europene, ţările partenere au început aproximarea legislativă şi înaintarea catre acordarea libertăţilor economice pe care se bazează piaţa internă a Uniunii Europene. Având în vedere dimensiunea şi complexitatea acestei sarcini însă, Consiliul European reunit la Cannes în iunie 1995 a aprobat o Carte Albă pentru a veni în sprijinul ţărilor asociate în pregătirile lor pentru o integrare cât mai rapidă şi eficientă în piaţa internă. Acest ghid tehnic face parte integrantă din strategia de pre-aderare. Cartea Albă a fost elaborată de catre Comisia Europeană în urma consultărilor cu ţările partenere.

Cartea Albă este un document de ordin general, care constituie o sursă de informare; ea ajută ţările partenere să se descurce în labirintul legilor, structurilor şi condiţiilor economice generale care sunt esenţiale pentru funcţionarea pieţii interne. Scopul acesteia este de a clarifica sarcina aproximării legislaţiei fiecărei ţări cu cea a Uniunii Europene.

Cartea Albă prezintă legile esenţiale ale pieţei interne, împărţite pe 23 de sectoare. Acestea se referă la libera circulaţie a capitalului, la libera circulaţie şi siguranţa produselor industriale, concurenţă, politici sociale, agricultură, transporturi, audio-vizual, mediul înconjurător, telecomunicaţii, impozite directe, libera circulaţie a persoanelor, achiziţii publice, servicii financiare, date personale, dreptul societăţilor comerciale, contabilitate, dreptul civil, recunoaşterea reciprocă a calificării profesionale, proprietatea intelectuală, energie, probleme vamale şi accize, impozite indirecte şi protecţia consumatorului.

Pentru fiecare din aceste domenii, Cartea Albă propune o succesiune logică de abordare a exerciţiului de aproximare legislativă: legile sunt descrise în aşa fel încât "măsurile fundamentale" să fie clar delimitate de rest. Aceste măsuri fundamentale sunt apoi împărţite în două etape. Măsurile din Etapa 1 au fost selectate de obicei pe baza unuia sau mai multora dintre criteriile de mai jos:

? măsurile respective asigură cadrul general pentru legile de detaliu

? măsurile respective abordează principii fundamentale sau asigură proceduri de bază care reglementează sectorul în cauză

? măsurile respective reprezintă o condiţie necesară pentru funcţionarea eficientă a pieţei interne în sectorul respectiv.

În unele domenii, măsurile din Etapa 1 pot cuprinde şi măsuri a căror punere în practică presupune o perioadă deosebit de îndelungată.

Fiind un document de informare generală, Cartea Albă nu încearcă să impună o ordine globală a priorităţilor între sectoare. Ţara parteneră îşi poate stabili singură priorităţile în funcţie de situaţia politică şi economică şi de progresele făcute până la momentul respectiv în domeniul reformei economice.