Am citit chiar acum pe site-ul www.eupot.com o poveste cu care rezonez. O poveste despre talent si lipsa de sustinere. Dar cu happyend. Pentru ca pana la urma ei au putut. Au reusit. Pentru cei care considera ca reusita poate exista si in afara gentilor Hermes si a telefoanelor Vertu, exemplul la care ma refer devine inspiratie. Doi copii de liceu au putut, in ciuda unor posibilitati materiale deloc stralucite, in lipsa unor instructori, in pofida tarii din care provin (tara noastra), in general sfidand universul care parea sa conspire impotriva lor, sa castige tot ce se putea castiga in domeniul in care activau.
Au reusit sa obtina hattrick-ul, adica Europenele, Mondialele si turneul de la Oxford. In ce domeniu? Dezbaterea (in engleza debate). Stiu ca suna ciudat, nu seamana cu terenul lui Chivu, Mutu sau Banel, nu va aparea vreo stire despre asta pe prima pagina in ziarele colorate (de fapt pe nicio pagina), iar paparazzi nu se vor tine niciodata dupa ei. Ei bine da. Exista pe planeta noastra campionate de dezbatere, cu reguli, arbitri, regulamente, punctaje..etc. Exista asadar un public care vede spectacolul, dinamica si interesul dintr-o confruntare de idei si concepte. Intr-o astfel de lume, cu care cotidianul nostru manelist n-are nici o intersectie, doi romani tineri, fara nici un fel de ajutor sau context favorabil, au reusit suprem.
Spuneam la inceput ca rezonez cu povestea lor, dar asta nu pentru ca as avea eu vreo performanta notabila in sine, ci pentru ca, cel putin o data in aceasta viata, am rasturnat , am inversat ordinea prestabilita a lucrurilor. Eu am o lipsa crancena de abilitati si dexteritate. Tot ce apuc cu mana, scap. Sunt o calamitate. Telefoanele mele executa niste cazaturi teribile. Piretenii imi toarna apa in pahar pe sistemul: �Nu pune mana pe sticla, altfel ne faci varza!� Ce sa mai� In copilarie umblam cu sireturile descheiate pentru ca operatiunea conexa incaltatului ma depasea complet.
Ei bine, am crescut, am inceput sa port costum si am dobandit astfel o noua problema: nu puteam sa fac nod la cravata. Imi facea tata. Din acest motiv nu le desfaceam niciodata. Le bagam pe cap si le scoateam la fel cu cat mai multa grija. Pana intr-o zi. M-am enervat teribil si am decis temerar ca: �o sa-mi leg nodul la cravata singur chiar daca voi imbatrani incercand.� Patru ore nu am facut altceva. Faceam, injuram, sufeream, ma impiedicam, transpiram, o luam de la inceput. Pana cand mi-a iesit !!! Acum , daca ma trezesti din somn cu o galeata de apa cu gheata si-mi pui o cravata in mainile natange, fac imediat un nod impecabil. Victorie!!! Eu pot sa fac nod la cravata. Daca nu ma credeti, voi face o demonstratie diseara in emisiune:).