Fratele de Cruce lupta cu imperfectiunile care le descoperea in el si incerca sa le domine. Trebuia sa se cunoasca bine de tot,sa-si cantareasca cu sinceritate fortele lui si sa stie,in orice moment,in ce arie a societatii putea sa lucreze pentru a da rezultatul cel mai bun si a nu dauna,prin avantul lui necontrolat bine,
cauzei pe care o servea.
Tot cinstea lui interioara ii cerea sa se dea la o parte in momentul cand ar fi simtit ca ii slabesc fortele,sau ca increderea pe care-a avut-o in lupta lui nationala se diluase.
Nu este nici o rusine a spune:"nu mai pot!".Dar este o rusine,ar fi o crima de neiertat,ca sa mergi inainte cand nu mai ai disponibilitati suficiente.Prindu-te la timp,poti reflecta in liniste si poti sa respiri profund ca sa-ti repui fortele pierdute.A te tara insa,clatinandu-te,pe un drum pe care nu-l mai simti al tau,
devenind o povara pentru cei de alaturi de care marsaluiesti,este fundamental gresit.Este o postura necinstita fata de tine insuti si fata de altii,de-a dreptul condamnabila.Caci nici tu nu mai realizezi nimica si nu lasi nici pe ceilalti ca sa-si continue nestingheriti drumul lor.
In Miscarea Legionara,un caz tipic de lipsa de cinste sufleteasca l-a constituit Mihail Stelescu.El ajunsese in Miscare,provenind din Fratia de Cruce de la Galati.Fusese un tanar stralucit,inteligent,bine pregatit si cu un frumos trecut de vitejie capatat in primii ani de lupta politica si de afirmare a tineretului roman. Capitanul il iubea mult,il aprecia si l-a ridicat la cele mai inalte ranguri in Miscare.La varsta de numai 23 de ani l-a inscris pe listele electorale ale Miscarii Legionare si a ajuns deputat in Parlamentul tarii.Din motive ce nu intereseaza aici - s-a scris mult despre cazul Stelescu si despre defectiunea lui,rezultat al unei infirmitati sufletesti - cest om a pierdut increderea in Organizatia in care milita si in seful ei.A inceput sa fie muscat de indoieli si de pizme.Dar in loc sa se dea de o parte si sa constate cinstit ca nu mai poate urma,ca drumul vietii sale se despartise de acela al Miscarii Legionare - ceea ce nu ar fi stirbit deloc din stima si dragostea de care se bucura printre camarazii lui - Stelescu a continuat,in contra evidentelor care ii munceau sufletul.Asadar,el a continuat cu o stare sufleteasca subreda,bolnava,atins de pacatul trufiei.Aceasta necinste sufleteasca l-a facut vulnerabil tuturor atacurilor dusmane,momelilor si linguselilor acelora care,descoperindu-i slabiciunea s-au aruncat ca un roi de lacuste asupra lui pentru a-l determina la actiuni nedemne in contra fostilor lui camarazi de lupte si suferinte. Dusmanii Miscarii au gasit in el disponibilitatea intreprinderii unei actiuni anti-legionare,dar pornita din sanul Legiunii.Astfel,din cauza necinstei sufletesti a acestui om,vrand sa ascunda fata de altii si poate chiar si fata de sine insusi,o boala care pusese stapanire pe el,s-a prabusit si s-a transformat intr-o papusa docila in mainile murdare ale unei lumi care urmarea distrugerea fizica a lui Corneliu Codreanu.Stelescu a inceput sa critice nefondat,sa atate,sa scrie articole pline de infamie contra Miscarii,pe care i le publicau cu placere toate ziarele guvernamentale.A inceput sa loveasca in fostii lui prieteni si camarazi si sa puna la cale atentate contra vietii Capitanului,instigat fiind de politia carlista.Ei bine,aceasta necinste sufleteasca pe care nu si-a cautat-o la timp si care l-a dus pana la sentimente de ura necontrolata si de incercari criminale,a fost nenorocirea lui,nenorocirea unui grup de prieteni intimi ai sai care i-au pedepsit nelegiuirea si chiar nenorocirea intregii Miscari Legionare care poarta pe spatele ei,de jumatate de secol,cazul Stelescu.
De aceea,in educatia fratelui de cruce cinstea sufleteasca fata de el insusi si fata de toti acei din jurul sau,era o necesitate peremptorie si chiar o adevarata problema de constiinta pentru el.Nimica nu ierta lipsa sau ciuntirea ei,caci putea duce la greseli grave,asa cum s-a intamplat cu Stelescu,care,desi isi facuse educatia in fratia de cruce,nu fusese suficient de atent cu marginirile lui si cu pacatele care muscau fara incetare din el.
Cinstea sufleteasca a fratelui de cruce,dezgolirea lui continua in fata propriei constiinte, era conditia necesara pentru a-si desavarsi educatia si a purta mai departe,cu succes,activitatea lui politica viitoare.Din cinstea lui sufleteasca se vor inspira toate celelalte virtuti care formau diadema lui morala si cu acre trebuia sa se prezinte in viata publica a neamului sau.
Simt al raspunderii
Fratele de Cruce trebuia sa dezvolte in el un puternic simt de raspundere.El era,in orice moment,constient de ceea ce facea si isi asuma raspunderea actelor sale,fie ca erau bune,fie ca erau rele.El nu fugea de responsabilitate,ci isi insusea fara rezerve urmarile ce le-ar fi putut avea faptele sale.Era singurul stapan al acestora si dadea socoteala de ele in fata sefilor sai sau,in ultima instanta,in fata propriei lui constiinte.Era gata sa suporte toate consecintele,oricare ar fi fost acestea.
Raspunderea personala este o virtute foarte neglijata.Oamenii,de obicei,incearca sa fuga de ea,sa descarce asupra altora urmarile actelor savarsite de ei.Este un aspect negativ si daunator al activitatii oamenilor,in special al celor publici.Caci daca acestia ar fi mai constienti,daca s-ar simti responsabili de actele lor,poate multe actiuni politice inadecvate si daunatoare pentru societate nu s-ar produce.
Fratele de Cruce invata de mic ca sa domine acest defect al omului.El isi asuma cu plina raspundere toate consecintele actelor lui.De aceea el se autocenzureaza permanent.
Sa fim clari.Fratele de Cruce,pe care-l descriem aici,nu era un fel de supra-om,o aparitie idealizata de care nu se puteau prinde greseli si pacate.El era un tanar ca toti ceilalti,dotat poate de o vointa mai mare,care lupta,uneori cu mare greutate,pentru a-si inabusi aceste pacate si a ajunge la un anumit grad de perfectiune omeneasca.Dar el urma destinul omului,cu caderile sale,cu tentatiile sale,cu indoielile sale.Numai ca simtul de raspundere care se altoia pe sufletul sau,il obliga sa le repare,sa se desprinda de ele,sa se ridice deasupra lor.Reparatia actului rau facut si-o savarsea prin pedeapsa.Era aceasta o pedeapsa calibrata pe dimensiunea greselii comise,pe care fratele de cruce si-o impunea el insusi sau cerea sa-i fie aplicata de seful lui direct.Pedeapsa acceptata constient si implinita corect,inseamna rascumpararea unui rau facut,restabilirea echilibrului sufletesc al individului,rupt din cauza unei neglijente de-a sa.A gresi este omenesc.A avea constiinta greselii ce-ai savarsit-o si a dori reparatia ei printr-o ispasire personala,este o virtute,un erosim.Omul care reuseste sa se ridice dintr-o cadere,este mai mare chiar decat acela care nu a cazut niciodata,spune un proverb spaniol.
"In conceptia noastra,spune Corneliu Codreanu,pedeapsa este obligatia pe care o are omul de onoare de a repara greseala sa".
De aceea fratele de cruce considera ca ceva just sa execute o pedeapsa.Nu era inteleasa de catre el ca o injosire.Nu ataca deloc demnitatea lui.Prin urmare nu putea afecta psihicul sau.Incorect ar fi fost ca o greseala,o cadere,un rau facut cu voia sau chiar fara de voia sa,sa-l considere ca putin important si sa fie lasat in voia sortii.Asta,sigur ca ar fi fost periculos cu timpul pentru tanarul legionar.Orice lucru incorect,orice deviere de la legile naturale ale vietii,de la demnitatea ta de om,chiar daca ar ramane necunoscute pentru altii,
