Cu multa clarviziune ortodoxa, preotul Jean Meyendorff, profesor la Seminarul Teologic Sfantul Vladimir din New York, analizeaza aceasta situatie: Participarea Bisericii Ortodoxe la miscarea ecumenica a intrat intr-o perioada critica de reevaluare si de ajustare. Diferitele organizatii ecumenice sustin, prin vocea lor majoritara, pozitii care sunt vadit ireconciliabile cu credinta ortodoxa. (...) Ca urmare, o marturisire ortodoxa articulata devine din ce in ce mai dificila. (...) Din nefericire, ecumenismul organizat al ceasului de fata este bazat pe principii in intregime inadmisibile din punct de vedere ecumenic: fie prin supozitia gresita ca felul cum credem nu are importanta, fie prin supozitia ca orice convingere profunda ar dauna operei de unitate, fie prin ideea - naiva sau blasfematoare - ca unitatea va fi realizata atunci cand dezbatem chetsiuni de credinta, pentru a ne angaja, de comun acord, in cauzele sociale si politice. Deosebirea intre un bun si autentic ecumenism care poate fi imbratisat de ortodocsi si care se rezuma la o indatorire de dragoste in vederea marturisirii adevaratei credinte si un rau si fals ecumenism, care confunda problemele si nu ajunge sa le solutioneze, trebuie sa fie inteleasa de noi toti. (...) Constiinta ca un ecumenism rau inteles este o erezie nu trebuie sa ne faca sa uitam misunea Bisericii noastre in lume, fata de toti cei din jurul nostru care cauta in mod sincer adevarul; caci uitand aceasta misiune, am incetat sa mai fim cu adevarat sobornici si ortodocsi, si am deveni doar o secat (...). Un pericol si mai mare ar fi sa acceptam relativismul, superficialul si secularismul ca princi[ii ale angajarii noastre ecumenice.(19)
In situatia actuala, o revenire a Bisericii Catolice si a celorlalte Biserici Ortodoxe la vechea matca a credintei este prematura si nu se poate implini, deocamdata, decat izolat, prin convertirea individuala, savarsita prin lucrarea Duhului Sfant, a unora dintre cei alesi din ceilalti frati intru Hristos.
Daca Biserica Romei trece actualmente printr-o grava criza, este totusi de remarcat ca o spiritualitate noua a inceput sa trezeasca in sufletele multor credinciosi ai sai. Ca un semn bun pentru renasterea acestei Biserici apare si tendinta manifestata de fostul papa Paul al VI-lea, ca si cel de scurta durata, Ioan-Paul I, de a reinfiinta - daca nu doctrinal cel putin in fapt - principiul sinodal al colegialitatii in locul prezumtioasei dogme a infailibilitatii papale. La aceasta tendinta spre sobornicitate s-a adaugat si renuntarea la traditionala pompa teatralizanta a Vaticanului, care amintea de zeificarea imparatilor romani, prin care papa inconjurat cu tiara solemna aparea in fata poporului ingenuncheat in bazilica Sf. Petru, purtat pe sus, intr-o lectica, pe un ton stralucitor, in strigatele de Viva il Papa, viva il Re; s-a renuntat, de asemenea, si la sarutul papucului sau. Ce mai ramanea, in aceasta priveliste, din pilda smereniei si a desprinderii de Sine a Mantuitorului Care, in Dumnezeirea Sa, nu S-a sfiit sa spele picioarele ucenicilor Sai si sa intre in Ierusalim pe manzul asinei?
Prin pontificatul ultimilor papi s-au ivit sperante de redresare a Bisericii Catolice. Si daca intre Biserica Ortodoxa si cea Catolica exista diferente dogmatice care zadarnicesc unirea, in schimb este o adevarata
bucurie pentru toata Crestinatatea ca dinamicul papa Ioan-paul al II-lea izbueste, prin atciunile lui viguroase, sa mobilizeze multime din toata lumea prin prezenta si cuvantul lui inflacarat. Prin actiunea lui laborioasa el traieste in mijlocul lumii si nu se izoleaza de realitatile zilei pe tronul pontifical. El deschide un drum nou al Bisericii Catolice, in perspectiva unei perioade de inflorire, nu numai pentru aceasta Biserica, ci pentru toata Crestinatatea.
Alegerea acestui papa nu s-a facut prin obisnuitele aranjamente ale curiei Vaticanului, ci
printr-o lucrare a Duhului Sfant. Papa Ioan Paul al II-lea, provenit din surghiunul celor fara Dumnezeu, are misiunea sa scoata Crestinismul din imobilitatea lui, iar papalitatea, din vechile ei tipare. Din indemnul lui s-a initiat la 30 Noiembrie 1979, cu ocazia vizitei la Constantinopol, dialogul celor doua Biserici, in vederea viitoarei uniri, hotarandu-se totodata sa aiba loc reciproce vizite anuale prin reprezentantii acestor Biserici si anume: la Roma, pe 29 iunie de hramul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel, patronii Romei, si la 30 Noiembrie, de ziua Sfantului Apostol Andrei, patronul patriarhatului ecumenic.
In perspectiva unui adevarat ecumenism, se intareste si speranta ca inceputul unirii sa porneasca mai intai din Orient, cu Biserica copta, cu cea armeana si celelalte comunitati crestine locale, care s-ar putea mai usor desprinde de vechile eori. In acest sens, colocviile neoficiale tinute intre teologii ortodocsi si cei neocalcedonieni au deschis noi posibilitati si speranta pentru ca cele doua Biserici sa ajunga la o intelegere deplina in vederea unirii lor. Un asemenea rezultat ar putea aea un puternic rasunet pentru afirmarea Ortodoxiei in toata Crestinatatea si ar putea trezi multe constiinte la chemarea Domnului, ca si atunci cand, pe drumul Damascului, lui Saul i s-a aratat Mantuitorul sau cand, la Emaus, ochii lui Cleopa s-au luminat cand Hristos a frant painea. __________________________________________________
(19)Pr. Jean Meyendorff, Ecumenismul, o erezie?, in revista The Orthodox Church, ianuarie 1973
