Bisericile si confesiunile protestante, sub aspect dogamtic si eclesiologic, prezinta erori mult mai grave fata de Ortodoxie decat Catolicismul, intrucat ele sunt mai saracite de lucrarea Sfantului Duh. Bisericile protestante au insa marele merit de a fi tradus Biblia in toate limbile (4), de a fi raspandit Evanghelia pana in cele mai indepartate colturi ale pamantului, prin puternice organizatii misionare, de a fi infiintat, in toata lumea, nenumarate institutii cu scopuri caritabile. In ultima vreme, ele au descjis calea ecumenismului, perseverand, prin diferite mijloace, pentru apropierea si unirea Bisericilor lui Hristos. Si nu este fara talc, in iconomia lui Dumnezeu, ca Protestantismul si in special Biserica Luterana si Anglicana, care odinioara au provocat dezbinarea Crestinismului prin Reforma, isi manifesta acum tendinta spre ecumenicitate, spre regasirea in unitate si Adevar. Pentru atingerea acestui scop, a luat fiinta organizatia interconfesionala Consiliul Ecumenic al Bisericilor, cu sediul la Geneva, care, sub deviza ecumenismului, desfasoara o campanie mondiala asidua. Dar, din pacate, aceasta organizatie a luat fiinta din initiative masonice si nu urmareste scopuri sincere pentru Biserica. Paralel cu actiunea acestui consiliu, a luat nastere in cadrul Vaticanului, sub pontificatul lui Ioan al XXIII-lea, Secretariatul pentru Unitatea Crestinilor, o alta organizatie proeminenta cu caracter ecumenic ce desfasoara o intensa activitate pentru apropierea crestinilor despartiti. Dar toate aceste actiuni religioase cu caracter ecumenic, si care se intrec in declaratii de dragoste interconfesionala, prezinta in realitate grave erori, cu neintelegeri de fond fata de esenta acestei probleme.
Ecumenismul, prin sensul deformat care i se atribuie azi, nu reflecta intotdeauan adevarul inteles de unitate si sobornicitate a Bisericii, intr-o hristocentrica de drepata credinta in care sa se contopeasca intreaga crestinatate. Adeseori, prin ecumenism se intelege urmarirea unei activitati interconfesionale, fara un scop de unitate in credinta, ci de conlucrare sociala. In Protestantism, ideea de apropiere intre Biserici se sprijina mai mult pe consideratii samaritene si social-politice, pe baza carora sa se organizeze lumea, si mai putin sau aproape deloc pe temeiuri teologice si dogmatice, care sa asigure credinciosilor o unitate in Duh si Adevar.
Cand se ajunge la discutarea problemelor teologice si dogmatice, Bisericile si confesiunile protestante doresc tratative la masa rotunda, negocieri, divergentele existente eliminandu-se prin acceptari minore din partea unora si prin cedari majore din partea celorlalti.
La randul sau, prin ecumenism, Biserica Romei ar vrea sa i se recunoasca suprematia absoluta de catre toti crestinii separati de Scaunul apostolic, deci de ortodocsi, considerandu-se ca singura Biserica a lui HrIstos prin care se poate obtine plenitudinea mijloacelor de mantuire este cea catolica (Conciliul Vatican II).
O asemenea mentalitate denota ca nici protestantii si nici catolicii nu au intelegerea necesara pe care ierarhiile acestor Biserici ar trebui sa le aiba cu privire la sensul adevarat al reintrarii lor in ecumenicitate. Fiecare ramane pe pozitia sa rigida, dogmatica si eclesiastica. Si nu se vede o smerita cugetare si un duh de pocainta pentru abaterile trecutului care, indiferent din ce cauza ar fi provenit, au dus prin uneltirile diavolului la dezunire, la ruperea camasii fara cusatura a lui Hristos. Caci nu ortodocsii s-au desprins din trunchiul Bisericii Apostolice, ci toti aceia care s-au indepartat de Biserica primara prin denaturari si inovatii. Exprimand dorinta unirii Bisericilor, papalitatea se manifesta fata de orientali cu acea bunavointa ingaduitoare care se arata unei rude scapatate, asteptandu-i pe ortodocsi cu usile deschise (Conciliul Vatican II). O asemenea atitudine pune, de la inceput, un mod cu totul gresit, problema ecumenicitatii si compromite scopul unirii, dupa cum s-a intamplat in atatea randuri din partea Bisericii Romane.
In 1848, papa Pius al IX-lea, reluand tratativele mai vechi ale precedesorilor sai in vederea unirii Bisericilor, a trecut in mod voit cu vederea peste toate divergentele care au constituit schisma, precum si peste toate semnalarile facute prin enciclica patriarhilor ortodocsi din 1831, impotriva inovatiilor latine. In acest scop el a adresat crestinilor orientali o epistola, In suprema Petri aposoli Sedi, cu invitatia de a se uni cu Roma, de a reveni la Biserica cea adevarata, la comuniunea cu Sfantul Scaun, si la unicul staul al lui Hristos, folosind in acest scop felurite insinuari cu pretentii neintemeiate. La acest apel, redactat cu paterna grija, dar si cu autoritatea superioritatii, pentru a impune ascultare, patriarhii ortodocsi, dimpreuna cu sinoadele lor, au dat papei un raspuns negativ si viguros, prin enciclica din acelasi an, 1848, punand la punct, fara ocol, problema reintregirii Bisericii. S-a sustinut astfel, inainte de toate, ca unirea, dorita de altfel si de ortodocsi, nu poate fi posibila decat prin revenirea romano-catolicilor la vechile statorniciri dogamtice, canonice si liturgice dinaintea schismei si de la care ei s-au indepartat, precum si prin revizuirea conceptiei papistase prin care s-au abatut de la Sfanta Traditie si au ajuns la pretentia de hegemonie asupra intregii Crestinitati. Acest raspuns a produs o mare dezamagire Vaticanului, precum si papei Pius al IX-lea, care spunea despre sine: Eu sunt Traditia si Eu sunt Biserica.(5) Prin primatul papal, care a condus la erezia infailibilitatii papale, s-a nesocotit autoritatea suprema a Bisericii, care este cea a sobornicitatii, dupa cum o marturiseste si Crezul, inlocuindu-se cu aceea a unui singur arhipastor. S-a contravenit in acest fel chiar punctului de vedere al papei Grigorie cel Mare, Dialogul, si al lui Irineu, care recunosteau Sinodul ca singura autoritate a Bisericii, iar nu intaietatea unui episcop.
Analizarea obiectiva a divergentelor esentiale, mentionate prin Enciclica sinodala de la1848, a constituit documentul important care a reprezentat baza conditiilor principale pe care s-ar fi putut realiza unirea.Textul Enciclicii de la 1848 a fost ulterior publicat de ortodocsi, in doua editii franceze -1850 si 1863- iar un studiu valoros, in legatura cu acel schimb de intampinari a fost editat in 1935 de prof. teolog Tudor Popescu, sub titlul: Enciclica Patriarhilor Ortodocsi de la 1848.
Prin initiativa la unirea cu Roma, Piu al IX-lea si-a inchipuit ca fagaduind presupuse privilegii ierarhiei Bisericii Ortodoxe, precum si mentinerea cultului oriental, ar fi putut obtine unirea in conditiile subordonarii patriarhilor orientali, autoritatilor scaunului papal. De altfel, Privilegiile si imputernicirile acordate inainte de Bisericile Unite (greco-catolice) au fost relative si provizorii.(6)
Desi incercarea de a a duce la Staulul Romei pe orientali a ramas fara rezultat, ea a fost repetata de Leon al XIII-lea, de Benedict al XV-lea, de Pius al XI-lea, de Ioan al XXIII-lea si, in ultima vreme, de Paul al VI-lea. In toate aceste incercari de apropiere, atitudinea papalitatii si, in general, a Catolicismului, a lasat mult de dorit prin lipsa de sinceritate si prin intentiile ascunse pe care le-a nutrit fata de Biserica Ortodoxa. Acest fapt ar trebui sa trezeasca in cea mai mare masura atentia ierarhiei Bisericilor Ortodoxe si sa le puna in garda fata de orice relatii stabilite de apuseni in scopul unirii.
Se stie, de exemplu, ca in perioada in care se faceau, din partea papalitatii, apeluri parintesti petru unire, diplomatia Vaticanului cauta sa submineze situatia cretsinilordin Orient. Unetirile romano-catolice impotriva ereticilor despartiti de Sfantul Scaun s-au constatat in numeroase imprejurari istorice si nu s-au dezmintit nici atunci cand ortodocsii treceau prin cele mai grele incercari din cauza prigonirilor dezlantuite de musulmani, nici atunci cand in Ardeal, din cauza imperialismului habsburgic si a agresiunilor maghiare, o parte din romanii transilvaneni au fost obligati sa treaca la unire.
________________________________________________________
(4) Biblia este tradusa, in prezent, in 1431 de limbi si dialecte diferite.
(5) La tradizione sono io, in Ce qu`on a fait de l`Eglise-Etude d`historire religieuse, ed.a II-a, F.Alean, Paris, 1912, p.16; Io sono la Chiesa, in art. Resultats de l`ancien catholicisme al lui E.Michaud, publicat in Revue internationale de theologie, anulV, nr.19, Berna, 1897, p.513
(6) In anul 1867, Pius al IXlea a anulat dreptul anterior recunoscut unitilor de a-si alege singuri episcopi.
