Ortodoxia si Ecumenismul*
Nazuinta unirii bisericilor, mult dorita de toata Crestinatatea, pentru ajungerea la o singura turma si un pastor, nu poate fi decat binevoita si binecuvantata de Dumnezeu.
Dar pentru ca aceasta contopire a crestinilor, intr-una sfanta, soborniceasca si apostoleasca Biserica sa corespunda unui scop sfant si sa se infaptuiasca dupa voia lui Dumnezeu, ar trebui ca acele Biserici instrainate si acele comunitati heterodoxe, care ar voi in mod sincer sa ajunga la aceasta realizare, sa adere la dreapta credinta cu o intreaga participare si o deplina recunoastere a Adevarului. Biserica Ortodoxa are menirea sacra, cu vreme si fara vreme, sa faca sa fie cunoscut acest Adevar si sa descopere lumina de sub obroc. Dar, de dragulunirii bisericilor nu trebuie ca Biserica Ortodoxa sa ajunga la compromisuri ce i-ar aduce vatamare de credinta. Ca detinatoare deplina a tezaurului crestin, a mijloacelor sacrosante de mantuire si a unei credinte nealterate, ea simte chemarea sa se ridice in dumnezeiasca stralucire, sa binevesteasca si sa lumineze lumea. Este vremea ca toata crestinatatea sa revina la credinta primara, la predaniile sfintilor parinti si la randuielile canonice.
Intr-o asemenea viziune, Biserica - mama intelege sa primeasca in sarbatoare imparateasca la matca Adevarului, pe toti fratii crestini care s-au indepartat de Biserica Ortodoxa, ca si pe toti necrestinii care ar voi sa se mantuiasca si sa primeasca dreapta credinta.
Dar dupa cum intoarcerea heterortodocsilor la Biserica primara nu s-ar putea implini decat intr-un duh de smerenie, tot astfel, intr-acelasi duh, trebuie privita aceasta intoarcere si de lumea ortodoxa, caci nu din vredniciile omenesti ale celor aflati in aceasta credinta se va putea ajunge la Unire, ci din dragostea si lucrarea lui Dumnezeu, atunci cand se va supra Babilonul cel mare al tuturor ereziilor si prihanirilor, cand toata crestinatatea va putea vorbi o singura si aceeasi limba - cea a Harului.
Un rol de seama in apropierea si unirea lumii crestine ii revine Bisericii Romano-Catolice, reprezentanta celei mai numeroase grupari crestine. Aceasta Biserica a avut meritul, in decursul istoriei, de a-si fi facut o puternica organizatie eclesiastica, de a fi infiintat numeroase ordine calugaresti, de a fi intemeiat institutii si asezaminte social-crestine, de a fi dezvoltat si editat o bogata literatura religioasa, teologica, apologetica si morala si de a fi desfasurat o acyiune misionara, prin propovaduirea Evangheliei in toata lumea, prin jertfa multor martiri.
Experienta organizatorica a Catolicismului ar putea fi luata ca exemplu, in multe privinte, de Bisericile Ortodoxe. Dar Catolicismul s-a considerat Biserica universala si singura in drept sa reprezinte plinatatea harului; el are o conducere centralizata si veleitati de suprematie si infailibilitate, ceea ce a dus la pierderea caracterului de sobornicitate si de ecumenicitate; tendinta spre inovatii a condus la mutilari dogmatice si cultice, spre pagubirea lui spirituala. Cruciadele, cu impilari dezlantuite asupra bisericilor si manastirilor ortodoxe din Orient, inchizitiile, indulgentele, intoleranta religioasa fata de protestanti, precum si politica de stat a Vaticanului, cu veleitatea de a se considera si putere temporara, au reprezentat devieri ale Bisericii Romane fata de spiritualitatea Ortodoxiei.
Ruptura comunitatii crestine, prin indepartarea lumii catolice occidentale de Orientalii ortodocsi, isi gaseste prefigurarea in Vechiul Testament, prin scindarea imparatiei lui Solomon.
Semnul vizibil lasat de Dumnezeu pentru abaterile Bisericii Catolice de la adevarata credinta si traditie, este faptul ca numai ortodocsilor le-a ramas darul sa primeasca, in noaptea Invierii, lumina cereasca de la flacara arzatoare care coboara in chip minunat pe Mormantul Domnului, iar catolicilor si armenilor, nu.
In cursul secolelor trecute, clericalismul a pus stapanire pe viata si gandirea religioasa a lumii catolice, mai intai in Evul Mediu, cu scopul de a tine piept ingerintelor feudalilor, iar apoi, dupa Conciliul de la Trent, pentru a se opune Protestantismului. Cu cat Biserica Catolica si-a intemeiat o organizatie mai rigida pentru a rezista asalturilor Protestantismului, cu atat mai mult s-a adancit hotarul de despartire intre ea si sora sa din Orient si cu cat organizatia Bisericii Catolice a devenit mai centralizata, cu atat ierarhia ei s-a indepartat si mai mult de conceptiile orientale.(3) In vederea ecumenismului, nu este nevoie ca Biserica Romei sa primeasca Ortodoxia de la urmasii Bizantului; e suficient ca ea sa revina la propria credinta, cea pe care a avut-o inainte de schisma, la credinta marturisita de venerabilul papa Leon al III-lea si de venerabilul papa Ioan al VII-lea, renuntant astfel la toate inovatiile ulterior adaugate crezului si dogamelor.
Impotriva antagonismului si separatismului intre catolici si ortodocsi, au intervenit, in ultimii ani, schimburi de scrisori oficiale intre reprezentantii celor doua Biserici, mesaje si alte actiuni de apropiere, in vederea realizarii unui dialog. In dorinta manifestarii unei atitudini de buna intelegere reciproca, Patriarhul Ecumenic de Constantinopol a consimtit sa fie reprezentat prin observatori la Conciliul Vatican II, din 1964. Acest fapt a stranit critici din partea unor episcopi si Bisericilor Ortodoxe, in special din Grecia. Tot in 1964 a avut loc intalnirea de la Ierusalim, intr-o atmosfera de dragoste crestina, dintre papa Paul al VI-lea si patriarhul ecumenic Athenagoras. De asemenea, o delegatie catolica a fost trimisa la Moscova cu oczia celebrarii a 50 de ani de la investirea, ca episcop, a fostului patriarh Alexis. Au atras apoi atentia vizitele protocolarepe care le-au facut cei doi capi ai Bisericii despartite: patriarhul Athenagoras, la Roma, si papa Paul al VI-lea, la Constantinopol, precum si darurile simbolice pe care si le-au dat: un potir, semn al unitatii euharistice, si un felon episcopal, semn al unitatii sacerdotale.
Pe baza pricipiului de colaborare, stabilit prin declaratia comuna din 28 Octombrie 1967, s-a infiintat la New York o comisie compusa din prelati catolici si ortodocsi, pentru asistenta refugiatilor din Orientul Apropiat. Pe temeiul aceleiasi declaratii s-a initiat si o colaborare intre profesorii catolici si ortodocsi, in domeniul istoriei si traditiilor celor doua Biserici privind patristica si litrughia. In acelasi spirit s-a organizat la Romna, de catre Institutul Pontifical al Studiilor Orientale, un congres cu tema: Patriarhatele din primul mileniu al istoriei Bisericii.
Biserica Romei, facand pomenire de crestinii orientali separati de Sfantul Scaun a recunoscut importanta pe care o reprezinta ortodoxia in sanul Bisericii Universale, nu numai din punct de vedere numeric (cca. 16 milioane sau 21% din toti crestinii), ci mai ales prin tot ceea ce reprezinta ea ca traditie, gandire teologica si evlavie mistica.
Intre timp au avut loc si alte manifestari intre Orinetul Ortodox si Occidentul Catolic: colocviul de la Bari (Italia), din 1970, intre reprezentantii patriarhului din Moscova in frunte cu mitropolitul
_________________________________________________
* Mihai Urzica, Biserica si viermii cei neadormiti sau cum lucreaza in lume taina faradelegii, Ed. Anastasia,1998,p.224
(3) Daniel Rops, Ces cretiens, nos freres, Faguet, 1965, p.457-458
