11.Cultura si politica
A.C. Cuza a definit magistral relatia dintre cultura si nationalitate. "Cultura este puterea creatoare a nationalitatii. Nationalitatea este puterea creatoare a culturii".
Faptul primordial in aceasta relatie este natiunea. Fara de existenta ei n-ar exista cultura. Ce este natiunea la originile ei? E un mister. Un suflet colectiv ce coboara din inaltimile cerului si imbratiseaza o arie din omenire. In acel loc si timp, printr-un proces tainic, se intrepatrunde realitatea de Sus cu o masa de oameni si ia nastere o noua natiune.
Dar care e rolul culturii in formarea noii natiuni? Cultura izvoraste, cum spune Cuza, din puterea creatoare a natiunii. Acest suflet colectiv, acest spirit national, incepe sa se afirme in creatii culturale, in diferite domenii: poezie, pictura, sculptura, arhitectura, filosofie, etc. Mai intai in mod rudimentar si apoi progresiv, creatia culturala se slefuieste, ridicandu-se tot mai sus pe scara valorilor. De la poezia populara pana la Eminescu exista o continuitate, un lant neintrerupt de eforturi creatoare. Pe masura ce cultura se imbogateste
cu noi viziuni si stiluri, in aceeasi masura contribuie la consolidarea natiunii, la cimentarea ei interna. Natiunea se recunoaste in creatiile culturale, produs al propriului sau geniu si, progresiv, se ilumineaza si constiinta ei istorica. Cu cat impulsul cultural este mai puternic cu atat natiunea castiga un rang mai inalt intre celelalte popoare ale lumii. Se produce, cum spune Corneliu Codreanu, n fenomen de iluminrae colectiva, care ii arata drumul de urmat in istorie. In acest sens trebuie inteles ca "nationalitatea este puterea creatoare a culturii". Dar aceasta cultura, trebuie bine precizat, nu e decat reflexul puterii creatoare a natiunii. Natiunea se descopera pe sine, ca intr-o oglinda, in actele creatoare, emanate din propria substanta.
Exista multi oameni de cultura care se izoleaza in aria culturii, ca intr-un "turn de fildes", nevoind sa stie nimic de politica. O grava eroare, caci politica se refera la cetate, la treburile ei, la soarta unei natiuni. Daca natiunea e amenintata de vrajmasia altor popoare si cade in robia lor sau chiar e in primejdie sa dispara, atunci nici cultura acelei natiuni nu mai poate subzista. E amenintata si ea sa se stinga, cum avem atatea exemple in istorie. Atunci cultura lor, oricat de stralucitoare ar fi fost, devine un lucru mort, un obiect de studiu pentru arheologi. Iata de ce se cere ca oamenii de cultura, intelectualii unei natiuni, sa manifeste acelas interes si pentru politica. Soarta natiunii lor nu le poate fi indiferenta, caci atunci cultura pe care o reprezinta si la a carei inflorire au contribuit, se ofileste. Cultura nu e ceva rupt de natiune, ci un produs al ei, un tezaur de creatie isvorat din adancurile natiunii. Daca natiunea e anihilata de forte vrajmase, cultura mai poate dainui catva timp, prin indivizi singuratici, dar apoi dispare, cum s-a intamplat cu cultura imperiului roman.
Daca ne referim la Eminescu, pe care il consideram o culme a culturii romanetsi, e nu s-a dezinteresat de faptul politic.
Spiritul lui n-a ramas ancorat numai in lumea beatitudinilor poetice, ci s-a proiectat in egala masura si asupra vietii nationale. Articolele lui politice sunt o dovada a profundei lui cunosteri a relitatilor romanesti din toate provinciile. A studiat, a argumentat si a dat solutii de cum trebuie indreptata viitorul neamului.
In imprejurarile actuale, cand natiunea sufera imense lipsuri si nedreptati, cu atat mai mult oamenii de cultura ce-i avem in tara si in exil, trebui sa-si exercite puterile creatoare in domeniul politic, nu pentru a se gandi la recompense sau cine stie ce mariri, ci pentru a ajuta la refacerea tarii, de crearea noilor ei structuri, care sa-i restaureze increderea in viitor. O cultura fara politica, nu exista nicaieri in lume, caci cultura, asa cum spunea Cuza, "este puterea creatoare a nationalitatii".
12.Din cine ne tragem
Pentru a ne organiza viata nationala pe baze sanatoase, e de mare insemnatate sa ne cunoastem stramosii. Stim cine au fost ei Tracii si Romanii. Cunoastem istoria lor, cultura lor. Dar mai lipseste ceva din ansamblul cunostintelor noastre. Care au fost trasaturile caracteristice ale acestor popoare, ce coordonate spirituale si politice le-au calauzit in existenta lor istorica.
Urmarindu-le in adancurile lor, vom descoperi deosebiri enorme intre Traci si Romani. Tracii simteau o atractie speciala pentru lumea visurilor si a idealurilor. Ei traiau mai mult cu ochii indreptati spre Cer, de unde asteptau semne si indrumari. Viata lor era regelementata, asa zicand, dupa ceasornicul eternitatii. Ei credeau intr-un zeu suprem si o viata nemuritoare, dupa moarte. Fara nici o exagerare. Tracii au fost niste pre-crestini. Credinta lor a fost cea mai apropiata de invatatura lui Cristos. Nici nu se cunoaste data increstinarii lor, pentru simplul motiv cain sudul si nordul Dunarii crestinismul a fost acceptat ca un compliment natural al propriei lor religii: un unic Dumnezeu, Creator al intregii lumi vazute, si invierea omului dupa moarte.
Avand aceasta directie de traire pe linia valorilor spirituale, s-a dezvoltata la Traci si o puternica inclinatie spre creatia culturala. Opera Tracilor in domeniul culturii este uriasa, intrecand toate popoarele lumii. Asa zisa cultura europeana are la baza cultura traca. Insusi numele de Europa este de origine traca. Artele frumoase sunt creatia Tracilor si in special au excelat in muzica. Cultura greaca nu e altceva decat o prelungire a culturii trace. Triburile grecesti din Elada au coborat din nord, de pe plaiurile noastre. Tracii sunt stramosii grecilor si au patruns in intreg bazinul mediteraneean.
Dar acest popor inzestrat cu atatea calitati remarcabile i domeniul culturii, traia in afara de realitate. Desi cel mai numeros popor dupa indieni, cum spune Herodot, s-a lasat pe incetul deposedat de teritoriul sau ancestral, care era urias, intinzandu-se din patrulaterul Boemiei pana in Pind, pierzandu-si, in cele din urma, si identitatea lui istorica. Tracii au intrat masiv in componenta altor popoare, dar ei, ca entitate nationala au disparut.
Tracilor le-a lipsit simtul politic. Stransi in vaile si muntii lor, cu ochii atintiti spre cer, ei nu vedea dusmanii care se ingramadeau la hotarele lor din toate partile. Sistemul lor de guvernare era bazat pe printi locali, numerosi dar fara putere. In istoria Tracilor, abrupta, sacadata si faramitata, nu se semnaleaza decat doua momente mari. Alexandru cel Mare si Burebista.
Alexandru cel Mare a creat cel mai mare imperiu al lumii antice in scurta lui viata. Dar dupa moartea lui timpurie, imperiul n-a supravietuit. S-a decompus in mai multe fragmente, care si-au continuat existenta sub diferite dinastii.
Burebista, constient de amenintarea romana, care se apropia de Dunare, a isbutit sa uneasca pentru prima si ultima data pe toti Tracii din nordul si sudul Dunarii, sub sceptrul sau. Aceasta s-a intamplat pe timpul cand la Roma Cezar ajunsese in culmea puterii. Si Cezar a fost constient de primejdia traca pentru Roma si chiar pregatea o expeditie la Dunare, dupa modeulul celei din Galia. Nu stim cu s-ar fi desfasurat ciocnirea dintre Cezar si Burebista, caci destinul le-a curmat viata la amandoi, inainte de a-si pune planurile in aplicare. Cezar cade victima unei conjuratii republicane, iar Burebista moare rapus de un printisor trac.
Daca ne intoarcem spre Romani, ceea ce a impresionat pe toti istoricii acestui popor, a fost arta lor politica. Cum de un pumn de oameni, cateva mii, adunati intr-o cetate oarecare din Latinum, fauresc un imperiu in curs de secole. Caracteristica istoriei Romanilor a fost tenacitatea lor in urmarirea ideii imperiale. Au trecut prin momente grele, au fost adeseori pe punctul de a fi cotropiti de dusmani si lichidati, dar n-au cedat nici in cele mai grele imprejurari, renascand din propria lor cenusa.
Iata doua destine. Tracii, care numarau milioane de oameni, se sting in istorie, iar, Romanii, o colectivitate disparenta la origina devin stapanii Europie, ai Asiei si ai Africii. Romanii s-au perpetuat pana astazi
