Nu ma refer la cuceriri teritoriale, la crearea unui imperiu pamantean, ceea ce nu mai este nici de actualitate si nici nu sta in putinta neamului nostru sa-l implineasca, ci la adoptarea unei linii de afirmarea in viata care sa se avante spre inaltimile cerului. Nu o existenta marunta, joasa, redusa la strictele nevoi umane, ci o incercare de a iesi din banal, din meschinaria nevoilor primare, pentru a-si cuceri un loc demn in lume.
Nu o masa de romani blajini care isi tarasc neputintele de azi pe maine, ci o trupa de eroi, capabili sa savarseasca fapte mari, demne de atentia si admiratia celorlalte popoare. Fiecare Roman, o statuie de creatie si de putere, batuta in zimtii Eternitatii.
Individul dispune de un urias potential creator, de care nu e constient si-l lasa sa se scurga in neant. Se intampla aceasta tragedie - caci e o tragedie sa nu-si cunoasca posibilitatile creatoare - pentru ca nu ne angajam existenta pe Axa creatoare a lumii care e formata in ordine ascendenta din trei ipostaze: Individ - Neam - Dumnezeu. Numai descoperind in noi insine aceasta proectie succesiva de valori, devenim oameni adevarati, oameni in acceptiunea reala a cuvantului. Capitanul Corneliu Codreanu ne-a descoperit aceste trepte de desavarsire, gratie carora din oameni devenim forte omenesti.
Esenta vietii e actul creator. Fiecare roman trebuie sa se straduiasca sa devina cineva, intrecandu-se in fiecare zi pe sine insusi, in domeniul sau de activitate: politica, arta, literatura, profesiune, meserie, industrie, negot, cultivarea pamantului.
Cand toti indivizii neamului nostru vor deveni constienti de miracolul fortelor cu care suntem inzestrati, abia atunci ne vom urca intre neamurile fruntase ale lumii. Salvarea poporului nostru nu depinde de ceea ce fac altii, ci de constiinta lucida a propriilor noastre posibilitati si de punerea in valoare a acestor zacaminte spirituale inepuizabile.
2.O lectie istorica
Astazi ne plangem cu totii de nenorocirea in care se sbate poporul romanesc: foamete, o economie ruinata si niste conducatori detestabili, care au confiscat puterea si o considera ca un fel de prada, neavand alta grija decat sa nu le scape din maini.
Primim nenumarate scrisori de la refugiati care s-au dus in Romania sa-si vada rudele. In toate se repeta aceleasi note de jale, de instrainare si de tristete. Nu-si mai recunosc falnicul neam de odinioara. Dupa 45 de ani de robie, comunista, au intalnit niste oameni incovoiati, tarandu-se ca niste umbre, inraiti de suferinta, si care nu se mai gandesc la altceva decat sa-si gaseasca un alt loc sub soare, parasindu-si pamantul stramosesc. Din tara, persoane lucide, constiente, care nu si-au pierdut simtul demnitatii nationale, se plang de aceeasi degradare morala a Romanului.
E dureros sa citim aceste referinte sinistre, dar trebuie sa ne intrebam cum de s-a ajuns la acest naufragiu al vietii unui popor. Aceste rele, aceste stari de chin si disperare nu sunt de data recenta si nici nu pot fi atribuite exclusiv sistemului comunist, ci ele isi au obarsia mai indepartata, inca din primii ani de dupa intaiul razboi mondial. S-a ajuns la dezastrul actual, prin acumularea unor efecte vatamatoare, provocate de guvernarile anterioare comunismului. Tara a fost impinsa lent si irezistibil spre calvarul care l-a suportat dupa 1944. Partidele politice din Romania, cu rare exceptii, sunt responsabile de dezagregarea Statului Roman. Domnia Regelui Carol al II-lea s-a incheiat cu sfaramarea teritoriala a Romaniei, iar dictatura Generalului Antonescu s-a convertit intr-o calamitate nationala, un razboi pierdut si inrobirea Romaniei sub dominatia Moscovei. Ce s-a intamplat mai tarziu, rugul de suferinta ce l-a indurat poporul nostru sub Ana Pauker, Gheorghiu-Dej si Ceausescu, este urmarea ineluctabila a nevolniciei, ignorantei si cruzimii conducatorior anteriori.
A fost un om trimis de Dumnezeu, care a dat alarma din vreme, incercand sa se opuna primejdiei ce ne pandea din rasarit. Corneliu Zelea Codreanu. Dar el, impreuna cu marea majoritate a camarazilor lui din elita legionara, au fost macelariti de Regele Carol. Generalul Antonescu, odios urmas al Regelui Carol, si-a pus in gand sa stinga orice urma de legionarism din poporul roman, prin condamnarile la moarte, lungi detentiuni si trimiterea tineretului cu ordine speciale pe front ca sa dispara in valmasagul razboiului. Sa nu ne miram asadar ca dupa aceasta hecatomba repetata a tineretului nationalist tara noastra n-a mai avut nici un scut de aparare si a fost devorata de Molohul comunist.
Asadar sa nu ne plangem de durerea ce-o vedem astazi in tara, ci sa ne aruncam privirile si in trecut, pentru a descoperi si vinovatiile precedente.
3.Raspunderea individului
Nu putem invinovati numai pe acesti netrebnici conducatori pentru suferintele actuale ale tarii. Raspunderile sunt cu mult mai vaste si imbratiseaza pe toti indivizii dintr-o natiune. Ele se adreseaza tuturor Romanilor. Ce ai facut D-ta, x sau y, Dumitrescu, Ionescu, Popescu, membri ai acestui popor, din patura lui culta sau din masele lui anonime, ca sa indiguiti din vreme raul ce s-a abatut asupra tarii? Nu exista nici o exceptie. Nici un ins din mediul nostru national care sa nu aiba partea lui de raspundere in dezastrul ce ne-a coplesit. El este si un rezultat al propriilor noastre neputinte, al tuturor celor care se mandresc cu numele de Roman.
Astazi ne plangem de ceea ce vedem in tara, de soarta trista a unui popor, readus la un nivel de mizerie neimaginabil, dar daca ne ridicam cu gandul in trecut, vom decoperi cauzele acestor suferinte, acumularea progresiva a unor indolente, a unor omisiuni in actiunea noastra, ale fiecarui individ in parte. Natiunea nu este o entitate exterioara noua, ceva care e in afara de noi, ca si cum am privi un obiect din lumea materiala. Natiunea suntem noi toti, mici si mari, tineri si mai in varsta, cu parinti si copii Nu putem face abstractie de neam, ca si cum nu ne-ar privi. Fiecare din noi nu numai ca intra colectiv in plamadeala lui, dar este si principiul care ii asigura continuitatea. Neamul traieste prin individ, isi are radacinile infipte in el, de unde creste si se manifesta in istorie. Un individ care nu recunoaste acest adevar elementar, care nu se simte integrat in totalitatea nationala, contribuie cu ineficienta lui, cu indiferenta lui, in fata marilor incercari si presiuni la care este supusa o natiune, la aparitia acelor imperceptibile delasari si erori, care, maine se vor amplifica in dezastre.
Din aceasta perspectiva toti cei care au preferat sa stea deoparte, in perioada cand puteau interveni pentru a indigui raul ce submina fundamentele natiunii, astazi nu au dreptul sa se planga, nerecunoscandu-si natiiunea de odinioara. Ceea ce vad in tara, este si produsul lor prin pacatul omisiunii.
Este cunoscut ca intre pacatele ce le savarseste omul, locul principal il ocupa faptele rele ale individului. Dar exista si alt gen de pacate, nu mai putin condamnabile. Nu ai facut o fapta rea, dar nu ai facut binele pe care puteai sa-l faci intr-o anumita imprejurare. Cei ce nu se intereseaza de soarta neamului, chiar daca duc alminteri o viata decenta, cad in pacatul omisiunii. Nu sunt desavarsiti si trebuie sa se roage lui Dumnezeu pentru a obtine ispasirea. Daca aproapelui nu-i fac binele ce l-ar fi putut ajuta sa iasa dintr-un necaz si esti pasibil de pedeapsa cu atat mai grav este pacatul omisiunii fata de neam. Serviciul facut unui neam este tot un act de caritate, dar mult mai valoros, caci este extins la o colectivitate. Cine stie daca gestul unui individ singuratic nu poate sa salveze o natiune?
