HUCKLEBERRY FINN INTR-O BARCUTA DE HIRTIE

Nu mi-aş merita (re)numele din titlul rubricii dacă din cînd în cînd nu mi-aş lua lumea/lumile în cap. Pe vremea cînd eram student, la începutul vacanţei mari împrumutam cîte o carte amuzantă de Douglas Adams de la o colegă, Gloria Ionescu, ca să marchez o graniţă între preocupările din vremea anului universitar, gen Moby Dick sau Regele Lear, şi cele din rest, gen stat cîte o lună cu cortul pe plajă la Vama Veche. Evenimentul s-a repetat anual, cu precizie matematică, pînă cînd Gloria a ajuns să-mi spună: "Bine c-ai venit să mai iei un Douglas Adams, ca să simt în sfîrşit că am intrat în vacanţă."

Seria autostopistului prin galaxie s-a terminat însă la timp. Cinci ani de facultate şi master - cinci cărţi în ceea ce autorul insista să numească trilogie. După care, ce ar fi putut urma? Nu de alta, dar am nevoie şi de cărţi atît de bine scrise încît să rîd în hohote, şi ocazional să rămîn în cadă, la citit, pînă cînd se răceşte apa de-a binelea.

Ei bine, au urmat cărţile din seria Discworld ale lui Terry Pratchett. Prima care mi-a picat în mînă a fost Reaper Man ("Cosaşul"), o ediţie cartonată pe care am împrumutat-o de la Consiliul Britanic. Pe măsură ce au trecut anii, mulţumită prietenilor ca Mirel Palada şi Liviu Moldovan am mai citit destul de multe şi am ajuns să apreciez concepţia de ansamblu a autorului. Fiecare carte este un roman în sine, cu intrigă închegată, început şi sfîrşit. Dacă un cititor oarecare începe lectura de la volumul al unsprezecelea, aşa cum am făcut eu, se poate amuza foarte bine fără să ştie ce s-a petrecut în primele zece volume. După asta, va dori, fireşte, să le aibă pe toate.

Poate vă amintiţi ce i s-a întîmplat lui Boromir din Stăpînul Inelelor, cum a văzut Inelul cel Mare la Consiliul lui Elrond, cum ispita l-a ros încet-încet şi cum în cele din urmă i-a cedat. Cam aşa am păţit cu cărţile din seria Lumii Disc, despre care am crezut întîi că sînt suficient de "uşurele" pentru a fi citite şi uitate, iar apoi, după zece ani de lectură, am decis că trebuie să le cumpăr.

Am început cu Soul Music, primită de la Ana Maria Negrilă şi Costi Gurgu, şi cu Hogfather, cadou de la Diana Enăchescu şi soţul său, Rudiger Hoehn. Apoi, prin 2001, Liviu Moldovan m-a întrebat retoric cum ar fi ca atît el cît şi eu să avem toată seria Discworld în ediţia britanică de buzunar, cotor lîngă cotor, pe un raft întreg. A fost o viziune căreia n-am putut să-i rezist. Am luat legătura cu o prietenă americană, Tracey Rosenberg, care pe atunci se afla în Scoţia şi, pe lîngă studiile doctorale, lucra cu jumătate de normă la un anticariat. După mai multe luni de eforturi şi achiziţii la preţ redus, Tracey mi-a adus un geamantan de cărţi, inclusiv seria Discworld. A fost ca trei duzini de Crăciunuri revărsate deodată în mijlocul lunii mai. Şi visul lui Liviu, cu întreaga serie ordonată pe un singur raft, a devenit realitate.

Un poet celebru a spus că toată lumea există pentru a ajunge la o carte. Cărţile există şi ele pentru a ajunge la recenzii.

Ani în şir am nutrit convingerea că metoda cea mai bună pentru a face o recenzie la un roman de Terry Pratchett este să deschizi cartea la întîmplare şi să citezi. Treptat însă, a trebuit să accept faptul că aceste cărţi sînt cam greu de procurat, chiar şi în condiţiile în care editura Noesis a început publicarea seriei Discworld în limba română. Pentru a demonstra că se poate şi altfel decît cu citate, domnul Liviu Radu a publicat recenzii la cele două volume apărute la noi, ba chiar mi-a făcut onoarea de a mă menţiona acolo. Aşa încît, pentru că am luat din nou vacanţă, vă invit să mă însoţiţi pe Lumea Disc. (top)

The Colour of Magic

Discworld a ajuns acum marcă comercială înregistrată şi s-a înconjurat cu un potop de produse şi evenimente dintre care nu lipsesc hărţile, atlasele, afişele, jocurile pe calculator, figurinele ceramice, convenţiile - pardon, întrunirile - fanilor, filmele de televiziune, desenele animate şi volumele de benzi desenate. Cu alte cuvinte, s-a dezvoltat într-un imperiu comercial respectabil care rivalizează ca dimensiuni cu cel construit împrejurul operei lui JRR Tolkien. Cu puţin noroc, peste zece ani ar putea rivaliza cu super-francizele Star Wars şi Barbie, iar dacă avem ghinion, va deveni ceva la fel de fad.

De unde a pornit însă fenomenul?

De la reacţia unui om inteligent, educat şi cu simţul umorului la un fenomen comercial de masă.

Prin 1983, piaţa literară science fiction şi fantasy fusese invadată de produse de serie şi francize care reciclau în versiuni maxi idei originale ce apăruseră iniţial în perioada 1930-1960. În vîrful piramidei, autori consacraţi, de vîrstă respectabilă, lipeau continuări la lucrări anterioare ce se dovediseră vandabile, avînd grijă să strecoare de fiecare dată în titlu termeni-cheie precum "Fundaţia", "Roboţii", "Rama", "Odiseea", "Dune". Pe la mijlocul piramidei, alţi autori trudeau la serii nesfîrşite precum Pern, Darkover sau Elric. Iar la temelia pieţei literare se iviseră francize precum Thieves' World, ori calchieri de mii de pagini după Tolkien. Cu alte cuvinte, piaţa fantasy şi science fiction suferea de două boli mortale, reciclarea şi manierismul.

Cum au reacţionat membrii unei generaţii tinere din America v-am relatat în rubrica "Huckleberry Finn într-o bărcuţă de hîrtie" din Lumi Virtuale. Interesant este că Terry Pratchett, un scriitor din Wiltshire, i-a aplicat genului fantasy terapia de şoc. Genul literar a supravieţuit însă, iar Pratchett a ajuns un fel de franciză de unul singur, poate şi pentru că succesului este greu să-i rezişti.

Cărţile nu apar izolat pe piaţa literară, ci mai curînd în valuri sau, dacă preferaţi, în curente. Un scriitor inventiv produce o lucrare cu mare impact la public. Alţii o imită în curînd pentru a-i exploata succesul literar. Apoi apar imitatorii de mîna a treia sau a patra, care deformează trăsăturile genului pînă la grotesc. În cele din urmă, după ce caracteristicile au ajuns clişee pe care cinematografia, televiziunea şi benzile desenate le-au reciclat intensiv şi le-au golit de orice urmă de originalitate, un alt scriitor inventiv produce o parodie devastatoare a genului literar, după care publicul nu mai poate lua domeniul acela în serios o bună perioadă.

Dar genurile literare nu mor, ci reapar după un timp. Altfel, genul heroic fantasy cu săbii fermecate, vrăjitori, dragoni şi uriaşi ar fi dispărut de-a binelea după publicarea lui Don Quijote. Din fericire a reapărut, uneori fermecător, de cele mai multe ori repetitiv şi plictisitor, şi aşa a venit şi rîndul lui Terry Pratchett să se lupte cu morile de vînt. Dacă toţi scriitoraşii care au publicat tomuri fade, în trilogii compuse din alte trilogii, nu au alt merit, măcar îl au pe acela de a-i fi furnizat lui Terry material pentru parodii. Iar dacă vă închipuiţi că s-a oprit cu parodia la scriitoraşii de duzină, s-ar putea să vă înşelaţi.

(Ar trebui să încep prin a vă spune că Lumea Disc este purtată prin cosmos pe spinările a patru elefanţi, care la rîndul lor stau pe carapacea unei broaşte ţestoase. Dar probabil asta aţi aflat deja din altă parte.)

The Colour of Magic este o carte-experiment, în care Terry Pratchett explorează o nouă lume şi-i testează posibilităţile. Calea aleasă pentru sine, proaspăt sosit acolo, şi pentru cititori, la fel de nefamiliarizaţi cu tărîmul Lumii Disc, este a unui personaj aflat în aceeaşi situaţie: Twoflower, primul turist al lumii plate, care a economisit ani în şir în speranţa de a călători la Ankh-Morpork şi a vedea eroi barbari, tîlhari şi asasini, încăierări de tavernă şi dueluri spectaculoase. Lucrul pe care el nu-l ştie, dar vrăjitorul ratat Rincewind îl înţelege instantaneu, este că turistul riscă să vadă toate astea mult prea îndeaproape. Bagajul lui Twoflower, un cufăr din lemn fermecat care se deplasează pe o mulţime de picioare, conţine o mulţime de aur pentru care Ghilda Asasinilor, Ghilda Tîlharilor, Ghilda Cerşetorilor şi nou-formata Ghildă a Comercianţilor pornesc un război în toată regula, în urma căruia Ankh-Morpork arde pînă la temelii. Moartea în persoană are foarte mult de lucru cu coasa prin oraşul în flăcări. (Moartea Lumii Disc este de genul masculin, deşi genul e o chestiune academică pentru un schelet în pelerină neagră, apare în fiecare roman al seriei, vorbeşte cu o voce atît de gravă încît DISCURSUL SĂU APARE CU LITERE MARI, iar mulţi dintre fanii Discworld îl consideră personajul cel mai de viaţă al acestei lumi.) Rincewind şi Twoflower scapă însă cu bine şi ajung să le spună povestea unor eroi barbari, Bravd şi Nevăstuica.

(Fireşte, Bravd şi Nevăstuica maronie sînt parodii ale personajelor lui Fritz Leiber, Fafhrd şi Şoricarul cenuşiu, iar Ankh-Morpork şi ghildele sale sînt parodia lui Lankhmar, Oraşul cu Zeci de Mii de Coşuri Fumegînde. Pe de altă parte, cineva care citeşte mai întîi cîteva romane din seria Discworld s-ar putea să aibă apoi senzaţia că textele fantasy ale lui Leiber sînt un fel de parodie mai puţin izbutită...)

Partea a doua a cărţii, "Trimiterea lui Opt", îi duce pe Rincewind şi Twoflower în templul lui Bel-Shamharoth, unde, împreună cu Hrun Barbarul, se luptă cu abominabilul monstru din alte dimensiuni. Trimiterile abundă şi aici la jocurile de roluri cu tablă şi figurine cum ar fi Temniţe şi Dragoni, la mitologia sumbră a lui Howard Philips Lovecraft, la Conan Barbarul al lui Robert Howard, dar şi la Stormbringer, sabia inteligentă a lui Elric din romanele lui Michael Moorcock. (Spre deosebire de alte săbii vorbitoare, Kring vorbeşte atît de mult încît devine un personaj în toată regula.)

Partea a treia, "Ademeniţi de wyerme", îi duce pe cei trei la sălaşul magic al unor dragoni magici telepaţi ai căror stăpîni ţes intrigi complicate pentru a lua conducerea grupului. De data aceasta, principala ţintă a parodiei este seria Pern a scriitoarei Anne McCaffrey. Terry Pratchett ridiculizează numele pretins exotice ale personajelor din Pern, multe cu cîte un apostrof decorativ, şi creează nume la fel de penibile cu semne de exclamare printre litere. De asemenea, după tradiţia tomurilor fantasy scrise la normă, schimbă numele cîte unui personaj în toiul acţiunii, apoi revine la cel iniţial.

Ultima parte, "Aproape de margine", îi poartă pe Rincewind şi Twoflower la marginea Discului, unde oceanul se revarsă în vidul interstelar. Cei doi ajung în regatul Krull, unde, fără voia lor, sînt îmbarcaţi pe o astronavă artizanală şi trimişi peste marginea Discului. Parodia deja atinge miticul, mai degrabă decît comercialul, căci constructorul astronavei este Ochi-de-Aur Mînă-de-Argint Dactylos, pe care probabil l-aţi întîlnit ultima dată sub un alt nume pe cînd construia aripi din pene şi ceară, vaci de bronz şi labirinturi acolo unde alţii aveau să facă mai apoi staţiuni turistice. Iar odată cu prăbuşirea celor doi în vidul interstelar, aţi putea crede că toată povestea s-a sfîrşit...

Sau aţi putea aştepta continuarea...

Cîteva cuvinte despre ediţia română: Din cîte am auzit, seria Discworld s-a plimbat ceva timp prin editurile româneşti. Dacă alte cărţi de prestigiu precum Cînturile Hyperion ale lui Dan Simmons nu s-au publicat pe motiv că erau volumele prea groase, cele Discworld au stat atîta vreme deoparte pe motiv că erau prea multe. Apoi a venit un editor pasionat de această lume imaginară şi ne-a răsfăţat cu o ediţie a "Culorii magiei" în care coperta o reproduce pe cea originală de Josh Kirby, iar hîrtia e de mai bună calitate decît în ediţiile britanice. Traducerea doamnei Domnica Macri se ridică de cele mai multe ori la nivelul calitativ al originalului, chiar dacă uneori acesta prezintă dificultăţi din cauza jocurilor de cuvinte. Probabil că şansele dumneavostră de a vedea pe piaţă următoarele volume ale seriei vor creşte dacă veţi lua legătura la adresa noidc@xnet.ro cu compania care distribuie cărţile Discworld. Iar în rest, vacanţă plăcută! (top)

The Light Fantastic

Unii dintre dumneavoastră au trebuit să aştepte de la Crăciunul anului 2002 pînă la Paştele anului 2003 ca să poată citi continuarea volumului The Colour of Magic, numită The Light Fantastic. Ca să nu vă simţiţi din cale-afară de gninionişti, trebuie să vă spun că eu unul am aşteptat din 1994 pînă în 2002. (E drept că aşteptarea mi-a fost îndulcită de lectura altor cărţi din seria Discworld, dar asta e altă poveste.)

Dat fiind că protagonistul primului volum, Rincewind, se prăbuşise peste marginea Lumii Disc, Terry a avut o misiune destul de grea cînd a început continuarea. Din fericire, Rincewind are în memorie unul dintre cele opt descîntece fundamentale din volumul in octavo al Creatorului, iar zeii preferă să schimbe întregul Disc cu o vrajă şi să-i salveze pe cei doi călători decît să lase descîntecul să se piardă. Descărcarea magică traversează un şir de tavane din Universitatea Nevăzută, precum sîngele acid al creaturilor Alien, iar bibliotecarul e transformat în urangutan.

(Printre cele mai populare personaje ale seriei, Bibliotecarul refuză să mai fie transformat în om, iar ceea ce are de spus este de cele mai multe ori "Uuuk". La fel ca în seria Star Wars, celelalte personaje par întotdeauna să înţeleagă aceste sunete ca şi cînd ar fi fraze întregi.)

Rincewind şi Twoflower ajung întîi la coliba de turtă dulce a unei vrăjitoare pe care o arseseră doi copii în cuptor ("Părinţii sînt de vină."), iar grupuri de vrăjitori de la Universitate caută să-i prindă în ambuscadă. Cei doi ajung apoi pe o lespede zburătoare condusă de un druid ce se declară consultant de calculatoare pe probleme hardware, apoi la un cerc de megaliţi unde Cohen Barbarul întrerupe un ritual de sacrificiu şi salvează o fecioară.

(Sau aproape.

V-aţi întrebat vreodată ce s-ar întîmpla cu Conan Barbarul dacă ar continua să cîştige fiecare luptă şi duel vreme foarte îndelungată? Terry are un răspuns logic: ar ajunge la 87 de ani, slab, bandajat şi fără dinţi, iar cînd ar încerca în virtutea vechilor obiceiuri să ia pe umăr fecioara salvată şi să plece cu ea, s-ar prăbuşi după doi paşi. După care fireşte că ar trebui să-l care ea...)

Readucerea lui Rincewind pe Lumea Disc este esenţială, întrucît cele opt descîntece fundamentale vor trebui spuse la un moment critic. Pînă la acel moment însă, Rincewind şi însoţitorii săi trec prin domeniul Morţii, apoi se întîlnesc cu o ceată de troli, se luptă cu mercenari conduşi de Herrena cea vopsită cu henna (unii dintre dumneavostră au recunoscut-o probabil pe Sonja cea roşcată) şi în cele din urmă ajung într-un oraş unde lucrurile au căpătat o întorsătură urîtă. A'Tuin, broasca ţestoasă uriaşă, se tot apropie de o stea roşie, iar locuitorii Lumii Disc se tem că vor pieri. Unii formează rapid o organizaţie care arde cărţi, alungă sau ucide preoţi şi vrăjitori, totul în numele stelei roşii. După cum vă aşteptaţi, mişcarea devine rapid foarte populară, spre îngrijorarea lui Rincewind şi dezgustul Morţii ("Aş fi zis că ţie o să-ţi placă." NU AŞA. MOARTEA RĂZBOINICULUI, SAU A BĂTRÎNULUI, SAU A COPILULUI, ASTA ÎNŢELEG, LE IAU DUREREA ŞI LE CURM SUFERINŢA. DAR NU ÎNŢELEG ACEASTĂ MOARTE-A-MINŢII.) Iar pentru a adînci şi mai mult criza, Fiinţele din Dimensiunile-Temniţă se pregătesc să invadeze Lumea Disc.

Cum vor rezolva personajele această criză, de ce A'Tuin s-a apropiat de steaua roşie şi care este deznodămîntul, vă las pe dumneavoastră să aflaţi cînd veţi citi cartea. Am să vă spun numai că, la plecare, Twoflower îi face cadou lui Rincewind cufărul magic. Despre noile lor peripeţii am să vă relatez însă în altă recenzie. (top)

Equal Rites

Îmi face plăcere să vă prezint, odată cu această recenzie a romanului al treilea al seriei Discworld, unul dintre personajele mele feminine preferate din toate timpurile. E vorba despre bunicuţa (Granny) Esme Weatherwax, vrăjitoare din satul Bad Ass din ţara muntoasă Lancre. Bunicuţă, e un fel de a spune, pentru că Granny Weatherwax nu are copii, nici nepoţi. Are în schimb un talent cu totul deosebit la vrăjitoria feminină (witchcraft), care e un lucru cu totul deosebit de magia masculină (wizardry). Şi, pe parcursul romanului, Granny are nevoie de acest talent, pentru că se ciocneşte de o problemă nemaiîntîlnită pe Lumea Disc.

Tradiţia acestei lumi spune că 8 este un număr magic, iar al optulea fiu al celui de-al optulea fiu este destinat să devină vrăjitor. (Probabil vă întrebaţi deja ce se întîmplă dacă se naşte al optulea fiu al celui de-al optulea fiu din al optulea fiu, dar despre asta am să vă povestesc altă dată). Cert este că un vrăjitor muribund îşi lasă toiagul fermecat unui copil nou-născut, al optulea fiu din al optulea fiu. Copilul se dovedeşte a fi o fiică, Eskarina, şi de aici încep necazurile.

Esk se arată a avea talent la studiul magiei, iar toiagul fermecat rezistă tentativelor de distrugere şi o protejează cînd este atacată. Însă, din păcate, Esk e înclinată nu către farmecele vrăjitoarelor, bazate pe ierburi, studiul naturii, intimidarea oamenilor şi îmblînzirea animalelor, ci către magia înaltă pe care o studiază bărbaţii la Universitatea Nevăzută din îndepărtatul Ankh Morpork. Granny Weatherwax face efortul să o înveţe pe fetiţă vrăjitoria, însă în cele din urmă cedează în faţa evidenţei şi o însoţeşte pe Esk la universitate.

După cum vă puteţi imagina, călătoria e plină de peripeţii, iar Esk şi îndrumătoarea ei se dovedesc naive uneori, dar şi pline de resurse nebănuite cînd se confruntă cu tîlhari, hangii hrăpăreţi sau vrăjitori aroganţi. Însă mai greu de imaginat este ce le aşteaptă pe cele două călătoare la porţile Universităţii Nevăzute. Prejudecăţile bărbaţilor se dovedesc la început mai tari decît talentele magice ale fetiţei, iar Granny Weatherwax trebuie să-şi folosească mintea ascuţită şi puterea de convingere pentru a o ajuta pe Esk să asiste într-o manieră mai puţin ortodoxă la cursurile de magie înaltă. Dacă nu e admisă ca studentă, mica Eskarina poate intra zilnic în universitate (şi poate audia discret cursurile) ca măturătoare.

Fireşte, lucrurile se complică, fiindcă un tînăr student foarte talentat dezvoltă concepte magice noi care erodează zidurile dintre realitatea Lumii Disc şi Dimensiunile-Temniţă. Esk, înzestrată cu puterea de a vedea lucrurile aşa cum sînt, mai degrabă decît cu aceea de a se pierde în abstracţiuni precum vrăjitorii care predau la Universitate, ajunge să joace un rol crucial în criza declanşată de colegul ei. Iar Granny Weatherwax, cu talentul său de a-şi păstra sîngele rece şi de a le spune lucrurilor pe nume, contribuie şi ea la salvarea Lumii Disc.Dar mai multe veţi afla cînd veţi citi cartea.

Terry Pratchett reuşeşte în Equal Rites ("Rituri egale") să ne spună într-o formă hazlie nişte lucruri adevărate, uneori usturătoare, despre oameni, despre femei, bărbaţi, copii, adulţi, despre prejudecăţi, inegalitate şi segregare, despre accesul la educaţie, despre luptele mari pe care trebuie să le dăm pentru a schimba lucruri mici, şi despre inerţia celor care nu sînt în stare sau nu vor să-şi închipuie că lucrurile pot fi şi altfel decît au fost dintotdeauna. Poate că Equal Rites arată ca o carte pentru copii, însă le-aş recomanda-o cu căldură acelora care şi-au propus să urmeze studii superioare, în speranţa că-i va ajuta să-şi extindă viziunea. (top)

Mort

Aţi observat cum vieţuitoarele care trăiesc prea mult în preajma oamenilor au tendinţa să le imite unele forme de comportament? Unele sînt dresate, precum cimpanzeii de la circ, care învaţă să fumeze, să meargă pe bicicletă şi să poarte haine, dar altele învaţă de bunăvoie. Dacă stilul de viaţă al oamenilor, cu ziare, mers la coafor sau bărbier, ospeţe, beţii, leagăne pentru copii, grădinărit şi toate celelalte, "prinde" sub o formă sau alta şi la alte vieţuitoare, cum ar fi influenţată de omenire o anumită reprezentare antropmorfică a unui element universal? (Şi nu mă refer la oricare, ci la personajul acela de viaţă care rînjeşte tot timpul, poartă pelerină neagră, cu glugă, e foarte priceput la mînuirea coasei şi apare în toate cărţile din seria Discworld.)

Pornind de la asemenea întrebări a ajuns Terry Pratchett să scrie unele cărţi Discworld în care Moartea apare mai mult decît în altele, un fel de subserie asemeni celei cu vrăjitorul Rincewind sau a celei cu Granny Weatherwax. Mort este cel dintîi roman în care Moartea este nu doar prezent, ci chiar personajul principal. (V-am mai spus că Moartea Lumii Disc este de genul masculin?)

După mii şi mii de ani în care a colindat această lume plată în lung şi-n lat, Moartea simte că a obosit, şi ar dori să-şi ia un ucenic. Aşa se face că în serviciul său ajunge să lucreze un băiat slăbănog, numai pielea şi osul, care are obiceiul nerecomandabil de a vedea lucrurile aşa cum sînt şi de a căuta logica ascunsă în orice lucru, fiinţă ori fenomen. Foarte neadecvat pentru o lume bazată pe magie, dar şi foarte pe gustul celui care l-a angajat. În plus, tînărul se numeşte Mortimer, iar prietenii îl numesc Mort. O coincidenţă plăcută, căci aşa îi spun şi Morţii ceilalţi trei Călăreţi ai Apocalipsei (Războiul, Foametea şi Molima), care vin în vizită uneori.

Astfel ajunge Mort să-şi facă ucenicia pe domeniul Morţii, la curăţat de grajduri. Tot aici îi cunoaşte pe fiica adoptivă a stăpînului, Ysabell, care în loc de literatură citeşte din biblioteca tatălui biografii de tineri şi tinere ce au murit din dragoste, şi pe majordomul Albert, despre care aflăm ulterior că e Alberto Malich, mare maestru al magiei, întemeietor al Universităţii Nevăzute şi practic singurul om care a obţinut nemurirea. După un instructaj asupra îndatoririlor şi cîteva îndemnuri voalate apropo de conversat cu persoane de vîrsta lui şi de preluarea afacerii după pensionarea sa, Moartea decide să-l trimită pe Mort în locul său, de probă. După cum vă aşteptaţi, de aici lucrurile se complică.

Una dintre persoanele pe care trebuie să le conducă Mort pe tărîmul umbrelor este tînăra prinţesă Keli. Tînărul o salvează, iar ea se pomeneşte vie, dar într-o societate unde toţi ceilalţi se poartă de parcă ea ar fi murit. Şi aşa ajunge Lumea Disc să fie împărţită în două realităţi, una vastă, în care prinţesa a murit, şi o alta din ce în ce mai restrînsă, în care ea trăieşte.

Moartea, neavînd habar că lucrurile au scăpat de sub control, experimentează între timp diverse activităţi umane, în speranţa că va putea să-i înţeleagă mai bine pe cei pe care i-a însoţit aşa mult timp. Încearcă, pe rînd, pescuitul, dansul, jocurile de noroc, alcoolul, ba chiar şi munca de bucătar, iar logica sa literală şi rigidă duce la consecinţe despre care e mai bine să aflaţi cînd veţi citi cartea. Fireşte, în toiul crizei celor două realităţi incompatibile Albert încearcă să-şi recupereze poziţia de Rector al Universităţii Nevăzute şi să ţină Moartea sub control printr-un ritual, dar vrăjitorul Rincewind încurcă (iarăşi) lucrurile.

Cum se termină povestea? Prefer să nu vă stric plăcerea lecturii. În schimb, dintre toate lucrurile memorabile pe care le spune în roman personajul meu preferat, iată unul: NU-I DREPTATE. NU-S DECÎT EU.

(top)

Sourcery

La începutul recenziei despre Equal Rites vă povesteam că în Lumea Disc al optulea fiu al unui al optulea fiu devine vrăjitor. În Sourcery aflăm motivul pentru care vrăjitorii sînt încurajaţi să nu aibă de-a face îndeaproape cu femeile şi mai ales de ce nu ar trebui să se căsătorească: fiii unui vrăjitor sînt la rîndul lor vrăjitori. Iar cel de-al optulea este o sursă de energie magică. „Izvorăjitorie”, dacă e să traducem titlul romanului.

Exact asta se întîmplă în cel de-al cincilea volum al seriei Discworld, iar tatăl-vrăjitor, Ipslore cel Roşu, înşală Moartea şi îşi ascunde spiritul în toiagul fiului, Coin, ca să-l poată îndruma. Prichindelul (precedat de plecarea grăbită a şobolanilor, păsărilor, garguilor şi chiar şi a gîndacilor de bucătărie) ajunge la Universitatea Nevăzută, distruge prin magie cîţiva vrăjitori de rang înalt ca să demonstreze cine e mai tare, apoi începe să re-creeze realitatea. Le dă vrăjitorilor de la Universitate puteri cu adevărat magice, la o scară grandioasă, dar fără să vrea declanşează un nou război magic de felul celor care aproape distruseseră Lumea Disc în trecutul îndepărtat şi care conduseseră la închiderea vrăjitorilor în ierarhiile şi ritualurile rigide ale Universităţii Nevăzute.

Pălăria rectorilor de la Universitate, care a căpătat după secole de întrebuinţare puteri magice, pune însă la cale lupta de rezistenţă împotriva noului-venit. Din păcate, din lipsă de eroi legendari, pălăria trebuie să se bizuie pe cine îi iese în cale: Rincewind, cel mai incompetent vrăjitor de pe Lumea Disc, şi Conina, fiica lui Cohen Barbarul, o spadasină de temut care visează în secret să devină coafeză. Împreună, călătoresc prin Ankh-Morpork, apoi pe mare, luptă cu tîlhari, piraţi şi negustori de sclavi, iar în cele din urmă ajung în palatul serifului Creosote din Al Khali, unde fac cunoştinţă cu Nijel Distrugătorul, care a învăţat cum să fie erou barbar dintr-un manual şi al cărui strigăt de luptă este "Ăă... Mă scuzaţi".

Pentru ca haosul să fie deplin, reconfigurarea realităţii aduce o invazie a Uriaşilor Gheţii, Vremea Ceaiului Zeilor şi Apocralipsa (adică Apocalipsa apocrifă). Iar cînd eroii fără voie fură trei cai de la un han, Moartea, Războiul, Foametea şi Molima (care în drum spre Apocralipsă se opriseră la o bere) constată că au devenit brusc Călăreţul şi Cei Trei Pietoni ai Apocralipsei, ceea ce nici lor nu le sună prea convingător.

Să vă povestesc cum Bibliotecarul, îngrijorat de situaţie, mînă cărţile magice să zboare spre adăpost, într-un turn al Universităţii Nevăzute? Să vă spun că Moartea este în atît de multe locuri în acelaşi timp prin BUNĂ ORGANIZARE? Să vă mai spun că în final, rătăcit prin Dimensiunile-Temniţă, Rincewind îşi foloseşte ultima armă? (Cîţiva pumni de nisip într-o şosetă.)

Mai bine vă las să citiţi Sourcery, căci a apărut în română. Merită. (top)

Wyrd Sisters

"Cînd ne-om vedea tustrele noi?" ("Prin tunet, fulger ori prin ploi," se grăbeşte cititorul educat să completeze.) Iar o voce mult mai normală răspunde în schimb: "Păi, eu pot marţea viitoare." Aşa începe romanul al şaselea din seria Discworld, intitulat Wyrd Sisters, adică "Surorile soartei". Însă desigur că surorile sînt altfel de vrăjitoare decît cele care amestecau tot felul de ciudăţenii într-un cazan în piesa aceea de la începutul secolului al şaptesprezecelea. Alături de Granny Weatherwax, în acest volum apar Nanny Gytha Ogg (mamă a cincisprezece copii şi teroare a numerose nurori) şi Magrat (tînără şi dornică să facă magie ca la carte, cu lumînări şi beţişoare parfumate).

Pe de altă parte, după cum probabil vă aşteptaţi după lectura primului rînd, Wyrd Sisters este o parodie. Şi pentru că fantasticul n-a început nici de la JRR Tolkien, nici de la Robert Howard, Wyrd Sisters trece la fapte mari şi parodiază Macbeth.

E drept, cînd Moartea vine să-l ia pe regele înjunghiat, întreabă de prezicători care ar fi trebuit să-l avertizeze pe stradă, şi îmi veţi spune că asta e o referire la Tragedia lui Iulius Caesar. E adevărat, fantoma regelui ucis bîntuie prin castelul Lancre, şi veţi zice că asta seamănă cu Hamlet. E la fel de adevărat că Măscăriciul e un personaj important, iar glumele sale sînt aşa pline de arhaisme că nimeni nu le percepe hazul, şi-mi veţi aminti că asta e din Regele Lear. E adevărat că, în piesa lui Shakespeare, Lady Macbeth era aceea care avea obsesia spălatului pe mîini pentru a îndepărta sîngele victimei. Dar în Wyrd Sisters ducele uzurpator nu sfîrşeşte prin a avea obsesia spălatului pe mîini, ci începe de acolo, şi ajunge... Veţi vedea dumneavoastră unde cînd veţi citi cartea.

În plus, aşa cum îi stă bine unui roman scris spre sfîrşitul secolului al douăzecilea, Wyrd Sisters include nu numai parodia piesei ci şi portretul caricatural al dramaturgului sub forma lui Hwel, piticul blestemat de soartă să aibă toată inspiraţia din lume, să audă prin vis dialogurile personajelor şi să trudească pentru a reda aceste viziuni năvalnice în versuri. "Găsise loc pentru iubiţii înşelaţi de astre, groparii comici şi regele cocoşat. Pisicile şi patinele cu rotile erau acelea care-i făceau necazuri în momentul de faţă..."

Aşa cum le stă bine unor vrăjitoare, Granny, Nanny şi Magrat nu intervin direct în treburile regatului, ci mai degrabă ajută destinul, mai întîi salvîndu-l pe moştenitorul tronului, apoi ascunzîndu-l cu tot cu coroană într-o trupă de actori şi ursindu-i talente de mare folos (să-şi facă prieteni cu uşurinţă, să aibă memorie pentru replici şi să fie oricine îşi închipuie că este), pe urmă aflînd detalii despre crimă de la fantoma regelui ucis, iar în cele din urmă asistînd la o piesă de teatru menită să le submineze prestigiul, dar care duce la dezvăluiri neaşteptate. (Acum probabil îmi veţi spune că piesa în piesă care duce la dezvăluiri neaşteptate este tot din Hamlet.)

Spectacolul este cu atît mai reuşit cu cît Moartea în persoană apare pe scenă, sub privirile publicului, interpretîndu-şi propriul rol, şi, din motive de trac, îşi uită replicile. Ca în orice piesă care se respectă, şi aceasta e făcută din arhaisme ordonate frumos în pentametri iambici, pînă cînd Granny Weatherwax, exasperată, spune: "Duhuri din minte şi scorneli să piară, Rog Adevărul -" ezită - "tam-ti-tam s-apară." Iar, pentru că puterile bunicuţei se bazează pe capacitatea de a percepe lucrurile aşa cum sînt în realitate, adevăratele cuvinte de la uciderea regelui sînt rostite din nou...

Fireşte, nu mă lasă inima să vă stric plăcerea lecturii şi să vă relatez chiar tot ce se întîmplă în acest roman, în primul rînd pentru că Terry Pratchett este un povestitor cu mult mai talentat decît mine, iar aceasta este una dintre cele mai frumoase cărţi ale sale. Nu are rost să vă spun cu cine poartă uzurpatorul duelul final, cine moşteneşte regatul Lancre sau unde îl duc pe tînărul prinţ talentele ursite de cele trei vrăjitoare. Iar dacă aţi rămas cu impresia că Terry a parodiat Macbeth fără milă, să vedeţi ce a făcut cu Visul unei nopţi de vară...

Dar asta e altă poveste. (top)

Pyramids