pagina de prezentare
- L-a lasat fara copii! I-a luat copiii si-a plecat la Bucuresti. De-atunci mama plange in fiecare zi si spune ca n-a avut si el soarta.
Femeia aceasta nu putea sa aiba conceptii despre fericire pentru ca nu o cunoscuse pe propria ei piele. Avea, in schimb, conceptia despre ideal. Se considera fericita prin implinirile celorlalti. Era capabila sa nu observe lucruri marunte, pentru a acorda atentie maxima miracolului care marca existenta. Poate, din acest motiv, o ura pe fosta ei cumnata. Desi nu fusese maritata niciodata se afla la varsta la care predomina un sentiment matern. Duiosia si grija pe care le manifesta fata de copiii fratelui ei demonstrau un echilibru spiritual.
Prin poarta curtii ramasa intredeschisa se vedeau bujorii infloriti, aproape neobisnuit de mari. Prin petalele lor isi facea de cap un vant subtire de primavara care lasa in urma lui o racoare cu miresme de iarba cruda. Vocea femeii ascundea un tumult de simtaminte. Ochii mari si negri, umbriti de gene lungi scaldandu-se in apele lacrimilor pareau si mai mari si mai negri. Pe cap purta o basma decolorata de timp inodata sub barba. Fata ii era rotunda cu fruntea brazdata de cute adanci si obrazul biciuit de arsite, vanturi si ploi.
Priveam la mainile Ioanei: intr-una tinea plasa in care avea cateceva si cu cealalta gesticula. Gesturile mainii ei aduceau a jale!
- Nu trebuie sa planga, spun, in ziua de azi femeile se despart foarte usor de barbatii lor fara a se gandi prea mult la copii. Mama dumitale stie cum se plamadeste painea si ce gust are cand o coace vara in cuptorul de caramida din curtea casei asezind cu grija aluatul bine crescut pe frunze verzi de nuc. Ea stie cum roua diminetii ii racoreste crapaturile din calcaiele ce nu s-au vindecat inca din cauza alergaturii in susul si in josul campurilor, dealurilor. Mama dumitale nu a purtat pantofi cu toc de-o schioapa nici mireasa si nici fata mare. A mers in varful degetelor cand purta cate un ghimpe in calcai si pe care nu-l putea scoate singura cu acul de siguranta pe care-l purta tot timpul in dosul gulerului de la camasa cusuta de ea pe muste.
Ochii ei tradau o unda de bucurie, desi atentia ii era incordata si-mi urmarea miscarile buzelor de parca ar fi intuit ceea ce urma sa spun. imi zic in gand: ,,Ce pacat ca ai ramas la sat, femeie inca tanara!�
- De ce nu ai plecat la oras? Ai fi dus-o mai bine. La tara o femeie munceste mult si nu se vede mare lucru.
- Am ramas langa mama. Nu puteam s-o las singura.
Simteam ca privirea ei ma arde dar nu era convingatoare cand spunea acest lucru. Mai bine ar fi spus: ,,Aici e lumea mea. in satul acesta cocotat pe coama dealului am deschis ochii, am respirat pentru prima oara, am alergat desculta, am trasat primul cerc in jurul merilor si perilor padureti rasariti din inima pamantului pretuindu-i cu patima, am invatat sa dau cu sapa in brazda cat roata carului si seara sa cad ostenita intr-un somn adanc, care parca si-ar avea radacinile in moarte. Da, din aceasta cauza calcaiele mele sunt crapate ca pamintul ars de seceta si mereu au culoarea lui. Din aceasta cauza mainile mele sunt mari, uite, cat sunt de mari!, butucanoase si unghiile oricat de mult le-as taia din carne, cu lama, tot mai pastreaza un arc de cerc de culoare inchisa!�.
Calauzindu-ma dupa instinct, incercam sa evit privirea ei agera si rascolitoare. La cativa metri de poarta in fata careia ne aflam se adancea o vale superba, strajuita de o padure falnica unde, in ziua aceea de sarbatoarea Sfiintilor Constantin si Elena, crestini ai satului respectiv si din imprejurimi, participasera la sfiintirea fantanii pe care tatal meu le-o daruise satenilor dat fiindca in zona erau foarte putine fantani din cauza adancimii mari la care iesea apa. stiind ca nu voi reveni curand, incercam sa depozitez in memorie cat mai multe clisee din peisajul care deja imi parea ireal. Fara sa-mi dau seama, incepusem sa-mi imaginez scene. Unele episoade ale existentei ei lipsite de spectaculos. S-o inventez pe Ioana asa cum era in definitiv: necunoscuta, dar nu lipsita de importanta. Scarbita de anumite imprejurari, dar nu resemnata. imi venea sa-i spun: ,,Uita realitatea! Uita realitatea, Ioana! Realitatea nu este decat coaja indoielii noastre. Noi santem lumanarile care se topesc in mainile inmanusate pana la cot ale clovnilor carora nu le-a vazut inca nimeni adevaratul chip. Atata timp cat suntem o farsa a hazardului, cu o identitate bine definita, nu trebuie sa ne suparam, Ioana! Singura latura a existentei, demna de luat in consideratie, este cea estetica. in satul tau echilibrul existential a cunoscut un dezechilibru.�
Dinspre fundul curtii se auzeau vocile celor asezati la masa lunga. Unii incercau sa se amuze pe socotelile altora. Altii incercau sa creeze noi aliante. Altii dadeau frau imaginatiei si spuneau vorbe in vant. Oamenii acestia au un numitor comun si doar hazardul facea ca eu sa ma aflu aici in spatiul lor pe care altfel nu l-as fi cunoscut decat dupa harta geografica. Ma aflam aici cu mama, cu tata si fratele meu. imi era bine. Un bine pe care aproape il uitasem. Era atat de bine pentru ca acum familia noastra era in centrul atentiei atat prin natura evenimentului, cat si pentru ca, fiind ziua tatalui meu, ne aflam cu totii acolo. Niciodata nu fusesem la Velesti impreuna asa ca, lumea se uita la noi direct sau pe furis. Se susoteau: fiecare spunea celui de langa el ceea ce gandea in clipa aceea. Numai o femeiusca usuratica despre care auzisem deja ca-i murise nu de mult un copil bolnav se grabea sa programeze de urgenta o insuratoare tatalui meu. Ea nu stia ca femeia care se afla langa tata era nevasta lui, adica mama mea. Era atat de bine pentru ca discutiile le provocau altii. Tata era amfitrion. Altfel nu mai era asa de bine. Atunci cand lumea se rezuma doar la noi patru, purtam mereu discutii contradictorii. De o parte tata si fratele meu, de alta eu si mama. si cum mama era mereu prinsa cu treaba, ramaneam eu cu ei si, bineinteles, ca nu puteam sa-i inving oricate argumente as fi avut. Nu acceptau sa fie invinsi de partea feminina. intr-un tarziu, cand era convins ca eram in stare sa ma supar, tata ii spunea fratelui meu: ,,Mariene, las-o ma, nu vezi ca se supara?! si, in definitiv, ea are dreptate.� Ce mai victorie! incepusem sa ma obisnuiesc cu gustul ei amar.
imi amintisem motivul pentru care ma aflam la poarta cu Ioana. Simtindu-ma, femeia si-a adunat privirile ratacite dinspre poalele padurii intorcindu-si chipul, mi-a spus:
- Ce frumoasa esti! Parca un trasnet imi smulsese trupul din bratele somnului. Nu stiam ce sa raspund si i-am zambit. Gandeam: �Femeia aceasta m-a dezarmat! Chiar asa! Daca imi va pune o intrebare nu voi fi in stare sa articulez niciun cuvint.�
Priveam la fata ei imbatranita de atata munca si nu gaseam relatia care sa-mi demonstreze cum in corpul ei micut si firav se ascundea atata putere. Puterea de-a uri o femeie si puterea de a aprecia alta femeie.
Puterea de a gusta in fiecare dimineata a dezamagirii din splendoarea curajului ei depasea limitele putintei unui om obisnuit.
Era o nespusa placere sa simti si sa vezi atata vointa si hotarare intr-o faptura asa de firava! Aceste doua parghii ale existentei ei rezultau, poate, din viata monotona si ordonata a satului din care nu cred ca a mers vreodata mai departe de Craiova.
stiam ca puterea mintii inseamna puterea trupului asupra celorlalti si chiar asupra materiei prin realitatea exterioara.
Sub simplitatea ei aparenta se ascundea o complexitate nebanuita. Ramasesem tacuta in fata femeii, in timp ce memoria isi ordona clisee de viata. La fel de tacuta ramasese si ea.
Un sentiment straniu ma condusese intr-un spatiu nou unde fantasmagoriile personale se rupsesera brusc de convulsiile lumii din afara. Gandeam la Ioana ca la un adevar al istoriei acestui sat si ea simtea acest lucru.
in cazul ei istoria nu da voie la nascociri.
Realitatea are cel mai curat chip.
- Am venit sa te vad si sa te cunosc.
- Ma bucur, i-am spus, poate ne vom mai intalni.
incercind sa-si aplece capul spre mana mea, am intuit intentia Ioanei. Cu palmele i-am inconjurat obrajii rotunzi, ca unei surori. Privea in ochii mei de parca ar fi banuit o lume dincolo de verdele lor care se tulbura uneori si bate in cenusiu.
- La revedere, Ioana!
I-am urmarit pana departe mersul cu pasi marunti, grei si hotarati. Ioana nu si-a intors privirea.
Desi oamenii acestia au un numitor comun, multe drumuri le sunt paralele. Nevazutele fire imponderabile care leaga lucrurile si faptele creeaza noi si noi energii ce pot risipi linistea sau o pot aduna si umple cu ea cercul gol al neimplinirilor, de obicei neumplut de nimic � nici trairi, nici preocupari si nici macar sperante.
Ioana era rezultatul schimbarilor pe care ti le impune regula cercului.
Erau evidente legile in mijlocul carora traia.
Bucuresti, nov. 1996