|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
||||||||||||||||||
|
||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
de Stefan MAIER
In realitate, oriunde am fi, suntem tot cu noi insine, cu umbrele multiple ale personalitatilor noastre multiple, cu fricile si cu neimplinirile noastre.
Singura bariera care merita asaltata este frica.
Stefan MAIER
Dana IONESCU
Andreea DEMIRGIAN
de Andreea DEMIRGIAN
Mariana SHMILOVICI
sau
cum sa-mi petrec sapte zile in tren"
Teodor CRISTACHE
Insa nimic nu se compara cu agonia perpetua pe care o traiesc de cand nu imi mai permit sa ma doara nimic, nu imi permit sa cad, sa ma imbolnavesc, sa nu stau in picioare, sa nu fiu bine� Nu imi mai permit sa fiu saraca si fara griji si nici somnul nu imi mai e la fel de lipsit de vise rele ca in frageda pruncie. Si de cate ori ma gandesc la ce traiesc, gasesc energia sa imi spun: lasa ca e bine.
Cand vine vorba de limite, la ce gandim? Eu ma gandesc automat la bariere care ma impiedica sa merg mai departe. Un munte prea inalt e o limita? O mare e o limita? O prapaste e o limita? Sau de fapt limita este a mea pentru ca nu ma tin puterile sa urc muntele sau sa trec marea inot sau sa zbor peste prapastii. Dar limitele acestea pe
Oana MEA
Simona CRATEL
Cristian BOBOC
Liviu ANTONESEI
Uca Maria Iov Brouss.arte
Cat de greu poate sa fie sa privesti pe cineva drept in ochi si recunoscand in persoana din fata ta pe mama sau pe tata, sau pe sora ori fratele tau, sa iti arunci bratele in jurul gatului lui si sa-l saruti pe obraz? Cat de greu este sa stai pe loc, cu manutele in poala? Sau sa pui un picior inaintea celuilalt� sau sa iti lipesti buzele, asa incat limba sa nu iti atarne, dizgratios, in afara? Banal. Oricine poate face asta. Chiar asa? Chiar oricine?
De cativa ani am cunoscut persoane care exploreaza altfel de limite. Am sa ridic acum o perdea, pentru ca imi sta in putere sa o ridic. Si va invit la reflectie.
* * *
- Mara!
- �
- Spune: Mara!
- �
- Unde e Mara? Arata-mi-o pe Mara!
Anamaria CRACIUN
and Dreams"
Alex TRAILA
WEORES Sandor
Dinu MITITEANU
Luminita STANESCU
Cristian BOBOC
Benedict SOLOMON
Tia PELTZ
"Sa ai un vis"
Dina CALIN
Foto: Mariana SHMILOVICI
Camelia CAPRARIU
HAMVAS Bela
- Unde e Mara? Arata-mi-o pe Mara
Mara nu stie cat timp a trecut de cand aude aceleasi cuvinte. Oglinda se intoarce spre tanarul din fata ei.
- Cristi. In oglinda se vede Cristi! Intorc oglinda, in oglinda se vede Mara! Uite-o pe Mara. Pune degetul pe oglinda!
-�
- Arata-mi-o pe Mara! Unde e Mara?
Oare daca pune inca o data degetul pe oglinda, o sa aiba voie sa puna cubul peste celelalte? Duce incet degetul spre oglinda.
- Bravo! Izbucneste adultul. Acum spune: Mara!
Deci nu se termina niciodata� Nu va putea sa termine niciodata castelul de cuburi� Niciodata? Ce inseamna niciodata? Si de ce trebuie sa termine castelul de cuburi? Mara lasa capul in jos.
- Spune: Mara!
- �
Mara are trei ani si jumatate. Nu prea vorbeste desi intelege foarte bine ce i se spune. 8 ore pe zi, 4 adulti fac cu randul exercitii cu Mara. Unul vrea sa ii spuna cum o cheama. Altul vrea sa o faca sa stea pe scaun. Celalalt ar vrea sa ii dea voie sa o atinga, sa o imbratiseze. Al patrulea vrea si el ceva� Uneori daca face ce i se spune primeste suc. Sau un puzzle. Marei ii plac puzzle-urile. Ii dau senzatia ca poate controla macar o bucatica din lumea care o inconjoara. O poate ordona. Dar toata lumea vrea ceva de la Mara, Mara nu vrea nimic de la nimeni. Vrea doar sa stea intr-un colt, departe de lumina, departe de zgomote, pentru ca auzul fin poate fi o povara. Mara aude foarte bine. Prea bine. O usa trantita, o frana brusca, prelunga, scartaitul ferestrei, un oblon in bataia vantului, castanele cazand din copacul din fata geamului, bebelusul de vis-?-vis, muzica de la parterul blocului, toate sunetele astea o agreseaza, o dor timpanele, ar vrea sa se opreasca, dar cum sa opresti lumea? Cum sa o faci sa taca? isi acopera urechile cu manutele si tipa. Daca tipa destul de tare nu mai aude zgomotele. Nu mai aude decat propriul sau tipat, mai usor de suportat decat toate celelalte.
- Spune: Mara!
- Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!
Mara tipa. Inca o sedinta ratata, inca o ora pierduta. Mara tipa, nu raspunde la comanda, nu vrea sa comunice. N-o intereseaza recompensele, arunca in toate partile cuburile, puzzle-ul, se ascunde sub masa si nu se mai lasa tarata afara de acolo. Acolo, sub masa e intuneric. Mara se leagana incetisor, de la stanga la dreapta, nu mai tipa, spatiul stramt ii place, se simte in siguranta, daca inchide ochii, poate cand ii redeschide, camera va fi disparut si odata cu ea si oglinda si chipul din oglinda si tanarul si cuburile� Mara se leagana incetisor�
* * *
In camera de zi, mama Marei s-a ghemuit pe canapea si cu genunchii la gura, plange. Ar vrea doar sa isi poata strange fetita in brate si sa ii spuna: �Mama te iubeste, Mara�� fara ca Mara sa o zgarie si sa o loveasca peste fata cu manutele ei mici. Ar vrea sa o duca la teatru si sa-i citeasca povesti, sa se joace cu ea de-a zanele si sa o imbrace ca pe o printesa dar Mara nu intelege ce-s alea zane, cum adica �sa ne prefacem�� �Sunteti tanara, doamna, faceti altul, duceti-o pe asta la un camin si uitati ca ati avut-o, nu va fi niciodata un copil normal, va avea toata viata un intelect limitat, va fi o piatra de moara de gatul dumneavoastra, nu va pierdeti vremea� i-au zis nu unul, ci mai multi doctori� Doctori? Caini! Ce inseamna limite? Ce inseamna normal?
Doar muzica ii place Marei. Muzica o linisteste. Pianul in special. Dar mama nu stie sa cante la pian. Poate doar sa incerce. Sa ia lectii de pian la 30 de ani? Dar poate ea sa cante la pian?
Mama Marei plange.
Intre Mara si mama prapastia se casca uriasa, de netrecut, hada...
* * *
In fata celor cinci profesori, Mara nu are nici un fel de emotie. Clapele albe si cele negre ii sunt cunoscute, stie ordinea notelor si cum trebuie sa sune fiecare fragment de partitura, nu are cum sa greseasca. 7 minute. Atat dureaza. Apoi o sa fie liniste si profesorii ii vor spune daca a cantat bine.
Lipita de usa, fara sa respire, Mama urmareste fiecare gest al fetei. 7 minute. Peste 7 minute va sti daca Mara poate urma cursurile scolii de muzica, daca poate studia pianul cu Profesorul X. Cine ar fi crezut acum 3 ani�?
Mara canta la pian. Unul din profesori tuseste. O mica ezitare, dar nu se opreste, continua� duce partitura pana la capat. Apoi lasa usor capacul pianului peste clape si se intoarce spre mama. Ii zambeste Mamei.
Profesorii se consulta.
- Felicitari doamna, Mara poate sa inceapa din septembrie.
Mama respira. Limite? Exista?
Mady IORDACHE
Ionela CHITU
Alina SAVIN
Lucian DAMBOVITEANU-CISMIGIU
Andana CALINESCU
Nusa ILISIE
Andana CALINESCU
Pierre RADULESCU-BANU
Oana CATANOIU
Oana CATANOIU
Vlad SOLOMON
Andana CALINESCU
Uca Maria Iov Brouss.arte
Diana SIMIONESCU
GYORFI-DEAK Gyorgy
1950-2007
TIMPUL
Diana SIMIONESCU
Gabriela VLADUTU
revista Scolii "Octavian Goga" din Jibou
Cornel Mihai UNGUREANU
Andana CALINESCU
SUTO Zsolt
Cristina DOROBAT
Corina UNGUREANU
sau
cum sa-mi petrec sapte zile in tren
de Teodor CRISTACHE
Ce faci cind ai 27 de ani, esti in vacanta de vara intrucit esti profesor si mai ales esti in nebunul an 1993 ? O revolutie � sau ce fusese aia � abia se petrecuse, ai ceva bani ( nu esti insurat, fara copii si mai stai si cu parintii ), te maninca talpile sa vezi lumea care pina atunci iti fusese interzisa, asa ca te gindesti cam cinci minute si ajungi la o decizie : plec in China. De ce in China ? Pentru ca e cel mai departat punct de locul in care traiesti la care poti ajunge cu trenul. Am uitat sa spun ca trenul a fost � si a ramas - marea mea pasiune, inainte de avea carnet si masina.
Odata hotarirea luata, restul e simplu. He, he, pare simplu acum in fata tastaturii, cind am Internet de banda larga si pot afla orice despre orice punct al lumii. Sau in fine daca nu aflu informatii aflu pareri. Dar povestea se intimpla in 1993 cind nu prea stiam cum e cu lumea asta. Asa ca primul drum il fac la Ambasada Chinei unde mi se cere sa completez un formular pe vreo trei pagini, imi cer doua fotografii recente, biletele de avion in original si taxa de viza. La observatia mea ca vreau sa merg cu trenul, functionarul ramine interzis si isi suna superiorul � sau securistul de serviciu. Dupa trei minute de conversatie in dulcea Chineza Mandarin ma informeaza sa ii dau bataie : merge si cu biletele de tren.
candid : � in Tibet � . Nu minteam, dar nici un raspuns diplomatic nu era stiind problemele ivite cu citeva saptamini in urma cind tocmai le dadusera tibetanilor citeva bastoane pe spate. Se mai dau citeva telefoane si iata pasaportul � verde, cu poza alb-negru mai stiti ? � cu viza chineza pe o luna.
Ma duc acasa, imi iau rucsacul � cu care aratam ca un zeppelin � si imi infomez parintii care ma vad iesind pe poarta. � Unde te duci ? � intreaba mama crezind ca plec intr-una din expeditiile mele in balta. � In China � ii raspund eu. �Ma intorc peste vreo luna�
3. Bucuresti � Moscova
sau fratii moldoveni nu te cred ca nu le aduci daruri
Trenul Bucuresti � Moscova pleaca din Bucuresti Nord la 23.00. Cusetele goale toate si imi zic ca daca tot drumul e asa mai bine stateam acasa si ma uitam la televizor. Noaptea trece usor, in tren dorm ca la mine acasa si astept dimineata ca sa trec granita. Dimineata nu se lasa asteptata si iata-ma la vama romana. Controleaza pasapoartele, unde mergeti , in China, drum bun, multumesc. Trenul pufaie si trece dincolo. Il opresc, si la fiecare usa se posteaza cite un politai inarmat, cu cite un ciine lup in lesa, pe amble parti ale trenului. Politaii intra in compartiment, pasaportul � il adulmeca, il pipaie pagina cu pagina, mai ca l-ar gusta. In sfirsit pun viza in el, iata-ma in republica sora. In timpul acesta vagonul se ridica usor de la pamint - se schimba osiile, ecartament diferit, stiti povestea.
Dupa citeva ore de atirnat in aer, vagonul coboara pe pamint si porneste. Ajungem la Chisinau unde vagonul se umple de oameni care merg catre metropola Moscova dupa o bucata de piine mai dulce. Sint saraci si prietenosi carind dupa ei cantitati incredibile de bagaje.
4. Moscova I � parada nu o voi comanda eu
Am coborit din tren si am luat imediat contact cu � sufletul rus � altfel spus doi betivi care lalaiau la intrarea pe peron. Am aplicat rapid o regula de aur la calatoria in locuri in care n-am mai fost niciodata. Cit mai repede afara din zona de influenta a garii / autogarii / aeroportului. Cu cit esti mai departe cu atit lucrurile devin, hai sa zicem, mai normale. Am iesit din gara si am dat cu nasul in Hotel Turist unde am schimbat niste dolari in ruble, nu prea multi, ce sa fac cu prea multi bani doar pentru citeva ore. Ma inselam amarnic. Aveam sa constat pe propria piele adevarul istoric conform caruia pe ce pune mina Mama Moscova nu prea ii da drumul prea repede.
Problema pe care o aveam de rezolvat era � aparent � simpla. Eu ajunsesem in gara Kievskaia la ora 11.00 dimineata. La ora 23.00 pleca Transiberianul din gara Iaroslavskaia. Aveam la dispozitie 12 ore sa ma misc intre cele doua gari. La ghiseele garii engleza sau franceza nu erau la mare pr�t dar am inteles Intourist. Biroul Intourist se afla peste drum de gara dar se pare ca era operat de baieti care sosisera in Moscova cu citeva ore inaintea mea. La intrebarea despre cum ajung la gara Iaroslavskaia mi-au indicat taxiurile din fata. Cum nu aveam bani de aruncat am localizat metroul si am cercetat putin o harta destul de in detaliu. Avea chiar ceea ce majoritatea hartilor de orientare din Bucurestiul de azi nu au : acel fascinant punct pe care scrie � You are here �. La ce bun e o harta daca nu stii unde te afli ? Am localizat un punct numit Iaroslavskaia � stiu sa citesc doar in chirilice, limba rusa habar n-am � si am intrat in metru. Intrarea e imensa. Metroul e imens. Dar isi face � sau isi facea treaba destul de bine. Semnalizat asa cum trebuie, statiile anuntate clar, si dispunerea liniilor intr-un cerc fac ca orice punct din Moscova sa fie atins cu mare usurinta. Mai putin gara Iaroslavskaia dupa cum aveam sa vad.
Ca sa fac dintr-o poveste lunga una scurta pot sa va spun ca in urmatoarele 8 ore a trebuit sa rezolv urmatoarea problema geografico / lingvistica :
Ipoteza : avem trei gari - Iaroslavskaia, Kazahstanskaia si Leningradskaia. Cele trei gari sint aproape identice ca dimensiuni, arhitectura si infatisare. Distanta intre ele e in jur de 500 de m. Nimeni nu vorbeste alta limba in afara de rusa iar un sofer de taxi iti cere 50 $ sa te duca la gara pe care o cauti (care e la 500 m dar tu nu stii asta).
Intrebare : cit timp iti ia sa ajungi la gara care trebuie
Raspuns : bazat pe calcule � 30 minute. Bazat pe cruda experienta : 8 ore si asta dupa ce infrunti soferi de taxi, batrini cersetori, vinzatori de nimicuri, kazahi cu caciuli imense de oaie pe cap si halate vatuite la 30 grade, negri dubiosi si mai ales o banda de baieti cu haine de piele, cizme si lanturi pe care le zornaie agresiv catre tine. Dar daca n-ar fi toate acestea de ce am mai pleca de acasa ?
La ora 22.15 Transiberianul e tras la peron, doi conductori la fiecare vagon iti iau politicos biletul si te conduc la compartimentul tau. Ramin uimit cit de mare este si cit de confortabil. Sint patru paturi, suprapuse, intr-un spatiu de doua ori mai mare decit meschinele cusete din trenurile romanesti. Imi iau locul, descarc bagajul si ma intind pe pat, rasuflind usurat. In compartiment intra un chinez in virsta � grozav, incep sa cunosc oameni noi, bine ca am scapat de Moscova. Mai e o jumatate de ora pina ar trebui ca trenul sa plece dar conductorul intra cu biletul meu in mina si cu un cuvint care seamana cu � Problem � pe buze. Ce se intimplase ? Cam ce patise si Phileas Fogg in � Ocolul pamintului in 80 de zile � Gresisem cu o zi. Biletul meu era pentru 26 Iunie iar eu plecasem de acasa cu o zi mai devreme. Eram in 25 Iunie iar trenul meu pleca a doua zi. Cunosteam expresia � a cade cerul pe tine � dar nu experimentasem senzatia. Mi-am luat bagajele si in mare viteza am coborit pe peron. Aveam la dispozitie exact 24 de ore in cel mai periculos oras in care fusesem pina atunci sa imi pling de mila.
de Simona CRATEL
www.simonacratel.eu
Totusi ia foarte mult curaj sa iei decizia de a apasa acest buton, pentru ca sunt multe persoane implicate in actul acesta care aparent pare sa te implice doar pe tine. In modul ambivalent, singurul mod in care viata se manifesta, asta face totul si mai incitant. De mii de ori mai incitant. Daca n-ar fi interzis, nu ar mai fii atat de incitant. Jumatate din farmec s-ar evapora.
Nu esti numai tu fata in fata cu butonul acesta din interiorul tau, ci sunt atatea persoane adunate in cerc, soptindu-ti amenintator: "Nu fa asta! Nu!". Aceste persoane pot fi parintii, ori alte fiinte apropiate, intinzandu-se pana la structura sociala in care esti integrat si care cere de la tine un anumit tip de comportament.
La urma urmei exista bariere acolo unde este nevoie, precum in locurile unde strada se intersecteaza cu calea ferata, acolo unde are foarte mult sens, pentru ca exista un pericol si s-ar putea sa nu ajungi intreg de partea cealalta. Ai putea fi spulberat in incercare. Actul de a traversa in timp ce bariera e pusa are ceva nenecesar, gratuit, teribilist.
Si totusi se spune ca lucrurile cele mai bune sunt ori interzise, ori ingrasa.
Vedeam deunazi la televizor un reportaj despre o femeie, mama a doua fete si sotie a unui barbat iubitor, care, plictisita de viata de casnica, se antrena sa devina dansatoare in discoteca, adica una din asa zisele dansatoare Go-Go. Nu vreau sa stiu ce parere avea sotul ei despre asta, familia lui, ori familia ei, sau vecinele, ori fostele colege. In orice caz, sotul ei evita sa priveasca in camera de luat vederi.
Ce facea de fapt aceasta femeie?
Omul, fie el barbat ori femeie, simte nevoia de a infrunta noi provocari, de a trai lucruri noi. Odata atinsa o etapa, un stagiu al vietii, odata ce toate trairile rezultate de aici au fost traite si retraite si stors pana si cel mai mic strop de semnificatie, suntem din nou gata de drum. Cine nu incepe in acel moment particular sa alerge, va muri. Va muri de-o moarte lenta, fara ca acest aspect sa se extinda si asupra eu-lui fizic. Sa alerge atunci cand intelege ca nimic nou nu mai poate rezulta din punctul in care se afla, ca totul se usuca si zbarceste sub ochii sai, ca filmul se deruleaza pe invers, in viteza, intr-un ritm ametitor.
Pana la urma, suntem in fata a nenumarate bariere, pentru ca nu putem face ceea ce vrem noi, nu-i asa? Exista limite fizice sau psihice. Asa ni s-a spus, iar noi credem. Poate pentru cineva dezabilitat de o boala sau de un accident, sa mearga din nou reprezinta o bariera pe care doreste s-o depaseasca, incercarea, o adevarata aventura si provocare. In filme, intalnim des personaje care au de gand sa escaladeze muntele Everest, dar de obicei este un vis care nu se va implini niciodata, ca pentru a sublinia maretia spre care aspira, dar pe care nu o vor atinge niciodata.
Poate fiecare din noi are Everestul nostru personal, si singurul lucru pe care-l vom face pana la urma este sa vedem doar un documentar din canapeaua comoda a sufrageriei.
Cu toate ca tentatia e foarte mare. Si promite sa ne tina ocupati multa vreme, sa ne mentina in stare de agitatie si de traire intensa. Dar probabil ca marea problema a oricarui om este lipsa de sens. Gasirea unui sens. Cred ca aceasta ne impinge spre toate acestea, nevoia de a gasi sens prin explorare si depasire de bariere. Nevoia de a creste. De a gasi un sens personal, ceva care ni se potriveste noua si numai noua.
Si, normal, exista infinite nuante si posibilitati. Exista bariere in lucruri pozitive si bariere spre lucruri negative.
Apoi nevoia aceasta se muta in alte planuri, asa zis superioare, in care omul se axeaza pe ceva pe care doreste sa-l perfectioneze si la care incearca sa-si aduca aportul personal intr-un mod cat mai creativ, depasind barierele de gandire de pana atunci. Sa se expandeze pe sine in moduri cu totul noi, mult mai acceptate in societate, ba chiar aplaudate, eventual, eventual recompensate financiar.
Dar vorbesc despre un om care deja si-a impus propriile limite, si-a ridicat propriile bariere, incercand sa-si vada de treaba, multumit ca drumul acela greu pe care l-a avut de parcurs pana acolo nu si-a revendicat distrugeri mai mari asupra sanatatii sale fizice si psihice. Ca nu mai simte nevoia, pentru a se testa pe sine, sa faca nici una din nebuniile de alta data, ca n-o sa mai impacheteze pe fuga sa o stearga cu prietenii pe neasteptate in alt oras, ca nu-i mai pasa nici cat negrul sub unghie cum traiesc oamenii in Islanda sau din oricare alta parte, ca nu mai
http://www.wildwalk.ro/2006_08_Alpi/Matterhorn/dsc_1942.htm
Pentru ca nu este oare prea mare pretul pe care-l platim?
de Liviu ANTONESEI
Intr-una din noptile mele fara de vise, nopti smolioase, negre precum catranul si pasul dracului, am visat un baietel. A fost unul din acele vise �din nimic�, nu zamislit, cum se cuvine, din alte vise, ci rod al neantului inchipurii pure, dar l-am visat cu toata puterea. Era cumva sinonimul fetitei cu chibrituri, era un baietel modest, timid, visator si, desigur, ineficient. Statea ancorat doar de citeva fire, suspendat intre destin si lipsa destinului, intre el si sinele sau, atirna lenes intre doua lumi, in intremundii, fara sa aiba habar de cele ce i se cuvin, fara sa le banuiasca pe cele ce viata i le-ar fi datorat cu totul neintimplator. Era un baietel pe care mi-ar placea, mie, autorul si creatorul sau, sa-l vad pistruiat, cu fata inrosita de alergare, lovit de copilarie pina la singe la ambii genunchi, cu coji de mar stricate, dar frumos mirositoare a mar pur, aproape esentializat, pe coatele zdrelite si ele.
Insa realitatea baietelului contrazice flagrant mintea scriitorului si inchipuirea scriitorului, asa ca scriitorul, neavind incotro, s-a multumit sa spuna numai atit: �era un baietel pricajit�, la inima, la anemie, la sechelele anemiei, la sechelele unei copilarii pe care el, chiar tirziu, coscogemitea barbatul, nu a analizat-o niciodata, cit de cit, din teama si din oripilare. Fusese un baietel necajit. Chiar daca nu pierduse vreodata o oaie, precum un frate de-al sau literar, la intoarcerea catre casa. Autorul era, este, desigur, cind mai destept, cind mai inert, daca nu de-a dreptul prost, in privinta baietelului sau, dar niciodata nu i-a fost indiferent.
Ninsorile, fie de fulgi, fie de petale, fie de puful plopilor, pedepseau baietelul cel nating pina la suferinta, doar ca el nu pricepea de ce se simte asa, pentru ca nu stia sa denumesca suferinta. Si nici bucuria nu stia sa o numesca, asta e firesc din punctul de vedere al autorului, pentru ca himera, abia masculina, intilnea bucuria prea rar, atit de rar incit era neidentificabila, si himera, si bucuria, si una si cealalta, adeoseori laolalta. Iar daca s-ar intilni punctul de vedere al autorului cu cel al baietelui si cu cel al lumii, chiar e greu de imaginat ce cockteil exploziv ar putea sa se nasca din asta, ce spectacol al sfirsitului tuturor timpurilor.
Intr-o zi, dar asta dupa multi, multi ani, baietelul cel nating, barbat fara constinta desprinderii adevarate si a uriaselor si tulburatoarelor consecinte ce decurg din aceasta, s-a indragostit. Dar s-a indragostit intr-un fel foarte apropiat dintr-o alta copilarie, cea a Micului Print. A
Nu mica i-a fost baietelului mirarea cind s-a simtit, mai intii la talpi, apoi la degete, apoi spre glezne prea plin de furnici si de greieri. S-a uitat curios acolo, intr-acolo, si nu a vazut nici furnici, nici greieri, fapt care l-a mirat peste poate. Dar era in causul unei palme straine, un caus larg, caldut, primitor si promitator... alte directii de necuprins nici cu gindul, nici cu pamintul, cu atit mai putin cu mintea lui, bine strunita si bine gindita, dupa cum, desigur, isi inchipuia. A stat asa, in mirarea-i, un timp atit de lung... atit de lung� si azi, in zilele noastre nebune de legat si total digitalizate inca se mai mira� ce a fost cu el? ce a visat? ce a trait? e ceva cu el? a visat ceva? a trait ceva? A ramas mereu linga tarmul marii celei mari, contemplind punctul care, din ce in ce mai rar, tot mai rar, il ilumina. Au trecut noptile si zilele si zorile, au trecut si barcile si scafandrii si guvizii si vapoarele cele mari, au trecut stelele si luna, a trecut totul intr-o contemplatie aproape detasata, ranile de pe genunchii sai inca mai singerau, asa cum singereaza toate ranile celor ingenunchiati. Si, din adincul nisipurilor, din adincurile marii, din adincul simbolurilor, din adincul negraitrului, punctul desenat il privea mustrator, ca si cum ar fi fost sus, sus pe ceruri, si nu jos, pe nisipuri.
Acesta este visul visat de Craciun de un baietel necajit, baietel visat de Ema Rastin, visata apoi de mine, vis visat si de dragii de voi numai cu citeva clipe mai inainte...
Ianuarie 2007
Din volumul
La �Morrison Hotel� - Povestiri de pina azi in editie definitiva
aflat in pregatire la Editura 'Ideea Europeana'
de Anamaria CRACIUN
http://uk.blog.360.yahoo.com/blog-RVEcpZgwdqfe9VhDe2hz
urati imi suntem cateodata-de ce nu am facut ceva mai mult ? oameni lasi si comozi si uituci. doar peste o saptamana o sa uit si soarta sa imi ramane necunoscuta, iar constiinta doarme linistita. ce-i pasa? mereu adoarme linistita dupa ce se convinge repede ca totul e cum nu se poate mai corect
cateva cuvinte in plus si n-ar mai fi oftat in bratele mele.
"timpul trece si ne simtim in siguranta prea repede"
ne credem Mari si uitam sa radem. uitam sa privim in soare. uitam sa ne intindem aripile cum faceam odata si sa zburam de frica sa nu se rupa. asta ne manaca-FRICA.
eram mai curajosi atunci cand saream de pe capita cu umbrela deschisa sau cand intram in balti mocirloase sa ne racorim macar putin.
Ia sa te vad! ziceam
Ba fa tu , daca esti mai tare!
si faceam ca eram mai tare
oamenii cu frica peste tot in jurul nostru. fiecare cu frica lui.
unele sunt mici si firave si abia ajung sa scuture pantalonul omului dupa care se tin si se odihnesc la picioarele lui. sunt stravezii si daca nu primesc atentie, se dizolva ca un abur in aer. omul isi aduce aminte si rade-mai stii ca mi-era frica de puii de gaina!!!ALTELE merg cu omul la brat si sunt aranjate si bine facute si isi sprijina greutatea pe cel de langa pana ce aceluia ii tremura picioarele si ii ies ochii din orbite. traiesc impreuna si il chinuie pe om gatindu-i ganduri negre si depresii si strivindu-l cu greutatea lor cand incearca sa se indrepte
Foto: Alex TRAILA
http://trailaalex.blogspot.com/
n-am omorit o furnica azi.
de WEORES Sandor
Relatia dintre lumea tridimensionala si Univers este cea dintre un
buzunar si trupul insufletit.
Noaptea, privind cerul instelat, te minunezi cu smerenie: Ce mare e
lumea! Dar sa vezi si sa nu crezi: un gand de-al tau se pierde dincolo
de cel mai indepartat corp ceresc in doar o clipita.
Foto: Dinu MITITEANU
De la un gand la altul e o cale mult mai lunga decat de la o stea la alta.
Omul percepe intinderile ca fiind infinite, insa in realitate el
tremura captiv in stransoarea spatiului, de parca ar fi incarcerat
intr-o celula dintr-o puscarie, de nici un pas lungime, de nici un pas
latime. Cel care patrunde in propriul sine pana da de fluxul
curentilor eterni a facut o crapatura de-o palma in peretele celulei
sale; cel care si-a dezghiocat personalitatea a taiat in peretele
inchisorii o gaura suficient de mare ca sa evadeze prin ea.
Editie de baza: We�res S�ndor, A teljess�g fel�, Budapest, Tericum Kiad�, 1995
de Luminita STANESCU
Uneori calatorim inauntrul nostru � nopti petrecute in tacere, stind in picioare in fata unei ferestre, adunind resturile care ne-au compus pina mai acum, crezind cu tarie ca dimineata nu va mai veni pentru ca in nopti ca astea astronomia se croieste pe sufletul nostru nu pe legile fizicii universale. Atita ca dimineata vine peste cearcane si lacrimi uscate, peste suflete torsionate pina la tacerea durerii, peste sfirsirea pina si a celei mai pure agonii. In nopti ca astea sintem constructori, adunam ce-a ramas, cautam caramizi noi, in loc de Ana zidim cu durere, cu furie, cu indirjire si cu inimaginabila speranta � speranta de a supravietui, de a putea merge mai departe, de a zimbi din nou. Diminetile ne dezvaluie constructia noua facuta cum am stiut noi mai bine, cu zidurile mai drepte sau mai strimbe, cu ferestre mai multe sau mai putine, important este ca stim sa cladim de fiecare data. Fiecare zidire noua este rezultatul acestei calatorii de noapte in miezul miezului nostru.
Alteori calatorim in afara noastra privind la cei din jur, impletind povesti reale sau imaginare, observind, traind. Stam inauntrul nostru privind imprejurul cu atentie, raportind fiecare �nou� sau �diferit� la ce stim ca este elementul nostru de stabilitate sau de schimbare. Pe nesimtite, in timp, pe tacute si aproape pe nestiute, ceea ce absorbim din afara noastra este asimilat in reteaua noastra de trairi, lectii si emotii, finisind cu migala structura pe care o tot cladim si recladim � de fapt calatorim inauntrul nostru.
Inauntrul nostru este infinitul � in afara noastra este infinitul pur, perceptia este mai larga sau nu, depinde cit de mult deschidem ferestrele.
V-am povestit despre calatoriile mele inauntrul meu trisind � am folosit persoana intii plural. Acum am sa va povestesc despre calatoriile mele care consuma kilometri si care se transforma in daruri.
Exista doua locuri in Atena care respira un magnetism fascinant.
In mijlocul Atenei, linga Acropole exista o stinca. Aici se tinea sfatul batrinilor, aici se judecau cazurile deosebit de grave, aici Socrate a fost condamnat la moarte. Tot aici se spune ca ar fi urcat Apostolul Pavel � asprul si patimasul intru dragoste de Isus - si ar fi vorbit atenienilor despre crestinism. Nu este decit o stinca mai mare pe platoul careia nu mai exista nicio urma a vechilor drame, treptele ii sint lustruite oglinda de pasii care s-au perindat atit de mult timp omenesc, in fapt, atit de lustruite incit urci incaltat dar de coborit cobori descult pentru ca altfel nu se poate. Aceasta coborire in picioarele goale are pina la urma, printr-un oarecare joc al sortii insemnatatea sa. Cert este ca stateam deoparte si ne pregateam sa urcam cind am observat ca toata lumea care urca este vesela si galagioasa iar cei care coboara sint tacuti si isi poarta pasii goi in jos pe fiecare treapta cu atentie ca un soi de penitenta ca si cum ar fi pastratorii unui secret care le lumina ceva inauntru. Am urcat si noi, la fel de veseli si galagiosi ca toti ceilalti, turisti sau localnici. Sus pe stinca m-a lovit tacerea ca un val de caldura. In jurul meu, ca si cum o regula nescrisa le-ar fi fost soptita, toti dar absolut toti vizitatorii au tacut. Si-au cautat cite un loc si s-au asezat pe jos. Nu faceau nimic, priveau in zare ca si cum ceva s-ar fi dezvaluit in fata lor. Nu stiu cind m-am asezat si eu pe stinca golasa, dar m-am surprins privind orasul ca si cum l-as fi vazut prima oara, ca si cum pentru prima oara as fi vazut oamenii din inima orasului, ca si cum orasul cu oamenii sai s-ar fi intins la infinit desfasurind nu o poveste, nu un cuvint, ci spiritul acelei povesti, spiritul acelui cuvint. Atunci am inteles cuvintul pe care il cautam � reverie. Reveria era cea care ne supunea tacerii, reveria era cea care ne facea sa pricepem ca glasul unui om este uneori suficient de puternic cit sa se auda in intreaga lume numai soptind, reveria era cea care ne facea sa ne deschidem larg ferestrele si sa primim infinitul. Am coborit si eu treptele alunecoase desculta, incet, purtind cu mine darul reveriei si al drumurilor pe care ea n-i le deschide inauntrul si afara noastra. Acesta a fost primul dar. Drumul merge spre Acropole.
din fiecare piatra privindu-ne pe noi, nebuni si grabiti oameni ciudati ai unor timpuri nebune si ciudate. Am zabovit indelung linga fiecare coltisor de istorie, mi-am purtat pasii de nenumarate ori pe toate aleile pina cind am obosit. M-am asezat pe zidul scund de pe marginea dealului Acropolei, privind marea nesfirsita de blocuri si drumuri care parca izvorau din marginile dealului. Atunci am primit in dar kalokagathia atit de draga lui Socrate � impletirea frumosului cu adevarul. Am primit liniste, frumusete, adevar, radacini. Am simtit pina in ultima fibra ca este un vis posibil si m-am simtit acasa! Pe dealul Acropolei am inteles ca mai presus de orice, de oricine si de oricit apartinem omenirii, umanitatii. Mi-am gasit radacini mai profunde decit as fi banuit vreodata, am strins la piept bucuria regasirii cu mine insami, bucuria priceperii ca sintem mai mult decit am putea indrazni sa credem, pentru ca venim de undeva si mergem undeva devenind tot timpul mai adevarati. Am inteles ca undeva nu inseamna un punct pe o harta ci este o intreaga harta si ca apartinem acestei intregi umanitati mai amplu, mai adinc, mai frumos si mai adevarat decit in cele mai frumoase sau indraznete visari ale noastre. Acesta a fost al doilea dar. Drumurile se impletesc pendulind intre realitatea din virful degetului Tomei si realitatile care se cladesc in infinitul personal. Nici un drum nu a fost vreodata realizat fara dorinta, fara un tel, fara un crez. Nici unul din noi nu trece prin viata fara sa-si dureze propriul sau drum, propriul sau crez. Eu nu fac exceptie, m-am nascut si eu cu patima drumului si cu mirajul semnului intrebarii. Mai mult decit �imi place�, �imi trebuie� sa gasesc intrebarile la care sa caut raspunsuri. Asa mi-am gasit si alcatuit crezul meu de drum: o fundatie solida, o constructie armonioasa si un ideal perfect. Voi zidi mereu, voi cauta materialele potrivite, in alcatuirea si alaturarea ceruta de sensuri si verbe chiar de va fi sa tot construiesc si sa darim si iar sa construiesc. Insa cele doua daruri ale Atenei � reveria intelesurilor si apartenenta la un sens mai profund sint materiale bune, curate, ele vor ramine.
www,wildwalk.ro/
de Benedict SOLOMON
1922-2002
Holocaust Remembrance Day
Imbracati in uniformele lor
De culoare feldgrau,
Cu cruci de fier
Infipte pe piept,
Sau atarnand,
Ca niste streanguri,
De gat,
Sau cruci incarligate
Pe brat,
Incarligate, ca si gandurile lor,
Negre, ca si sufletul lor,
De fier, ca si inima lor.
Din crucile lor picurau lacrimi,
Din gandurile lor, ura,
Din sufletul lor, sange,
Din inima lor, otrava.
Ne vizitau in ghetou,
Insotiti - uneori - de sotiile
Si de copiii lor,
Cu ochi senini albastri,
Cu parul blond buclat.
Creaturi de rasa superioara!
Ne vizitau in ghetou
Si se uitau, uneori, la noi,
Ca la niste animale
Din gradina zoologica,
Inchise in custi
Si care vor fi duse, in curand,
La abator
(Sau la crematoriu),
Ca spectacolul sa aiba un final.
Apoi, spre amintire,
Ne fotografiau:
Imagine din Kafka:
Fiare salbatice,
In uniforme
De culoarea pielei de soparla,
Ce fotografiau
Oameni in custi.
Din volumul "Marsul Umbrelor"
Ed. Cartea Romaneasca - 1997
Din volumul "Marsul umbrelor" de Benedict SOLOMON
Cap. XX - "Sa ai un vis"
de Dina CALIN
Continuare din Pasager/30
O insotisem pe sefa mea la micuta companie de parti de automobil pe care Divizia noastra urma sa o cumpere. Vizitasem toata fabrica apoi imi aruncasem o privire prin curte. Un cimp larg cu iarba netaiata traind salbatic cu buruieni amestecata, firul lat si ars pe alocuri de soare si praf. Citeva uriase containere pentru gunoi. Spre soseaua care ducea catre aeroport se zarea remorca unui truck din aia mare de tot. Mai aproape de cladire erau vre-o sase truck-uri ce pareau functionale dar acela mi s-a parut curios plasat si cam jegarit. Am intrebat ce-i cu el si mi s-a spus ca locuieste un batrinel inauntru dar ca poate sa i se ceara oricind sa plece daca noii patroni gasesc ca e necesar. "Ce batrinel? Cum e posibil asa ceva?" am intrebat uimita. "E o legenda. Il cheama Thomas Wyatt, de fapt asta e numele pe care si l-a luat cind si-a lansat masina pe care a proiectat-o. La vremea ei o inovatie geniala. A fost cindva proprietarul acestei fabrici". "Waw... si de ce locuieste el in acea remorca de truck?!" "L-a inebunit succesul, asa zic oamenii pe aici. Sufera de schizofrenie se pare, dar patronilor de dupa el le-a fost mila sa-l forteze sa mearga la ospiciu. E ciudat dar nu e periculos." "Din ce traieste, din ajutor social?" "Nu, e prea mindru ca sa colecteze welfare. Vinde ziare. Dis de dimineata, vara sau iarna, se suie pe bicicleta lui si livreaza ziare la casele oamenilor din cartier pentru citiva banuti pe zi" "Locuieste aici si iarna?" "Da." "E truck-ul sau incalzit?" "Nu." "Si cum naibii rezista, common man, sintem in Canada, aici iarna e iarna! De cind traieste asa?" "Din '70" "Nu se poate!" "Asa se spune. De cind actualul proprietar a cumparat fabrica." "Dar ce s-a intimplat, pentru numele lui Dumnezeu?!" "Nu se stie nimic precis, circula tot felul de legende." La una din liniile de fabricatie intilnisem un supervisor mai in virsta, roman. Desi asemenea intilniri de obicei ma lasa complet rece, avind eu drept circumstante atenuante pentru lipsa mea de entuzaism patriotic multiplele istorii auzite in casa din copilarie, m-am decis totusi sa ma duc la el sa-l intreb, facind uz de simpatia pe care si-o manifestase, reala sau nu, cind realizase ca avem aceeasi limba materna. Am cerut permisiune sefei sa mai ramin dupa ce ea a plecat si m-am dus in sectia respectiva. Nicu mi-a spus ca el e prieten cu batrinul Thomas si ca daca ma intereseaza il intreaba si eventual ne face cunostinta. Mai spunea ca lui mosulica ii plac toti est europenii si romanii in special. Isi inchipuia ca fusese comunist in tinerete si ca avusese ceva conflicte cu cei de la FBI. Probabil ca nu se lecuise... Muream sa-l cunosc si sa stiu mai multe. Nu stiu de ce. Era evident ca trebuie sa fi fost un om special. Si ma simteam si cam singura sufleteste in zilele alea. Renuntasem la lectiile de dans, incepusera sa ma plictiseasca si sa ma simt agresata de Jim care de fiecare data incerca sa ma preseze sa reluam legatura noastra. Eu aveam insa inca pe mama si pe Codrut. Dar el? Sa ajungi sa traiesti asa, singur... In mijlocul bunastarii dar reninutind la toate... Ca un pusnic in mijlocul salbaticiei. E lumea asta salbatica pe toate meridianele, in toate societatile?! Ce i-o fi trebuit lui Andrei Tibet?! Uite colea in mijlocul Torontoului, ce vagauna mai perfecta decit un truck ca a lui mos Thomas isi putea un pustnic dori?! In loc de fiare salbatice oameni salbatici... oare care erau mai periculosi de fapt?!
S-a scuzat ca nu ma poate primi in truck-ul sau. Mi-a zis ca nu stia ca o sa aiba vizitatori si n-apucase sa faca curatenie. Am zimbit.Scuza de gospodina de treaba de pe la noi. Ne-am placut reciproc... "Pot sa te invit atunci la o cafea sau la un ceai, domnule Thomas?" "Oh, un "date" cu o femeie frumoasa nu poate nicidecum fi refuzat. Numai ca momentan stau cam prost cu finantele si nu mai folosesc cafeina de foarte multi ani. Doar daca nu cumva decontezi cheltuielile..." Era inalt, avea spatele drept, n-avea nici un pic de grasime dar era bine legat. Un zimbet misterios si fermecator pe buze si in ochi o curatenie a inimii ce sclipea cind si cind iute de dupa ironia fina a unei minti ascutite precum un copilas timid si curios de dupa fustele mamei, pentru a se ascunde imediat din nou. "Nu le decontez domnule Thomas dar un boyfriend de soi se tine cu cheltuiala." L-am dus la Tim Hortons si i-am cumparat o supa de pui. Eu mi-am luat o cafea.
- Aud ca ai inventat cea mai dragalasa masinuta cu putinta acum citiva ani buni domnule Thomas.
- Nicoleta nu mi te mai adresa cu domnule ca ma supar sa stii. Thomas sau Tom mai bine. Ok?!
- Cum vrei, Tom.
- Si esti din Romania! Il cunosti pe Nicu de mult timp?
- De azi. Am venit la o intilnire de business aici la fabrica si am vazut truck-ul tau. Mi s-a povestit pe scurt
- Aaaa... legenda mea...! Vor sa vinda locatia nu-i asa? Esti de la compania interesata sa cumpere? De unde esti?
- Lucrez la Rolls Royce de vre-un an sau doi. Sint un fel de secretara a unei managere cu putere nici prea multa nici prea putina. Dar nu ma interesezi din punct de vedere profesional cit ma interesezi ca om. Felul in care traiesti tu aici mi se pare absolut straniu.
- Ce e straniu?!
Ooops, spusesem ceva rau. Se simtea jignit. Oare cum sa o dreg?
- Sa nu crezi ca vei fi alungat de aici, sau cel putin in masura in care imi va sta in putinta personal te voi proteja cit voi putea. Sper sa fim prieteni, Tom.
Mai rau dadusem cu bita in balta. M-am simtit mizerabil. Cum pot fi asa de neatenta uneori?! Na,
- Dar sigur ca sintem prieteni. Ma bucur ca Rolls Royce o duce bine si ca au intrat in Canada. Canada ar face bine sa stringa tot mai mult realtiile cu Europa. Americanii...
S-a oprit, s-a uitat in jur preocupat sa nu-l auda cineva apoi a tacut.
- Ce-i cu americanii, domnule Thomas?
- Stiu de la Nicu ca voi romanii ii simpatizati foarte mult pe americani, stiu ca va impresioneaza statuia aia cu luminarea in mina, dar este totul fals... N-au decit sa ma auda... Nu sint cu nimic mai buni decit partidul vostru comunist. Totul e la ei numai manipulare si fatarnicie, cum era inteleg si la voi...
- Tom, daca n-ai trait acolo n-ai cum sa intelegi...
- Dar tu ai trait in America? Ai avut de-a face cu ei?!
- Tom....
Nu voiam sa discut cu el politica. Era un om batrin si singur. Oare ce-i facusera, si cine?!
- Povesteste-mi despre inventia ta. A fost ceva cu totul si cu totul special am inteles. Ai avut o idee geniala si era cit pe ce sa revolutionezi total industria de automobile.
- Am revolutionat-o. Numai ca au ucis din fasa revolutia mea. Am inca poze, am articolele din ziare, am si design-urile, toate le am, dar numai eu stiu unde se afla. Cu sistemul asta social insa nu se poate face nimic. Pina ce relatiile de productie nu se schimba serios, la nivelul intregii tari, la nivelul intregii planete, vor exista intotdeauna dinozauri care se vor opune progresului. Dar eu am un plan, Nicoleta.
- Zi-mi de masina ta, in ce consta originalitatea ei?
- Te pricepi la mecanica?
- Nu, nu ma pricep. Spune-mi asa, in mare.
- Masinuta mea este prima masina de teren care a fost construita vreodata. Am fost cindva silvicultor si trebuia sa merg ore intregi prin padure. Am inceput sa ma gindesc atunci cum ar trebui sa fie o masina care sa mearga pe orisice fel de teren, in orisice fel de anotimp. Prin namol chiar, prin apa, pe zapada, peste tot. Cunosteam masina tatei si pe ale vecinilor in cele mai mici detalii inca din copilarie, de la 12 ani reparam masinile intregului sat. Pe vremea aia o masina se facea inteligent, ca sa umbii la ea usor si sa o poti face si desface cit mai rapid... Mi-am facut socoteala ca ce-mi trebuia mie trebuie sa fie ca un fel de tanc dar micuta ca sa incapa prin locuri inguste, printre pomi chiar, sa fie usoara ca sa consume putin, dar rezistenta si stabila. Culoarea am ales-o sa fie galben ca sa se vada cel mai usor la orice ora din zi si din noapte in orice mediu... Nu am facut niciodata o scoala formala de inginerie, sint un autodidact, dar atit de pasionat incit nu m-as da nici pe un doctor docent in materie. Elementul cheie erau rotile, pe un teren accidentat un cauciuc obisnuit putea pocni oricind. Masina trebuia sa continue sa mearga fara probleme chiar si cu toate cauciucurile sparte cel putin vreo doua sute de kilometrii... Am inventat chiar eu cauciucurile astea. Era o frumusete de masina si toata lumea o voia. Cei de la NASA au vazut-o la un tirg de masini din Huston si m-au contactat. Da, au vrut sa modificam putin proiectul si sa o facem folosibila pe luna. Ce entuziasm a fost pe echipa de cercetare pe care mi-o formasem! Lucram cu totii, numai patru oameni, zi si noapte, efectiv. Nu stiam ce-s alea simbete si duminici. Ni se parea ca nu vom obosi niciodata. Beam toata ziua cafea si coca cola. Inchideam ochii cite o jumatate de ora cu capul pe birou cind chiar nu mai rezistam. Si exact, dar exact cind eram aproape gata...
de HAMVAS Bela
-fragment din eseul inclus in ciclul Arkhai -
Traducere Ladislau HUBBES
- Sunt strain in aceasta tara, fiti amabil va rog, spuneti-mi tocmai ce se minte pe aici la dumneavoastra?
Bastinasul ii raspunde:
- Arrobori.
- Ce inseamna acest cuvant?
- Nimeni nu stie exact.
- Are o influenta sensibila?
- Are un impact sensibil de mare. Mai demult am trait in paota, dar acela a cazut. De atunci traim sub semnul arroboriei, si in toata tara se poate observa inflorirea arroboriala. Starea generala -
Strainul da din cap.
- Multumesc domnule, nu va obositi, restul il stiu deja.
Acesta-i deci ceea ce eu as numi prima nalucire. Iar la intrebarea, cum de am ajuns noi aici, pot raspunde urmatoarele:
Presupun ca toata lumea cunoaste diferenta dintre casatoria din dragoste si cea din interes. Presupun deasemenea ca toata lumea stie: casatoria din dragoste debuteaza cu mare inflacarare, primele saptamani se scurg in extaz, dar in foarte multe cazuri devine insuportabila in scurt timp. Din casatoria de convenienta lucrurile ca pasiunea, afectivitatea, caracterul, sau temperamentul lipsesc din oficiu si astfel esti scutit de orice deziluzii.
Ei bine, Hegel a fost marele ganditor care a observat ca pana acum omul traise intr-o
http://www.hamvasbela.org
Probabil ca nici un ganditor n-a avut un impact mai mare ca Hegel. Realitatea e ca pe urma lui toate statele si autoritatile, scolile si universitatile, academiile si societatile, partidele si bisericile incepusera sa persecute, mai apoi invalidasera casatoria din dragoste cu viata, si ratificasera casnicia din interes cu Idealitatea Omenirea a rasuflat usurata. Asta s-a aranjat bine odata si pentru totdeauna. Nimeni nu mai putea invoca lucruri ca pasiune, inima, sentimente. A ramas un singur lucru important: arrobori. Se mai numeste si paota, elmi ori kun. Important e ca toate tarile sa aiba. Desigur, acest fapt nu atinge esenta. Pentru ca fata de marea publicitate lumea e arrobori si kun si elmi si paota, dar toata lumea stie ca toate acestea nu sunt valabile in serios, si toti traiesc in dragoste mai departe, insa pe plan privat, cel care are ceva sange in vene este in continuare indragostit pana peste urechi de conita Viata si este indragostit de placere si de voluptate si de frumusete. In ceea ce ma priveste nu sunt mirat deloc si nu se mira nici cel care cunoaste aceste doua cucoane.
http://www.madyiordache.com
de Ionela CHITU
Sus in varf, pe o greanga subtire zari insa cateva cirese coapte. Nu ii veni sa creada... probabil ceilalti copii nu le observasera. Se simti norocoasa... Dar... cum va ajunge ea tocmai in varful ciresului? I-ar fi trebuit o scara. Insa de unde sa ia asa ceva? Ciresul se afla in varful dealului departe de orice casa. Ii trebuise cam o jumatate
Impinse cu o mana poarta grea din lemn, cu cealalta tinand ciresele sa nu-i scape.
-Pe unde ai umblat?! Ii striga mama suparata, dar Mariuca nu-i recunoscu nici vocea, nici privirea... Alerga in graba spre camera tatalui sau... Ar fi vrut sa planga.
-Tata! Ti-am adus cirese...
Mirosea a tamaie si lumanari...
de Lucian D. CSIMIGIU
Ii raspund printer dintzi, nu sunt eu tipul care sa moara in patul lui"! R^anjesc, si adaug: � "nu uita ca 80% din oameni o sfarsesc in patul lor, este locul cel mai periculos in care ma pot afla, statistica nu greseste, cu cat mai putin in patul meu, cu atata traiesc mai mult!!!".
Patul nu zice nimic. A vazut el multe la viatza lui, a cunoscut multe , care mai distinse, care mai putin. Nu are desigur experientza si povestile unui pat dintr-un hotel de gara. Se poate mandri insa cu parerea tuturor care l-au vazut , este un pat de exceptie.
De exceptie, caci se ridica cam la un metru douazeci de la sol si are o tablie care sugereaza penajul paunului in calduri. Salteaua ridicata la inaltime este amplasata practic pe dulapul ce nu-si gasea loc in camera minuscula de unde am plecat, eu si patul in burlacii intrerupte.
Salteaua speciala si ea, nu o saltea de apa care inflacareaza imaginatia celor cu fantezie de ibric, ci o saltea care stie sa impinga exact cu o forta egala cu cea dezvoltata de greutatea trupului meu, aflat in pozitie orizontala plutesc, visele si somnul nu intarzie . Loc bun de reverie, pe cat de periculos cum ziceam, pe atat de apropiat, familiar, protector, locul meu, al meu, numai al meu.
Prima reactie a unei femei care capata autorizatia pentru invadarea spatiului este :-nu ti-e frica sa cazi din el? Raspunsul, invariabil :-nu mi s-a intamplat niciodata!. Intr-adevar, ingerul pazitor are stima pentru patul ridicat la rangul de "altar", o intrusa considera ca jertfa insoteste coabitarea in patru metrii patratzi.
Eu propun paradisul, ea imagineaza sacrificiul oitzei.
Cu trecerea anilor imi prelungesc placerea la sculatul de dimineatza, aud goarnele care suna si ma cheama la diversele batalii in desfasurare, dar neresit am un vis de recapitulat si de talmacit, sau poate o amintire dulce, rasarita pe neasteptate, proaspata, cu cat mai pretioasa cu cat dispare rapid in uitarea de unde s-a ivit cu obraznicie. Cugetam, intins astfel peste prietenul meu, la nastrusnicul instinct al aventurii, pe care unii il au, altii mai putin sau deloc, pentru multi insa fermecatoarea Aventura apare din intamplare. Astfel mi-a rasarit deunazi in minte, fermecatoarea A.
Revenit dupa ani in urbea natala, auzisem zvonuri ca ar fi devenit o mare vedeta, inaccesibila muritorilor de rand, asezata pe un soclu construit cu abilitate, dictator intr-un mic imperiu. Am dat la o parte zvonurile invidioase, insa A. si-a facut aparitia in zori, la ceasul de dulce visare Pornisem din Bucuresti o gasca vesela. Un amic procopsit avea masina "mica" in acei ani de restriste, cu noi si un don de Bucuresti, architect de meserie, cu tanara lui sotie proprietara de bust si coapse care ma faceau sa rosesc, in Fiat-ul lor sclipitor, o gasca vesela din Bucuresti care aveau acces la un fel de pensiune ce tinea de reteaua de palate si case de odihna rezervate creatorilor: poeti, actori, arhitecti sau scriitori. Pensiunea se afla pe dealul Cumpatul, o vila mare si generoasa, care ne-a intampinat cu ferestrele stralucind de curatenie, larg deschise spre soarele de vara timpurie. Sa fi fost cred luna mai, eu fugisem fara mare regret de la datoriile mele de student, gasca vesela se
Am dat buzna in vila respectiva (cine este el oare "recuperatorul" de astazi?) si am pus, zgomotos si grabitzi, stapanire pe ea. Tovarasa ingrijitoare, putin mirata, respectand autoritatea, a schitzat un gest sfios, si-a dus un deget la buze, si a zis : "tovarasa A. are si ea o camera la etajul de sus� Scrie�"
Tovarasa A., se intampla sa fie o foarte tanara scriitoare, cunoscuta in acele vremuri, auzisem pana si eu de faima ei, desi nu participam la cenacluri literare, trageam chiulul cat puteam de la facultate si cultivam alte talente. Printre ele si un aproximativ talent la desen, mai curand un fel de obligatie profesionala, potrivita cadrului universitar impus.
Ma pregateam deci sa mananc, sa beau cum trebuie, sa-i fac curte discreta femeii celebrului architect N., si profitand de lipsa de atentie a maestrului , sa mangai cu privirea posteriorul ca^rn si sanii obraznici ai consoartei sale si poate sa si o desenez .
Dar a aparut A., trecand ca o umbra fugarita prin salonul vilei, ne-a aruncat o privire piezisa, si s-a retras grabita la etajul de sus. Mesajul a fost scurt si limpede: "sunteti niste intrusi, ati venit sa-mi tulburati linistea." Umbra apartinea unei femei trupese cu o coama blonda si bogata, de o mare frumusetze. Probabil ca am fluierat de uimire, din fericire nimeni n-a auzit , mai curand un suierat interior.
(instantaneu la evenimentul cartii lui Creanga)
A. isi marcase teritoriul de la bun inceput. O bariera clara, de netrecut. Se cunosteau cu totii, celebritati din ta^rg, femeia blonda se pusese insa de o parte a barierei nevazute: aici eu, acolo voi, punct. Nici un zambet, nici o politetze.
Au trecut cele doua zile ca fulgerul si gasca cea vesela s-a intors in urbe. Ajuns acasa am descoperit cu stupoare ca un instrument de desenat, pretios, care tocmai imi fusese adus din occidentul decadent, disparuse. Mi-am dat seama fara multe ca-l uitasem in "pensiunea Weber" aflata in munti, acolo unde salasuia legendara Corina.
In acele vremuri , studentii calatoreau ieftin . Faceam "blatul" pe tren, Bucuresti-Brasov era o cale feroviara pe care se circula cu cativa lei strecurati la timpul potrivit in buzunarul "nasului".
Zis si facut, am sarit in trenul pentru Predeal si m-am infintzat la "vila".
Vila parea pustie, am intrat, in living-room am dat de A., asezata comod intr-un fotoliu ,cu o carte in mana .
- Te-ai intors�, mi-a zambit A. fermecator.
- Da, am raspuns.
N-am suflat nici o vorba despre instrumental uitat in vila.
M-am strecurat a doua zi, pe furis in camera care fusese a mea si l-am recuperat.
Si uite asa, fara sa vreau,s-a intamplat sa trec peste o bariera ce parea inabordabila.
Desigur astazi, cu mintea mea de acuma, inteleg ce nu intelegeam atunci.
Dar la ce bun?
de Nusa ILISIE
Si imi amintesc foarte bine ca ieri, nu mai departe de ieri, am facut un experiment: am inchis un ochi, ochiul
Dar azi, in aceasta dimineata, ca un fluviu alb de lapte gros, nu mai vad nimic! Sunt in satul fara contur, fara nume, sunt in nor! De fapt, ma intreb daca sunt cu adevarat! Ma indoiesc ca sunt, dar cuget!
Tot ce pot vedea, este propria mana pe care a cazut un paianjen mic, alb tot, nici nu am mai vazut asa ceva! Si l-am primit in palma mea deschisa, cu care impingeam norii si lui i-a placut si a inceput sa umble
Ochii umezi ma dor de ne-vazut! Acuma, da, am gasit acel loc de singutatate, mai singur decat toate celelalte, in care lucrurile nu ma mai pot privi deloc.�Lumea se creeaza in delir, caci totul, in afara de el, este o inchipuire.�-Cioran. Dar le simt, si parca si prezenta lor ma doare, ma complic din ce in ce mai tare! Am sa inchid ochii, deja am ne-vazut totul! Dupa un timp, indecis, din nou i-am deschis, pe amandoi o data si satul s-a deschis si el in fata mea, ca un ochi rotund de fata, curat, limpede, clar, care vedea lumea pentru prima data, ca si mine!
de Pierre RADULESCU-BANU
Rubrica autorului pe propriul sau blog: http://updateslive.blogspot.com
Este un film de o magie coplesitoare, il asez pe my short-list of movies, printre primele zece sau douazeci de filme pe care le-am vazut vreodata.
Inchipuiti-va doua universuri in paralel - universul feroce al Spaniei din primii ani de dupa razboiul civil, cu combatanti deveniti monstri - si universul visurilor unei fetite care crede in zane, in fauni, care crede ca libelulele sunt spiridusi, iar copacii sunt oameni intelepti.
Inchipuiti-va toate acestea cu imaginatia luxurianta a unui mexican, cum este Guillermo del Torro. Filmul mi-a readus in memorie operele lui Remedios Varo, pictorita nascuta in Spania care si-a trait o mare parte a vietii in Mexic. Aceeasi imaginatie stranie, imaginatie de alchimist, infricosatoare si fascinanta - insa in filmul lui Guillermo del Toro dimensiunile imaginarului merg si mai departe - si in universul fetitei, si in universul maturilor. Inocenta fetitei face ca imaginatia ei sa nu aiba limite, atrocitatea adultilor merge si ea pana acolo unde refuzam sa mai acceptam realul. Barocul inocentei si barocul atrocitatii. Cele doua universuri evolueaza in paralel, dar in perfect dezacord - doua suvoaie puternice de apa care curg in contrasens. Si raman in dezacord, chiar daca in mod subtil isi trimit semnale unul celuilalt. Universul inocent al fetitei este din ce in ce mai mult tulburat de monstri care isi au corespondenta in universul maturilor. In timp ce in universul maturilor se petrec din cand in cand lucruri neobisnuite, provocate de imaginatia fetitei. Si incepi sa te intrebi care este universul real. Acesta este filmul lui Guillermo del Toro.
Am ramas in sala dupa ultima secventa de film, coplesit - pe ecran se derula acum post-genericul. Intelegeam ca vazusem unul din cele mai importante filme ale pasiunii mele de cinefil. Scara mea de valori cinematografice fusese zguduita in seara aceea, capodoperele se cuveneau asezate de acum dupa alte criterii.
Iar post-genericul defila mai departe.
Si deodata pe post-generic a aparut un nume care m-a facut sa ma intorc imediat cu multi ani in urma.
---------------------------------
O alta melodie a lui Ion Vasilescu, Spune-mi unde cand si cum, reluata si ea peste ani, vocea Pompiliei Stoian ... anii tineretii mele, cu vedetele care isi incepeau atunci cariera muzicala.
Ion Vasilescu - auzeam la radio melodii compuse de el, numele era rostit intotdeauna cu un soi de veneratie. Muzica usoara, muzica de opereta, muzica simfonica, muzica de film. Coplesea.
Aveam sa dau peste ani de informatii despre filmele la care compusese muzica.
Erau doua filme romano-italiene, produse in timpul razboiului. Subiectul lor nu imi este cunoscut, dar titlurile sunt sugestive. Odesa in flacari era facut in 1942, in regia lui Carmine Gallone. Nicolae Kiritescu era unul dintre scenaristi. Juca in el marea soprana Maria Cebotari, jucau Silvia Dumitrescu si George Timica. Silvia Dumitrescu-Timica avea sa fie pe scena pana la 90 de ani. Escadrila alba, cel de-al doilea film, facut in 1944, era regizat de catre Ion Sava, jucau in el Lucia Sturza Bulandra si Marcel Anghelescu.
Lucia Sturza-Bulandra era la al doilea film - primul fusese in 1911, Amor fatal, regizat de unul din pionierii cinematografiei romanesti, Grigore Brezeanu. Lucia Sturza ii avea ca parteneri pe sotul ei, Tony Bulandra, pe Neamtu-Ottonel (pe care l-am apucat si eu, l-am vazut la National intr-un spectacol cu Macbeth), pe Aurel Barbelian. Juca si regizorul, Grigore Brezeanu (care era si el la primul sau film - avea sa moara in 1919, la numai 27 de ani - a regizat sase filme si a fost producatorul unuia din cele mai cunoscute filme romanesti ale inceputului, Razboiul Independentei).
Vorbind de pionieri ai filmului romanesc, am avut sansa sa il cunosc pe Tudor Posmantir, locuia in acelasi bloc in care locuiam si eu, pe strada care atunci se numea Nikos Beloianis.
Sa ma intorc insa la Escadrila alba, filmul facut in 1944 - pentru Lucia Sturza-Bulandra avea sa fie al doilea si ultimul film - isi va continua marea cariera artistica pe scena - Marcel Anghelescu avea sa mai joace in multe filme - cel mai mult m-a impresionat in Darcl�e, unde interpreta un rol secondar, pe compozitorul Leoncavallo, punea in rol atata caldura, atata omenie, mi-a ramas peste ani imaginea lui.
Asadar doua filme a caror muzica era compusa de Ion Vasilescu. Mai exista insa un film si mai vechi, din 1938, produs la Hollywood, Starlight Over Texas, cunoscut in Europa sub titlul Moonlight Over Texas. Un western, cu actiunea pe undeva prin Texas, ca mai toate westernurile. Ion Vasilescu a realizat banda sonora a filmului. Iar una din melodiile din film este compusa de el.
A Garden in Granada, am reusit sa gasesc pe web o imagine a portativului purtand notele melodiei, si imaginea copertei discului: melodia compusa de Ion Vasilescu pentru filmul Starlight Over Texas. Versurile aveau trei coautori: Sam M. Lewis, Abel Baer si Ion Vasilescu. Melodia era cantata in film de actorul principal, Tex Ritter, un singing-cowboy al anilor 30-40, star in westernuri de categorie B, cum este prezentat pe imdb.
Versurile melodiei au si o versiune spaniola, realizata de Manuel del Rio, En Los Jardines De Granada.
In versiunea spaniola melodia avea sa fie cantata de catre Rafael Medina, La Voz Rom�ntica de los a�os 40.
Es una canci�n fabulosa, aveam sa gasesc pe web! Si scris cu majuscule, LA CANCI�N ESTA SUPER
Aveam sa aflu a doua zi ca exclamatia aceasta, super padrisima, este un slang mexican - daca ar fi sa gasesc un echivalent in slangul romanesc, ar fi poate Cantecul este rupere ... sau poate Cantecul este super marfa ... stiu si eu?:)
Rafael Medina, interpretul melodiei, nascut la cativa ani dupa Ion Vasilescu, in 1907, marile lui succese au fost candva prin anii '40 ...
Unul din teatrele bucurestene, Teatrul Regional Bucuresti, a capatat numele compozitorului, Teatrul Ion Vasilescu. Am citit ca teatrul acesta nu mai este. Isi avea sala pe strada Eremia Grigorescu, foarte aproape de statuia lui Alexandru Lahovary. Am vazut odata un spectacol acolo, il cunosteam pe actorul Stelian Cremenciuc, era prieten cu Fag Negrescu, unul dintre cei mai buni prieteni pe care i-am avut de-a lungul anilor.
Si anii au trecut, au venit alte si alte generatii, si in teatru, si in cinematografie, si in muzica usoara, alte generatii cu alte gusturi, cu alte stiluri, cu alte personalitati.
-----------------------------------------
Eram acum in sala cinematografului din Ballston, de langa Washington, la sfarsitul Labirintului lui Pan. Post-genericul se derula, iar eu incercam sa inteleg ce se intamplase. Vazusem un film care facea prapad in lumea filmelor pe care le stiam, era de fapt un nou limbaj filmic, o noua arhitectura cinematografica - doua universuri paralele in contrasens, ignorandu- se unul pe celalalt si comunicand subtil intre ele, disputandu-si fiecare dreptul de a fi considerat universul real - lumea de basm a unei fetite si lumea feroce a adultilor. Amandoua universurile luptau sa se dovedeasca reale, amandoua pareau la fel de imaginare. Amintirea operelor pictoritei Remedios Varo imi tot revenea, poate mai mult ca sa imi dea un punct de sprijin in acceptarea lumii pe care o vazusem pe ecran.
Si deodata am vazut numele lui Ion Vasilescu: melodia En Los Jardines De Granada, interpretata de Rafael Medina. Una canci�n fabulosa, super padrisima!
de Oana CATANOIU
sa vad de sus o piele noua pentru mine
cea de acum mi-e cam mare
si s-au ingramadit cam multe suflete in ea
de pe muntii din tara mea n-am vazut
decat pielea din copilarie
pe care as imbraca-o si acum,
daca as fi sigura ca o dau jos la timp
ar trebui sa aleg o piele unisex
ca sa ma incadrez in tendintele modei
sau as putea sa-ti fur pielea
dar mi-ar fi teama sa umblu
cu ceva atat de valoros in tramvai
sunt prea multi munti
si inca nu stiu daca problema mea
e pielea sau orientarea geografica
de Vlad SOLOMON
Imi consult lista de praguri
Pe care trebuie sa le sar.
Zilnic
Am un numar fix de sarit;
Iar spre seara
Fac inventarul pragurilor sarite.
Pe cele ramase
Le notez pe lista de a doua zi,
Pentru ca
Exista o norma de praguri
Peste care trebuie sa trec.
Astazi
Si am ramas in prag.
- Hei, ramai in urma planului,
Sari, odata,
Mi-a strigat proiectantul de praguri,
Mai ai un singur prag!
- Nu, am protestat inutil,
Punand piciorul in prag.
Nu vreau sa-l sar !
Caci dupa pragul asta nu mai e nimic,
Nici un prag,
Si-mi indeplinesc planul de praguri
Inainte de termen.
"In noi e un cer mai adevarat"- Tel-Aviv - 1984 (C)
de Uca Maria Iov Brouss.arte
Barierele trebuiesc utilate cu sisteme de prevenire, semafoare, clopotzei, gradini japoneze sau labirinturi vegetale, parcuri, pe unde sa se plimbe lumea in asteptarea trecerii trenului.
Eu nu trec peste bariere ci le apar si le cultiv.
Asadar nici dorintze de a trece de bariere nu-mi cultiv. Bariera este sfinta.
Pielea omului este ea insasi o bariera: ca sa nu circule microbii prin noi, si ca sa nu ne intre praful in corp, avem epiderma.
Barierele se cer doar puse acolo unde-i necesar, si anume, foarte bine puse.
La tema de astazi, asadar, imi amintesc de explorare; si...plec sa explorez o amintire, ca o tema:
************************************
prima mea indragostire..
************************************
Nici nu-mi trecea prin gand sa ma indragostesc. Imi placeau muzica si lectura. Nu ma gandeam la dragoste.
Auzisem un cantec la radio. Ma prinsese entuziasmul cu care salta melodia inaripandu-se si cantam cantecul asa cum il auzisem:" Mi-a venit si mie rindul sa ma-ndragostesc"...
Eram perfect constienta ca indragostirea este o indeletnicire a virstei adulte; Cantam,de bucuria muzicii...
Cea mai tinara dintre matusi imi spuse: "Dar ce canti tu?Acesta nu este un cantec pentru copii" Atit spuse si pleca. Tocmai incepeam sa concluzionez in sinea -mi ca probabil partea in care cantecul spune : "sa gasesc doi ochi pe lume si sa-i indragesc"nu o fi pentru copii, deoarece ar trebui copii sa ...sa plece in lume,...cand sosi mama. Aveam opt ani, eram in clasa a doua ,in viatza mamei aparuse problema educationala a motivului iubirii. Educatia asadar era lucru pe teme si se cerea desavirsita . Mama imi spuse:
"Sa stii ca intotdeauna trebuie sa admiri pe elevul cel mai disciplinat, si cel ce invatza cel mai bine din clasa; aceasta este iubirea."
Zis si facut.
A doua zi cercetai clasa a doua B din punctul de vedere al teoriei iubirii; descoperii ca elevul din antepenultima banca din rindul din mijloc: nu vorbeste neintrebat la ore( ca mine) are numai note
Subiectul religios deveni tema de educatie acasa la elevul cel mai cuminte din clasa; acesta fu inscris la alta scoala.
de GYORFI-DEAK Gy�rgy
Pariem pe 10.000 de lei ca voi bea vin dintr-o sticla destupata, fara sa torn vinul in pahar, fara sa misc sticla, doar cu ajutorul tau.
Banii inainte, daca vrei sa vezi smecheria!
Incep sa rasucesc bancnota ta de la un coltz...
Cu ajutorul bancnotei rasucite in forma de tub, am sorbit cu usurinta
din vin. Am castigat pariul, banii raman la mine.
[Fotografii facute de Gyorfi-Deak Geza]
...astfel incat sa fac un pai din ea.
Procedeul este explicat pe indelete de Clay Randall, in pagina:
members.cox.net/crandall11/money/roll/
emailar: AR - Oana L.- nee Darja -, martie-aprilie 2007
From: oana l.
Date: Apr 2
[...] in momentul in care am ascultat [shostakovitch] "russian walz" am fost de-a dreptul uluita. Asta e ultima melodie pe care am ascultat-o in trei (eu, Serban si papa), anul trecut in toamna cind am fost impreuna la Bucuresti [...]. Ne-am simtit ca in copilarie, copilaria noastra radautena cu miros de toamna si de Medeleni. Acolo am simtit intr-adevar ca am fost copii. Bunica a fost un om ca o piine calda, iar de strabunica mea, Generalul sau Jandarmul Sef, o sa imi amintesc mereu cu mare drag. [...]
Merci [...] pentru valsul acela despre care papa spunea ca e de o melancolie covirsitoare si ucigatoare...
***
From: oana l.
Date: Apr 3
Va trimit citeva articole dedicate tatalui meu de colegii de la ziarul unde a publicat mai bine de cinci ani si de cei de la revista "Bucovina literara" unde a fost traducator ceva vreme.
Fwd: Re: c. hrehor - luminiscenta solitudinii
From: oana l.
Date: Apr 3
---------- Forwarded message ----------
From: oana l.
To: [...]
Date: Mon, 26 Mar 2007 12:02:06 -0700 (PDT)
Subject: Re: c. hrehor - luminiscenta solitudinii
oana l. wrote:
C. Hrehor a scris cel mai frumos si cel mai adevarat despre tata. Asa a fost el si Hrehor l-a cunoscut foarte bine.
E interesanta lumea cu carti, dar ar fi fost, desigur, spectaculoasa fara. Ca un pamant virgin, ca un trup de crin, ca un Eden netulburat de umbra Sarpelui. Cine aduna intelepciune aduna tristete, scria B. Garcian savurand mierea amara a Eclesiastului...
Viorel Darja a fost in acest drum-o existenta consumata intre carti si prieteni, intre sintagme stoice si
Viorel Darja, in nimic ostentativ, fara a intarzia nici o clipa la poarta nimanui din cei care i-ar fi putut elibera o reteta existentiala terestra, si-a cultivat cu luciditate risipirea, zgarcit la veselie, nabab in melancolii, s-a multumit sa treaca pe
Plapind in bezna melancoliei corupatoare, poetul Viorel Darja si-a definit chipul in versuri a caror substanta este fragilitatea. Nisipul cu atributul curgerii si zapada, in semantica sa facand loc deopotriva luciditatii si naruirii, au fost doua elemente in atelierul sau liric dupa cum si dominante stabile in nesfirsitele lui ceasuri de intirziat dus pe ganduri. Traversand anotimpurile, calauzit de "o Marie a singuratatilor", lui Viorel Darja, in ultima vreme ii placeau psalmii. Mi-a spus: "prin <Cheile Imparatiei> am descoperit psalmul 90... Acesta mi-a inmultit viata." Bine era sa-l fi cugetat mai demult, viata sa-i fie mai rotunda la numaratoare!
Dar pentru un poet e destul. A sta foarte mult in birlogul trupului e o impolitete.
Viorel Darja merita redescoperit, editat, omagiat. Dar ce alt omagiu poate inlocui ninsoarea care in lintoiul ei
C. Hrehor - LUMINISCENTA SOLITUDINII, febr 2007
***
Fwd: sufletul meu se da in leagan - d-tru bradatan
From: oana l.
Date: Apr 3
---------- Forwarded message ----------
From: oana l.
To: [...]
Date: Wed, 21 Mar 2007 12:56:02 -0700 (PDT)
Subject: sufletul meu se da in leagan - d-tru bradatan
Sa fie niste anisori de atunci. Multi? Putini? Prima oara l-am auzit citind in cenaclul condus de Muresanu Marcel, pisicherul napocan. Si... m-a naucit. Cu slovele lui aprige, diabolice, mesterite ingenios si atent, spumante. Ca o sampanie galica. M-a dat pe spate. Era vremea anului 1978. De atunci la vale si la deal, am avut treaba unul cu altul. Sub varii chipuri si palarii. Ma bucur ca i-am fost tovaras. Acu niste anisori sorbeam o cupa de... aspritura, intr-o taverna di tirg. Eram atit de voiosi, unul cu altul, ca nu mai incapea nimic. Nu mai ardea nimic. "ACUM SUFLETUL MEU SE DA IN LEAGAN" a murmurat combatantul... Am jubilat insumi de rostirea iscusita. Venea dintr-un pat de spital, de prin tara Campulungului. Inseamna ca lucrurile sunt in ordine, mi-am ris in barbuta. Ca omul nostru s-a pus frumusel pe picioare. Baga jar! Viorelul mamii. Asta a fost demult. Acum e acum... adica nu mai e! E doar o piesa de memorie...
Monstruos inzestrat intr-ale inteligentei elevate si domn in batatura caracterului, Viorel Darja a plecat de multa vreme dintre pamanteni. S-a dus sa se odihneasca si el un pic. Hotarat ca pamantul acesta, rabdator in genere, nu mai are, n-a mai avut nici el rabdare. Iar cu viata numai in raporturi amiabile nu a fost. Ca-n vorba aia: se salutau dar nu-si vorbeau... Se stinghereau reciproc, el, plapindul, firavul pieritor - ea, viata asta cam stamta si stramba. Pacat ca orizonturile fura atat de inaripate. Cu visurile ca elanurile din pornire. Din poveste.
Darja a plecat sa se regaseasca. Sa culeaga, sa se reculeaga. Aici n-a prea fost chip!N-a fost de unde. N-a fost sa fie... S-a ajutat doar singur in viata asta singura, pardalnica de viata, subtire ca o ata, in planurile lui, in drumul lui. Au pierit pentru totdeauna orizonturile lui inaripate. N-a fost sa fie. A plecat voios si manios pe o lume care nu era pe masurile lui, pe placul lui. A plecat, n-a plecat... Pentru ca a lasat o lume de hartii, de slove, si doi copii, profesoara si medic, sa-i mai poarte, o parere pasii, lungimea si inaltimea ideilor. Si simtirilor. Si iubirilor.
Avea omul asta la purtator lectia bine facuta. "Piatra, spunea prietenul din invatatura lui, n-are nici o certitudine, nici o nevoie de a se exprima si este vesnica, traieste intre milenii. eu, in schimb, nu sunt decat un fenomen trecator, care se mistuie in toate emotiile posibile, ca o flacara ce izbucneste rapid, ca apoi sa se stinga..."
Piatra. Vesnicie. Milenii... Flacara, fenomen trecator, care se mistuie... Suceava s-a mai vaduvit de un boier al mintii. Un intelectual de top, monstruos captusit cu inteligenta vivace, si ironica, un purtator de caracter elevat, un aristocrat al ideilor, un pururea spirit urban, la modul superior. Flacara, vesnicie, milenii. In acest ev ticalosit de graba bolinda, de galagie si de plata facturilor stresante, firavul pieritor nu si-a aflat rostul. Nu era pentru el. Nu a fost, vai, utilat din gena cu soricul necesar. Paros si gros. Viorel a plecat sa se hodine. Un pic. Ca doar lumea-lume devenise cam neincapatoare pentru el. Iar viata nu-i mai oferea decit pricini de stinghereala reciproca, ostilitate. Dupa Petru Condurache, si el prof staluce de magistru de franceza, ca si amicul, cu care se desfata in retroversiuni galante, superioare, Suceava s-a mai vaduvit de-un caracter. De-un domn al spiritului. Un boier al mintii.
Viorel Darja si-a purtat crucea. Dupa steaua lui, cam... nenorocoasa. Bafta lui. Flacara ce-a izbucnit rapid, ca sa se stinga, la fel de iute. Dupa el, o liniste simpla, aproape angelica. Otacere de aur. Aproape celesta. O lipsa totala de vorbarie si galagie, treaba si vocatia altor guresi. SUFLETUL LUI SE DA DE ACUM IN LEAGAN. Hotarit, omul asta, o mana de om, a stiut cu ce se maninca totusi viata. Pardalnica asta de viata... Unde-i tare greu sa-ti mai faci un rost, sa incapi si tu. Acolo. In umilitate...
Prietene fara de noroc... fie-ti ingerii aproape, NOAPTE BUNA!
Dumi, tovaras de ghidusii
21 febr 2007
de Diana SIMIONESCU
ca sa intri intr-un restaurant din cele ieftine, populare, ai toate sansele sa stai la o ditamai coada inca de la intrare, ca sa capeti o masa libera...
intre timp pierzi grupul, care, din cate am vazut, are un program strict si foarte inghesuit, iar acolo nu-i ca-n Europa: te-ai pierdut, o iei pe jos sau opresti un taxi - ca taxiuri nu prea sunt, iar ca s-o iei pe jos... la spatiile alea...
In Houson, m-am cautat cu Andrei si Dana vreo 3 ore cu telefonul mobil in acelasi mall, ca avea vreo 10 iesiri spre tot atatea puncte cardinale. Era musai sa ajung unde erau ei, deci unde lasasera ei masina, ca daca veneau ei prin magazin spre mine, dupa aceea nu mai
Si asa, de mai multe ori am cautat masina de ne-a venit rau, tot la altele asemanatoare nimeream... :)
Pe cinstite, chestia asta - kilometri intregi prin magazine, plus km intregi prin parcari - omoara o multime de timp pentru orice american! N-ar fi trebuit sa ma mir de ce sunt atat de obositi...
Din 1994 si pana azi continua sa apara o revista scolara.
A copiilor din Scoala Generala nr.1, "Octavian Goga", din Jibou.
O foaie, mai multe, cu tehnica si dotarea timpului si ale posibilitatilor, dar esentialmente cu DRAGOSTE
Mai ales a profesoarei GYORFY-DEAK Elisabeta. Pentru copiii care s-au succedat promotie dupa promotie si au gandit si au scris si au muncit la aceasta revista.
O puteti vedea si pe net la adresa:
http://s168.photobucket.com/albums/u185/scoalagogajibou
In imaginile alaturate sunt reproduse paginile unui editii de acum 10 ani!
http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=391
Asymetria le propune cititorilor ei sa participe la un concurs. Invitam cititorii sa comenteze, sub forma unui editorial al revistei noastre, acest fragment dintr-un reportaj-ancheta publicat joi 12 aprilie 2007 �n cotidianul Ziua din Bucuresti.
Premiantul - autorul celui mai bun editorial propus, va fi desigur publicat, va primit titulul de editorialist si numele sau va apare �n caseta redactionala. Ne adresam nu doar ziaristilor profesionisti, desigur. Daca nici un text nu va avea calitatea necesara, o alta tema va fi propusa. Nu se acorda onorarii. Revista este editata fara scopuri de profit. Spor la scris.
Dan Culcer
Imperechere haotica
" Un alt fenomen care duce la distrugerea fondului cinegetic din tara este raportarea unui numar fals de animale in teren, mult mai mare decat in realitate, pentru a se putea impusca cat mai multe contra unor sume fabuloase. Efectele sunt uneori stranii, asa cum vom vedea in continuare. Se spune oficial ca avem 8000 de ursi, de pilda, cand in realitate avem in jur de 3000. Desigur, fata de alte state europene stam mult mai bine. Populatia de ursi din Romania are cea mai mare densitate pe kilometru patrat din toata Europa. Cu toate acestea, numarul masculilor dominanti este foarte mic, deoarece in ultimii 16 ani au fost vanate preponderent exemplarele cele mai mari, adica masculii. Nemaiputand sa intemeieze familii stabile, ursoaicele au inceput sa se imperecheze haotic, intr-un fel de libertinaj sexual, cu masculi foarte tineri si sa renunte la vanatoare, la traditia lor de ursi, in favoarea hranei din tomberoanele de gunoi de langa orase."
Titlul reportajului: Miliardari la braconaj. Noii imbogatiti simt nevoia sa incalce legea cu orice chip * Cu arma in mana, baronii gen Ioan Niculae macelaresc ilegal animale nevinovate. "
Extras din Ziua. Pagina realizata de I. GOLEA
Fondatorul revistei si redactorul ei sef, Cornel Mihai UNGUREANU, impartaseste din gandurile sale cand revista a implinit un an.
1. Cum vezi 'Pravalia' cand a implinit 1 an de la aparitie?
In ceea ce priveste continutul revistei (texte, imagini) sunt multumit pe deplin in unele dintre cazuri si nemultumit, in altele. Mi se pare insa ca raportul intre textele de nivel bun si cele mai slabute, s-a pastrat, in fiecare numar, favorabil celor dintai, iar la fotografie parca momentele de vulnerabilitate au fost si mai rare.
2. Ce s-a implinit din proiectul initial, ce a aparut nou, ce eventuale neimpliniri sunt?
Cea mai importanta implinire imi pare aceea ca proiectul functioneaza.
In ce priveste noutatile: au aparut, foarte curand dupa primul numar, rubricile 'inedit' si 'eveniment', iar in echipa redactionala ni s-au alaturat pe parcurs Mihaela Butnaru si Horia Dulvac (pornisera la drum, alaturi de mine: Veronica Niculescu, Picu Ocoleanu, Xenia Karo si Corina Ungureanu � ea purtand si responsabilitatea pentru felul in care arata site-ul. Laurentiu Barbuica a creat acel logo cu care cred ca au inceput deja sa se obisnuiasca ai nostri cititori, iar webmasterul Luigi Copia a
facut si face ca lucrurile sa functioneze din punct de vedere tehnic).
Neimplinirile nu au caracter definiv. Sunt lucruri pe care nu le-am implinit inca,
pentru ca nu am gasit timp sa ne ocupam de ele. Mi-as dori texte cu mai multa greutate la anumite rubrici, un sistem de promovare mai activ si sa cream evenimente.
3. S-a rodat echipa?
4. Revista a fost nominalizata la un premiu acordat de Radio Romania Cultural. Este un semn de recunoastere?
Este, sigur ca da. Alte mesaje de felicitare pe care le primim in particular contribuie si ele, un pic, la incapatanarea noastra de a merge mai departe.
de Andana CALINESCU
Caci Uca Marinescu a pornit in jurul lumii sfidand limitele fizice ale organismului uman si cele financiare care nu de multe ori sunt mai greu de escaladat decat orice alte inaltimi. Pentru unii.
Asa se poate vedea citind ca pe o carte de calatorii fascinante curriculum vitae incomplet desigur, din urmatorul link: www.bcub.ro/continut/expozitii/salaprof/Mongolia/UcaMarinescu.html
Era un pescarus, in acest vis colorat ale ei din copilarie, un pescarus care isi deschidea aripi largi si matasoase si zbura departe, peste intinderi de gheata si vis. In acest vis, repetat pe parcursul vietii de doua trei ori, mainile i se transformau in aripi. Cand visul se termina, tine minte si acum, senzatia de parere de rau dupa acele inaltimi si dupa linistea si bucuria ce o cuprindeau in momentul zborului. Acelasi lucru il resimte de fiecare data cand revine dintr-o calatorie. Calugarul tibetan, caruia avea sa-i povesteasca visul i-a explicat ca in alta viata a fost, ea Uca, un pescarus traitor in zonele nordice printre gheturile vesnice.
Cine stie? Poate.
Poate asa se explica de ce pe Uca Marinescu o cheama mereu departarile si pasii ei hotarati strabat ca in poveste pamantul in lung si marea in larg.
Dorul de drumetie l-a capatat din copilaria ei minunata, petrecuta in mijlocul naturii prin dese expeditii in padurile din imprejurimile Gheorghienilor impreuna cu tatal ei.
Ardeleanca in structura interioara, serioasa si meticuloasa, avea sa-si implineasca aceasta dragoste de drumetie in lungi calatorii pregatite cu grija si seriozitatea lucrului bine facut. Si avea inca din copilarie sa-si intipareasca in suflet dragostea pentru natura care trebuie tratata cu generozitate si respect. Aceste atitudini avea sa le regaseasca la popoare indepartate consfintiindu-i propria ei filosofie de viata:
"Filosofia mea de viata? A trai in mijlocul naturii. A nu te opri din cautare. A intelege libertatea pe care o dobandesti descoperind lumi necunoscute. A iubi oamenii. A crede in Dumnezeu" Indragostita de viata, exigenta cu propria ei persoana, avea mereu sa-si stabileasca o stacheta cat mai ridicata spre care sa porneasca. Croita din aluatul invingatorilor, avea sa retraisca senzatia libertatii absolute respirand aerul tare al inaltimilor, ajungand, ea, o mana de femeie pana la 6000 m in Himalaia - varful Elbrus din Caucaz si in Kilimanjiaro in Tanzania-Africa si 4700 m in Papua �Noua
Sunt multe, minunate povestile ce asteapta sa fie randuite frumos intr-o carte a cartilor, a cunoasterii proprii strabatand lumea, fiecare calatorie pe care o faci fiind de fapt o calatorie initiatica de descoperire a propriului sine.
Printre cele mai remarcabile i s-au parut Ucai Marinescu a fi, intalnirile din Australia cu lumea aborigenilor, cea cu papuasii�Noua Guinee, cu maorii din Noua Zeelanda/unde si eu, pacatoasa de mine care mereu imi aman viata si drumurile, vreau sa ajung sa pictez�.uite asa�nici mai mult nici mai putin�/si populatia tasmaniana� flora si fauna ca nicaieri in lume si bineinteles Antarctica ..si.. si�
Peste tot s-a dus cu inima si mintea deschisa, absorbind ca un burete,..spectacolul lumii in toata desfasurarea lui de imagini, culori ..mirosuri, trairi.. evitand pe cat posibil statutul unui turist ocazional..Cu ochiul rece al omului de stiinta care merge dupa aproape o suta de ani pe urmele vasului Belgica, infiingand steagul romanesc la polul sud, dar cu inima calda, deschisa mereu spre viata in toate formele ei de manifestare, Uca Marinescu este o ambasadoare a prieteniei si bucuriei de a comunica cu oamenii.
Acolo unde oamenii pasari au disparut deja ..in insula al carei nume Rapanui/ inseamna de fapt Buricul Pamantului, avea sa admire simplitatea pe cale de disparitie a oamenilor care nu stiu ce sunt banii, ramasi putini, din ce in ce mai putini intr-un loc mirific care aduce cu acel visat si pierdut Eden.
Vocea melodioasa a povestitoarei scoate din memorie alte si alte amintiri traite, simtite ..coplesitoare prin frumusete si inedit.
Atenta si la mecanismele sociale, atrage atentia asupra seriozitatii cu care privesc chinezii intemeirea unei familii si anume asupra acelei perioada de monitorizare a unei tinere familii pentru a vedea in ce masura sunt pregatiti pentru a avea un copil, dupa care urmeaza inca doi ani in care tanara familie trebuie sa faca dovada ca pot avea si creste un al doilea copil intr-o atmosfera calda si iubitoare.
In jurul nostru, amurgul inainteaza, clopote se aud din departari. Suntem aici la poalele Dealului Armatei in vechiul cartier Cotroceni al copilariei mele si se simte mirosul florilor de cires, din ciresul aflat la intrarea in blocul unde sta Uca Marinescu. Suntem aici in buric de Bucuresti, dar suntem si in Canada plecand spre Nunavit-zona eschimosilor/inuitilor/ spre zone unde nici cei de la centrele turistice din Toronto, nu stiau ca exista- i s-a intamplat si asta //documentarea ei beton a scos-o din impas incaodata/. Uneori pregatirea pentru o noua expeditie dureaza si sase luni. Plecata spre Polul Nord, cautand o trecatoare spre Asia ..pornita pe urmele lui Amundsen, cea
care il citea pe Jules Verne de la 11 ani avea spre marea ei uimire sa regaseasca multe elemente din cartea Amintirile capitanului Hatteras, repere care incaodata confirma clarviziunea autorului. Si Uca Marinescu imi aduce repede un frumos dar primit de la femeile dolgane, populatie straveche de pe albele intinderi. Un cui rasucit, simbolizand locul de unde se agata pamantul de cer. Avea sa-l recunoasca a fi asemanator cuiului gasit in situl de la Sarmisegetuza.
Si aici ne-am tras un pic sufletul sa ne incalzim dupa frigul polar si sa ma lamuresc eu pe mine cum este cu
cei doi termeni..curajos si temerar. Pentru mine, asa imi ramasese mie in mintea asta sloboda a mea, ca
actul temerar este limita, sau extrema actului curajos.
Asadar intrebare pentru Uca Marinescu:
"Cand si care este limita curajului dumneavoastra? Cand treceti dincolo de bariera si sunteti temerara? "
"Bariera este bineinteles psihica, simti in acel moment ca nu se mai poate, ca nu mai pot si apare vointa unui alt eu, care nu are limite. Este o constientizare a faptului si gasirea fortei de a invinge. "
Si-mi umbla iar si iar in amintire versurile lui Cosbuc dintr-un frumos poem/citez cu aproximatie/
O omule esti inselat
In toate cate crezi..
Al tau e drumul,
Drum ingust si greu
Dar tinta..
Nu-i niciodata a ta
Caci Dumnezeu
Te poarta in voia Lui
Sfidand propriile bariere depasindu-si limitele fizice, indarjita si tenace cautand mereu spatii deschise si orizonturi indepartate, abordand cu profunzime provocarile necunoscutului pas cu pas, Uca Marinescu isi pregateste drumul pana la tinta. Nu exclude intalnirile cu neprevazutul, le-a trait deja, le-a infruntat.
Dupa propria ei constatare: atunci cand pleaca in calatorie, nu ea pleaca in calatorie ci ea, calatoria este cea care o ia cu ea, absorbind-o.
Si recunoscatoare vietii si destinului ei implinit, Uca vorbeste ca despre un bonus referindu-se la cele doua ultime, pana acum, mari calatorii, in Irlanda si Mongolia.
Si in fata ochilor mintilor noastre apar civilizatii druidice si simti parfumul istoriei cum coboara din vechi arhive capatand viata in insula verde si vezi prin ochii Uca Marinescu ultimele descoperiri ale megaliticului sit de la Hill of Tara, locul stravechiului observator astronomic si Uca Marinescu vine si spune ca dupa parerea ei exista aici locuri mai vechi decat cele de la piramide si frumusetea si stranietatea locului si a lucrarilor ce nu par a fi facute de mana omeneasca dupa perfectiunea si frumusetea suitelor de coloane hexagonale de la Giant' scasauway. Coloane ce par a rasari din abisuri si se scufunda in apele marilor nordice si care au dus-o pe Uca Marinescu cu mintea la alte lecturi in care iar ma regasesc, adica la acele explicatii pe care Erich von Danniken le dadea multor lucrari misterioase de pe planeta aceasta si care nu este exclus a fi fost probabil opera unor vizitatori din alte lumi precum si la basmele pupulare romanesti cu luptele dintre doi uriasi aici fiind vorba de fapt de Scotia si Irlanda .
Sfidand barierele spatiului, Uca transcede timpurile si atunci cand in stepa mongola zareste ca din nimic parca rasarind deodata un cal cu coama in vant care dispare iar ca o naluca dus de vantul aspru.
O luna a stat Uca Marinescu /un regal zic eu/ acolo, locuind intr-o iurta ..mancand cu ei laolalta, bucurandu-se de ospitalitatea lor..
Mi s-a facut brusc pofta, ascultandu-o povestind cum isi inghesuia in buzunare bucati uscate de branza de capra uscata la vant ..buna, buna si energizanta pe deasupra..cum bea lapte proaspat de capra sau iac, sau lapte de iapa.. Acolo, in mijlocul unui popor ramas saptezeci la suta nomad a inteles de ce si cum a fost posbila in istorie dominatia imperiului lui Gingis Han imperiul unui popor nascut, crescut pe cal.
Uca este vegetariana si poate nu-i de colo de stiut, acum cand se face atata caz de alimentatie, de parca am uitat cu totii ca mancam ca sa traim si nu invers. Populatia autohtona mananca putin, alimentatia lor bazandu-se pe carne cruda sau uscata completata cu orez, produse lactate in toate formele, paine sub forma de lipii coapte un fel de scovergi din faina si apa care atat de bune i s-au parut, ca, odata ajunsa acasa s-a grabit sa-si faca si ea, dupa reteta invatata in mijlocul desertului Gobi.
Da, calatoria mea cu Uca Marinescu s-a apropiat de sfarsit..din pacate. Eu as fi ramas acolo pierduta visand cu ochii deschisi dar se lasa seara.
In incheiere Uca Marinescu aduce doi clopotei tibetani.Un dar primit de la calugari. Ciocnindu-i, cat timp dureaza sunetul ciocnirii lor ti se poate indeplini o dorinta.Incaperea se umple de un sunte prelung melodios.
Sunetul departarilor, asteptarilor, implinirilor.
Cat despre distinsa doamna Uca Marinescu plecand, nu
Altfel, de unde atata forta?
de SUTO Zsolt
http://sutozsolt.egologo.transindex.ro/
Sa scriu ceva: in felul asta nu reusesc sa-mi depasesc limitele.. :)
Am idei, chestii care fac parte din viata mea de zi de zi, care ar intra in categoria asta de "depasire", dar nu reusesc sa le pun la un loc, sa fie un text autonom. E foarte greu De exemplu:
Csoma s a dus in cautarea "tarii" de origine a maghiarilor, care e un vis, desigur. pana la urma si-a depasit visul asta si a realizat ceva foarte concret: dictionarul, de ex.
(http://koros-tibet.ro/)
Asa ca poate in viitor modul meu de viata se va schimba si voi reveni la "yoga scrisului" (cum spunea Hamvas) si voi scrie ceva. Deocamdata raman la yoga vizuala, asta e. :)
Eu nu mai eram demult redactor la www.romanialibera.com darprimeam inca mesaje pe adresa rubricii de cultura. Un astfel de mesaj era semnat de Zsolt care voia sa felicite pe autorul unui articol despre Korosi Csoma Sandor.Abia atunci am realizat ce adresa scriam eu pe un plic ce lua drumul spre Miercurea Ciuc...Abia acum am inteles cine a fost acest minunat om. Autorul articolului, Pierre Radulescu Banu, povestea cu farmecul sau special cum l-a descoperit si el la randul sau.
Dar nu am descoperit numai un spirit si un nume istoric. Am intalnit acum si un contemporan care merita pretuirea noastra. Afland ca Zsolt vrea sa plece si el in Tibet precum Csoma, am vrut sa-l provoc la un chat-interviu. De la primele replici m-am simtit nepregatit pentru cate avea de povestit Zsolt, care in ciuda tineretii sale a trait ani buni nu doar la Targu Mures dar si la Budapesta, la Paris sau la Bucuresti. Despre proiectul Tibet prefera sa povesteasca la intoarcere cand ne va invita sa vedem ceea ce va acumula acolo.
Draga Zsolt, sa ti se implineasca visul!
Te asteptam cu drag!
Marius DOBRIN
de Cristina DOROBAT
www.christina-do.ro
Bariera este bariera atat timp cat o construim ca atare. Asader barierele nu trebuiesc depasite ci, pur si simplu � ne-construite. Bariera este eticheta. Eticheta, cu lipici pe baza de apa, este instrumentul cu care inaltam bariere. Eticheta da putere asupra lucrului etichetat. Este iluzia in care credem. Ca sa amanam vizita la dentist. Ca sa ne complacem in mizerabilul present, dar ale carui etichete le cunoastem
Foto: Corina UNGUREANU
Din 10 mai...
[email protected]