|
|||||||||
|
Ovidiu SOPA
Marius DOBRIN
Diana SIMIONESCU
Diana SIMIONESCU
Doron NISSIM
Andrei FISCHOF
de Marius DOBRIN
E o conventie.
Unii o traiesc ca pe unica, altii pastreaza o alternativa. Calendarul ne conduce viata.
E timpul sa ne bucuram. Din obligatia calendarului? De ce nu?! Ingredientele, vechi de cand lumea si etern umane, ne ajuta sa ne bucuram. O stare de gratie, rezervele de speranta si de visare din om coloreaza noaptea aceasta precum artificiile. O clipa de fragezire a sufletului.
Am avut o sansa istorica in viata: 22 decembrie 1989.
De-acum, 1 ianuarie 2007 va fi o alta insemnare importanta din istoria Romaniei.
Dar cu binele asa usor se obisnuieste omul... Chiar daca binele are si un pret ascuns destul de piparat.
O noua provocare, timpul constructiei intra intr-o noua etapa.
Sa ne bucuram!
P.S. Sibiul devine un timp capitala culturala a Europei !
Evelian MORARU
Mi-e nespus de dor"
IRAEL
Oana MEA
Vlad SOLOMON
pp.95-97
de Diana SIMIONESCU
Nelu FERMAN
Adrian GRAUENFELS & Tibick INDRIKOVA
Pe langa painea, sarea si tuica traditionale, impreuna cu noii colegi de birou ne-am gandit s-o primim si
Luminita STANESCU
Alina SAVIN
Serban AXINTE
Uca Maria Iov Brouss.arte
Dupa care ne-am pus masca de intampinare cu zambet larg, brand Iliescu; am pus coronite decorate alb-albastru pe la usi, beculete albastru-alb prin pomi, cu led-uri; am pus cozonacii la dospit, sarmalele la infasurat, piftia la tremurat; ne-am pus hainele cele mai bune, puloverele din decembrie '89 dar cu vulpe albastra-alba la gat; cu esentele cele tari n-avem griji, sunt puse la pivnita de vreo 2000 de ani...
Ce mai, de sarbatorile astea am pus-o!
Ilinca NATHANAEL
Luana BUTOI
Christian TANASESCU
Inscriptie peste gura"
G. NEGRESCU
Alina SAVIN
de Andrei FISCHOF
Gabriela VLADUTU
Astfel gandea, la ora 6 dimineata dupa ora New-York-ului, sezand in vagonul metroului care il purta de la aeroportului Kennedy spre City. Ganduri bizare pentru prima lui dimineata in America, ganduri bizare oricum la aceasta ora si mai ales dupa un zbor lung, inceput la Tel Aviv intr-un ceas de noapte si prelungit pana aici, pe coasta Atlanticului, dupa ce lasase o dunga invizibila, ca o umbra, pe perna Europei adormite. Prin fereastra rotunda a avionului urmarise o vreme cerul, iata, se indrepta indarat spre ziua de ieri, gandea, oprind, cu o bucurie copilareasca, acele ceasornicului, la fiecare ora. Ca zborurile acelea din filmele misterios banale, catre interiorul tunelului timpului. O calatorie inapoi, intr-o vreme traita, chiar daca doar cu 24 ore in urma. Splendid, iata prilejul de a fi iar ziua de ieri, traita si consumata undeva pe malul Mediteranei, prilejul de a corecta ceva din ceea ce s-a petrecut deja, iata o traiectorie care uneste nu numai doua continente, dar si doua vremuri diferite. Precum intr-o alta calatorie, facuta cu multi ani inainte, pe alte plaiuri, intr-o alta lume. O calatorie oprita in mintea sa ca o imagine dintr-un film vechi, rupt, nemiscat de doua decenii. Un tren cufundat in semiintuneric, vagonul de dormit gol, sau aproape gol, el la un capat al coridorului, femeia la celalalt capat, conductorul adormit in cuseta lui de langa scari. Ca o stafie, propria imagine oglindita in geamul rece, peste care haltele si garile se perinda ca o lupa cautand pe o hart acine stie ce localitate uitata de Dumnezeu, sau inexistenta poate. Dar nu o data, memoria cuibarita in vreo capcana a materiei cenusii ne face festa si ne surprinde cu cate un gand copt in noi, ani in sir fara sa stim si care acum, la momentul cel mai nepotrivit cu putinta, isi gaseste calea sa ne inunde.
Obosit inca nu era. Atipise de cateva ori in cursul zborului, asa ca nu simtea inca dezechilibrul orelor, invalmasite intre fusurile orare si, in afara de asta, emotia premergatoare zborului fusese atat de puternica, incat el ii simte inca apasarea, forta care il tine treaz, capabil sa vada si sa inregistreze totul.
De sus, din avion, New-York-ul ii aparuse ca un arici enorm, cu tepi lungi, inegal, indreptat spre cer, si care sta la panda, gata sa inhate mica vietate, statuia cu faclia libertatii, de pe insula aflata la o aruncatura de bat. Imaginea aceasta grotesca nu il deranja, dimpotriva, ii provoaca un lant de comparatii nastrusnice, rupt in cele din urma de aterizarea oarecum zgomotoasa pe pista betonata � carare sarmana si cenusie intre tepii cumplitului arici.
Iar acum metroul, aceasta dugheana zburatoare gonind spre centrul metropolei, unde avea sa-l astepte o camera de mana a treia. Zgomotul ritmic al rotilor ii aminti din nou trenul acela de iarna si culoarul vagonului, imaginea femeii intr-unul din capete, si campul alb peste care umbra trenului aluneca, neutra, rece, prelunga.
Era inca singur in vagonul metroului, la aceasta ora matinala de duminica. Taxatoarea si politistul, amandoi negri, picoteau pe cate un scaun rabatabil, ca o palma cersind, iesita din perete, iar el se simti deodata un puscarias singur cu pazitorii adormiti, aflat in fata ocaziei sperate sau nesperate de a evada. Dar se apropiau de City, statiile metroului deveneau din ce in ce mai luminate si mai populate, iar in el crestea, abia acum, emotia realitatii. Distanta aceasta de la aeroport i se paruse deosebit de lunga, caci nu stia cat avea sa calatoreasca pana la statia din strada 42, asa se intampla, gandi, drumul ni se pare lung, mai lung decat ni-l inchipuim, cand nu stim dinainte cat timp sau ce distanta avem de parcurs, pana la destinatie. Da, sa notez si asta, isi spuse, poate voi scrie ceva pe tema calatoriilor. Adevarul este ca tema aceasta l-a urmarit de mult, calatoriile, dar mai ales plecarile de nicaieri si sosirile niciunde, desi in fapt ocolise asemenea situatii in care claritatea deznoda-
Dan PREDESCU
Nusa ILISIE
Tom KINTER
Dina CALIN
Gilad BENARI
Rozi BAKO
Roby ROTH
Andana CALINESCU
Mircea NASTASIE
Mariana GAVRILIU
Gyorfi-Deak Gyorgy
Gyorfi Deak Gyorgy
Dan PREDESCU
� Strada 42 inca nu se trezise: Magazinele � uriase bazare lipsite de gust � raspandeau in jur mirosul noptii adormite doar catre zori, ici-colo figurile ciudate rezemate de cate un stalp sau sezand pe trotuar, ofereau o priveliste jalnica, totalmente diferita de ceea ce-si inchipuise ca va gasi aici, in aceasta metropola mondiala.Demistificarea, da, acesta e termenul, iata demistificarea demonului care se chema New York; iata-l, deci, orasul, netrezit de-a binelea, nespalat, cu urmele cearceafului mototolit pe fata,
www.pbase.com/doronnissim
Camera � o cutia in care se inghesuiau un pat, un dulap, un televizor vechi si un scaun de paie langa geamul care dadea spre o curte interioara si din care de aici, de la etajul al unsprezecelea, se vedea doar un colt � camera il sugruma, il apucase o dorinta cumplita de a nu fi singur; nu, nu era teama, ci mai degraba un dor, un dor de ceva ce nu s-a intamplat de multa vreme, fara a putea preciza ce anume. Apasa intr-o doara unul din butoanele televizorului, canalul 14, stiri, 13, un film, o poveste din vestul salbatic, canalul 12, copii imbracati la fel canta in cor ceva ce aduce a liturgie.
Atunci, suna telefonul. Ridica uimit receptorul, o voce tulbure de negresa ii pocni, dur, timpanul:
- Jack! I came(*).
- �
- Hi, Jack! I came to you.
- Aaa� It is a mistake� I am not Jack� I am�
- Yes, man, you are, I know, you are Jack!
- No,!...
Zgomotul receptorului trantit in furca. Undeva, la celalalt capat al New-Yorkului (sau al Americii, sau poate aici, jos, in holul hotelului) convorbirea se intrerupse, lasand in urma un fum inecacios si miros de oua clocite. O spaima puternica il cuprinse deodata � filmele copilariei, cu gangsterii americani; ii aparura ca un cosmar � si isi simti gandurile paralizate ca in fata unui caine paralizat. Se ridica, verifica daca usa e bine incuiata, puse si lantul de siguranta. Sa plece? Unde? Cine stie ce, sau pe cine va gasi in camera, cand se va intoarce. Se tranti iar pe scaunul de paie, cu gandurile aiurea. Trebuie sa ma gandesc la ceva, la altceva, isi zise. Ei da, femeia aceea din trenul de iarna, cu cata disperare il rugase, sa nu ma cauti niciodata, auzi, tine minte, niciodata nicaieri, iar el n-a cautat-o niciodata si nici macar nu ii aflase numele. De recunoscut ar recunoaste-o, desi atunci atunci intunericul cusetei inghitise semiintunericul dintre ani. Undeva pe la Razboieni ii apucase clipa noului an, nici nu-si dadusera bine seama, se aflau in ceea ce el numea totala uitare de sine. Numai sa nu ma cauti niciodata, ii soptise mereu, aproape obsedant, ca si cum i-ar fi fost teama ca-i va pretinde ceva, vreodata. Ca si cum s-ar fi temul de vraja aceea care exista totusi in toate iubirile spontane si care ne urmareste apoi o viata intreaga.
La naiba cu toate, privi in tacere telefonul amutit si apasa iar butonul de comanda de la distanta al televizorului, canalul 10, o emisiune in limba chineza, vajnicii locuitori din China Town o urmaresc cu siguranta, in fiecare duminica dimineata, sau�
*
� In somn (un somn scurt, chinuit, chircit in scaunul de paie) vocea cu intonatii cunoscute, ca un atavism venit de dincolo de firea noastra, il facea sa tresara; deschise ochii ametit de oboseala � abia acum diferenta de fus orar isi arata coltii � si orbit de lumina puternica de pe ecranul televizorului, de pe care il privea fata rotunda a femeii, fara indoiala era ea, nu se putea sa greseasca, doar se trezise de-a binelea, iat-o, Dumnezeule, vorbeste romaneste, probabil pe canalul acesta sunt emisiuni in toate limbile, pentru toate sufletele emigrate, iat-o aici, in aceeasi camera cu el, dar intangibila, de data aceasta artificiala, iat-o, ea l-a gasit pana la urma far aca el s-o caute, o aude vorbind si o simte, aproape ca atunci, in trenul acela care parcursese o noapte intre ani, singura noapte in care o vazuse, in care o cunoscuse si in care o imbratisase pentru o viata intreaga. Doar daca imi promiti ca niciodata nu ma vei cauta, asa ii soptise mereu si soapta a devenit tipat, si nu ma intreba ce caut in trenul acesta nenorocit, caci noaptea aceasta e doar a mea, intelegi, oriunde vei fi, sa nu ma cauti.
Privea hipnotizat chipul ei pe micul ecran, totul ii paru stupid si ireal, frizand bunul gust si incerca sa se concentreze la ceea ce spunea, le vorbea imigrantilor, America va asteapta cu bratele deschise (o, imaginea grotesca a ariciului), libertatea, lumea noua�
� Sa nu ma cauti niciodata, nu are importanta cine esti, niciodata sa nu intrebi de mine, nici macar acum in noaptea asta�
Privea uimit ecranul televizorului, fermecat de acest incredibil joc al intamplarii, si nu auzea bataile in usa, nici vocea tulbure de dincolo de ea:
- Jack, I am here, man! Open the door!!
Dintr-una din camere se revarsa pe coridor, ca suvoiul de apa inundand vaporul naufragiat, glasul lui Armstrong:
"Cand ingerii se duc la plimbare
Dumnezeul din noi isi face de cap
Cand ingerii se duc la plimbare
Dumnezeul din noi se destrabaleaza".
Dar el nu auzea nimic, doar fata ei pe ecranul televizorului continua sa-l fascineze, tintuindu-l locului, si nu mai stia daca toate acestea se intamplau sau visa, era ca o inexplicabila vraja, o vraja care exista totusi, pana dincolo de noi.
Mi-e nespus de dor
de IRAEL
Am perpetuat acest obicei si dupa casatorie, incercand sa organizez cat mai frumos aniversarea si multiplele ocazii onomastice ale sotului. Marturisesc, n-am fost niciodata multumita de inspiratia mea in a alege daruri. Am chiar un complex, considerand ca oricine e mai priceput. Daruiesc permanent, cu nonsalanta, dar cand trebuie sa aleg un cadou pentru o ocazie speciala sunt in cea mai mare dificultate. Ofer cu multa bucurie si primesc adesea cu stangacie. Ei bine, multi ani dupa casatorie m-am straduit sa ofer sotului meu daruri alese, sa organizez seri intime sau cu invitati, sa dau stralucire zilelor lui aniversare ori onomastice. De ziua mea, primeam mereu un buchet de flori, cumparat matinal. Am primit vagoane de flori si niciodata cu putina incantare. Totusi, ma simteam frustrata ca sotul meu nu-mi oferea niciodata si altceva. I-am reprosat si promis ca voi face la fel. Am amenintat chiar, ca voi uita de ziua lui. Glumeam, bineinteles. Fatalitatea a facut chiar sa uit de urmatoarea lui aniversare si sa-mi amintesc abia seara, la culcare. Regretul meu era fara margini si nu gaseam cuvinte sa-mi acopar suferinta pe care singura mi-o provocasem. Din acea clipa, insa, sotul meu a inceput sa fie atent cu darurile de ziua mea. S-a dovedit atat de priceput si inventiv ca aveam sa ma complexez definitiv. Culmea este ca eu am uitat inca de doua ori de zilele lui (are si multe onomastici e drept). Ceea ce simtisem imediat dupa casatorie se confirma. Veneam din medii diferite, cu alte obiceiuri si sensibilitati, eram ca doua pietre ce se slefuiau si mai aveam inca multe asperitati. Sentimentele ne-au ghidat si ratiunea a temperat toate nepotrivirile, corabia noastra strabatand temerara furtunile vietii.
Aniversarea mea a fost intotdeauna eclipsata de onomastica. Floriile au fost mult timp cea mai frumoasa sarbatoare. Bunica din partea mamei venea intotdeauna, dupa slujba, cu un buchet de margaritari. N-am stiut niciodata cum reuseau sa infloreasca intotdeauna, negresit, chiar de ziua mea. Mult mai tarziu, cand bunica nu mai era, am aflat ca de fapt era o raritate. Dar in gradina bunicii, pentru mine, toata viata ei, margaritarii au inflorit la timp. Nu era dar mai ravnit decat buchetelul delicat, cu parfum suav. In fiecare an, cu exactitate de metronom, acel buchetel sosea, odata cu bunica. In anul in care am pierdut-o, primul gand dureros a fost la absenta din viata mea a buchetelului de margaritari. Prima onomastica a fost pentru mine sfasietoare. Imi amintesc cum zaceam si n-as mai fi vrut sa deschid ochii in dimineata acelei zile. Mama stia. A trecut de cateva ori prin camera tot imbiindu-ma sa ma trezesc. Era tarziu, spre pranz si eu tot nu voiam sa incep acea zi. Mama a revenit, de data aceasta clocotind de emotie. Imi spunea ceva ce parea ireal. Gasise pe terasa buchetelul de
Mai spre seara am dezlegat misterul. Unchiul care ramasese in casa bunicii, cunoscand obiceiul ei, incercase sa-l perpetueze. Trecuse dis-de-dimineata si lasase buchetelul pe terasa.
de Vlad SOLOMON
-II-
continuare din Pasager/23
- Cat timp am dormit?
- Ce importanta are? Erai foarte agitat, ai vorbit in cateva limbi, m-ai strans de umar, mi-ai lasat semne pe tot corpul.
Ma saruta usor, abia atins, apoi ma mangaie pe piept, parca in joaca, si se indrepta spre usa. Nu reuseam sa-mi dau seama daca era nuda sau nu.
- Nu te teme, voi reveni, imbraca-ti repede uniforma. Deja esti in intarziere.
Racoarea metalului de langa mine ma trezi complet. Simteam inca pe buze sarutul Laurei. Am intins mana si am dat de arma. Era un Uzi, deja incarcat, dar mi-am amintit ca trebuia sa iau si cartusele de rezerva. Mi-am pus in graba uniforma de infanterie, mi se potrivea perfect. Stiam ca e foarte frig afara, mantaua lunga din lana aspra nu ma apara de frigul noptii.
Trebuia sa patrulez trei ore, apoi sa ma urc in turnul cu reflector si mitraliera indreptata spre tufisuri, inca doua ore de incordare, asteptand prima miscare suspecta. M-am apropiat de turn. Era gol. Nu puteam intreba pe nimeni care era ordinea. Orice soapta s-ar fi auzit la distanta, puteam trezi copiii, sau ma puteam dezvalui.
Patrulam. Ma simteam ridicol cu Uzi pe umar, o arma atat de nepotrivita locului. Ce ciudata granita! In orice moment puteam fi doborat cu un singur glonte, ce usor e sa tai gardul, cum de nu s-a gasit o solutie mai buna? Din cand in cand se auzea un fosnet, sau cotcodacitul vreunei gaini, asteptand parca sa vina vulpea sa o rapeasca.
Stiam ca libanezul trebuia sa apara in orice clipa. Mi se spusese ca voi vedea o lanterna palpaind ritmic. Aveam ordin sa-l las sa treaca, era "spionul" din falangele crestine, "denuntatorul", o facea din convingere, din ura impotriva musulmanilor din Liban, sau pentru bani? Oricum, porecla lui era dispretuitoare - "stinker"- puturosul, oare stia el asta? O masina civila trebuia sa-l�transporte�la clubul satului. Dar clubul era ferecat de cand intreaga asezare Stula aflase ca fiica rabinului isi facea de cap acolo cu soldatii rezervisti, care golisera incaperile
Unde or fi ceilalti? Sunt singurul care patruleaza la granita cu Libanul, in spatele meu intreaga tara, cum naiba m-au lasat singur in prima linie, masina nu a venit, se auzi un vaiet de sacal, departe, apoi schimburi de foc, rafale ragusite, dincolo de sarma ghimpata.
�Cand libanezul s-a apropiat, l-am recunoscut imediat.
- Ai o tigara? ma intreba Zouzou, zambind pe sub mustata.
- Nu am voie sa fumez in timpul patrularii, se vede lumina tigarii, noaptea.
Zouzou chicoti si ma imbratisa brusc.
- Ce fraier ai fost! Nu ti-ai dat seama ca in toti anii facultatii te-am urmarit pentru a sti exact unde vei fi astazi? Chiar crezi ca aperi vreo granita? Hai la turn, precis ai lasat acolo un pachet Kent, intotdeauna aveai tigari de rezerva. Tii minte cand te-am avertizat ca falangele crestine sunt conduse de golani, banditi, hoti? Iar tu sustineai ca Bashir Djumael e aliatul Israelului. Si imi declamai discursuri pacifiste. Ce-a ramas din alianta? Uite, Lahed si-a deschis un restaurant in Jaffa, falangele s-au destramat, iar tu continui sa patrulezi ca un tampit, de-a lungul unei granite virtuale.
- De ce te-au trimis pe tine, Zouzou?
Cu o miscare de balerin, la fel de gratioasa ca in anii studentiei, Zouzou scoase dintr-un rucsac ultima carte de versuri a tatalui meu si citi, pe nerasuflate, "Aliatul uitat".
- Era un naiv, ca si tine. Nu vezi ca esti singur la granita? Crezi ca ii mai pasa cuiva de frontiere, de aliante, de ideologie, de ONU?
Deveneam din ce in ce mai nelinistit, il priveam pe Zouzou, acelasi Zouzou, afemeiat si destept foc, din facultate. Era imbracat foarte elegant, chiar asa, pe intuneric, se vedea costumul de buna calitate, camasa fina, cravata Yves Saint Laurent.
- De la tine m-am molipsit cu Yves Saint Laurent, chicoti Zouzou, folosesc si parfumul YSL. Costumul e un Versace, camasa Armani, rucsacul Luis Vuitton, bineinteles. Esti ridicol in uniforma Zahal, nimeni nu mai poarta uniforma azi, oricum ne impuscam la intamplare. Te plimbi cu Uzi si cu cartile lui Karel Capek sub brat... "Fabrica de absolut"... Parca credeai si in inutilitatea razboaielor... Acum te-au lasat singur la granita, sa ma astepti pe mine, sa apar si sa-ti povestesc cine stie ce secret militar. Ce stupid! -scuipa Zouzou.
Ajunsi la turnul de observatie, se catara si scoase din sertarul mascat, in dreapta mitralierei, pachetul de Kent pe care il ascunsesem anul trecut, in ultima zi a perioadei de concentrare. Uitasem complet de el.
Mihai Stan:
-Toate cartile dumneavoastra sunt articulatii satirice. Ati afirmat de cateva ori, atunci cand apropierea de Borges v-a pus in pozitia ucenicului hranit de imprumuturi, ca asemanarile in ce va priveste lumea vazuta ca biblioteca indica intr-adevar o inrudire, dar ca e ceva mai important-ascutisul critic- preponderent prezent in scrierile dumneavoastra, in timp ce e estompat in cele ale argentinianului, metafizician calculat si strateg perfect stapan pe terenul enigmisticii de inalta clasa.
Mircea Horia Simionescu:
-Eu am tintit uratul proxim. Castigul acelei perioade (imediat postbelice): exercitiul sustinut al derivatelor absurdului, falsurilor oficiale, ingrosarea si �universalizarea� spiritului critic in spatiul social si dincolo de el, in chestiunile privind cunoasterea, stapanirea partilor generale ale metafizicii si, totodata, decurgand firesc din aceasta pozitie, tensionarea catapultelor satirei (ironia, grotescul, hiperbola, funambulescul, cultivarea ilogicului). Lumea lucrarilor mele e condamnata (as spune: programatic) la dezorganizare si deriziune. Castig, in ce ma priveste; cu trecerea anilor, mai sistematic administrat. Si sunt destui recenzenti, priceputi si binevoitori ai scrierilor mele, ce imi reproseaza dezinteresul pentru �social�, evazionismul in chestiunile acute ale societatii si timpului trait imediat si dramatic! Putine realitati ale lumii contemporane- de la aspectele demagogiei si jafului, la practicile de fiecare zi ale tiraniei si imposturii- au ramas neconsiderate de plumbul biciului meu sau de aluziile caustice si e de neinteles cum persista aceasta planare pe deasupra lucrurilor, ca si cum fenomenele ar apartine exclusiv imaginatiei, nu realitatii politice.
Daca si-ar ingradi prudent opiniile (mai curand se numesc �omisiuni bine distribuite�), necazul ar fi neglijabil; dar ocolirea unui aspect atat de important viciaza lectura celor care ar putea surprinde semnificatii interesante in scrisul meu, mai militant (horribile dictu) decat al numerosilor ridicatori de probleme... de stat si de partid.
Foto: Gabriela TRIFESCU
-O jumatate de secol de seisme, tulburari, violente sociale, amenintari de toate felurile au sterilizat, au franat sau au cenzurat energia prozatorului MHS? Trebuie sa se fi consumat mari proiecte in valtoarea evenimentelor, nu-i asa?
Mircea Horia Simionescu:
-Nu-i asa, dimpotriva. Ma indoiesc ca o alta perioada a secolului 20 ar fi fost mai prielnica (poate, ca sa scad din gravitatea afirmatiei, sa spun: mai potrivita tipului meu de artist). Nicicand, inainte, lumea nu m-ar fi tinut atat de incordat si de jignit inaintea portilor ei balabanindu-se intre miraculoase gradini ale raiului si profunde, pestilentiale bolgii ale urii, primejdiilor iminente, dezagregarii. Subiecte la fiecare pas si ora, probleme si ziua si-n toiul noptii, destramari in trepte si cascade, derute existentiale de toate intensitatile, continui, parjolitoare. Un Dostoievski sau Balzac ar fi fost coplesiti de asa-numitul, indragit termen, spectacol final al lumii, cel fara de inceput si sfarsit.
Scuze pentru ca ma alatur marilor nume. Daca am indraznit sa inventez un limbaj nou, foarte diferit de cel clasic, potrivit sa cuprinda realitatea in formule asimetrice, �macinate�, cred ca am facut o treaba buna si ca asta se va vedea. Nu secolul cu mizeriile lui m-a format, nu. El doar m-a constrans la dimensiunile confortului sau de satra.
Raspunsurile mele imita desenul monoton, dar pregatind mari surprize, al tablei de sah. Focalizeaza o palma a campului, o situatie, o amintire, izolate pe rand de-a lungul intregii, lungii partide, insa nu paraseste nici o clipa eventualitatile, liniile dinamice ale bataliei, dezvoltarea tuturor sectoarelor, inclusiv a celor periferice. Se tese astfel o plasa, in ochiurile careia, inmultindu-se, urmaresc sa prind toata fiinta dispusa sa-mi ofere un autoportret cat mai aproape de dimensiunile natur.
de Adrian GRAUENFELS & Tibick INDRIKOVA
nervii plangeau de marea frica
faceau o mare in mare o randunica facea ordine intre planctoni
animalele mari de frica mancau oameni bonomi
ingrati si blazati artistii se acopereau de mica
ingerul a strigat la fiecare borna kilometrica
nume mici de asiatica
imbracata in toporasi grenada nu mai putea respira
si se umfla si se umfla
nu raspundem la telefon
asteptam vesti despre pluton
pe frontul de vest nimic
pe frontul de est nimic
nicio bezea de la pitic
si incepem sa credem ca e pace
ca moartea alba rapace si doamna frumoasa
incepea toamna
pe frontul din nord
cu un singur mort ca avea o singura groapa
pe frontul de sud
unde incerc sa ajung
sa te sun sa spun
nicio bezea de la pitic
razboiul nu mai e nimic
si mai ales e gata
hai acasa tata Luck
candoarea ta mima enigme
un fel de-a intreba raspunsuri
sedeam natura moarta intre fructe
si refulam zadarnic lupte
retetele cu gust amar, inerte
pareri de rau scrise pe umbre
pasi mici pe coridor, incerte
sub flamuri arse� luntre� punte
eu pun pariu, pe un cal mai copt
ca torni in noi, un ochi de mort
ce dulce chiot�
manz abstract
prin fumul vag, cernut in palma
cu-o reverenta lunga, larga
de zambet nud, splendida toamna�
din nou razboi, mai toti injura
in cos tacute flori si-un mar ucis de-o bomba
tu-mi ceri un joc virtual, eu iau o prajitura
si scot dulaul Luck l-amusinata-i ronda�
� si stam asa pe gard, eu , tu, nepotul lui rameau si Luck, potrivind rime, asteptand sa vina pacea...
intr-o zi m-am sculat mort
clopotelul legat de degetul de la picior suna a mars funebru
cateva domnisoare plangeau scrobite la marginea iazului
decapitand din mostenire rochii si funde
dropiile anuntau inceputul sezonului de vanatoare
cum sa te cuceresc cand am culoare palida de eclipsa?
cum sa iti aduc nori de martipan in bucataria ta plina cu fantome ?
ma intind mai comod sub pietre, musc din lemnul radacinilor ce cresc in mine surde, ma numesc acum Natsuke Tajiro, sunt sluga ta imperiala, invat sa misc evantaiul de matase gonind gazele delicate de pe fata ta alba, pudrata de curtezanele tinere, ca o broderie adusa in vis de 12-13 marinari, gemand cu totii sa ajungem la tarm�
vasleam ca un pitic pe viata si pe moarte
viata mi se parea o comedie cu ciucuri mov.
ciorile strigau cu acustica unui motet in bolta acuta:
dispari, allegro, vicleanule...
intr-o zi
ma durea mana sa o duc la gura ca sa o sarut
de cat de bine ma aseaman cu un trecut necunoscut
tu trimiteai cate-un doi-zece literar sa vezi daca mai exist
eu, un drac care radea in spatele iubitului
rade, rade mustata care te aseamana atat de mult cu tata
si el a ras-o si eu am strans-o
sa o am
fapt e ca nu ma plac pentru ca n-am sosete roz cu gaze
si pentru ca din cand in cand
ma intreaba Iubirea mea
tu existi
si eu ce sa-i raspund? ca da?
de Luminita STANESCU
Cuseta mea isi primise deja primul ocupant, o doamna in virsta, astfel incit locul meu in patul de jos s-a transformat instantaneu in loc in patul de sus, amintindu-mi vag si inconfortabil de o scriere a lui Jaroslav Hasek despre calatoria cu vagonul de dormit. Brusc devenita necomunicativa, cu gindul la calatoria dus cind tot o doamna in virsta m-a dadacit inutil dar enciclopedic tot drumul la o temperatura insuportabil de scazuta pentru epiderma mea, ma �pregatesc� de somn profitind de iesirea pe culoar a companioanei mele si rasucesc la maxim butonul de caldura si declarind candid la revenirea ei ca am probat si mai rece nu merge, probabil e blocat in acea pozitie. Spre surprinderea mea doamna spune calma ca este prevazatoare si are un rind de haine subtiri de noapte, deoarece nu agreeaza temperaturile ridicate. Am o dubla senzatie de jena si nedumerire si incep sa percep stratagema mea ca fiind un furtisag marunt si nedemn de rasa umana.
In timpul ramas pina la venirea serii planuiesc sa citesc ceva pentru evitarea oricarei discutii. Ei as! Discutia incepe tocmai de la a citi � citire. Doamna, al carei nume nu il mai tin minte, se declara cititoare pasionata Comentam carti, autori, schimbam impresii si fara sa ne anunte, seara vine parca mai repede decit era programata.
Ne pregatim de somn, pastram luminile individuale aprinse pentru o ultima bucata de lectura si doamna, pe care de acum inainte o voi numi EA, intreaba daca inainte de a adormi nu mi-ar face placere sa ascult un pic de muzica. Accept deja asteptind surpriza, care vine natural si minunat: �Ma gindesc ca Pavarotti ar fi o incintare pentru o seara placuta.� Este.
Aici se termina si ultima posibila ramasita de scepticism. EA este o adevarata doamna. A fost o placere sa calatoresc alaturi de ea si un privilegiu sa-i ascult confesiunile. Am adormit intr-o stare de spirit desavirsita, multumita ca un prunc proaspat infasat, asa cum de multa vreme nu mai fusesem si cum nici de atunci nu am mai fost. A fost unul din acele momente care mai mult decit a-ti ramine in amintire incep sa faca parte din tine, sa te modeleze, sa te schimbe.
EA are 71 de ani. Este medic.
A profesat in Romania si apoi, pentru multa vreme in Germania. A fost casatorita cu un neamt din Romania, care in ciuda unei vieti interesante - departe de obisnuitele restrictii la care eram supusi noi, cei simpli, in anii socialisti � si-a dorit sa se stabileasca in Germania strabunilor sai. Din casatoria lor s-a nascut o fata. Cei trei profita la un moment dat de o conjunctura favorabila si fug in RFG. El este primit foarte bine, datorita ascendentei sale germane, dar nu poate primi o pozitie profesionala si sociala echivalenta cu cea avuta in Romania. De aici incepe calvarul. Neadaptarea lui vine din neconcordanta dintre asteptari si realitate. Stilpul familiei se slabeste. EA devine sustinatorul numarul unu al intregii familii. Schimba diverse locuri de munca, in diverse spitale in incercarea de a dobindi stabilitate financiara. Nu renunta la ideea unei familii unite constienta fiind ca drum inapoi nu mai exista. Atunci cind fata pleaca la facultate, EA hotaraste - din ratiuni financiare, mutarea familiei la Dortmund, intr-un apartament mai mare, lucru care le-ar permite sa faca fata cheltuielilor pe perioada facultatii fiicei ei. Raminerea lor in orasul in care stau acum si plata facultatii, inclusiv a cazarii ar duce la cheltuieli mult prea mari. Sotul este de acord. EA pleaca la Dortmund sa faca pregatirile necesare. Inchiriaza un apartament suficient de spatios, il pregateste, isi deschide un cabinet de medic de familie, cumpanind ca efortul personal si profesional mai mare, este mai bine platit. Toate acestea se intimpla ca la carte si pare ca pentru prima data in casnicia lor lucrurile merg cu adevarat OK. Numai ca el NU VINE. Ramine in orasul si in apartamentul in care au stat pina acum. In schimb vine divortul. EA este acuzata de parasirea familiei, pierde procesul si va avea de platit pensie alimentara fostului ei sot. Se afunda in munca, isi cladeste o clientela stabila la cabinetul de medicina generala, plateste cu regularitate pensia alimentara sotului si sustine financiar studiile fiicei lor. Toate acestea la un moment dat ii depasesc posibilitatile si face un imprumut destul de mare in banca. A muncit asiduu, multa vreme, sa il plateasca. Dupa terminarea facultatii, fata se duce sa locuiasca linga tatal ei, impreuna cu sotul ei. Relatiile cu mama ei, din varii motive se racesc, cele doua neavind in comun canalele de comunicare necesare.
Aceasta este povestea vietii ei. Dar nu este cea mai importanta. Mai important este ce s-a intimplat in spatele acestei povesti.
La un moment dat, la 2-3 ani dupa mutarea la Dortmund, cunoaste un barbat. Il vom numi EL. EL este de familie buna, are afaceri infloritoare si este un om educat, placut, intelegator. Nu il intereseaza ca se indragosteste de o emigranta. Conteaza numai EA singura dezbracata de statutul de emigrant, de problemele de familie, de munca enorma. Pentru ca alaturi de EL, EA a invatat sa zimbeasca, sa rida, sa traiasca. Pentru ca alaturi de EA, EL a invatat sa primeasca un zimbet, sa iubeasca fara prejudecati si sa ignore parerea celor din jur pentru ca merita ignorata. Familia lui sfirseste prin a o accepta pe EA, pentru ca este a LUI si pentru ca este un om deosebit. Pentru ca nu a cerut niciodata nimic. Pentru ca este demna. De nenumarate ori EL se ofera sa ii plateasca datoria la banca �Cu o singura semnatura a mea problemele tale se termina�.
Mai aproape decit Dumnezeu este disperarea. Viata ei nu mai exista. A continuat sa munceasca, a acceptat sa plateasca datoriile facute de fiica ei in timpul facultatii, continuind sa duca la banca luna de luna bani de parca asta ar fi curatat-o de furia si de durerea care o consumau. De parca fiecare rata ar fi putut da timpul inapoi macar o secunda. Secunda prea devreme, ca sa nu mai existe secunda prea tirziu.
EA are 71 de ani. Este medic. Este singura. A profesat pina la 70 de ani. La 70 de ani a inchis cabinetul, a vindut tot si s-a mutat intr-un orasel din sudul Germaniei. �Nu mai puteam ramine in Dortmund imi spune EA, privindu-si miinile. Nu mai puteam iesi pe strada. Totul imi amintea de EL�. In acel moment ma priveste si in ochii ei vad lacrimi. Are 71 de ani. Nu l-a uitat. Nu o sa il uite niciodata. Absolutul este cutremurator pentru ca nu accepta variante. Dragostea ei a fost absoluta, la fel de absoluta este si durerea ei.
Ceea ma cutremura insa demolind temeliile convigerilor mele de viata este ceea ce vad in spatele lacrimilor ei. Cuvintul EL ii umple ochii de o clipa de intimitate. Intre EA si EL, pluteste acea intimitate care depaseste timpul, viata, moartea. Este o intimitate absoluta.
Am coborit din trenul de Viena cu totul alta decit cea care fusesem. O zi si o noapte care mi-au ramas in carne pina in ultima fibra. Aud si acum cuvintele ei �Mi-am planificat toata viata si am uitat sa traiesc. Am primit o lectie ca o palma peste luciditatea mea � viata trebuie pur si simplu traita. Nimic nu se intoarce inapoi. Ce am pierdut, pierdut ramine si ia cu sine tot ce a mai ramas�. Am atins absolutul cutremurator al sentimentelor absolute si am privit muta si complet neputincioasa cel mai tulburator moment de intimitate care imi va fi dat vreodata cunoasterii.
EA are doua case � una in sudul Germaniei si una la Bucuresti. Pensia o primeste din Germania si face mereu acest drum al penitentei intre Romania si Germania ca intre doua vieti ciudate care se impletesc la nesfirsit intr-o pedeapsa diabolica.
Nu va mai merge niciodata la Dortmund, pentru ca ii aminteste de EL, pentru ca la fiecare colt de strada il vede pe EL. Dar EA si EL vor fi mereu impreuna ducind mai departe aceasta intimitate divina, luminoasa, trista.
Endlos, mein Liebe. Endlos.
fac o pirueta, ma dau pe gheata,
pornesc masina de spalat, inchid aragazul,
imi pirlesc sprincenele cu bricheta,
desenez un elefant pe o frunza,
miros miinile iubitei mele,
gust din mincarea pregatita pentru miine,
imi dau singur foc la valiza;
plec intr-o calatorie
prin apartamentul parintilor mei,
fumez tigari autohtone,
beau un singur pahar de tarie,
repar instalatia sanitara din garsoniera,
repar si aparatele electrocasnice,
plec iar in calatorie,
ma intorc fara piine,
nu ma plictisesc in fata televizorului;
gata, frate, gata, ti-a iesit ce-ai vrut;
lumea se sperie de convingerile tale religioase,
cum e sa fii masurat de sus si pina jos,
cum e sa ti se raspunda la salut atit de politicos
incit sa ti se faca frica,
ei stiu ceva,
nu vor sa-mi spuna,
ei stiu ceva despre viitorul meu apropiat,
imediat;
imediat vor defila prin fata mea
clapele pianului,
masinii de scris, nu vor sa-mi spuna,
voi vedea lumea alba, lumea neagra,
mai bine decit in fata televizorului ma voi simti
in ultimele mele momente de luciditate;
apoi se va opri brusc curentul,
se vor auzi niste tipete,
un sunet prelung, ascutit,
apoi va fi mai multa liniste,
mai mult loc pentru cei de linga mine;
sa vreau asadar sa ma plictisesc
in fata televizorului,
sa nu uit sa vin acasa cu piine,
sa las asa toate lucrurile in paragina,
sa nu mai parasesc orasul,
chiar cartierul;
sa maninc doar ceea ce mi se ofera,
sa fumez mai putin,
sa beau ori mai mult ori deloc,
gata, gata, frate,
lumea ti-a iesit asa cum ai vrut;
de Serban AXINTE
Desen de Uca Maria Iov Brouss.arte
de Ilinca NATHANAEL
Zapada asta o imbraca pe ea si tot sufletul ei intr-o rochie alba a nuntii fara sfarsit, de care nu mai putea si nu mai voia sa se dezbrace, pentru ca ea se simtea acuma intr-o lume fantastica. Cerul era pe pamant, era ajunul, ceva se intamplase in sufletul ei. Minunea asta de zi pe care o traise, pe care o asteptase sa rasara, sa se nasca, sa vina ca sa o poata trai, ii schimbase existenta si avea acum acea putere in ea, care nu-i mai dadea voie sa mai sufere inutil. Copacii erau fratii ei si cerul pe care voia sa-l atinga cu mana, universul in care ar fi vrut sa zboare. Vazu niste flori care nu mai apucasera sa infloreasca, erau de-a dreptul inghetate si se intrista putin pentru ca ea, se simtea asemenea lor, si in inima ei nu mai apucasera sa infloreasca multe alte lucruri, stari, idei, sentimente. Lumea in care traia ea era asa de
Acum era intr-o alta lume fantastica, frumoasa, era lumea visului ei si voia ca un miracol sa i se intample din nou, sa nu mai fie niciodata trista, oricare ar fi fost viata ei, orice s-ar intampla pe lumea asta. Voia sa aiba acest legamant cu ea insasi, ca oricat de mare i-ar fi durerea, sa-si aduca aminte de noaptea aceasta traita acum, inainte de marea zi a universului, cand ceva miraculos s-a intamplat, s-au schimbat coordonatele acestei lumi si omenirea aceasta a putut sa fie gandita din alta perspectiva, decat aceea a mortii si a autodistrugerii.
Dincolo de tot ceea ce traim si gandim zilnic, frumusetea asta de acum are un sens, trimite la ceva cu totul si cu totul unic, la aceasta puritate pe care noi o putem trai si o putem simti pentru ca suntem vesnici, pentru ca El a vrut asta. O, cat de mult ar fi vrut sa inteleaga acest miracol al nasterii, al intruparii, dar mai ales al nasterii din nou, la o viata si la o existenta fara margini, care e una launtrica, ascunsa, tainica, si numai intreaga tacere a lumii o poate ascunde si o poate descoperi.
Stand asa in noapte, rezemata de copacul care nu putea sa fie decat martorul a ceea ce a fost, ceea
Stand asa cu urechea lipita de copac, mai intai ii fuse frig, pentru ca scoarta era rece dar apoi incepu sa se incalzeasca si parca sa fie mai bine, auzi o zbatere, ca un puls , ca o zvacnire in trunchiul copacului, parca ceva urca de jos in sus si voia sa tasneasca in vartejuri de neinteles si isi auzi, isi simti cum inima ii bate foarte tare. O emotie a cuprins-o, simtea cum ceva de nepatruns in aceasta lume trece prin tot ceea ce inseamna copac, zapada, zi , noapte, soare, luna. Prinse copacul in brate, copacul acesta era la fel de singur ca si ea, in aceasta padure plina de copaci. Si ea traia intr-o lume plina de oameni si in felul acesta singuratatea ii era pe zi ce trece si mai mare. De ce, pentru ce ? Voia atunci sa fie asa ca si copacul acesta pe care il luase in brate, apoi se sprijini de el, se lasa sa alunece pana ce se rostogoli in zapada si statu asa cu fata in sus sa priveasca cerul in noapte, luna si stelele cum se rostogolesc pe el intr-o miscare statica. Dar pentru ea toate astea erau intr-un dans, pentru ca toate in felul lor incercau sa straluceasca mai tare pentru Cel Care le-au creat si le-a facut asa de frumoase. Isi aduse aminte de sfantul Francisc care vorbea de fratele meu soare si de sora mea luna, dar ea voia sa spuna si mai mult:� fratele meu cer si fratele meu univers, luati-ma cu voi si aratati-mi ce este dincolo de voi , dincolo de starea aceasta a mea. Va dati seama, in noaptea asta de Craciun ceva miraculos se intampla pentru toata aceasta ordine, pentru toata aceasta maretie pe care eu nu o pot intelege�. Zapada era asa de moale , dar pe Ilinca o prinse frigul si simti nevoia sa se scoale de jos, se rezema din nou de tulpina copacului care o primise asa de tacut, sa mediteze langa el si-si zise:� aici este starea mea cea mai inalta, in forma asta eu pot sa inteleg ce este acest miracol al lumii care-l cupride in marginirera ei pe Cel Care a creat aceasta lume�.
Ilinca se uita din nou la cer si la stele si i se paru ca o stea este si mai mare si mai mare si mai aproape de ea , parca vine spre ea, ii veni sa rada de propria ei inchipuire pentru ca ea isi intredeschise ochii intentionat ca sa poata sa simta aceasta iluzie si cum se juca asa cu aceasta lumina tainica a noptii si a stelelor, si a zapezii, deodata auzi un fosnet deosebit de lin. O tresarire si un inghet o electrocutara de sus pana jos si un gand o facu sa se cutremure:�un om!!� Parca cineva ii patrunse taina, ii intrase cu brutalitate in sanctuarul ei, in labirintul ei, in ceea ce ea avea mai bun si mai sfant pe lumea asta, in taina asta in care ea cugeta la ceea ce este cel mai greu de inteles, si de neinteles pe aceasta lume, nasterea Lui, nasterea Lui care este asa de tacut, asa de trist, asa de maret, asa de magnific, asaaa de �nu intoarse capul, statea lipita de copac, parca ar fi vrut sa se faca mica, mica de tot, sa nu fie vazuta, sa nu fie simtita, ii era frica, fosnetul acela se mai auzi inca o data asa de lin in singuratatea ei mare, apoi tacere, si inca o data�Ilinca privi inainte fara sa clipeasca si o vazu�cu capul inclinat spre ea, cu urechile mici, cu picioarele zvelte, cu trupul unduindu-se , cu blana perfecta, caprioara�se uita la Ilinca, si Ilinca se uita la ea, erau amandoua la fel de speriate, si la fel de libere, la fel de libereeeee�sa primeasca si sa priveasca frumusetea padurii, frumusetea lui Dumnezeu. Ilinca nu mai putea nici macar sa respire �nu voia sa se miste ca sa o faca pe caprioara sa se sperie, si sa fuga.�mai durara cateva secunde in care Ilincai ii era frica sa faca un singur gest, caprioara intoarse capul in directia opusa, facu un pas, mai facu unul, si inca unul, dupa care disparu printre copaci tot asa de repede cum aparu.
Ilinca putu in sfarsit sa traga aer in piept si ramase muta de bucurie si de atata frumusete. Statu asa un timp fara sa se gandeasca la nimic, voia pur si simplu sa fie la fel ca zapada, urmele lasate de caprioara, copacul de care statea rezemata, frunzele care nu mai cazusera si erau acoperite de albul acela proaspat nins, ca stelele si luna , ca ninsoarea care cadea peste ea asa de lin, ca acest frig, ca aceasta caldura pe care o traia, ca acaeasta noapte, ca acest firesc care se naste, care exista, in aceasta frumusete a Lui, care a creat tot si in care El a venit sa existe la fel cu noi.
Ilinca voia sa fuga dupa caprioara aceea, voia sa ia cu ea si zapada, si stelele si tot, tot, si le lua, pentru ca atunci in noaptea aceea a inteles ca frumusetea aceasta de aici si de acum nu va putea fi nicodata distrusa, si daca sufletul poate sa cuprinda in el aceasta frumusete si daca El, cel nespus de minunat, a venit sa locuiasca in aceasta minune a creatiei sale, noi avem in noi ceva atat de maret, incat maretia aceasta trebuie cautata de-a pururi pentru ca este vesnica. Repeta asa , intr-una:�Dumnezeule, esti magnific!�asta ii venea sa spuna mereu, mereu, si pentru ca statuse atat de mult in ninsoare, in noapte, o cuprinse dintr-o data frigul si cu aceste cuvinte in gand se indrepta catre interiorul manastiri cu fericirea ca traise un inteles asa de mare, incat avea sa se hraneasca din el toata viata. Stia ca frumusetea aceasta nu va putea sa o uite nicodata. Ilinca zbura cu sufletul si plutea cu trupul prin zapada care ii imbraca pasii si gandurile in culorile ei transparente, spre manastirea de unde venise.
Intra in biserica in haina de nunta, pentru ca incepuse vecernia.
de Christian TANASESCU
www.margento.ro
La un sezon uscat
cand nu mai suie niciun urs pe taciuni
sunt doar zvonuri � n-au spus cat
mai dureaza pana o sa fim un
sau o uni, un � e vorba doar ca ne-am terminat banii din start,
asa ca pa, la reve, les reves de revelion
s-au cufundat, cu zdup, in rahart,
d�ar merge-o bona bonus, o neamta �neata, in ghin... ghinion.
Da� totusi, in schimb, o sa mai schimbe pe la super market
prezervativele cu gustibus de om, omnibus, cu zavera varza
de d�aciia. Or sa traga (pe targa) noul target �
clienti atenti la maini, rom-maini, de pe piata-ntoarsa
la produse fiduciare, ex-ecologige, de efecte proaspete,
cu colon-cult, scapatat, fara sa schioapete.
II. Dividende de sarbatori
ocoliti se lucreaza niste cataroaie � calatis? acolo-s codri verzi taiati
colinde colaj colant cola
sa ne cuplam la cult (�n col) talk show despre lut alt clont alta tampla
rac-rac-rachiu saniuta pt racheti mda, se mai intampla � asta-i inrudit cu templu
un fragment din ezechil pe rag-time, cu-o cinzeaca play dvd -- kill bill
din pct de vedere ca ne-a apucat rig-veda, playboy, cura cu coran
discounturi iar la adn asigurari de risc guri peste rugi ura s-la gara
sau la spart de targ pardon, la targ de sparta sau nu, la start de parg
in direct, intruniri fara unii (presa de straja) sau niste rune-n pestii de la mega image si galme grase (canceroase?) -- doar astea-s gratis
III. 22 decembrie, la dozator, pe iacht
Asa ne placea sa ne ducem la munte la mare
cu banii pe care si noi ii primeam de la fraieri
ca voi (sau ca noi). Un om de pe strada, n-ai zice
ca stie sa tina atata popor ca pe ace
golindu-le si buzunarul � dar el pur si simplu
striga cat putea ca la pretul de-un triplu, un triplu!
iti pui intr-o priza o scula cat degetul mic,
si-aici se facea ca si-l taie pe-al lui dar nimic
de fapt nu curgea decat apa de mare sau asta
parea, ba de ploaie � corect, cum spunea el � nu-i trista
povestea cu voi ci de-abia de acuma se leaga...
atunci se strangeau imprejur sa plateasca sa-i suga
din rana cu apa: luam un marunt procentaj de
�ncasari si-o taiam in vacanta: �nici nu se cunoaste!�
de Alina SAVIN
Din Bronx in Manhattan, cu metroul
Cobor scarile care duc catre peronul de asteptare a metroului 5 din statia Morris Park. Stau de doua saptamini in Bronx, pe Barnes Avenue, in casa unor prieteni francezi, care locuiesc in New York de citiva ani. Acum citeva luni si-au cumparat in aceasta zona curata si linistita a Bronxului (nu acel Bronx care este atit de popularizat de media, cu ghetouri de negri si cladiri insalubre, mustind de delicventa, ci un Bronx ca un cartier pentru papusi, in care viata este pasnica iar chiriile uriase) o casa din caramida, cu geamuri foarte inalte si inguste: doua dormitoare, un salon si o baie, 195.000 $, platiti pe loc dintr-o mostenire a ei. Sint, in mod evident, multumiti de viata lor: sint amindoi laboranti farmaceutici si adora New Yorkul, cu viata lui obositoare; casa, pe care au decorat-o cu nenumarate obiecte frantuzesti, e pe gustul lor. De altfel, aceasta este o trasatura a majoritatii strainilor care locuiesc in acest oras: se simt ca acasa aici tocmai pentru ca le este permis sa se poarte ca acasa; din fericire, New Yorkul a scapat tendintei americane de aplatizare a nationalitatilor, aici nimeni nu te priveste ciudat daca esti strain, din simplul motiv ca majoritatea sint straini.
De pe Barnes Avenue am avut de mers 5 minute pina la statia de metrou. O calatorie costa 2$, de aceea mi-am cumparat la inceputul sejurului o cartela de metrou de 20$, ca sa primesc bonus 4$. Adica doua calatorii in plus, cele de astazi, cind ma duc in Manhattan, pentru ultimele intilniri. Ma asez pe banca de lemn de pe peron. Linga mine mai sint doi adolescenti negri, tacuti pentru ca asculta muzica la i-poduri, miscind ritmic din cap, si o tinara care, dupa trasaturi, pare din America Latina, dar care ii vorbeste fiicei ei in cea mai curata engleza americana. Trenul vine dupa citeva minute, e aproape gol. Ma urc intr-unul din primele vagoane si incep sa ma uit pe geam: metroul aerian traverseaza tot Bronxul, oprind din cind in cind in statiile frumoase, cu vitralii colorate reprezentind peisaje sau compozitii abstracte. Se aseaza pe banca din fata mea un barbat cu sapca de pisla, care adoarme instantaneu. In spatele lui se deruleaza cu repeziciune ultimele cladiri din Bronx, apoi intram in Manhattan. Vreau sa cobor in partea de est a insulei, aproape de Chinatown, la statia Canal Street. Practic, voi traversa tot Manhattanul in metrou.
Statia Canal Street e cit se poate de anonima si, in plus, are cinci iesiri. Sint total derutata, trebuie sa intreb un politist pe unde trebuie sa o iau ca sa ajung in Chinatown. El imi arata un pahaj printr-o cladire imensa, de sticla si beton (sediul unei administratii financiare), si imi spune ca e in spatele acesteia. Trec prin pasajul luminat cu neoane si ajung intr-o alta lume: cladiri cu doua-trei etaje, cu balcoane de care atirna lampioane rosii, o multime pestrita de chinezi minusculi, magazine de fructe si legume a caror tejghele acopera tot trotuarul. Sint si citiva turisti, care fotografiaza sau cumpara suveniruri de 1$ (in Chinatown se poate gasi aproape orice la 1$: pusculise de faianta in forma de animale domestice, DVD-uri cu filme vechi cu kung-fu, parfumuri, bijuterii, tricouri cu I love NY, dictionare English-Orice-limba si Orice-limba-English, tiparite pe hirtie ieftina, betigase parfumate, jucarii pornografice.) Intru intr-unul din magazinele acestea aglomerate, prost luminate, si imi cumpar un breloc urit si o cutie de acadele. Din boxele acre atirnade tavan se aude muzica disco chineza.
Apoi ies, traversez Grand Street (o strada nu prea mare, acoperita cu confetti) si intru in cartierul italian, Little Italy. Simt dintr-o data lipsa lampioanelor colorate si a tejghelelor cu perti exotici, morti si eviscerati pe loc: in Little Italy, pe strazile inguste, inca acoperite cu piatra de pavaj, restaurantele elegante sint inghesuite unele intr-altele, demne si tepene. La intrare, invariabil, cite un barbat in costum, care te invita sa intri. Pe Mulberry Street am trecut pe linga mai mult de treizeci de restaurante, pizzerii sau cafenele. Desi foarte frig, toate terasele erau pline. Nicaieri in lume, nici macar in Italia, nu veti intilni mirosul de pe acea strada: un miros imbietor, greu, de cascaval topit, amestecat cu mirosul celor o suta de tipuri de cafea italienesca si cu cel al deserturilor din fructe caramelizate. De la La Bella Ferrara Pasticceria, care are o firma uriasa, de un albastru-aprins, imi cumpar o prajitura cu capsuni, de 1.65$: vinzatoarea, foarte tinara, mi-o inveleste in hirtie fina, si baga pachetul intr-o punga, cu trei carti de vizita ale patiseriei. Linga mine, un copil ii arata mamei lui, in vitrina, prajitura pe care si-o doreste: Mummy, I want this octagonal cookie, spune el, dar nu aud continuarea, pentru ca ma asez la una din mesele libere de pe trotuar si scot harta: vreau sa ajung pe Bleeker Street, care se spune ca ar fi cea mai vie si mai frumoasa strada din
Greenwich Village, sau cum sa fii un boem bogat si cu stil
Pina la Bleeker Street am facut vreo douazeci de minute. Este, intr-adevar, o strada fermecatoare: foarte multi tineri pe trotuare, vorbind tare si gesticulind, doua magazine vietnameze de bijuterii, unul linga celalalt, un magazin de costume si peruci, un magazin cu produse naturiste pentru frumusete, Afrodisia, un restaurant cubanez, altul armean. Perpendiculara pe Bleeker Street este Carmine Street, o alee ingusta si necrculata, marginita de ginko biloba desfrunziti. La numarul 34, la parterul une cladiri cu 5 etaje, gasesc cea mai frumoasa si mai intima librarie din tot New Yorkul: Drougas, sau, ca sa fie mai clar, un Unopressive Non-Imperialist Bargain Bookstore, cum scrie pe firma. O librarie fermecatoare, in care se asculta Bob Dylan si a carei vinzatoare, foarte inalta si foarte frumoasa, cu o privire fixa si nesanatoasa, refuza sa iti dea orice explicatie cu privire la carti. Poti gasi aici practic orice, al preturi incredibil de mici chiar si pentru Rom�nia (majoritatea cartilor costa in jurul a 2$): operele complete ale lui Lacan, intr-o editie mare cit un ghiozdan, biografii ale lui Joyce, studii despre Tarot, Budism, magie neagra, albume cu pisici, Parisul interbelic, caligrafie chineza, zei tibetani, temple pre-columbiene din Mexic. O librarie perfecta pentru orice scriitor in pana de inspiratie, sau pentru cei care nu vor sa cheltuie prea mult pe carti. Merg apoi catre Washington Square, trecind pe linga o cladire mare, in care, la inceputul secolului, au murit o suta si ceva de muncitoare tinere, in timpul unui incendiu. Pe trotuar, mese cu carti, sepci si tricouri cu inscriptii amuzante sau pacifiste. Vinzatorii, foarte tineri, nu isi privesc clientii in ochi, fumeaza si vorbesc intre ei. In Washington Square sint citiva jongleuri, vinzatori de gogosi si turisti. Trec pe linga un negru pe picioroange, imbracat cu pantaloni lungi, frac si camasa de culoarea turcoazului. Cinta jazz la saxofon si are in fata o palarie cu citiva banuti pe fund. In jur, copaci, fatadele hotelurilor scumpe, arcul de triumf, incadrat de cele doua statui ale lui Washington, o fintina arteziana. Sint exact in inima celei mai boeme si mai chic parti din Manhattan. In departare se aude un clopot, probabil de la vreuna din catedralele de pe bulevarde.
2nd Avenue si restaurantele japoneze
Din Greenwich Village o iau pe 2nd Avenue, inspre nordul insulei. Traficul e intens, trotuarele mai aerisite. Trec pe linga o sinagoga, care are un lacat mare la usa, o clinica de cardiologie, un atelier de reparatii de biciclete, o spalatorie, un anticariat, un magayin de mobila pentru birou. New Yorkul e un oras care traieste, care palpita, nu e un oras-muzeu, ca Parisul, de exemplu, el nu isi ascunde magazinele cu preturi reduse la periferie, ci le aseaza intre Dior si United Colors of Benetton, umplind atmosfera de veselia salsei ieftine. Unele linga celelalte, restaurante japoneze, discrete, marunte, curate, care propun adevarate haikuuri culinare: sushi cu sos de hrean si avocado, supa de soia cu creveti si fidea de orez, caracatita cu ardei iute si ciuperci tinere. In vitrine, orhidee in ghivece de sticla opaca. Simt apropierea Harlemului: citeva barulete in acre se cinta jazz live, negrese in rochii inflorate, magazine de intrumente muzicale. Pe 81 Street o cotesc la stinga, inspre vest. Trec de marile bulevarde (3rd Avenue, Park Avenue, Madison Avenue, 5th avenue), pina ajung in fata la Metropolitan Museum of Art. In spatele lui se intinde Central Park, desfrunzit. De la Metropolitan Museum of Art pina in Highbridge Park, in citeva ore.
E a doua oara cind intru in muzeu, intr-o saptamina. Nu exista bilet de intrare, ci o donatie pe care fiecare vizitator o face muzeului; poti intra chiar si cu 50 de centi. Am revenit aici pentru ca vreau sa vad expozitia sezoniera Portrete germane din anii 20: Max Beckmann, Otto Dix, George Grosz, Karl Hubbuch, Ludwig Meidner, Christian Schad (acesta cu doar 3 picturi, dintre care autoportetul care apare pe coperta cartii De ce iubim femeile). Fenomenale, dureroase, cinice, exagerate. Mi-am cumparat afisul expozitiei (un profil splendid al unui faimos travesti din Berlinul acelor ani, pictat de Schad).
Cind ies din muzeu, deja s-a inserat. Patrund intr-un Central Park pustiu, populat doar de ratonii care cauta prin tomberoane si de oameni care plimba cite 5-6 ciini de rasa. In jur se vad zgirie-norii, luminati si neverosimili. Traversarea dureaza un sfert de ora. Ajung pe Columbus Avenue si, la colt cu strada 84, intru in Edgar's Cafe, o cafenea stilata, cu o atmosfera intima, mediteraneana; a fost infiintata in memoria lui Edgar Allen Poe; de altfel, un portet albastru al artistului se afla pe peretele de linga intrare. E una dintre comorile necunoscute din Upper West Side; intru si sint condusa de o chelnerita cu trasaturi slavice la o masa pentru o singura persoana. Cer o cafea neagra, cu frisca, si un tiramisu. Pe fundal, suitele pentru violoncel ale lui Bach. Ramin in cafenea o jumatate de ora, apoi plec inspre Broadway. E deja noapte. Un delir de lumini, de oameni care ies de la serviciu si cauta restaurante, biserici, magazine cu lumini obositoare, sex-shopuri, cladirile universitatii Columbia, ateliere chinezesti de croitorie, florarii deschise non-stop. Merg tot spre nordul insulei, in Highbridge Park. Sint epuizata, dar simt ca aceasta plimbare m-a imbogatit si m-a eliberat de multe stereotipuri.
In parc ma asez pe o banca de sub Washington Bridge. Privesc luminile Bronxului oglindindu-se in Harlem River si ma simt ca acasa.
-fragmente-
de Dan PREDESCU
www.ciocu-mic.ro/nou
-I-
Da-l dracului pe Gigi, nimeni nu se sinucide la patru dupa amiaza � si inca, pe o caldura ca asta. Herastraul era aproape pustiu; parea ca toata suflarea omeneasca se refugiase in barcile si hidrobicicletele care se vanzoleau de colo-colo, pe lac. Oamenii acestia trebuie ca sunt masochisti, mi-am spus. Daca i-ai plati cu cinci lei pe ora ca sa traga la rame pe o asemenea arsita, ar pretinde ca e o munca de rob. Ba ar si protesta facand bancuri politice pe tema asta, cu stiutul lor obicei de bucuresteni rai de clanta. Pe mal, sub o umbrela rosie, o taraba cu baloane si trompete de tinichea. Vanzatoarea, o pitica gheboasa, cu o fata cumplit de botita, ma privea intrebator. Era o imagine ciudata: daca aplecai putin aparatul, faptura contorsionata se profila mare pe fundalul teapan geometric al Casei Scinteii, iar intre ele se intindeau reflexele soarelui pe apa. I-am tras la repezeala o poza si m-am pregatit sa fac stanga-mprejur. Pitica ma privea lung. Intimidat, am scos o
La iesirea din parc, le-am azvarlit intr-un cos de gunoi pe care statea scris "Past ati curtenia o asului". Tocmai ma intrebam daca din mila ma aprovizionasem cu baloane, sau din cauza vreunui sentiment de vinovatie � in fond, nu fusesem tocmai cinstit fotografiind-o fara sa-i cer voie � cand am descoperit ca cei zece lei fusesera ultimii. Ei, dracie, pai escroaca asta castiga intr-o saptamana cat castig eu intr-o luna! Uita-te, Doamne, la mine, sa vezi cat sunt de caritabil!
In fine, mai aveam biletele de autobuz, nu era o nenorocire. In fata Casei Scinteii, am descoperit un mosneag extraordinar. Sedea pe treptele lui Lenin si purta o haina de postav gros, negru. Parea din acelasi material cu statuia, insa altfel colorat. Pe frunte, culmea, nu i se zarea nici macar umbra vreunei picaturi de transpiratie. Avea niste sprancene albe incredibile, care-i coborau peste pleoape ca o streasina inzapezita. Dar asta e Mos Craciun � si inca, sosit aici in toiul verii! I-am cerut voie sa-l fotografiez si mosul a acceptat voios. Parea cu totul desprins de cele pamantesti, din moment ce-si putea odihni fundul pe granitul de culoare inchisa, care frigea, probabil, ca naiba.
Militianul din piata se apropia cu pasi saltati.
- Dumneata esti strain? m-a intrebat.
- Da, i-am raspuns masinal.
- Pai, atunci, de ce vorbesti romaneste?
- Dar dumneavoastra de ce ma-ntrebati pe romaneste?
Omul ordinei tinea sa-mi vada actele. S-a linistit dupa ce i le-am aratat.
- Da' de ce-l pozati pe amaratu' asta? De ce nu pozati blocuri sau monumente? Sau, mai bine, parcu' asta. E mai iestetic.
I-am multumit pentru indicatii si am plecat, fericit ca apucasem sa-l trag in poza pe Mos Craciun. In autobuz, m-am trezit razand de unul singur. Curcanul acela avea stofa de redactor sef. Mai auzisem eu indicatii de-astea, ba chiar formulate in aceiasi termeni, chit ca cei care le emiteau aveau mai multa carte decat vijilentu' din Piata Scinteii. Ce sa-i faci, aparatul fotografic este o masinarie atee, care n-a avut de unde sa invete cantari bisericesti si, ca atare, nu inregistreaza ce ar trebui sa fie, ci numai ceea ce este. De-aia e fotograful, reporterul, o persoana atat de
Am luat niste bani de acasa, cu gandul sa cumpar ceva de baut. In magazinul de peste drum, primul lucru pe care l-am vazut a fost un sir lung de carnati si de salamuri, deasupra caruia se lafaia un anunt: "La acest raion nu servim mezeluri". Sampanie n-aveau, asa ca am pornit intr-o excursie prin centru.
Dupa ce am gasit, in fine, o sticla, am intrat la Birtlux. Desi celelalte carciumi aveau mese scoase afara, pe trotuar, aici, stacanovistii, obisnuitii locului rezistau stoic in zapuseala dinauntru. Domnea o atmosfera calda, ce mai. Ahoe dadea lectii de poezie, admonestandu-si elevii asezati la o masa din celalalt capat al incaperii. Virgil Marinescu se certa cu Raul Angheluta: fiecare sustinea ca a suferit mai mult decat celalalt din cauza comunismului, pe vremea lui Stalin. (Tocmai se daduse liber � mai precis, de nici zece ani � la injuraturile antistaliniste, chestia cu "obsedantul deceniu" era inca in topuri.) In fata tejghelei, Rodion Mocanu, actorul meu preferat, isi bea propriul pantof, umplut cu votca.
La anumite ore din zi, redactiile de dupa colt isi deversau aici redactorii. Atmosfera era saturata de literatura. Chelnerii umflau constiincios niste conturi a caror achitare ramanea, de cele mai multe ori, o simpla ipoteza. Uneori, titularii lor erau transferati in provincie, iar drumul spre gara nu trecea pe aici; alteori, pur si simplu, mureau � si inca de tineri.
- Nostalgii prenatale! tipa unul. Birtlux e o matrice! Da� nu stilistica! Matricea mamii voastre! Va place sa stati aici, la caldurica! Iesiti afara� la lumina!
Am dat sa-i urmez indemnul. Era sa uit, insa, de Lavinia. Nu puteam trece asa, fara sa-i dau buna ziua. Lavinia trona la masa ei din fundul carciumii, aceeasi de cand le stiam � pe ea, pe fetele ei si pe venerabilul lacas de inalta spiritualitate care era Birtlux-ul.
Lavinia era mama fetelor din venerabilul lacas. Spre deosebire de vagaboandele tip Salva-Viseu, pentru santieristi, de la Turist (din Piata Romana, pentru cine nu stie) si de colaboratoarele ca-si-oficiale ale "organelor" de la Lido, Ambasador si Inter, cele de aici erau niste sufletiste, niste dezinteresate. Niste muze, ce mai incoa' si-ncolo. Acum, cand scriu toate astea, ma gandesc ca e imposibil sa nu fi jucat si ele un rol in satisfacerea nevinovatei curiozitati a celei mai bune dintre lumile posibile, in care am avut onoarea sa oarecum traiesc, cu privire la ce si-or fi spunand ziaristii, actorii si scriitorii cand se intalnesc intre ei. Pe atunci, insa, nu eram atat de meschin si de suspicios. Ma bucuram numai, ca toti cei de acolo, de faptul ca ele erau atat de accesibile si insetate de cultura, incat, dupa o partida de harjoneala, n-o stergeau in graba mare, ci voiau sa asculte si ce-ai scris in ultima vreme, ba chiar si parerile tale despre Tatal si Mama Natiunii.
De cand o stiam, zacea, cu o cafea in fata, in acelasi colt al carciumii, de la trei dupa amiaza pana la ora inchiderii. Mica, blonda, cu ochi verzi, Lavinia avea intotdeauna in jur doua-trei fete si era vesnic dispusa sa-ti povesteasca ultimele bancuri cu Ceausescu si Ilustra-i Tampita. Schimbam intotdeauna cateva vorbe cu ea cand ma aflam pe acolo. Pricepusem de mult, fara sa-mi fi explicat cineva, ca, daca aveai vreo intentie cu una dintre fete, era bine sa te asezi la masa si sa dai mai intai un rand la toata lumea. Dar trebuia s-o faci ca un baiat simtit, nu ca un plutas de pe Bistrita, cum era numita categoria cu pricina la Birtlux.
Odata, unul mai mitocan si-a manifestat aceasta intentie intr-un mod cam prea direct, spunand "mai Lavinio, paseaza-mi-o si mie pe aia tatoasa de vizavi, ca dau si io o halba da Stalicinaia". Atat i-a trebuit mamei Lavinia:
- Cum iti permiti, animalule? Iesi afara, cretinule! Drept cine ma iei? Iti dau cu posetica-n cap! Cara-te, ca chem Militia!
Deh, trebuia sa respecti protocolul locului daca voiai sa capeti ceva si sa nu superi pe cineva� La cei cincizeci-o suta de ani ai ei, Lavinia era o creatoare in curs de afirmare, inca nerecunoscuta. De cand aflase ca am intrat la I.A.T.C. si apoi ca l-am terminat, imi povestise de cel putin zece ori scenariul de film pe care-l avea in cap.
- Stii, e vorba de o poveste de dragoste in ilegalitate. Doi tineri utecisti ilegalisti imprastie manifeste si se iubesc. Siguranta e pe urmele lor, dar ei nu sunt stresati si se iubesc. Scena finala se petrece intr-o poienita, noaptea, la lumina lunii. Ei fac dragoste pe Oda Bucuriei. Se vad sanii ei, care trebuie sa fie mari, asa, cam numarul sase, si tari, o sa ma mai gandesc pe cine distribui in rolul asta. Dupa aia, se vede spatele lui lat, cu talpile ei pe umeri, cu degetele de la picioare miscandu-i-se in ritmul muzicii. Si, la urma de tot, luna pe cer si un manifest cazand incet de sus. Esti un mauvais ca nu vrei sa faci filmul asta.
Saraca, ea ma credea facator de filme. Sau se facea ca ma crede. Oricum, era un fapt pozitiv ca aveam gusturi absolut identice in materie de sani.
- O sa-l fac, Vanilia draga. Asta o sa fie primul lucru pe care o sa-l fac cand m-oi intoarce in Bucuresti si mi-oi gasi o slujba.
Si am plecat. Trebuia sa ma intalnesc cu Margot.
de Nusa ILISIE
continuare din Pasager/23
Dascalu� a mai cascat o data, lung, s-a ridicat, ca si cum s-ar fi trezit, brusc, si a oftat. Acest �iesiti afara� l-a convins si pe el ca nu visa, ca era �acolo unde era� si trebuia �sa iasa afara�, deja devenise simplu, chiar si pentru el. In urma lui, piciorul canapelei a cedat si s-a rupt, cu zgomot, facand-o sa se sprijine pe celelalte trei picioare nesigure, usor strambe, iar in ligheanul gol, a mai cazut o picatura, din tavan, pic...
- Ai dracu� si limbutii astia! Nu au reparat nimic in casa asta! O sa ne puna noua totu� in carca... Da� cu mine nu le merge... Sa-i ia dracu� de imputiti!
Am aruncat o privire fugara in �habitacion�, ce ordine sa fac? Era totul or-do-nat! Patul de o singura persoana bine lipit de perete, intr-un colt, geamantanul ne desfacut, sticla cu apa in acelasi loc si coltucul de paine... Lipsea scaunul rupt, da, asta era! De aceea mi se parea mie ca ceva s-a schimbat, era mai mult loc! Si daca tot nu am unde sa pun hainele de ce sa mai deschid gemantanul? Sa ramana inchis pentru vecie! Sa putrezeasca asa, cu haine cu tot! Ca imi vine sa ma duc si sa nu ma mai opresc, vorba lui Puriu.
Unde-sa-ma-duc?
Golfo s-a strecurat pe langa mine, a intrat in �habitacion�, a luat coltucul de paine, a fugit pe scari inaintea mea, apoi s-a oprit si a lasat in drum, coltucul de paine uscat...
L-a-lasat-in-drum! Gata! Facuse el curat!
Dascalu� a venit si el dupa mine, fara sa se uite in �debaraua� noastra, ca ce era sa mai vada daca m-am uitat eu inainte si Golfo a luat coltucul de paine care era in plus?!
Puriu a ramas ultimul, a trantit usa cu putere, cu zgomot, parca a scrasnit din nou din dinti, parca a tras o injuratura apasata, ca pentru el si apoi a coborat in graba cu lemnele pe brate, scapand vre-o doua trei pe scari...
- Ia-le tu, Dascale, p-alea, ca eu ma duc sa iau paine...
- Dami-le mie pe toate!
- Da-le dracu� ca-ti agata haina!
- Atunci dami-le mie, ca nu au ce sa-mi agate si si-asa am tricoul murdar...
- Nu te-ai gandit rau, pana acasa te faci cu cateva zeci de pesete ca sa-ti cumperi foarfeca... Asa cum arati!... Uite, o suta de pesete iti dau eu, numai sa le duci... Hm!
Si mi le-a trantit in brate, pe toate! Punei-le Dascale si p-alea! Asa! Ca si cum ar fi vrut sa ma pedepseasca.� De ce sa ma pedepseasca?! Ce rost avea?� Lemnele imi ajungeau pana aproape de gura, imi atingeau putin barba, facandu-ma sa tin capul usor ridicat, dar tot mai puteam vorbi:
- Foarfece?! Pentru?!
- Cum �pentru�? Pentru la camp! La taiat mandarine! Foarfeca si manusi, ca astea nu le mai gasim la ecoparc, tre� sa le cumparam, sa le ia dracu�! De unde sa le �cumparam�?
- O sa mergem noi la mandarine? Cand?
- Cand o canta cucu!
- ?!
- Si s-o usca pamantu�, ca acu�, dupa ploaie, intri in noroi pana la gat, in camp... Luati-o inainte ca eu raman �la baba� sa iau paine!
Se indrepta spre �panaderie� scuturandu-si aschiile de pe pulover si cautand ceva marunt prin buzunare, apoi disparu dupa perdeaua de margele, lasand in urma un zgomot placut, de margele care se jucau...
Noi ne-am continuat drumul mai departe, tacuti, eu cu lemnele pe brate, cu Golfo care fugea inaintea mea, sarea pe mine si iar fugea, impiedicandu-ma cand de el, cand de pantalonii prea lungi, care deja imi atarnau, iar Dascalu�, putin in urma mea, cu mainile in buzunare, fluierand fara sens si, normal, fara sa ma priveasca... Ma pedepsea si el. �De ce ma pedepsea?!�
Era o dimineata racoroasa, de sfarsit de noiembrie, cu un cer senin si de un albastru intens, curat si clar si soarele, ca un suras, rotund si limpede, ca dupa ploaie, ca dupa plans... Si pe strada era lume! Da, da! Era lume! Rasarisera precum ciupercile si toti mergeau in aceeasi directie, putin in graba, vorbind mult, razand...
�Ce de lume!� Nu erau mai mult de zece persoane, dar, mie, mi se parea o aglomeratie de nedescris, pe strazile inguste, spalate, pavate toate, cu flori proaspete si pana in acea zi, pustii...
- E zi de targ... D-aia au iesit... gramada.
Puriu tocmai ne ajunsese din urma si imi raspundea la intrebarea ne-pusa... �Imi ghiceste gandurile Puriu asta! O stii sa ghicesca si in palma? Iii! Ma trec fiorii! Ce m-asteapta pot sa ghicesc si singura! Si daca el ghiceste mai bine? A? Ce ma dor bratele de la lemnele astea! Ca le si dau drumu� aici, in drum! Si astia se uita la mine ca la urs! Eh! Si-asa nu ma cunoaste nimeni! Parca ce, eu ma mai cunosc?!�
- Nu-am-vazut-unde-s-a-dus... Cu lemnele astea care imi vin pana peste cap! Si nu ti le dau!... Le duc eu pana la usa, pana la capat... pana la capatul zilelor!...
- Uite, Cocoana! Gata! Pana aici! Sunt eu satul de ale mele, nu e loc de atatea ifose!
Fa o data ce ti se spune, ca arunc cu sacosa asta de nu se vede! Si vezi, ca stai cu nadragii in vine!
Cap. XIII - "Amantul doamnei Angela"
de Dina CALIN
Continuare din Pasager/23
- Nu stiu, nu stiu daca nu prefer sa va las aici sa-mi paziti amintirile sa ramina neatinse si pe viitor! Ne mai gindim! - le-am spus.
Samponul cu miros de mere era unde il lasasem, jumate din el consumat, Angela folosise cu siguranta baia alor mei si de camera si de baia mea nu se atinsese nimeni. Si cind m-am intins in pat cu cele doua jucarii in brate mi se parea ca sint fetita de scoala si ca Angela imi face coditele sa plec la ore si imi atrage atentia sa nu mai alerg cu baietii sa-mi stric coifura ca baietii sint vagabonzi si or sa vrea sa-mi puna miinile pe unde nu e voie si sa nu-mi sifonez uniforma proaspat calcata si se facea ca Andrei e si el mic si e cu mine si sintem intr-o tabara si alergam dupa el si parca el era fata si eu baiat si voiam sa-i pun mina undeva unde nu era voie si locul ala era in visul meu in mod foarte ciudat pe git, in dreptul marului lui Adam, cind am auzit telefonul si mi-am amintit ca am uitat sa o sun pe mama. Cu siguranta nu putuse sa doarma de griji si nerabdare sa auda ce e acasa. M-am sculat fara chef sa merg in sufragerie ca sa aud numai pe Angela ca a raspuns deja:
- Da Mihaela! Sint Angela. A ajuns, a ajuns, s-a dus sa faca dus si sa se culce este tare obosita mititica.
M-am repezit la telefon si i l-am luat un pic cam brutal Angelei din mina receptorul sa nu apuce sa vorbeasca cu mama despre situatia de aici sa se enerveze aia si sa tipe la ea si sa o injure cum facea in ultimul timp aproape din orice prostie. Situatia noastra era prea delicata si trebuia rezolvata cu calm si diplomatie nu cu scandal. Trebuia sa ne gindim bine inainte sa actionam. Mama era total incapabila sa se adapteze la situatia cea noua in care puterile ei de odinioara erau aproape total inexistente si cind in loc de muschi trebuia sa isi foloseasca creierul.
- Inca n-am adormit. Nu n-am putut sa dorm in avion. Mi-e somn. Pai totul e bine, casa e in perfecta ordine, asa cum am lasat-o. Da, toate sint la locul lor! Da, fii linistita! Calmeaza-te te rog! O sa le rezolv pe toate, lasa-ma-ncet! Acuma am nevoie sa dorm. Lasa, mai vorbim miine. Nu acum, te rog! Te rog eu, lasa-ma sa dorm si te sun miine dimineata. Te sun eu. Hai, te rog, ai putintica rabdare stimabilo! Da?! Codrut e bine? Va pup. Va pup, hai pa, pa!
www.deviantart.com/deviation/40746078
A deschis usa, usor. Era intr-un capod de matase auriu cu sclipici. In urma ei a intrat si un barbat care in primul moment am crezut ca este nenea Gheorghe. Dupa ce el a inchis usa Angela a oftat adinc si s-a agatat de gitul lui si l-a sarutat lung.
- N-ai mai venit de atita timp - i-a soptit ea mustrator. Nu vedeam bine ce fac dar respirau sacadat iar ea suspina cind si cind inabusit.
- Hai pe canapea! i-a mai spus ea. Intre timp ajunsesera in drepul unei raze de luna ce intra pe gemulet. Vedeam cum barbatul o impinge in perete si-o pipaie si se freaca de ea de zor. Ea isi desfacuse capodul ei diafan lasind sa se vada doua pungi obosite pe care si le mingiia si si le freca de pieptul lui.
- Mai tirziu - i-a zis el oprindu-se din joc si dindu-i o plama peste pintec, intii sa vedem daca seiful e la locul lui si sa punem hirtiile la loc. Aprinde o lumina. Zici ca ea n-a venit aici aseara?
- Nu, s-a dus sa se culce, era prea obosita, n-a dormit deloc in avion. Stai ca aprind eu veioza aia mica. Sa nu treca careva si sa se uite pe geam sau sa se vada lumina pe sub usa. Nu cred sa vie nimeni dar ca sa fim mai siguri.
Barbatul avea aerul ca este foarte familiar cu camera. Pina cind Angela sa apuce sa aprinda micuta veioza de pe unul din rafturile bibliotecii el deschisese deja usa-tablou si scosese seiful pe birou. Nu vedea bine cifrele asa ca l-a dus in dreptul luminii. Acolo l-a deschis imediat si a asezat niste hirtii intre niste alte hirtii, probabil punindu-le in ordinea in care le gasise. Eram destul de socata de intreaga intimplare si nu stiam daca sa ii infrunt luindu-i pe nepregatite sau sa continui sa-i observ in ascuns si sa ma gindesc pe urma ce atitudine sa adopt. As fi vrut sa stiu daca actele pe care le puneau acolo erau originalele sau niste falsuri. As fi vrut sa aflu cine era barbatul. Apucase vre-un complice sa scoata banii? Fusese probabil o intimplare fericita sa nu reusim sa o anuntam pe Angela de venirea mea. Speram din suflet sa nu vina pe canapea caci trebuia sa respir si ma temeam sa nu mi se auda rasuflarea. Eram crispata la maxim de teama sa nu fac vre-o miscare. Mi-aminteam o multime de scene asemenatoare din filme de groaza si din comedii. Sa rid? Sa pling? Era asa de grotesc! Angela nu mai avea rabdare, se aplecase peste barbat si-l mingiia pe piept. Ala fara sa o priveasca in timp ce cu o mina inchidea seiful la loc cu cealalta a inceput sa caute pe sub capodul ei.
- Astimpara-te, stai un pic fa babusco sa termin aici ca te pun eu pe roate si pe tine!
- De ce nu mi-ai mai dat nici un telefon de doua saptamini si o zi?! - a inceput ea sa se lamenteze. Nici macar un telefon! Nu ti-am cerut sa-mi fi credincios, nu ti-am cerut sa ma f... in fiecare saptamina, macar o data pe luna daca te vad si eu, nu cred ca cer prea mult. Si sa ma suni saptaminal sa stiu ca mai traiesti si ca esti bine!
- Vorbeaste fa mai incet sa nu te auda careva! Am fost in misiune.
- Misiune de f--ai!
- Da' ce vrei fa sa stau numai in curul tau?! Asta mi-e meseria ce vrei?! Fir-ai a dracu' ca rea mai esti de musca! Miine poimiine crapi dracu' babo, ar trebui sa-ti arda de pomeni fa si de biserica nu de morcovi tineri. Ia, ia, vrei morcov tinar? Ia colea, la-l in gura! Ia zi, e dulce? Are suc destul pentru proteza ta?! Hai fa vegetariano! E post? Sau vrei un salam de Sibiu?! Hai suge-l bine si transforma-l in salam!
Pusese cutia la loc, inchisese usita, pusese mina pe femeie si in timp ce-i spunea cuvintele de "dragoste" respective cu un sarcasm libidinos crezindu-se plin de umor poate o impingea in jos in fata organului lui barbatesc in timp ce el se aseza pe scaun cu picioarele cracanate. Ea s-a lasat imediat in genunchi in fata lui deschizindu-i la repezeala slitul de la pantalon si repezindu-se cu lacomie la hrana cu care o imbia. Mi-am ascuns privirea ingretosata in spatele canapelei . As fi vrut sa pot pleca dar eram condamnata sa stau. Sau trebuia sa gasesc iute o schema de reactie pe fata inteligenta? Sa fiu prudenta sau sa iau taurul de coarne? Trebuia sa decid rapid daca era momentul sa-i infrunt. Individul era cu siguranta o jigodie, presupun ca destul de ordinara daca se preta sa faca dragoste cu tanti Angela pentru banii nostrii si inca sa o mai si trateze ca pe o cirpa de spalat pe jos. Oare imi pierdusem indeminarea de la tae-quan-do capatata in copilarie? Miscarile imi navaleau in memorie cu repeziciune dindu-mi indrazneala necesara sa ma ridic din spatele fotoliului, sa dau perdeaua la o parte si sa tusesc usor. Femeia era acum pe biroul lui tata, cu picioarele larg desfacute, tinindu-se de margini cu putere ca sa opuna rezistenta in timp ce barbatul o tragea de pungile cele obosite impingindu-i miezul cu fortosul sau "salam-morcov" de zor. La auzul zgomotului au incermenit. In ciuda intunericului am putut parca vedea cum se inrosec obrajii Angelei si cum scade si cade morcovul cel falnic transformindu-se intr-un morcovel mititel ce se ascunde rapid in spatele slitului caruia i se inchide imediat fermoarul. Barbatul a inceput imediat sa se uite in toate directiile sa vada pe unde poate fugi. Tanti Angela si-a tras capodul si s-a dat jos de pe birou borborosind tremurind inspaimintata, "Sa nu ma spuneti domnisoara, va implor, sa nu ma spuneti!!!"
- Angela, noi doua o sa stam de vorba dupa ce pleaca domnul. Dar mai intii vreau ca domnul sa ia loc si sa-mi spuna cum se numeste, pentru cine lucreaza si ce a cautat in seiful tatei.
de Rozi BAKO
http://anapauper.wordpress.com
de Roby ROTH
solutie. M-ar interesa sa stiu unde m-ar fi dus drumul bun... Hai sa lasam filosofia.
Am 'pregatit' mai mult sau mai putin sumarul ultimelor 2-3 saptamini, care m-au dus din Lima prin nordul Perului si pina in Ecuador. Dar cred ca o sa incep cu una din cele mai proaspete si mai 'nostime' amintiri, noaptea de Revelion, cunoasteti deja modelul relatarii in ordine inversa :-)
Deci, e 31 decembrie si eu sunt inca in Guayaquil. Parte din vina o duc nenorocitele astea de ghiduri turistice, care descriu orasul intr-o lumina de natura sa indeparteze pe aproape orice Gringo normal, dar voiajorului Roby i-a placut cum suna 'mai colorat si viu decit Quito', si descrierea portului, a promiscuitatii, caldurii etc - continuam cautind 'Florile Raului' (les Fleurs de Mal - si asta e un motiv pe care l-am folosit de prea multe ori, si unde pui ca nici macar n-am citit aproape nimic de Baudelaire). Se promite in orice caz un Revelion pe
cinste, cu focuri de artificii, papusi de marime naturala reprezentind vechiul an (cu tot ce a fost rau in el) puse pe 'rug' in mijlocul strazilor, evident nu inainte de a fi umplute de petarde si tot felul de alte dispozitive care fac mult zgomot cind dau de foc, costeni (adica populatia care traieste pe coasta Pacifica, in mod traditional mai deschisi, cheflii si gregari decit vecinii lor de la deal) dansind pe strada, consumind bauturi alccolice - pe scurt o combinatie intre Beirutul razboiului civil si Roma incendiului lui Nero si exemplele ar putea continua.
(Apropos Nero, vreo 200 persoane au murit recent la Lima in urma unui incendiu provocat de mania pirotehnica andina) Si ar mai fi amicii mei guayaquileni, Eduardo & Liliana, cu prietenii lor Gordo (adica grasul, pe numele adevarat Javier) si Emilio. Un 30 something dragut avem aici, cu destule seri petrecute impreuna pe faleza noua si moderna , unde Eduardo are un stand unde vinde trabucuri ecuatoriene si
E clar de unde se trage amicitia,nu? In plus facem toti parte (deja) din vechea garda, si avem destule gusturi muzicale comune. Si ar mai fi si Patty, (si cum viata asta e plina de coincidente, aici e locul unde am intrerupt ieri scrisul, se inchidea localul, si azi primesc email de la Patricia din Rio...), o tinara intilnita (agatzata ???) intr-un bar din Guayaquil. Era o noapte de joi, cind in tarile latinoamericane lumea incepe (mai timid) cu distractiil nocturne ale sfirsitului de saptamina.
Eduardo imi recomandase ceva bar dansant, eu mai auzisem de ceva bar-discoteca pe faleza, l-am vazut pe primul si am 'marcat' ceva victime potentiale, dar am zis ca trebuie sa vad ce e in al doilea, numit 'Resaca' (adica hangover). Acolo am descoperit ca aveau doar bar si citeva persoane din clasa medie-inalta plictisite sau conversind (adica cam ce faceam noi iesind la pub in timpul saptaminii, doar intr-o atmosfera mult mai formala, nu se traia rau in Israel...), eram pe punctul de a iesi, cind am vazut o tinara singura la bar. Daca asta nu e o invitatie deschisa de 'to be approached' atunci eu nu ma aflu pe continentul sudamerican..
Telefonia publica e scumpa si functioneaza prost si neregulat. S-a facut noaptea si deja renuntasem la idea de a ma comunica cu mindra cind am facut o ultima incercare - reusita! Si astfel ne-am dat intilnire pe la miezul noptii.
Patty e un nou exponent al sistemului 'traditional' de viata familiara, sau o noua victima? Semiindependenta din punct de vedere financiar,
studiaza in ultimul an la institutul de educatie fizica si preda la 2 scoli, ceea ce ii aduce un cistig lunar de circa 200 USD. In conditiile in care totul e dolarizat & relativ scump pe aici, asta nu e foarte mult. Traieste in casa parinteasca , deci e supusa teroarei parintesti, care aici e acceptata ca ceva normal. Daca n-ar fi fost influentele europene la inceputul secolului 19 cred ca america latina ar fi continuat sa fie si azi o colonie spaniola. Libertatea, in diversele ei forme, nu se plaseaza pe cea mai inalta treapta a preferintelor personale. Nu stiu daca aici si acum sunt 'locul' si momentul potrivite pentru a deschide 'discutia' despre virginele de 26 ani. Clar ca sunt: m-am saturat de fenomenul asta! Incerc sa-l eradichez, si nu reusesc, incerc sa-i reeduc victimele, fara reusita! Si o fac din motive altruiste - evident, fara a avea vreun interes personal (meschin) - yeah, yeah ;-) Incerc sa le explic ca virginitatea & castitatea inainte de casatorie sunt chestii demodate,ca
societatea s-a schimbat, ca in generatiile trecute se maritau fetele la 17 ani si ma rog, era ceva normal, dar acuma nu, vor studii, cariera, se casatoresc la 30 ani si inca cred ca bucatica aceea de piele (sa ma ierte fetele) e cel mai pretios cadou pe care-l pot face. Sau, cine stie, dat fiind caracterul machoului latin, poate ca asa si este. Women's Lib cu jumate de masura.
Patty m-a 'linistit' ca nu era virgina, dar mi-a tinut alta teorie, iar in noaptea cind a dormit cu mine-n hotel era obosita moarta si a adormit ca un bustean, si eu m-am pus sa ma injur in sinea mea. Roby si frustrarile lui ;-) Dar macar era o fata sincera si o companie placuta,
asa ca am continuat sa ne vedem. Si a aparut de fiecare data cind ne-am dat intilnire,un fenomen de
care ma dezobisnuisem deja pe aici. Uneori cu intirzierile tipice ale femeilor locale, (de fapt nu numai a femeilor, e o maladie generala), de am ajuns sa ma considere lumea 'european punctual' . Ironia soartei. Cum am petrecut o noapte foarte placuta dansind si imbratisindu-ne in 'anonimatul' si semiintunericul unueia din multele discoteci populare guayaquilene, mi s-a parut firesc ca vom petrece Revelionul impreuna.
Mai aveam si o invitatie vaga din partea lui Eduardo sa petrecem in apartamentul lor, o noapte linistita cu ceva trabucuri, alcool, muzica buna si Mary-Jane. Dar amicii mei au fost de negasit, faleza era inchisa (locurile astea 'moderne' tind sa fie supersterile), n-am reusit sa gasesc intrarea blocului lor, asa ca m-am pus pe vagabondat. Ce loc mai bun decit pitorescul deal Santa Ana, in renovare partiala si el, cu fatadele multor case reconstruite si vopsite in culori vii, iluminat si plin de viata, inca nu un focar turistic, deci pastrind inca sarmul si caracterul unui cartier boem. Zis si facut, miezul noptii ne-au prins pe mine si pe trabucul meu festiv pe punctul cel mai inalt al orasului, cu o vedere magnifica, care a alinat un pic sentimentul asta de a fi singur in aceasta noapte (de ce om fi dind revelionului atita importanta). Am mai avut citeva discutii placute cu 'localnicii', care in general sunt foarte amabili si primitori, pina la o limita evident,
adica la limita sa li se faca mila de mine si sa ma atraga lin in sinul lor
Oare nu devin un pic unilateral? Si cum nici muzica nu era de cea mai buna calitate m-am decis sa caut Graalul in alt loc, doar auzisem atita despre veselia de pe strada ... Dar strazile erau goale, bulevardul central, Av 9 de Octubre, populat doar de alte suflete singuratece, sau
de locuitorii ei pereni, homelesii si alti nefericiti ai soartei.
Patty pe care am reusit intr-un sfirsit sa o sun pe la 2 noaptea (telefonia locala, deh, ba mai rau, telefoane publice catre celular, cea mai proasta si scumpa combinatie posibila) mi-a spus ca-si va intreba parintii daca o lasa, dar ca nu crede, si intr-adevar
asa a fost. Deci mi-am zis ca asta mi-e soarta, si m-am indreptat spre hotel. In apropierea caruia aud ceva muzica, si vad ceva lume. Cam sceptic, citeva din celelate discoteci inchideau deja la 3, m-am apropiat, am intrebat ce si cum, bodyguardul de la intrare mi-a spus ca costa 7 dolari intrarea si ca era full, nu m-a lasat sa urc sa vad pentru a decide daca-mi place sau nu. Cum alte optiuni nu erau, am zis - ce dracu' - hai sa vedem. Am platit, am urcat si ... am fost intimpinat de o multime de tipi dansind si facindu-mi cu ochiul. M-a pufnit risul intern : la asa noapte se potrivea sa se sfirseasca intr-un club gay, inconjurat de homosexuali. Revolutia asta sexuala a trecut cumva pe linga mine, si chiar daca nu ma deranjeaza prezenta homosexualilor, nu neaparat le caut compania. Am hotarit ca nu era pentru mine, am coborit si mi-au dat banii inapoi. In cei 10 metri pina la poarta hotelului am apucat sa observ o frumusete blonda, un pic trecuta,un pic depravata, cu tocuri inalte si picioare frumoase, un pic rotunda, dar prin toate astea cu atit mai atragatoare, unde mai pui ora tirzie, frustrarile anterioare, crapatura inalta a rochiei si faptul ca era foarte bauta! I-am propus sa bea niste apa, mi-a raspuns ca nu de apa avea nevoie ci de coca(ina), nu am contrazis-o, fiecare cu pasarica lui. M-a rugat sa o acompaniez pina in strada principala, cum n-aveam ceva mai bun de facut i-am oferit bratul si ne-am pornit, balansindu-ne usor , incercind sa evitam multimea de sobolani care stapinesc strazile Guayaquilului dupa caderea noptii.Am luat un taxi pina la 'dealerul' ei, si am aflat ca soacra ei era stapina barului, ca ea lucra acolo (si ura faptul ca trebuia
sa se imbrace asa cum era imbracata), ca avea o fiica de 9 ani din alta relatie, ca mama ei studiase la Sorbona si multe si marunte. Coca si-a procurat-o intr-un apartament la periferie, s-a intors mai vioaie si aproape totalmente treaza. Si m-a invitat sa ma intorc la bar, fara intrare, eu am incercat sa-i sugerez ca mai bine am urca la mine in hotel, dar these are not my days. Si in plus trebuia sa munceasca, dar n-a zis un NU foarte hotarit. Cum [din nou, sau mai degraba in continuare] nu aveam ceva mai bun de facut, am acceptat invitatia, what the hell, e
si asta o experienta pe care un om al lumii trebuie sa o traiasca - sa petreci o noapte intr-un bar gay.
Poate ma eliberez de parte din preconcepte, cine stie. Urcind din nou aceleasi scari mi-a prezentat prietena de care-mi vorbise, Evelyn, pe care mi-o descrisese ca mai draguta si 'xenofila' , adica avind o atractie speciala pentru straini.(la care am raspuns ca in ea, Natalie, caci asa se numea muza turmentata, eram interesat, dar cum sunt un tip deschis...). Ajungind la bar mi-a prezentat patronul, un tip solid, si
sordid, cu camasa deschisa pina la buric, o cruce imensa si 2 ochi sticlosi. Am dedus ca el era 'partenerul' (in taxi ma lamurise ca nu era casatorita de fapt ci doar convietuia cu perechea ei). Mi s-a oferit un pahar de sampanie, am mai comandat ceva berici, trecindu-mi timpul intre conversatii cu Natalie si Evelyn, evitind politicos citeva avansuri. Just sitting at the bar, fara sa deranjez pe nimeni.
Intre timp am observat ca relatia intre Natalie si Evelyn parea ceva mai mult decit prietenie, si incetul
cu incetul am priceput ca de fapt Natalie era 'perechea' , nu odiosul tip. Hm, din lac in putz, vorba aceea. Nu m-am dat totalmente batut (visavis Natalie), mai ales ca ma asigurase ca era bisexuala si ca instinctele ei de muiere erau intregi (ce mi-a descris despre relatiile ei sexuale cu barbati lasam deoparte), si ... nu aveam ceva mai bun de facut! Dar intre timp odiosul folosea fiecare prilej pentru a-mi
face ochi dulci si incepuse sa ma atinga. La care i-am spus ca 'pina aici' , intr-o maniera politicoasa cred eu, dar am sfirsit prin a fi dat literalmente afara, nu chiar cu un sut in cur, rostogolindu-ma pe scari, dar nici mult nu a lipsit. Si asa s-a sfirsit noaptea mea de Revelion, expulzat dintr-un bar gay !
Cu absurdul situatiei in coltul mintii m-am dus sa ma culc, spre a parasi Guayaquilul in ziua urmatoare. Dar ziua urmatoare m-am trezit tirziu, si stiam ca vor fi putine autobuze interurbane, dupa cum erau foarte putine locale, si am zis ca plec pe 2. Am colindat un pic, m-am intilnit cu alt cunoscut, Jaime, chilean si proprietarul unicului restaurant unde am mincat scoici bine preparate si in general seefood excelent si ieftin. Jaime, era evident beat mort, si m-a imbratisat si s-a scuzat ca nu avea nimic de mincare, dar oricum ne-am pus pe baut citeva beri impreuna. Insotiti de nevasta lui ecuatoriana, care lucrase pentru una din nenumaratele banci care au falimentat in ultimii 2 ani, de fiul ei si fiul lui din casnicii anterioare, si de fratele ei, care murea sa viziteze jalnicul strip club de peste drum , dar se pare ca se rusina sa mearga singur si ma tot imbia (din ce in ce mai insistent) sa-l acompaniez, ca plateste el intrarea si consumatia, ca vom sta numai jumate de ora etc, iar eu cu NU si NU, chiar ca nu ma interesa subiectul. Pe Eduardo & Co nu i-am mai vazut, pardon m-am mai intilnit cu Emilio de vreo 2 ori pe strada. Emilio era considerat 'nerd' de prietenii lui, era un fan a filmelor SF si a diverselor comics, si avea de povestit multe despre relatiile lui cu femeile locale Guayaquilene cu care nu putea purta o conversatie, si pe care nu le detesta, dar prefera fetele din Quito.
Si era si homofob pe deasupra, comentariile sale, chiar daca nu erau 'politically correct' erau foarte hazlii.
Si vazind ca ma plictisesc de moarte am mai chemat-o odata pe Patty, si ne-am despartit 'romantic' dupa o seara petrecuta in singurul loc deschis - cinematograful. Dupa intensitatea saruturilor din sala am crezut ca poate voi avea 'succes', dar n-a fost sa fie, si n-am mai insistat. Si nu pot incheia capitolul Guayaquil fara a aminti latura romaneasca. Intorcindu-ma intr-o noapte catre casa am intilnit vreo 4 working girls, cu care am inceput o lejera conversatie, si cind au aflat de unde sunt (iar eu m-am obisnuit sa zic ca sunt din Romania) le-a cuprins fericirea. Una dintre ele, cea relativ draguta, avea un iubit roman, marinar. Si-l iubea intr-atit incit s-a intors odata din Germania unde lucrase ca chelnerita, in Ecuador, aflind ca iubitul se afla acolo. Go figure women! Prietena ei negresa mi-a facut avansuri, de care nu
eram interesat, (deci le-am refuzat cu politete), si am regasit-o urinind in fata hotelului meu, unde ajunsese cu taxiul - inaintea mea, asteptindu-ma si repetind propunerea, de data asta condimentata cu argumentul ca nu avea unde dormi. Am 'evadat' si nu stiu ce s-a mai intimplat cu ele.
Acuma parca nu mi se mai pare atit de plicticoasa perioada petrecuta in Guayaquil...
de Mircea NASTASIE
cu branza anului ce va veni,
ne vom lua cu diavolii la tranta
si ingeri peste gura ne-or lovi.
S-a mai trecut un an, cu nepasare,
a presarat marar prin balarii,
pe sufletele noastre migratoare
a mai depus un rand de palarii.
Se randuiesc secundele de-a randul,
nasturi cazoni temeinic prinsi cu lita,
isi deapana femeia si barbatul
viata ca surub cu piulita.
de Gyorfi-Deak Gyorgy
trecerii in Anul Nou si in Europa
de Lir Poeteanu
Sorcova - morcova!
Vesela - desela!
Sa traiti - sa nu muriti,
Ca un mar - de numar,
Ca un par - din nufar,
Ca un fir - de zefir
Tare ca piatra - rece ca gheata,
Iute ca sageata - cand isi uita gheata
Tare ca fierul - bate cartierul
Iute ca otelul - ca asa ii felul.
La anul si la multi ani!
(Ne dati ori nu ne dati
cate-o ruda de carnati?)
PS. Ruda = prajina (ardelenism)
Un mic film realizat de Dan PREDESCU
www.ciocu-mic.ro
Poate fi descarcat de aici.
va aparea pe 15 ianuarie
si va vorbi despre MUZICA !
Dialogul cu voi va imbunatati revista
Construim si revenim..:)