|
|||||||||||
|
fara camera obscura
de Cristina Dorobat [docri]
Sunt fotograf. Am uitat sa admir frumusetea, invat s-o disec. Prin ochiul prea curat al camerei, cu lamele ascutite ale diafragmei
smulg scurt bucati de realitate.
Cantaresc exact livra de carne pe care o voi smulge din trupul clipei si intamplarii. Aleg exact cata lumina vie sa iau din sufletul lumii. Nu am aflat inca daca sunt un chirurg ori un criminal al prezentului.
Le iau, le caut, imagini, una dupa alta, le trec prin universul de oglinzi paralele dintre ochi, minte si suflet si le arunc in fata lupilor sarati....
Updates, Live!
Cristina DOROBAT
�Am vazut ieri fotografia aia cu albastru... faina... ce reprezinta?�
sau
�... poate un DOF mai mare mergea mai bine ....�
�Ce lentila ai folosit?�
E doar comert. Schimb de valori intre mine, o usa, un gest, o floare si voi. Camera este bursa. Ma obliga sa ordonez refelexiile emotiilor. Sa realiniez constant oglinzile interioare. Sa vad. Pentru voi, in mine.
Traiesc pentru urmatoarea fotografie, iar cea prezenta imi face plata in contul zborului de dincolo de rutina. O dau ca sa pot s-o iau pe urmatoarea, mereu in drum spre un alt univers.
Nu sunt toate arta cu parfum de esarfa fluturand la malul marii ... sunt toate asa cum este lumea din afara si dinlauntrul meu. Sunt si imagini pe care trebuie sa invatam sa le privim in ochi, cu spatele drept, fara sa intoarcem jenati privirea ....
Copilul Necunoscut",
Marius DOBRIN
Cristina DOROBAT-docri
Ana Doina
Radu Ilarion MUNTEANU
Cristina DOROBAT-docri
Niculina OPREA
Matei BITEA
IRAEL
De aici am putea invata impreuna sa traim acolo unde suntem. In loc. In varsta. In etapa in care ne forjam. In ceea ce suntem - nici mai mult, nici mai putin.
Nu stiu inca daca sunt un chirurg sau un criminal.
Tudor NEGOESCU
(Mirajul listelor)- VII-",
Vlad SOLOMON
de Marius DOBRIN
Dan STROE
Inainte de a va vorbi despre mama mea, vreau sa va vorbesc despre un copil necunoscut. Azi este si Inaltarea, este Ziua Eroilor. Un copil discret in umbra unui erou.
Mircea NASTASIE
Dina CALIN
Evelina MORARU
In fiecare an, de Sfintii Ioachim si Ana, merg la mormantul matusii mele din cimitirul Sineasca.
Pentru ca ajung asa de rar, caut sa profit si sa mai privesc in jur pentru ca este un cimitir foarte vechi si aici se afla mormintele unor oameni de vaza ai orasului, oameni despre care nu se mai vorbeste deloc desi multi dintre ei fac parte din suita fondatorilor de edificii functionale ce dainuie si azi. Sunt cateva repere: Magheru, Eugeniu Carada sau Elize Alexandrescu...
Am avut surpriza sa descopar un mormant de o semnificatie nationala despre care nu stiam nimic.
Ei bine, intre spatiul rezervat mormintelor soldatilor sovietici (steaua rosie ii insoteste si azi) si cel al soldatilor romani, la loc vizibil si, din fericire, langa un rond cu flori, o cruce inalta ridicata pentru un copil care a intrat in istoria acestei tari.
Elev al liceului militar, avand rang de furier, ramas orfan de razboi, a fost cel desemnat sa aleaga pe acela care a intruchipat pentru vesnicie pe Eroul necunoscut.
Erou care a avut parte si el de o istorie zbuciumata, alungat de comunisti din Parcul Carol si trimis la Marasesti, revenit dupa 1989 pe locul harazit initial.
Mihaela LAUDER
Geta HANNA
Oana MEA
Marius DOBRIN
este un set de fotografii din albumele prietenilor mei.
N.m., Marius Dobrin
Cuvintele cu care a desemnat pe Eroul necunoscut sunt sapate pe mormant deasupra unui basorelief care infatiseaza scena cu pricina, petrecuta la Marasesti in 14 mai 1923, dupa recunoasterea izbanzilor de pe campul de lupta, la un an dupa incoronarea de la Alba Iulia a Regelui Ferdinand.
Pe cruce se consemneaza insa ca in acelasi an, in 28 august, copilul a pierit in valurile marii...
Am uitat numele copilului. Imi cer iertare.
Poate ca si el trebuie sa ramana "necunoscut" ca si "tatal" sau?... Dar identitatea lui este sapata in piatra si, cel mai important, este un reper pentru eternitate.
Mai trebuie ca noi sa citim.
Aceasta este istoria cu oameni. Pur si simplu oameni.
de Ana Doina
Doamnei G.B.
Cinsprezece ani, inocenta, vise, o intrega mitologie a primei iubiri, un intreg arsenal de ritualuri si simboluri al caror inteles aproape ca a pierit o data cu varsta si lumea in care au existat.
El inalt, subtire, negricios, cu o privire iscoditoare de spirit pagan, eu inalta, subtire, idealista, rozalie ca o papusa de portelan. El vesel, optimist, indraznet, viril, eu visatoare, timida, curioasa, calina. Amandoi naivi, privind catre viitor cum numai
Doua puslamale roscovane si pistruiate, colegi de clasa, intreprinzatori si petrecareti, facusera rost de benzi de magnetofon cu top-urile anului. Diana Ross sfredelea aerul inghetat al partiei de schi cu Ain't no Mountain High Enough, si pustiul Michael Jackson ne cinta ABC in cantina in care devoram mamaliguta cu brinza si smantana dupa o zi de sanius. Totul a inceput cu un dans - The Long and Widing Road. Eram epuizati dupa o drumetie pe munte, dupa cateva reprize de rock and roll indracit, si dansand pe melodia lenta, melancolica, ne-am trezit sprijindu-ne unul de altul, tinandu-ne in brate cu stangacie si daruire in acelasi timp. A doua zi a urmat o timida luare de mana, cateva zile mai tarziu un sarut copilaresc. Ne petreceam tot timpul impreuna cu un entuziasm pe care nu stiam sa il ascundem nici unul fatza de celalalt nici fatza de colegi si profesori. Descopeream ca ne plac aceleasi culori, aceleasi mancaruri, aceleasi filme si carti, ca radem la aceleasi glume, ca ne intristeaza aceleasi povesti, ne continuam unul altuia frazele, ne luam vorbele din gura. In citeva zile ne stiam secretele, intreaga copilaria, fiecare membru al familiei, toti prietenii ne erau comuni si eram convinsi ca nimeni si nimic nu ne va putea desparti vreodata, caci cum de existasem unul fara celalalt pana atunci era un mister al carui inteles nu voiam sa il cunoastem.
La intoarcerea din tabara m-a condus acasa. In casa mea era intotdeauna lume, fum, galagie. Nimeni nu se culca inainte de doua, trei dimineata, era un du-te vino continuu, prieteni ai parintilor apareau la orice ora din zi si din noapte, mai si ramaneau peste noapte, ba chiar si cite o saptamana. Dispute animate si nesfarsite se iscau din senin in urma unor spectacole sau evenimente culturale, masinile de scris tacaneau pana hat spre ziua in furia inspiratiei cand intr-o camera, cand intr-alta. Noi, copiii, eram deja toti adolescenti, crescuseram asa si nu ni se parea catusi de putin bizar. El insa venea dintr-o casa in care ordinea si disciplina erau la rang de cinste si orele de masa si de somn trebuiau respectate. Pentru el casa mea, pe care la un moment dat a poreclit-o micul balamuc, avea sa ramana un fel de cutie cu miraje caci nimic nu se facea sau nu exista dupa o ordine familiara lui.
Era singur la parinti. Locuia intr-un cartier indepartat, intr-o casa frumos decorata, friguroasa, de o ordine si o curatenie demne de un muzeu. Mama lui, Doamna B, artista plastica, era deosebit de mamoasa. O femeie remarcabila. Mica, negricioasa, sensibila, inteligenta, cu niste ochi patrunzatori si cu o rapiditate a miscarilor care intotdeauna ma lua prin surprindere. Tatal lui era un tip curtenitor, auster, sarcastic si lent. Bunica si catelul ei miniatural, care locuiau cu ei, erau o continua sursa de amuzament si enervare, caci se aventurau in tot felul de locuri pe care ceilalti nu le considerau ca fiind pe masura batranetilor lor. Ea era cea care cand ma duceam in vizita ma lua de-o parte pentru cateva minute si imi raporta ultimele barfe din casa sau din cartier, sa fie sigura ca voi cunoaste ispravile ei asa cum le vedea ea, nu cum o acuzau ceilalti. Doamna B ma striga de la ea din atelier cerandu-mi parerea asupra unei panze, unei tapiserii, intreband ce cred despre o culoare, o schita. Domnul B, tatal, a carui prezenta ma intimida ingrozitor, avea obiceiul sa apara la usa atelierului cu cate o remarca pe cat de curtenitoare pe atat de criptica, si apoi disparea undeva, de unde nu mai aparea pana cand veneam data
La randul lui el s-a imprietenit foarte repede cu ai mei, ba chiar si cu Poli, dadaca mea vesnic banuitoare. Nu rareori ieseam cu mama in oras dupa cumparaturi, pe la croitoreasa, si cand ne intorceam acasa ii gaseam pe el si pe tata asteptandu-ne in biblioteca, discutand un film sau citind fiecare cite o carte. In fapt ne adoptaseram reciproc si fuseseram fiecare la rand adoptat de familia celuilalt. Ajunsesem sa fim nedespartiti, puneam lumea la cale, ne faceam lectiile impreuna, mergeam la teatre si la cinematografe, la ceaiuri si la cofetarie, chicoteam, ascultam muzica, dansam. Amandoi aveam clase dupa amiaza si seara de seara ma conducea acasa, si la fel de pe la ceaiurile si petrecerile la care mergeam prin mai tot Bucurestiul. Cavalereste, cum se purta pe vremea tineretii noastre, ma ducea acasa unde nu rareori nimeream in mijlocul cate unei discutii infierbantate intre cei batrini intorsi si ei de pe la teatru sau alte sindrofii, si in loc sa plece repede spre casa lui, cat mai mergea un autobuz, el ramanea, intra in vorba implicandu-se in circul din casa pana se ducea si miezul noptii si ultimul autobuz. Ajungea
Domana B cea mamoasa isi astepta fiul ratacitor ore si ore si ore in noapte, ingrijorata. Intr-o seara mi-a dat un telefon si cu o voce tremurand de grija m-a rugat pe mine, caci "fetele sint intotdeauna mai mature si mai responsabile", sa il trimit acasa pe fiul indragostit, sa prinda macar ultima masina, sa ajunga fara sa trebuiasca sa o ia pe jos prin mahalale. Imi aduc si acum aminte vocea si vorbele ei profetice "ai sa fi si tu mama o data, ai sa vezi ce cumplita ingrijorare te cuprinde cind nu stii unde ti-e puiul, pe unde intirzie noptile."
In timp, el si eu am descoperit ca ne suntem unul altuia foarte, foarte buni prieteni. Am luat-o fiecare pe drumuri separate pastrand si pretuind vechea noastra prietenie. Insa de cate ori ma uit la ceas tirziu de noapte pe fereastra, ingrijorata, nestiind pe unde imi intarzie cite un fiu ratacitor, imi rasuna in ureche "ai sa fi si tu mama, o data, ai sa vezi...", si ma gindesc cu duiosie la Doamna B, suflet binecuvantat de mama.
de Radu Ilarion MUNTEANU
Trebuie sa fi avut 5 sau 6 ani, oricum �si jumatate� cand mi-am inventariat darurile de Craciun, copil unic in fata unui areopag adult, contributor asociat. Pe langa conventionalele dulciuri si jocuri de carton, vai, niciodata egalate in fantezia lor educativa, pe scara progresiva a confortului si a tehnologiei, stralucea nevazut, dar manifest, rezemata de trunchiul bradului, o minune: o pusca cu mecanism (care avea sa se strice nepermis de repede). Ochiul selectiv al copilului s-a indragostit de ea la prima vedere, apoi a improvizat instincitv un spectacol, pentru a-si exprima, fata de areopagul iubitor, bucuria si recunostinta: lua, pe rand, fiecare dar, prefacandu-se a-l redarui unor entitati imaginare ad hoc, intr-o savanta progresie de preludiu emotional,
-reportaj de la Congresul National pentru Apararea Pacii-
Bucuresti, 1952
Reproducere din revista "Femeia",nr.12/1952
Izbucnira in exclamatii malgr� leur, desi descifrasera jocul, cand copilul pronunta, cu masurat glas din care instinctul lui histrionic eliminase orice urma de triumf, fraza jubilanta: Iar asta e pentru Korea. Adultii au fost asa de impresionati incat s-au abtinut, tot instinctiv, sa strice spectacolul giugiulindu-l aiurea pe mormoloc. L-au lasat sa-si rumege in liniste succesul de public.
Ne aflam, adica, spre finele anului 1951, sau 1952. Oricum, intre Inchon, de care habar n-aveau atunci nici adultii care ascultau posturi
Rememorand secventa, de dragul formatului jurnalier sui generis, descopar cu nesecata inocenta un inedit strat de america: instinctul copilului mergea, de facto, mult mai adanc si mai departe de show si efecte scenice: fu acel gest simbolul unei tainice inrolari niciodata renegate, nici macar in perioada infantila a ateismului stiintific. Care acum, peste doar ceva mai mult de jumatate de veac, capata conotatia
nu lipsita de tragism si zadarnicie a guerillei de ariergarda�
Al doliea contact cu istoria nu intarzie prea mult: in primul an dupa descinderea din Kakasv�r, adica primul an la bloc, nu puteam ramane neutru la agitatia reinnoitului grup de adulti din jurul meu, care-si povesteau, cu infrigurata speranta, cele ascultate la aceleasi posturi interzise, dand sperantei imposibil de zagazuit dimensiuni fabuloase: Mai, n-o sa va vina sa credeti, dar cativa soldati rusi au trecut, cu tancuri cu tot, de partea lui Nagy Imre si acum nu se mai lupta unguri cu rusi, se lupta si rusi cu rusi.
De atunci n-am mai intalnit in nici o referinta, fie ea istoriografica sau �civila�, o asemnea fabulatie, demna de a juca rolul de pietricica intr-un virtual roman tolstoian despre subiectul Ungaria �56.
Sa mai precizez oare ca fraza deliranta, fabulatorie, se nascuse in capul unui Cantacuzin autentic, ratacit printre barabe ?
Nu poate fi atunci de mirare cand, abonat fiind eu la Scanteia Pionierului, unde aveam sa ma intanlesc in premiera absoluta, sub forma de banda desenata, cu nemuritoarea poveste Toate panzele sus, lasasem drakkului ora de stiinte naturale si alergasem acasa, anuntand euforic si cu glasul secat de datoria in oxigen, titlul cules cu litere rosii, pe frontispiciul ziarului: Poporul maghiar a invins!
Ani de zile, inca netabacit de experienta vietii, imi aduceam aminte cu irepresibila rusine de enorma mea confuzie, pe care adultii mi-o lamurisera cheltuind averi de tact. Acum sunt insa mandru. In ineditul model al inrolarii sui generis, instinctive, intr-o seara de Ajun, intre Inchon si Panmunjon, confuzia mea isi recapata semnificatia de inceput de consecventa.
de Niculina OPREA
fiicelor mele, Gabriela si Lavinia
nici o idee nu mai flutura peste tampla
sangelui incremenit intre nehotarite secunde,
numai fiica mea blonda poruncea
ofiterului de serviciu ca
in timpul garzii lui nici un mac rosu
sa nu imbrace culorile curcubeului.
Mi se curbase sufletul ca
un arc pregatit pentru vinatoare, nici un rasarit nu mangiia ochiul sagetii invesmintata in otrava, doar fiica mea bruna inalta zmeie pe tarmul pe care
eu nu puteam sa respir.
de Matei Bitea
s-a schimbat deloc: oamenii simpli vor crede in continuare ca Dumnezeu nu-ti inchide usa, fara sa lase deschisa o fereastra. Lumea nu se va schimba niciodata: cautatorii de comori vor scormoni pamantul intotdeauna, stiind prea bine ca, pentru banii aceia, vor trebui sa-l impace pe Satana. Insa, ceva va fi pe vesnicie: orice om ar vrea sa schimbe lumea asta, numai ca fiecare pentru el...
�Ne-am mutat aici in decembrie 2004. Ne-am hotarat in graba, nu doream sa depasesc data de 10, altfel plateam inca 50 de euro la chirie. Pana atunci am stat in Moroasa, in apartamentul unui popa, dar acela s-a mutat in Caransebes. Nu domnule, asa era de cand am venit, pai eu cred ca e a Prescomului, nu, n-a venit nimeni sa vada cat e de daramata! Dar eu cred ca se stie...�
Cand am fost la familia Irimia, sotul nu era acasa, de aceea nu doream sa zabovesc
�N-am facut cerere de ajutor social. Stiu ca nu mi se aproba.�
Ovidiu, Manuel si Bogdan, fiind la scoala, dadeau din nou socoteala pentru cei trei sute de mii ce-i datoreaza la caietele speciale ce le-au primit.
�Am lucrat la confectii. Nu ma gandesc ca or sa ma primeasca inapoi, patronilor nu le merge prea bine, asa am auzit, si mai stiu ca vor sa plece. Calculatorul l-am luat in rate, de la nu stiu ce firma, se joaca baietii la el si nu mai stiu ce fac, eu nu ma pricep deloc! Oricum, cand ia barbatul salariul, nu stiu pe ce sa-i dam mai intai. Cred ca, atunci cand voi lua banii pentru asta mica, vom lua ciment sa reparam casa. Nu putem trai asa.�
Poate ca Petruta va mai trai mult si bine astfel, pentru ca indemnizatia de nastere ce o va lua va fi inghesuita de datorii. E restanta la chirie. Are de cumparat mincare, nu te poti hrani doar cu urzici. Medicamente. Trebuie sa achite curentul. Copiii au nevoie de carti si haine. Si cred ca stiti, salariul minim pe economie e un nimic. Petruta si Sergiu platesc prostia tineretii. S-au luat de drag, pe la 16 ani. Ea de la Orfelinat, el orfan de mama si cu tatal paralizat, ca si singur pe lume. Dragostea din tei e o prostie. Alina, sora Petrutei, calca pe urmele lor, are 17 ani si a facut deja un copil. Mare tampenie sa iubesti! Am plecat.
Mircea Dumitru este epitropul bisericii din Doman. Era in salopeta, tocmai mesterise ceva in Casa Domnului. Nu ma mai stie, dar daca eu am scris despre sfintirea lacasului ma cunoaste, a citit. �Ce sa-ti spun copile, familia asta n-a venit de mult aici. Dar vin la biserica! Iar baietii sunt cuminti si ajuta parintelui la slujbe. Au fost cu el cand s-a dus cu crucea. Sa le dea Dumnezeu sanatate! Eu stiu!?... Asa e! Dumnezeu ne iubeste pe toti, nu-ti inchide usa fara sa-ti lase deschisa o fereastra... Da, lucrarea Domnului nu ne este cunoscuta noua, poate ca pentru ei are El ceva pregatit. Cine stie!? Le va da bunastare mai tarziu. Stie El, noi nu suntem decat tarana...�
de IRAEL
Am stat numai cateva ore cu mama. Iarna evit sa merg. E frig. Mama incalzeste doar camera in care sta. Acum creste ultimul nepot care are deja sapte ani. A crescut trei fete si tot atatia nepoti. Cat am stat la mama, masa a fost plina de bunatati. Ea n-a stat o secunda. Mereu aducea altele si altele. Ma ispitea cu tot ce stie ca-mi place.
Ea intotdeauna are. Nu stiu cum face. Adesea mi-e greu sa gasesc ceva bun sa servesc un musafir. La mama nu se intampla niciodata.
Ea are cu asupra de masura.Nu sta o clipa. Mereu iese sa mai aduca ceva. Trebuie sa se duca la un vecin, cu lumanare. Se imbraca iute si nici nu prind de veste cand dispare. Revine repede. E al treilea care se duce de cand n-am fost pe-acasa.
Se aseaza in sfarsit langa mine. Dar nu sta. Croseteaza o pereche de papuci de lana pentru cumnatul cel mic. Scoate o multime de sosete de lana pentru noi. A facut pentru toti. Privesc la Rares. Are niste sosete liliputane (ca si piciorusele lui) din lana alba cu doua dungulite albastre. Ma gandesc la cearsafurile si pernele copilariei, toate brodate ales, de mama. La cuverturile si fetzele de masa crosetate pe degetul cel mic, numai inele. Sora cea mica a avut la un moment dat ambitia sa faca si ea o fata de masa ca a mamei. A abandonat foarte repede decretand ca un om in mod normal nu poate sa faca asa ceva. Mama a lucrat de toate. Mult macrame. Covoare cusute pe etamina, in muste. Fete de masa cu toate broderiile imaginabile. Multe au ajuns la surorile tatei.Fiecare dintre noi, fetele, avem o colectie demna de o expozitie. Multe le-am folosit cand eram copii. Imi amintesc cate fetze de masa am patat cu cerneala. Fiecare era o opera de arta. Asa ceva niciuna dintre noi nu va mai face. Nici cozonaci, nici cartabosi, toba, ori carnati ca la mama acasa.
Ileana Vulpescu spunea in ,,Arta conversatiei" : ,,cand voi invata sa vorbesc despre tine, mama, fara sa plang?"
Mama este fereastra catre o lume care va disparea odata cu ea. Am stat cel mai putin cu mama. Surorile mele pana la 27, eu numai pana la 16 ani. Dupa ce am fugit de acasa, sa merg la liceu, in orasul resedinta de judet, am devenit o navetista pe viata, N-am stiut atunci, realizez acum. Oricat de departe m-a aruncat viata, nu mi-am taiat niciodata radacinile. Au ramas acolo si eu am crescut doar in directii mai luminoase. Oricat de inalte mi-au fost aspiratiile, seva mi-am luat-o de acolo, din caminul parintesc. Mama, atat de controversata ca personalitate, a fost centrul universului meu. Ea a stiut ca nimeni altcineva sa ne cheme, sa ne adune, sa ne uneasca. Ne-am risipit ca semintele purtate de vant, dar orisiunde am fi, resimtim magnetismul matern. Rar reusim sa ne reunim in vreuna din casele moderne, spatioase, in care locuim fiecare dintre noi, surorile. La mama, insa, ne adunam adesea toti. Casa a fost si redevine mereu plina. Mama ramane acolo, asteptand fluxul si refluxul venirilor si plecarilor noastre.
de Tudor Negoescu
Promite-i si tu ceva coerent, te rugam,
sa-i fie caderea mai usoara!
Lasa, ca iesim noi cumva la Lumina!
incercam eu s-o intorc din drum,
in timp ce ea aluneca in intuneric
pe toboganul ultimei perfuzii.
Tu, cel ascuns in spatele ecranului aseptic,
priveai cum nisipurile-ti miscatoare
inghit trupul umflat si galben al mamei
si, functionar scrupulos, iti luai de zor notite.
Agatat de rugaciune precum naufragiatul
de bratul mort al inecatului sau prieten,
priveam spre cer, pindeam minunea�
Cobai speriat, prins in cusca albastra
a cerului,
imi astept acum ratia anuala
de lumina,
incercind sa-nteleg de ce ne-ai lasat
atitea morti si doar o singura Inviere,
ascunsule�
(Mirajul listelor)
de Vlad SOLOMON
(continuare din Pasager/09)
(Fotografii din albumul autorului)
Nu voi povesti despre fiecare etapa in parte. Am fost in zona muntzilor Harz, in Goslar, in Muenden (acolo ne-a prins o ploaie groaznica, am avut si o intalnire cu o batranica si un interesant dialog, ea pe nemteste, eu pe engleza, despre iudaism si crestinism - cauta sa ma convinga sa devin crestin si sa-l recunosc pe Isus ca fiind Mesia; dar eu ripostam ca Isus nu are nevoie de recunoasterea mea, se descurca si singur-, pe scurt, ne-am inteles de minune), apoi am vizitat Gottingen, Kassel (unde am avut si norocul sa vedem o expozitie Chagall), Wuerzburg, toate incantatoare, apoi am schimbat traseul, am lasat Nuernberg si Regensburg pentru alta data si ne-am indreptat spre Muenchen. Am vizitat castelele lui Ludwig, din Bavaria, pe care le-am mai vazut, dar m-au impresionat intr-atata, incat m-as mai duce de cateva ori, mai ales ca Ludwig, personajul, ma fascineaza. Pe tot parcursul, nu am vorbit de loc de prietenii intalniti, ne-am bucurat de natura, de momentele de intimitate cu M., ne intelegeam din priviri, stiam ce dorim sa vedem, ne tineam de mana, ca doi adolescenti, eu o cam trageam sa reusim sa acoperim cat mai multe etape, ca mereu am senzatia ca imi lipsesc doua zile, doar doua, ca excursia sa fie perfecta. Daca vreti sa aveti o vacanta reusita, nu stiti exact incotro va veti putea indrepta, caci vremea in Europa e capricioasa, aterizati la Muenchen. In functie de ploaie sau vanturi, ramaneti la nord de Alpi, sau traversati-i, asa puteti vedea Germania, Elvetia, Franta, Nordul Italiei, Austria, va puteti schimba programul pe loc, doar ca trebuie sa carati cu voi mai multe ghiduri si harti, dar in citeva ore, ajungeti de la Muenchen in alt climat, alta priveliste, alta arhitectura, alti oameni, alte surprize.
La sfirsitul expeditiei ne-am intors la Hotelul Ibis Nord, in Muenchen, eram foarte multumiti de ceea ce am reusit , ne-am dus, evident, sa mancam la Mario, cred ca ne-am revazut cu Edelina, pe care n-o iert de cite ori ajung pe meleagurile ei.
La hotel am simtit nevoia sa telefonez tuturor prietenilor pe care i-am revazut, am telefonat Manonei, lui P., lui DE, lui Wolfgang, le-am multumit pentru clipele placute, ne-am promis sa mentinem legatura. Unei singure persoane n-am telefonat, oricum n-as fi stiut ce sa -i spun. Si ne-am intors in Israel, la treburile cotidiene, la pacienti, la atacurile teroriste, la economia in permanenta criza, la serile petrecute in fata computerului, la lista Rom- Jews, la personajele virtuale, care imi lipsisera pe durata vacantei.
Timp de o saptamana am evitat acest nume, peste el se suprapunea un cerc incetosat , linii frante, puncte neclare, numele incepea cu litera C., care, pe tastatura, apare alaturi de litera V. Iar litera C este un cerc neinchis.
Pe 30.4.2003 in timp ce citeam mesajele listei Rom-Jews, am simtit cum mana s-a dus singura si a scris un mesaj privat. Se chema : �N-am cuvinte�.
"M-am intors, am vrut sa-ti scriu, dar am ezitat...
Arati superb, ai crescut, si totusi ai ramas fetita de odinioara.
As fi vrut sa te intreb atatea lucruri...
Crezi ca vrei sa-mi raspunzi la intrebarile nepuse?"
PRIN CATACOMBELE CRAIOVEI -III-
Stranii si vesele aventuri prin maruntaiele Craiovei
de Mircea NASTASIE
continuare din Pasager/09
- Fata la pamant, mainile la ceafa si picioarele departate! comanda seful mascatilor. Antiteroristii se aflau in cautarea celor care provocasera incidentul armat din centrul orasului. Numai ca ordinul fusese construit pe o utopie romantica, amestec de regulamente militare si filme de comando, fiindca in bodega stramta si ticsita de valuri atacatoare succesive, nu se putea sta decat in doua picioare, om langa om, inima langa inima.
Mesenii erau bulversati de aceasta noua schimbare de situatie. Prea multi veneau in localul lor sa dea ordine. Samburele revoltei statea sa explodeze. Deocamdata germina.
- Sefu�, astia sunt inarmati, spuse un mascat, ridicand cele doua AKM-uri uitate pe jos de killerii est-europeni.
- Teroristi! Toata lumea in duba si la racoare! Decreta cel interpelat.
Si asa, spune legenda, a ajuns Ronald Balairau sa-si petreaca noaptea alaturi de ceilalti cheflii in arestul Politiei. Se dezmeticise complet iar remuscarile il rodeau atat de tare incat zgomotul ii impiedica pe ceilalti sa doarma.
Isi retrai in minte toata copilaria si adolescenta. Partidele de pescuit si de inot in Jiu, zborul in State, colegiul, prima iubita, prima deceptie, primul iubit, figura zambitoare a parintilor sai adoptivi, asteptandu-l si crestand in grinda.
Final (firesc, apoteotic)
Ne adresam in continuare si cititorilor interesati de telenovela din canal. Din capitolul anterior se cunoaste ca brutalul Fedia o expediase pe diafana ALAM cu un gest incalificabil in afara autovehiculului ce inca mai pastra urmele iubirii dintre cei doi atat pe bord cat si pe scaune. Confuza si isterizata, Ali incepu sa fuga dupa Abdulah, care inca mai cauta ceva pe jos, numai ca, dupa nici un pas, fata se trezi prabusindu-se la randu-i in gol catre atat de incercatul MM, adica pe fundul canalului.
In acest timp, eroul nostru tocmai retraia reveria unor momente pe care fantezia sa debordanta i le oferea cu generozitate. Se facea ca era batran, plin de riduri, cu hainele zdrentuite si locuia de o vesnicie prin grote umede si reci. Trecusera zeci de ani iar el supravietuise alaturi de sobolanii care il declarasera imparatul lor. Ca semn de mare pretuire, acestia ii promisesera de sotie pe regina guzganilor transformata printr-un miracol intr-o femeie superba. Asa ca nu a fost prea surprins zarind-o in fata sa pe Ali, proaspat aterizata in haurile Craiovei. Superba, in fragilitatea ei, noua aparitie o intruchipa pe insasi femeia viselor sale.
- Printesa! exclama plin de romantism MM.
- Abdulah! exclama plina de groaza femeia. Ajutor, Abdulah!
Dar Abdulah nu era in plenitudinea capacitatilor sale senzoriale si intelectuale.
- Abdulah! Oh, Abdulica! Scumpule! Scapa-ma de monstrul acesta al cavernelor! Ma vezi, Abduloi? striga surescitata fata. Intinde-mi bratul tau de fonta si scoate-ma de aici!
Domnule, interveni in conversatie MM, vreau sa va atrag atentia asupra faptului ca domnisoara savarseste o regretabila eroare. Apelativul de �monstru� este profund jignitor atunci cand este atasat persoanei mele, iar calitatea de �locuitor al cavernelor� este provizorie si determinata de cauze ce scapa intelegerii si vointei mele.
- Ti-am spus, Abdulica? E nebun! Scoate-ma imediat de aici! Tipa Ali.
Arabul nu mai statu pe ganduri. Se precipita spre adancuri, cu doar jumatate de corp ramas in afara si o apuca pe ALAM, dar nu de mana, asa cum isi propusese, ci de par, asa ca fata iesi racnind ca din gura de sarpe.
- Smintitule! Bruto! Descreieratule! ii spuse ea salvatorului, dupa care se prabusi pe asfalt. Arabul se lasa si el moale, gemand usor, paralizat la gandul ca a pierdut camionul.
Doar MM isi recapatase logoreea si scancea de pe fundul canalului.
- Fiti, va rog, amabil, domnule, daca nu va inoportunez, spuneti-mi cat este ceasul, deoarece eu trebuia sa am o importanta intalnire de afaceri.
Dar nu-i raspunse decat linistea noptii.
Gore subtiliza de la receptie cheia camerei lui Ronald Balairau. Agil ca o felina, ajutat si de covoarele groase ce acopereau scarile, se infiltra in camera noului sau prieten. Aprecie corespunzator atat tihna ambientului cat si continutul frigiderului. Facu un mic inventar al obiectelor vestimentare din care o parte luara drumul unei genti goale ce parca il astepta pe vizitatorul nocturn.
Mai adauga cateva obiecte marunte din baie, dupa care atentia sa fu atrasa de o geanta diplomat ce statea cuminte langa masa. Gandurile sale devenira brusc incandescente. Vazuse si el la televiziunea prin cablu genti ca asta pline de parai. Nu se mai complica sa-i gaseasca cifrul. Cu un cutit pe care il purta mai tot timpul asupra sa facu incuietorile inutile dar, spre marea sa surprindere, in geanta nu se gaseau decat un spray, un pix si un caiet. Dezgustat de teribilul esec, Gore isi gasi totusi nebanuite resurse interne pentru a depasi acest moment psihologic asa ca arunca si continutul diplomatului in sacosa, gandind ca o fi si caietul bun la ceva.
Isi incheie triumfal expeditia in camera de hotel a lui Ronald, spintecand salteaua si scriind cu un ruj gasit la baie niste obscenitati mondene. Apoi isi propuse sa iasa din decor la fel de nevazut ca la venire.
- Alo, domnu�, il interpela receptionerul. De la ce camera coborati?
Gore facu greseala serii si a vietii sale. In loc sa-si pastreze sangele rece, parasind calm incinta, se precipita spre iesire alertandu-l astfel pe receptioner, care o lua la goana dupa el.
de Dina CALIN
si nu ma pot concentra la nimic
ras pur si dulce
glascior inocent
as vrea sa uit
toate responsabilitatile
as vrea sa ma joc cu el
as vrea sa-l vad privindu-ma fericit
as vrea macar sa ma pot opri din treburi sa-l ascult
sa nu fac nimic decat sa-l ascult
sa ma imbib de rasul sau
ca ploaia de vara
dansand cu picioarele goale
pe asfalt,
sa-mi inmoi piciorusele in namolul fin
de pe strada neasfaltata
pe care se afla casa bunicii
in baltoacele calde,
as vrea sa privesc uimita la pasari
in pomi cum canta ele
sa nu ajung pana la ciresele din pom
sa arunc cu piatra in speranta ca voi nimeri una
sa imi fac si eu prastie cum am vazut ca fac baietii,
sa arunc insa in gard
nu in pisicute ca ei
sa ma joc cu pietricele colorate
aruncate pe camp,
sa imi fac un sotron
sa sar coarda
sa fac piruete,
sa fac reverente de printesa,
sa imi dea bunica o felie mare
de paine intermediara cu zahar
pana e gata masa de prinz
sa o mananc afara...
sa visez ca viata e numai amuzament
si dragoste
si ca toti oamenii imi vor zambi mereu.
de Evelina MORARU
Dumnezeu a vrut sa am veste toamna
despre inflorirea mea...
In acele zile am vazut cazand frunze palide-aurii
din falnici arbori care vegheau
tot ce traisem si spusesem o vara...
Prin frunze si flori a trecut hranindu-le,
nu seva lor ci dragostea noastra...
De ce atunci mai cadeau prabusind comori, sperante si dor?
Mi-am promis plimbindu-ma ingindurata,
sub vraja misterului nascut in mine,
ca pe ramuri goale voi prinde din nou slava imbratisarilor
si voi pastra vie, sub coaja copacilor,
fierbinte ca si sarutul meu,
viata!
Am trait sub zapezi
emotia inmuguririi din mine
cu credinta ca eu voi reda
verdele crud livezilor...
M-am simtit cea mai importanta fiinta de pe pamant
si gandurile mi le-am dedicat fiintei necunoscute
care salasuia in mine
cu incredere si inocenta...
Harazita sa nasc prunci in luna mai,
ma mai simt si acum, dupa multi ani
o primavara
si toate ciresele de mai
au frumusetea
copiilor mei...
de Mihaela LAUDER
Acum mama zice ca nu stie cand am crescut, intr-o zi am zis ca plec si nu m-a luat in serios, copiii spun multe. Dar deodata camera mea a ramas goala, fara rasul meu prea zgomotos, fara muzica ascultata prea tare, fara usi izbite...
Nu a stiut niciodata pretul plecarii mele, lacrimile le-am ascuns chiar si de mine. Cand m-am intors zdrobita si cu visele sfaramate, mama mi-a vegheat somnul ca atunci cand eram mica. Mi-a ascultat povestea parului albit mult inainte de vreme, mi-a sters lacrimile, mi-a povestit de copilarie. Cand a crezut ea ca am putere sa ma intorc cin lumea mea, mi-a zis ca regina Elisabeta lui Cristofor Columb : � Pluteste drept inainte si daca tarmul pe care il cauti nu exista, Dumnezeu il va crea pentru a-ti rasplati temeritatea �.
Am plutit in deriva neincrezatoare, speriata de valurile care veneau peste mine, dar Dumnezeu e cel credincios, mi-a daruit taramul pe care sa pot constru din nou. Inima mea a cantat cantare noua, a stiut de la inceput ca noul taram, motivatia mea spre inca un pas se cheama Alexandra. A stiut inima mea inca de cand Alexandra era un nimic fara chip in mine. Era parte din mine si in acelasi timp fiinta completa, care raspundea cantarii mele, se bucura impreuna cu mine chiar daca ea insasi era motivul bucuriei.
Atunci am inceput sa vorbesc mai des cu mama, nu doar ca sa ii spun � Mama, sunt singura-ntr-un fel �, dar ca sa se bucure cu mine, sa afle cum se plamadeste in mine noua fiinta. Cand Alexandra a decis ca e gata sa zambeasca lumii, mama a zis � Acum fetita mea a crescut �, cand a tinut-o prima data in brate am simtit ca lumea e perfecta.
Alexandra creste, in fiecare zi descopera ceva nou. Mama isi aminteste poeziile copilariei mele, mi le recita cand o sun, imi povesteste cum eram eu cand descopeream lumea. Si ma simt iar copil.
Cu mult timp in urma renuntasem la cuvantul �mama�, devenise un termen generic, strain mie. Dar Dumnezeu mi-a trimis un inger sa ma invete ca acest cuvant ramane sacru chiar si daca refuz sa il rostesc. Si am inteles ca mama mea va fi langa mine mereu, chiar si cand va fi plecat din lumea aceasta, va fi umbbra de pe umarul meu drept care ma va invata sa imi cresc copilul frumos, sa nu gresesc unde ea a gresit ca sa nu pierd nici o clipa legatura sufleteasca cu fetita mea.
Pentru ca eu sunt parte din fiinta ei si Alexandra este parte din fiinta mea.
de Geta Hanna
M-a sagetat brusc senzatia ca as putea fi in posesia a ceva pentru care mi-am petrecut mult timp si emotie invidiindu-i pe altii . Caci trebuie sa ma mandresc cu faptul ca pana recent mi-am petrecut viata trecand printr-o faza cronologica numita tinerete, faza care poate fi imbelsugata in tot felul de culori, arome, izuri si condimente dar careia intotdeauna am crezut ca-i lipseste savoarea, adica ...epoca. Hai sa-mi localizez "epoca"....
.... daca "epocile" sunt perioade galante prin care trecem atunci cind timpul este extrem de marinimos cu noi,
... daca "epoca" este o perioada de timp con-sfintita in asa fel incat cu mult mai tirziu sa ne dam seama de alcatuirea timpului la vremea respectiva,
....daca este o rasplata curgerea timpului,
....daca batranetea este o tinerete desfasurata,
....atunci TREBUIE sa dau peste un timp inteles & documentat, peste o "epoca" ...
Si mai ales am inteles ca " epoca" nu are in mod strict legatura cu grandoarea evenimentelor cuprinse; accidental " epoca" poate fi orice, suficient de intens pentru a lasa o amprenta, o amintire, o fotografie ....
Da, a fost o epoca atunci cand o fetita mergea in fiecare an cu mamica ei la bai, la statiune: Borsec,Tusnad, Calimanesti, Olanesti.
Se bea apa de la izvoarele tamaduitoare, se faceau mofete si impachetari cu namol.
Se manca la cantina un meniu fix si atat de delicios, servit din niste oale enorme. Fetita era convinsa ca daca ar fi avut curajul sa stea de straja, noaptea, in bucataria cantinei, i-ar fi surprins pe uriasii din povesti mesterind de zor. Ziua uriasii dormeau bustean adapostiti la mare adancime sub stanci si respirand din plin acel gaz atat de cald si sulfuros numit ...mofete. Mamica era o fiinta extraordinar de curajoasa caci in fiecare zi se scobora acolo in pestera, la mofete .
Se dormea in vile cu camere mari si cand fetita avea noroc intotdeauna
Dar indiferent ce faceai sau nu faceai la bai, cel mai important era sa te intorci acasa cu cate un trofeu care sa le dovedeasca copiilor din cartier cate ai avut de infruntat si cat de "cat pe ce" era sa nu te mai intorci...
Si uite asa fetita a devenit eroina cartierului cand le-a aratat copiilor poza facuta impreuna cu acel urs teribil si fioros care ani de zile terorizase statiunea Tusnad. Pana intr-o buna zi cand o fetita curajoasa l-a condus pe vanatorul dardiind de frica la barlogul ursului si ursul a fost impuscat, impaiat si pus pe rotzi. Asta da, o epoca pe cinste !!!
Mamica s-a mutat la Doamne-Doamne, ursul a mucegait in podul fotografului sau a fost confiscat de forurile internationale pentru protectia animalelor, fetita a crescut si s-a ratacit prin lume ...
de Oana Mea
Papusi cu zambet intepenit intre obraji de plastic dur, cu hainute de schimb adunate intr-o cutie transparenta�Rafturi cu �viata� in miniatura, un cotidian copiat si redus la dimensiunile manutelor mici rotunjind stangacia in indemanare dulce�
E frumoasa si simpla viata�in joaca�
Si senina�
Copilaria se rataceste, mai apoi, in zile fierbinti de adolescenta curioasa si toate acele obiecte din rafturi sau cutii
cresc pe nesimtite�
Dojana mamei ramane in sange�Iubirea Ei� Teama de-atunci razbate in intelesul abia de-acum prins al sfaturilor curate�
Cand viata incepe sa se incarce de atata real, incat orice personaj din jur respira, facand gesturi nu inchipuite, chiar bruste uneori, copilaria se joaca in ganduri, in mladieri de trairi amintite, cu chef de harjoana�o stare de bine, chef de bucurii marunte zgandarind din straturile amestecate ale sufletului bucata aceea
de viata inocenta�
Copilaria traieste in noi, aparte, cu nervuri impanzind sufletul, leganandu-l sau chinuindu-l in intepeniri fara raspuns, cu o naivitate, adesea, nerecunoscuta�
Mama cu copil in brate"
Claudia Cioca
Copil in bratele mamei"
Claudia Cioca
Paula catre Gabi
"Stii ca aveam 200 de lei pentru lemne: le-am luat pe toate, adica 1400 kg. Au costat 161 lei, carbunii 21 lei pentru ca am avut adeverinta ca sunt gravida. Sunt dispozitii numai pentru bolnavii de plamani si de inima. Transportul 50 lei, in total 232 lei. Le-am luat taiate. Pe baza de cartele s-au dat si butuci cu 150 lei mia de kilograme. Cartele de lemne nu se mai dau, raman la liber si m-am gandit ca fac bine si am luat si eu 1000kg. Butucii sunt foarte buni si au costat 150 lei, apoi 15 lei carbunii, 15 lei spartul si 30 lei transportul, in total 210 lei. Atunci cand am fost la lemne am plecat la 5 dimineata si am venit la 3 dupa-amiaza, caruta mergea prea tare si-a trebuit sa ma urc si eu. Acasa am pus si eu mana la carat si cu tot ajutorul abia seara la 10 am terminat. Noaptea nu am avut nimic dar a doua zi aveam impresia ca nu mai misca. Eram distrusa. Am fost la doctor si mi-a spus ca din cauza oboselii prea mari. Am stat la pat, am facut 6 injectii, am luat pastile si acum sunt complet refacuta. Dupa cateva zile de repaus a inceput sa miste mai tare. Am plans de bucurie...I-am spus doctorului ca trebuie sa am un copil sanatos si frumos. El mi-a zis: cu cine sa semene frumos? Eu am zis: cu mine si cu taica-sau. Dar el a zis ca oare cine mi-a spus mie ca sunt frumoasa? Iar eu i-am raspuns ca tu mi-ai declarat ca sunt frumoasa. Am spus adevarul sau nu?"
Si scrisoarea are notat undeva pe margine "Iti trimit o lacramioara din gradina".
(fragment din proiectul "Amintiri de pe strada mea"
Marius Dobrin
Si totusi cate o lacramioara ici si colo, si totusi, un nou 'boule-de-neige' s-a prins in fata casei.
Marius DOBRIN
Dialogul cu voi va imbunatati revista
Construim si revenim..:)
va aparea pe 15 iunie si va vorbi despre ...
Puncte Cardinale,
Locuri de plecare si Destinatii