|
|||||||||||
|
de Marius Dobrin
Lumea s-a nascut prin cuvant.
Din dor.
Oamenii se nasc prin durere.
Sunt chinurile facerii.
Viata este o tesatura de dorinte. Melanjul de durere si dorinta naste dorul. Care doare. Care alina. Orice durere ne invata, orice vindecare ne amageste. Clipa care aduce durerea este marea intergogatie a fiecaruia. Clipa care alunga durerea e ca un val care sterge urmele din nisip si dorinta incolteste din nou, hranindu-se si cu uitarea. Dorul adie uneori. Poate sa parjoleasca, poate sa fragezeasca.
Mare este gradina lui Dumnezeu iar noi, semintele de rodie, suntem la fel unele cu altele.
Dojna ARDELJAN
Cristina ISAL
Intre dorul de a pleca si dorinta de a ramane nu a mai ramas decat un val intarziat , un gand dezbracat de carne....
Dor, durere, dorinta in fiecare dintre noi. Seva rodiei...
Irina VERGU
-fragment-
de Cristina ISAL
Simbata dupa-amiaza am fost cu Dan la spital . Amana de cel putin jumatate de an sa faca o a treia operatie ca sa scape de un fir de sudura. In sfarsit, e bine acum. L-au operat sambata noaptea la 1.30. Groaznica a fost asteptarea.Doctorul pe care-l cunoastem e la Spitalul de Urgente si tot apareau urgente, nu era disponibila sala. Altfel operatia a fost usoara, doar
anestezia i-a dat putin de furca, a avut frisoane, apoi a adormit si dimineata era bine. Am plecat acasa insistind sa conduca el, nu-l durea nimic. In schimb pe mine ma doare si azi capul, am un organism de nimic, dupa o noapte de stat pe scaun, de nervi si plimbari de-a lungul coridorului,ma simt ca dupa razboi.
Adriana MIREA
de Dojna ARDELJAN
Imi este tare de dor de tine...
Nici nu mai pot sa ma-nteleg.
De unde-i dorul care vine?
De ieri, de azi, poate de maine.
Sa fie oare-o veste buna
Sau poate inc-o suferinta?
Cum pot sa stiu ce este oare?
Nu pot s-o stiu fara
credinta.
(Mirajul listelor)- II-",
Vlad SOLOMON
Oana MEA
Andreea DEMIRGIAN
Uca Maria Iov Brouss.arte
Dina Calin & Sofia M.
O experienta care impovareaza si inversuneaza femeile, prilej de feminisme, spun barbatii, ironizind din ignoranta.
Foto: Alex RUSSO
de Irina VERGU
Personal, viata reala ma plictiseste ades. Din diferite motive. Oamenii sunt la fel, mai ales cand vine vorba de interese, de vicii. Rautatea are aproximativ acelasi chip, sub alte si alte nume.Sa-ti spun un secret. E secret in toata regula, nu l-am mai spus nimanui. Imi pierd prietenii. Nu, nu fatis, cum sa spun... imi ies din suflet unul cate unul. Nu mai am dorinta sa ma intalnesc cu unul sau cu altul si sa-i povestesc din viata mea, mai ales necazuri.Nici o problema daca ei sunt cei care ma solicita pentru un sfat sau pentru un ajutor mai substantial sau de alta natura. Eu sunt aceeasi dintotdeauna in privinta solicitudinii. Dar in mine nu mai e acelasi ecou al intamplarilor.
Nu ma mai bucura ajutorul dat unui prieten, pur si simplu nu ma mai intereseaza. L-am dat si gata. Daca mai e nevoie de persoana mea, sa ma caute. Daca nu ma mai cauta, asta e. Nu e nevoie sa-mi dea raportul, nici sa-mi multumeasca, nici sa-si arate recunostinta, nici sa-mi arate ca mai tin minte, asa, vag, cum ma cheama si cine sunt. Fiecare cu viata lui. Probabil ca e un (nou) sistem de aparare.
Stii, in spital am vazut cateva atitudini asemanatoare. Pe de o parte, personalul medical, in special asistentele si infirmierele. Nu vorbesc de cele care nu miscau un deget fara sa fie mituite. Chiar si cele care ingrijeau bolnavii cu profesionalism: o fac, dar fara sa se implice. Stii, cat am stat la salonul de Terapie Intensiva am vazut o multime de bolnavi murind. Sau, mai exact, pe majoritatea i-am auzit. Neputand sa stau in alta pozitie decat cu fata in sus si neavand voie sa ma misc din pozitia asta, intorceam capul cat puteam, daca cineva aflat in raza
mea vizuala incepea sa horcaie. Daca nu, auzeam cum tiuie aparatul de monitorizare cardiaca si stiam ca acela se duce. Exact cum vezi in filme. In acel moment se producea o agitatie intre asistente, chemau medicul de garda si, daca nu mai aveau ce sa-i faca (de obicei, cam asta se intampla), una dintre ele aducea o lumanare, alta acoperea capul decedatului cu cearceaful si, in asteptarea brancardierilor de la Morga, tineau cateva clipe de reculegere cu lumanarea aprinsa. Insa o faceau mecanic, sec, ca pe o obligatie de serviciu. Ca sa nu mai zic ca isi aruncau si ochii pe ceas. Nu e nimic condamnabil in asta, pana la urma, nu rezisti unor asemenea meserii daca te implici sufleteste, e de inteles. Pe de alta parte, bolnavii insisi. Cei nou-veniti sunt speriati, unii plang mult, chiar barbati in toata firea, le e jena sa fie expusi in vazul tuturor cu tot ce au mai intim, nu neaparat fizic. Cei care sunt de ceva vreme in spital sunt mai calmi, se adapteaza cu bune si rele (sau poate ar fi mai corect: cu rele si cu foarte rele). Ca pe front. In mod cert, solidaritatea umana se manifesta mult mai mult decat in afara spitalului. Insa se manifesta cumva mai detasat: daca cineva din salon (nu vorbesc de Terapie Intensiva, probabil si Reanimare, acolo majoritatea sunt in coma, fara cunostinta sau nedeplasabili, se ocupa asistentele) are o criza, o nevoie imediata si nu e nici o asistenta in preajma, unul sau unii dintre cei care se pot misca sar in ajutor.
Uite, in martie, imediat dupa accident, dupa a doua operatie la plaman, se intampla frecvent sa se dezlipeasca tubul de mine, sa intre aer intre pleura si plaman si, logic, incepeam sa ma sufoc. Cel mai rau era cand nu mai aveam deloc suflu si deci nu mai puteam sa chem asistenta. Atunci preferam sa lesin (ceea ce se si intampla in cele din urma, daca nu sesiza nimeni ce mi se intampla), decat sa mai trec prin starea de sufocare. Am avut mare noroc cu o tiganca aflata in patul de alaturi care striga dupa asistenta: "Fa, moare fata, moare fata!" Normal, nu o cunosteam, nu am mai vazut-o niciodata de atunci, dar banuiesc ca m-a salvat de cateva ori. Mai tarziu, in toamna, in noaptea de dupa a doua operatie pe coloana, a stat langa mine o femeie, nu stiu nici acum nici macar cum arata, si mi-a umezit buzele cu un tifon cu apa toata noaptea (nu ai voie sa bei apa o noapte dupa operatie, insa de la anestezia generala arzi de sete). N-am apucat macar sa-i multumesc. Nici femeii asteia, nici tigancii. Dar eu nu am fost o exceptie. Poate, intr-un fel inspiram mai multa mila decat altii, adevarul e ca ma simteam complet pierduta si, probabil, se citea asta pe fata mea. In orice caz, oamenii isi sareau in ajutor unii
altora fara rugaminti, fara cuvinte, de multe ori. Insa, curios, erau detasati, calmi, nu plangeau de mila celui de care, benevol, aveau grija 5 minute, o ora sau o noapte intreaga. Iar la plecarea unuia dintre ei, schimbau cateva cuvinte poate si adrese si numere de telefon. Dar scurt si, parca, fara dorinta de a se cauta cu adevarat.
Realitatea e ca, detasandu-ma de oameni, sunt mai putin vulnerabila. Intamplarile trec pe langa mine si nu ma ating. Nu ma ranesc. Nu ca alta data. E o desensibilizare, daca vrei. Imi povestea cineva ca in locul unde s-a taiat la deget simte carnea amortita si mai putin sensibila. In privinta celor care imi sunt prieteni, "miscarea" din inima mea se petrece subtil si greu sesizabil. Greu sesizabil de catre cei din afara. Cel putin asta sper. E foarte posibil ca EU sa ma transform in rau, nu (neaparat) lumea din jurul meu.
Dar, pe cat incerc sa limitez contactul cu realitatea, pe atat ma impresioneaza lucruri pentru care, altadata nu aveam timp sau suficiente disponibilitati sufletesti. Sau le iubeam altfel.
Nu te intrista pt mine. Mi-e bine asa.
(Mirajul listelor)
de Vlad SOLOMON
-II-
(continuare din Pasager/04)
-Bine, sa zicem ca reapare, ce-i vei spune?
-Nimic, raspundeam, nu prea am ce sa-i spun, au trecut atatia ani, poate ea sa-si aminteasca de ce ne-am despartit a doua oara.
-Ce-ti pasa- ma intrebau ei- ce mai conteaza?
Nu aveam raspuns, dar imi revenea imaginea unui vant sau destin (ce cuvant incarcat si ridicol!), care trecuse pe langa noi, ratasem ceva, nu stiam ce. Pierdusem parca adresa unei strazi, lipseau imagini dintr-un film...
Intr-o dupa-masa, lucram de zor la cabinet, secretara ma anunta ca ma cauta la telefon un domn pe nume Dino (israelienii nu spun Dinu, sau poate chiar asa il chema) Solomon. Nu cunosteam nici un Dino, la inceput am crezut ca mi-o fi ruda indepartata.
-Nu am timp acum, ce vrea? Ia-i numarul, il rechem eu, cind ajung acasa.
-Zice ca, intr-adevar , nu va cunoasteti, dar ca vine din partea unui fost coleg de liceu, din Canada, care te cauta.
Termin pacientul (adica tratamentul, ca de la mine pacientii nu ies terminati, ci zambitori), vin spre secretara si, putin absent, o intreb:
-Ai notat?
-Da, imi raspunde ea si imi intinde un biletel.
Citesc numele Dino Solomon, numarul de telefon, apoi, mai jos, cu litere mai mari, un nume : DANIEL DUBOWY
Aici fac o paranteza. Nu-i prima, nu va fi nici ultima. Uneori citesc mesaje si remarc paranteze sau ghilimele. Si imi dau seama ca, mai des decat as vrea, folosesc si eu aceste semne, alteori fraze intercalate. Prea multe fraze intercalate, prea multe paranteze...Zig-zaguri, aparente si consistente, pete, puncte si linii, mai ca-mi vine sa cred ca viata mea e un tablou surealist, ca mai tot ce-am scris, versurile si piesele de teatru, scrisorile de dragoste si fisele pacientilor... Stop, ce-mi veni? Poate pentru ca azi e joi, sau pentru ca au reinceput actele teroriste, sau pentru ca am fost intrebat de ce scriu povestea listelor si am raspuns ca pentru mine insumi...Paranteza de acum va fi poezia pe care am scris-o , gindindu-ma la C. Cred ca in 1973, in orice caz, inaintea razboiului din octombrie ( de Yom Kippur ).
Acolo sus,
Undeva, la etajul fara numar,
E deschisa singura fereastra a blocului negru;
Iar o fata, imbracata in alb,
Ne face semne, fluturand o batista alba.
Nu te intreba ce doreste.
Multumeste-te s-o privesti.
E atit de fericita!
Si numai ochi, luciri, alb.
Caci va veni o vreme
Cind va scapa batista din mana
Si va trebui sa inchida si ea fereastra,
Ca apoi sa o ucida pe fata in alb.
O, nu!
Nu-i raspunde!
S-ar putea ca batista ta
Sa nu fie indeajuns de alba,
Iar fata in alb, pe fond negru,
Sa moara prea repede.
Termin eu treaba la cabinet, ajung acasa pe la 20.30, emotionat de vestea ca Daniel Dubowy ma cauta, de-abia intru pe usa- telefon de la Dino Solomon, imi povesteste ca exista o lista de discutii pe internet, Rom-Jews, cica pe aceasta lista cineva a amintit numele meu. Iar Daniel, care mi-a fost coleg si la elementara si la liceu (unul din ele, ca eu m-am perindat prin trei) a intrebat de mine. Eu auzisem ca Daniel ajunsese in Israel, dar Dino mi-a zis ca traieste in Canada, la Montreal, ca a infiintat o lista (habar n-aveam ce-i aia lista, de-abia imi facusem e-mail, eu si computerul nu suntem chiar foarte amici), mi-a dat telefonul lui, adresa, eu i-am dat-o pe a mea, a ramas sa il caut eu pe Daniel sau invers, nu mai stiu.
Pe 9 martie m-a gasit Dino Solomon. Tot pe 9 martie am primit emailul lui Daniel, am vorbit cu el la telefon. Mi-a povestit si de lista Rom-Jews. Si am vorbit de toate , despre copilarie, despre el, despre cum a decurs viata noastra, de fostii colegi, am tot depanat noi amintiri dupa amintiri. Apoi mi-a povestit ca l-a gasit pe un alt coleg, D.E., in Germania. Deodata m-am gindit la C., era doar cu doi ani sub noi, l-am intrebat pe Daniel daca am vreo sansa sa gasesc pe cineva prin lista lui. M-a sfatuit sa intru, dar sa stau la inceput pe tusa, sa observ personajele, sa nu intervin de la inceput in discutii. Pe atunci bateam foarte lent la computer, cu un singur deget, tot timpul greseam, eram disperat, eu, pe internet, de-abia primeam scrisori profesionale, raspundeam cu greu, Daniel m-a orientat si incurajat.
Eram decis sa intreb de C. cu prima ocazie, poate cineva o cunoaste, lumea e mica. Dar pe 10 martie primesc un email de la D.E. fost coleg cu Daniel, si multi ani cu mine, chiar din clasa intai. Locuieste la Duesseldorf, in Germania, in prima lui misiva imi povesteste ca nu de mult m-a vazut la TVR International, ca a vorbit despre mine cu mai multi fosti colegi si prieteni, ca ar vrea vesti din partea mea. Si imi trimite si poza lui, parca anii nu-l schimbasera, avea acelasi zambet de optimist. Nu stiu cum sa va explic senzatia, eram foarte emotionat sa ma regasesc cu D.E. dar simteam ca in dosul acestui mesaj se ascund si altele. Eram blocat, nu i-am raspuns timp de o saptamana, parca ma temeam sa nu dezgrop ceva, ceva ce cautam, nu stiam de ce, dar nu aveam putere sa-i raspund.
Dupa o saptamana, imi scrie din nou, ma intreaba daca nu vreau sa fim in legatura sau sunt lenes la scris. Am pus mana pe telefon, am aflat numarul lui din Duesseldorf si l-am sunat. Tremuram tot, apoi, cand mi-a povestit de odiseea lui in toti acesti ani (cam 40) de cand ne cam pierdusem din vedere, mi-a zis ca sunt o multime de prieteni comuni prin zona lui, ca s-a amintit de mai multe ori numele meu in diferite ocazii. Nu l-am intrebat nimic de cei cu care a vorbit, nici cine sunt, nici varsta....Stiam, simteam ca ma apropii, nu stiu de ce, nu analizez nimic, nu vreau si nu pot, ma apropiam de foc, ca fluturele atras de flacara, eram leoarca si tremuram de frig, ma balbaiam, dar nu aveam curaj...
Apoi m-a intrebat: Nu esti curios sa stii cu cine am vorbit de tine?
-Nu, i-am raspuns, nu sunt curios, stiu, o caut de mult, este C.!
-va urma-
de Oana MEA
Dorinta trezirii�
Dulapul cu usi transparente si obiecte usor deformate. Nu le pun niciodata la loc, le amestec, sa-mi fie mai altfel fiecare dimineata�Rasnita mea de cafea e veche, manuala, un tub cu maner demontabil. N-am renuntat la ea, n-o voi face niciodata, e un obiect care nu se poate strica si-mi aduce de peste tot amintiri de case , de mirosuri, de zgomote, senzatii�Si cutitul se ascute�
Tin intr-o punga cafea boabe..Nu cumpar niciodata acelasi fel de cafea pentru ca sa-mi fie altfel fiecare dimineata�Bineinteles ca e o iluzie, stocul fiind mereu limitat, dar eu nu vreau sa ma gandesc ca ma invart, de fapt, intr-un cerc, depinzand de companii celebre despre care pot citi cu usurinta pe google sau pur si simplu pe etichete�
Se foloseste simplu.Acum.
Odata, mi se parea aproape imposibil sa pot eu macina cafea�Am fost si stangace. Hmmm, o stangacie ciudata, cu dorinte ascunse�Acum chiar zambesc�
Cand a devenit a mea, deja stiam sa o manevrez foarte bine, aproape cu ochii inchisi traind o siguranta anume�Bineinteles ca si asta e o iluzie�. Imi dau seama de fiecare data, dar ma las amagita, doar pentru simplul fapt, ca dimineata, imi place sa ma joc, prelungind sfiala aceea dulce a somnului atat de aproape de rasarit�in miscari de ritual si putere�
Zgomotul boabelor umpland golul�Stiu exact cat sa pun, chiar fara sa privesc, sau chiar privind tinta, pentru ca ar fi un efort inutil sa-l ignor. Dand pe dinafara n-ar face decat sa-mi complice existenta cautand pe jos boabele imprastiate�Si nu-mi place sa aud racnete de boabe izbite de gresie�Nu exista prea plin�
Trebuie neaparat fixata pe pantec, daca stau in picioare. Daca ma asez, o sprijin de coapsa�O zi asa, o zi asa�Sunt foarte atenta sa nu ma incurc�Astfel nu se pot forma pete vinetii pe trupul meu�pete de forma rotunda�
Si incep sa macin�invingand forta cu care fiecare boaba, izbita de peretii metalici, incearca sa ramana intreaga�Se aude la inceput un tipat, de uimire, poate, un �cum sa mi se intample tocmai mie?� �nu era visul meu acesta, atunci, cand eram doar un lujer!�
Si macin�Si macin�
Cand tipatul se stinge incet, incet, intr-un plans, miscarea devine mai lina, mai usoara�
Apoi se lasa tacerea�Ma opresc dominata de gandul la pulberea fina� Manerul il demontez inainte�E atat de ciudat! Are incheietura unui genunchi�
Ma apropii usor si abia apoi desfac capacul�
Mi-e foarte greu sa descriu in cuvinte senzatia traita cand primesc mireasma. O daruire deplina, uscata, un amestec ciudat de cafea si metal�
Am uitat sa spun ca inainte de toate, asez in nisipul fierbinte ibricul in care torn dintr-o sticla apa�de ploaie�Nisipul l-am adunat de pe plaja, l-am separat de scoici si de alge�
Uneori se intampla ca atunci cand termin de macinat cafeaua, sa nu fiarba inca apa�Asta pentru ca, uneori, e innorat si soarele nu poate incinge nisipul�Atunci il incalzesc pe aragaz�Mi-e urat sa fac asta si ma irita de fiecare data.Depind de scanteie, de gaz, de ochiul ciudat ce imprastie flacara�Prea multe intrebari trebuie sa-mi pun atunci si stiu ca nu voi fi gata la timp� Incep sa simt nerabdarea�In jurul meu totul devine vartej. Pana la prima sorbire de infuzie din canuta de lut borcanata�
E dorinta trezirii de fiecare dimineata�
Iluzie e puterea pe care o simt macinand.De fapt, eu ma las macinata�
Cu fiecare picatura bauta�E o razbunare si stiu asta�
Trupul meu primind savoarea cafelei se va transforma usor intr-o pulbere de oase�
Am sa zac intinsa pe dale, scriindu-mi testamentul, pentru ca trebuie sa las cuiva
Rasnita de cafea�
de Andreea Demirgian
Locuia intr-un pod transformat in camera pentru servitori. Nu era foarte confortabil, vara aerul se incingea pana la irespirabil iar iarna, iarna dura ore in sir pana cand sobele cele vechi reuseau sa incalzeasca peretii inghetati. Desigur, daca ar fi fost cineva sa faca focul, poate ca odaile cele doua, intotdeauna luminate ciudat, ar fi fost mai primitoare. Dar asa... Era o casa aproape goala, cu podele de lemn si ferestre taiate ciudat, daca le priveai dinauntru. De dinafara insa parea un pod ca oricare altul. Cu toate astea, ceva ma atragea in locul acela de fiecare data. Era casa? Era femeia? Era interdictia de a intra in camera cea mica, acolo unde ea se ascundea de lume? Cine ar fi crezut ca acolo, in podul acela doar pe jumatate al ei, aveam s-o iubesc si s-o urasc deopotriva, aveam sa tanjesc dupa ea si sa o blestem.
Ii spuneam Isabel. Era vrajitoare. Sau, cel putin, mie asa mi se parea. Era irezistibila. Cel putin, pentru mine.... Avea un mod ciudat de a disparea intr-un abur. Ne plimbam la brat pe strazile orasului vechi si intotdeauna imi arata cu degetul fantomele pe langa care altfel treceam nestingherit, ca si ceilalti. Langa ea se stergeau luminile de neon, disparea orasul cel nou, dispareau claxoanele si noxele. Langa ea am vazut calesti si velocipede, lampadare de cristal si colivii cu canari, palarii cu pene si discuri de patefon, langa ea am gustat dulceata de nuci verzi si am mirosit frunze umede. Nu, nu ne drogam, pur si simplu Isabel... Isabel a mea avea darul asta de a scoate la lumina tot soiul de obiecte si obiceiuri vechi. Totul era altfel. Pentru mintea mea organizata inginereste, orele cu Isabel erau un soi de parfum greu care imi invaluia simturile, o supradoza dintr-o otrava pe care o sorbeam nestingherit, senin, privind-o, adulmecand-o, bucurandu-ma de fiecare picatura de acid pe care aveam sa o simt abia dupa ce ea disparea. Isabel se ascundea de toti ceilalti, era asa doar pentru mine. Venea cand o invocam. Nu de fiecare data, invocatia trebuia facuta "comme il faut". Inchideam ochii. Intindeam orbeste un trandafir inainte ca si cum ar fi fost in fata mea si abia pe urma, cu pleoapele stranse, ii rosteam numele. "Isabel... Vino." O vreme a venit. Facea piruete. Cine mai face piruete in ziua de azi?
- Daca te-as chema la ora trei noaptea, ai veni sa ne plimbam?
- Unde sa ne plimbam la ora aia, Isabel?
- Nu stiu. La Arcul de Triumf?
- E octombrie. E frig.
- Am dansa sa ne incalzim. Ai dansa cu mine?
- Pe strada?
- Pe strada.
- Eu nu dansez. Nu dansez pe strada si cu atat mai putin la Arcul de Triumf. Arcul de Triumf e important pentru mine, nu pot sa-mi bat joc de el.
- De ce crezi ca ti-ai bate joc? Doar am dansa... n-am face nimic rusinos.
- Eu nu dansez.
- Ai sa dansezi. Intr-o noapte. Pe strada. Sub Arcul de Triumf.
Isabel era vrajitoare. Stia o vraja cu care imi deschidea al treilea ochi, cel pregatit sa vada amanuntele. Umplea spatiul. Orice spatiu. Sau poate eu o iubeam si atunci, ii atribuiam toate minunile pe care le redescopeream, lucrurile de care uitasem sa ma bucur, prea ocupat sa traiesc inca o zi, si azi, pana maine. Ani de zile nu existasem decat pentru azi-pana-maine. Si dintr-o data a aparut ea si piruetele ei afurisite. O iubeam pentru ca ma facuse sa plang. Scormonise in sufletul meu pana imi sparsese toate lacatele si plansesem in bratele ei. Acum mi se umpleau ochii de lacrimi numai cand ma gandeam la ea. Cazusem in cealalta extrema. Dar numai cand ma gandeam la ea. In rest, purtam aceeasi masca demna pe care imi luase ani de zile s-o construiesc. Mi se intampla insa sa o vad pe strazi la ore la care stiam ca nu avea cum sa fie, fizic acolo. Ma insotea gandul ei peste tot. Aproape ca ii simteam prezenta undeva, langa umarul meu stang, sau agatata de bratul meu, pentru ca doar asa mergea pe strada. La brat. La bratul meu. Isabel a mea. Mergeam la piese de teatru jucate in spatii neconventionale. Stateam pe perne, o tineam in brate si ii respiram parfumul in par. Habar nu aveam ce se intampla pe scena dar o aveam acolo, in brate, pret de cateva scene si tablouri absurde. Am scandalizat odata Cinemateca intreaga. O invitasem la un film clasic, un SF din 1921, va dati seama... 1921... Si pe ea o pufnise rasul. Rasul ei molipsitor... la inceput in soapta, pe urma din ce in ce mai clar, prindea contur in intuneric. Am plecat de-acolo impleticindu-ne sub ochii supraveghetoarei. Isabel radea si toata lumea mea se agata de rasul ei.
- Da-mi voie sa intru in camera ta, Isa
- Ce sa faci tu in camera mea? Acolo nu intru decat eu, nici nu ai ce vedea, numai niste palarii vechi si un pat ingust...
- Ba acolo esti tu, Isa, lasa-ma sa te vad.
- Nici nu ma gandesc. N-ai voie in camera mea.
- Bine, atunci fa-mi un ceai.
- Iti fac o cafea.
- Eu nu beau cafea.
- Ai sa bei.
Am tras cu ochiul pe geam. Cateva palarii... Cateva esarfe colorate spanzurand de un cuier de moda veche... Un pat... O soba. O icoana. O noptiera. Cateva carti. Si parfumul acela ciudat... busuioc incins. Pusese busuioc pe soba. Camera vrajitoarei Isabel mirosea a busuioc incins si a mar. Afara crapau pietrele. In camera Isei, ghiceam eu de dincolo de usa, trebuie sa fie cald.
- Pleaca de-acolo! De ce spionezi?
- Nu m-am putut abtine. De ce nu am voie sa intru in camera ta?
- Pentru ca nimeni nu intra in camera mea pur si simplu... Ce, eu am dat buzna in camera ta?
- Nu, tu ai facut piruete...
- Fa si tu piruete.
- Eu sunt om serios Isa, cum sa fac piruete?
- Atunci nu intri in camera mea...
... Ma vedeam, absurd, facand piruete... eu care eram mai degraba obisnuit cu pasul de mars sau cu sprintul, piruete...
Ninsese. Era prima noapte din anul cel nou si iar facuse Isabel o vraja. Tot orasul parea opera unui pictor nebun care-si petrecuse eternitatea desenand peste case, peste acoperisuri, peste crengile copacilor, stafia alba, aura de zapada, cea care dureaza doar cateva ore si scanteiaza precum diamantele. Cu cateva zile in urma, de dragul ei spalasem perdelele. De dragul ei umblasem nauc prin piata, trezisem un tarabagiu pe care-l implorasem sa-mi dea o creanga de brad, macar atat, pentru ca fusese Craciunul si iar nu-mi impodobisem nici un brad si ea ma certase... La trei noaptea am carat creanga aia de brad acasa si-am pus-o intr-un colt de camera. Stiam ca urma sa vina. Imi doream asta din tot sufletul, doream pana la durere sa o vad acolo. Eram pregatit sufleteste sa o invelesc, ca pe un copil si apoi sa adorm pe canapea, fericit la simplul gand ca Isabel doarme in patul meu, pe perna mea. Mi s-a taiat respiratia cand am vazut-o in cadrul usii, imbracata doar intr-un tricou negru. "Stai cu mine mi-a spus, nu pleca, mi-e frig." Nu stiu daca eu tremuram sau pamantul meu, lumea mea trepida, se cutremura doar la ideea ca Isabel, pe jumatate goala, imi spusese sa raman.
Am intrat in camera ei la putina vreme dupa aceea, fara sa fac piruete. Era bolnava. Ea era bolnava si mie mi se rupea sufletul, nu voiam decat sa stau putin cu ea, sa ma intind langa ea si sa o iau in brate, dar fiara asta de femeie, atat de straina de Isabel cea care imi luminase prima noapte din an, fiara asta pe jumatate nauca, nici nu ma lasa sa ma apropii de ea.
- Pleaca, te rog, lasa-ma, sunt bolnava... du-te de aici, te chem eu cand am sa fiu in stare, da-mi pace.
- Daca ai putea sa ma iubesti macar pe jumatate cat te iubesc eu, Isa... daca ai putea sa simti macar jumatate din cat simt eu pentru tine, tu nu esti om Isa, nu stiu din ce esti facuta. Cum poti sa fii atat de rea? Nu ti-am cerut decat sa stau putin cu tine, langa tine si tu ma gonesti, tot timpul ma gonesti...
Dormeam cu fotografia ei pe perna, cu perna ei in brate. Venea uneori in casa mea si-mi ravasea cartile, cd-urile, schimba locul obiectelor pe polita din baie...
- Prea multa ordine pe aici, ai nevoie de putina dezordine
- Lasa-le Isa, nu mi le mai ravasi, iar n-am sa mai gasesc nimic...
- Ba ai sa gasesti si ai sa te gandesti la mine cand ai sa le gasesti. Tie nu-ti plac surprizele?
- Nu. Urasc surprizele.
- As. Ai sa le iubesti.
Dintr-o data, toate erau complicate. Parca ma temeam de ea. Contrazicea tot ce eram, tot ce stiam. Imi demonta teoriile punct cu punct, nu avea intotdeauna dreptate dar avea obiceiul nesuferit de a ma pune la zid, si atunci, argumentele mele, valide in ochii mei, deveneau inutile, degeaba aveam dreptate, ma simteam vinovat. Cu toate astea nu puteam sta departe. Ma innebunea distanta, tacerile ei ma striveau. Eram in stare sa dorm pe pragul casei ei, numai sa o determin sa ma primeasca in casa, sa ma lase sa-i spun vorba pe care mi-o taiase. Femeia asta nu avea inima. Sau eu nu aveam acces la inima ei. Intr-o noapte m-am prabusit la picioarele ei.
- Uite ce ai facut din mine, Doamne cat imi e de rusine... am ajuns sa ma zvarcolesc pe covorul tau Isa, ce fel de barbat sunt eu?
- Te rog, ridica-te si pleaca. Acum.
M-a tot gonit, din februarie pana prin aprilie. Am vrut sa o iau acasa la mine definitiv. Mi-o visam in fata altarului. Ea zambea uneori dar nu mai radea. Ea nu mai disparea in aburi de ceata. Si nici nu mai avea ce sa imi arate. Isabel avea probleme pamantesti si nici o pirueta nu o putea salva. O tradasem. Vorbisem despre noi cu alta femeie. Cautam doar s-o inteleg, atat. Am crezut ca gasesc raspunsul in carti. Nu era. Am cautat raspunsuri la alti oameni si asta a facut-o sa-mi declare taioasa, ca e dezonorant ca un barbat sa vorbeasca despre problemele amantei sale cu alta femeie. Amanta mea. Isabel devenise din vrajitoarea care ma reinventa, amanta mea. Amanta mea mi-a interzis sa o vad, mi-a spus ca nu mai vrea sa ma vada niciodata. O vreme i-am lasat flori la poarta sau pe trepte. Mi se parea ca murise dar ca stafia ei inca mai bantuia podul acela, camera in care niciodata nu m-a lasat sa intru de buna voie.
Nu beau cafea. N-am dansat sub Arcul de Triumf. Am redevenit un om serios. Nu-mi mai ravaseste nimeni obiectele pe polita din baie. Mi-o amintesc uneori, la inceputuri, pe cand inchideam ochii si o invocam. Nu mai exista vrajitoare, o sa spuneti. Nu mai exista podul... am tot incercat sa ma conving. Am aflat si cum se numeste boala de care suferisem o jumatate de an. Dragostea care nu se poate. Care te sufoca si te istoveste de puteri. Buba neagra...
Pe urmele pasilor de Pasager
A venit in somn, a venit de departe, a venit mai tarziu sau vine mereu ori de cate ori totul se sprijina pe o amintire frumoasa.[M.D.]
Imi zimbea. Isi cauta de lucru tot prin jurul meu, tot cu ochii in ochii mei. Eu ii zimbeam asa numai cit sa-l incurajez sa continue, parca m-ar fi interesat si parca nu. Fusesem indragostita de el cindva dar nu ma mai gindisem la el de-un secol. El era un tip cu prea mult succes. Era Florin Piersic. Acuma putin imbatrinit, dar nu arata imbatrinit, asa stiam eu dar il priveam atent din cind in cind nu i se vedea nici o cuta pe fata. Poate se farda?! Oricum era foarte
simpatic. La un moment dat am devenit constienta cumva ca ar fi cazul sa ma trezesc dar aveam cumva optiunea sa mai starui in vis. Pentru citeva secunde puteam continua viata dubla daca ramineam in pat insa nu stiam cit este ceasul si nu voiam iarasi sa intirzii la lucru.
Nevoia de a imi goli un anume saculet interior m-a indemnat sa ma despart de Florin Piersicul din vis. Curios, nu este actorul meu preferat sau daca este n-am stiut pina in ziua de azi. Ia sa ma gindesc bine... poate in copilarie...?! Era frumusel, comparandu-l cu cel din vis acuma nu mai semana la lumina zilei, dar era frumusel si simpatic... Daca ma gindesc bine are acel temperament dupa care m-am dat in vant toata viata...
Ma spal, imi pun la fiert orezul matinal dupa reteta fostului meu, am pastrat si eu de la el cate ceva, de fapt este reteta lui Valeriu Popa dupa declaratiile fostului care l-a intilnit pe acesta la biserica din Montreal acum multi ani, Doamne cum trece timpul...!
Deschid usa de la intrare si aerul proaspat si caldut, primavaratic, adauga un plus la bunadispozitia mea dupa care declar ca gata a venit primavara, dupa care imi amintesc ca este 1 martie... Intorc capul si zaresc chipul drag si zimbitor al fica-mii care a dormit bine de tot dar are nasul plin, o, mama, hai repede sa ne spalam! Aplicam
procedura neplacuta de a baga nasucul in pumnii memei plini de apa, tragem un pic de apa, numai un picut, in nari, apoi suflam bine-bine, yak, repetam de citeva ori apoi gata...Alegem haine mai subtiri azi.
"1 martie, martisoooor" spun eu pe o melodie inventata. "Mama vreau si eu un martisor!" imi zice amintindu-
si povestea de acum citeva zile despre obiceiul romanesc. Na! Acuma mai trebuie sa caut martisoarele primite de ea cind era prea mica ca sa inteleaga ceva si pe care nu le-a purtat inca niciodata. Acuma nu mai primim, s-a plictisit lumea sa mai trimita prin posta normala si felicitari si martisoare tocmai pina la noi, dar noroc ca le-am pastrat pe cele vechi. Gasesc doua in cutia in care pastrez toate
micutele bijuterii primite de ea vreodata dintre care i-am dat sa poarte pina acuma numai cercei, numai aceia fiind in oarecare siguranta. Cel cu litera D nu sade cuminte, tot iese de pe snurulet. Il strang in dinti, degeaba. Mai avem unul cu o ghinda si o frunzulita si o floricica. Dragut destul. Asta se lasa cuminte prins in piept. Asa. O sa le spui prietenilor tai despre obiceiul asta romanesc?! Da! Bun. O sa ma laud cu tine la toti patriotii romani - ma gindesc zimbindu-le
in gind tuturor patriotilor romani. Apoi ma sui in masina, si decid sa conduc linistita, in ciuda faptului ca e tirzior... Ma simt eu insami ca trezita la viata dupa o lunga, doarte lunga iarna. Stii ceva?! De azi inainte ma voi bucura de fiecare clipa a vietii mele.Uite-asa, pur si simplu! Nu ma voi mai tensiona toata pentru miile de treburi pe care nu apuc niciodata sa le fac... Nu ma voi mai grabi la servici riscandu-mi viata poate, alungand din suflet orice bucurie de a trai... Bucuria de a trai... bucuria de a conduce dimineata masina spre servici, cu trafic cu tot, da ce, ar fi mai placut sa fiu singura pe lume...?! Fara nici o alta masina pe sosea...?! Lasa-i pe sarmanii ceilalti sa se grabeasca, sunt si ei bolnavi, o ce secol, o ce viteza...! Parintii nostrii parca nu traiau asa... Cele mai frumoase martisoare din viata mea, unul de la tata, care de obicei nu ne cumpara martisoare, nu stiu ce i-a venit in anul ala si mi-a daruit un lantisor si un micut medalion de argint dar cel mai frumos
era ce mi-a scris pe felicitare:
"pentru primavara primaverilor mele..." Altul de la fratele meu, un catelus, si el mi-a scris chiar niste versuri cred, oare unde le-am pus, le-am pastrat mult timp...
Si o mica potcoava de la "el" pe care inca o mai port intr-un portofel impreuna cu poza lui, sa-mi poarte noroc...
Dina Calin
Pe urmele pasilor de Pasager
Mai e putin.
Ora 7,40
Mi-e frica. Doamne, ce frica mi-e! La 9,30 mergem cu Cati la veterinar. Dupa toate probabilitatile� e gata. S-a sfarsit. Ieri toata ziua a fost asa aproape rupta de realitate, a dormit, n-a vrut afara, n-a vrut sa manance, nici macar nu mai avea puterea sa raspunda cand vorbeam cu ea. Sau macar sa schiteze ca ma aude. Respira greu. Mi se parea uneori ca tragea sa moara. Seara tarziu am sunat la veterinar. Mi-a dat timp pt azi, probabil ca tumoarea s-a raspandit la plamani, nu stim. Mi-e frica, mi-asa de frica! Eu nu stiu cum e sa fii fara Cati. Azi implineste 12 ani si doua luni exact. E nascuta pe 13 decembrie. Daca mai traia o luna facea 12 ani de cand e la noi in casa, in familie, in viata. E cumplit s-o vad asa lipsita de puteri. Catelul asta atat de vivant si de activ si de receptiv� pana mai ieri! Doamne, eu ce ma fac?! Crapi pamanutle! Deschide-te cerule! Tremur. Si mi-e frica. O panica cumplita � traiesc cu ea pe mine, langa mine, in fata mea, in urma mea. Peste cateva minute ma duc acasa s-o iau sa mergem la veterinar, vreau sa strig, sa urlu� vreau sa fiu puternica pentru ea. Azi noapte pe la 12 si un sfert s-a ridicat deodata, dupa ce zacuse in agonie mai mult de 10 ore. Era ametita. Am intrebat-o daca vrea afara, a vrut. Nici in agonie n-a vrut sa faca vreo nefacuta. Am iesit in fata casei si era dezorientata, a mers multe rotocoale, roata, roata, roata ca ametisem eu. A facut un pipi lung. A mai facut cateva rotocoale si am intrat in casa. Abia se tine pe picioarele ei lungi de caprioara cu care facea salturi atat de neobosite si atletice, pana nu de mult. Nu reactiona la aproape nimic. Pe la 4 dimineata s-a mai ridicat o data. Procedura s-a repetat. Inainte sa plec la servici am mai scos-o odata. Tot dezorientata e. se stinge. Si cu ea unul din rosturile vietii mele. Dispare acum persoana care m-a iubit cel mai puternic, cel mai intensiv si cel mai neconditionat in viata asta. Cati moare, si eu mor azi un pic mai mult decat in fiecare zi. De fapt mult mai mult. Doamne ajuta-ma!
Ora 12,30 am
Cati e libera. O viata s-a scurs in cateva secunde scurte. Scriu mai mult cand sunt in stare. Mi-au secat lacrimile, dar nu ma pot opri din plans.
Sofia M.
Dialogul cu voi va imbunatati revista
Construim si revenim..:)