1 martie 2006
15 martie !!!
de Marius Dobrin
Acum se incheie anotimpul exercitiilor de daruire. Pentru ca a darui se invata si mai ales se exerseaza. Pentru ca oricat ar prespune mai degraba sentiment, gestul daruitului incepe printr-o �mecanica�. Asa cum si poetul incepe mai intai cu exercitiul mainii inclestate pe creion in primele rotunjiri ale literelor. Daruim pentru ca asa simtim dar in acelasi timp avem nevoie de educatia daruitului.
Trimestrul acesta al exercitiului a inceput cu Mos Nicolae.
"Soarele si Luna"-
Uca Maria Iov Brouss.arte
"Exercitiul de a darui"-
Marius Dobrin
"A fost ea indragostita?"-
Pierre Radulescu Banu
"Telepatie"-Vlad Solomon
""
A
"In cautarea unui viitor ratacit" -
Ionela Chitu
"Sotia lui Willy"-
Rainer Biemel
emailar- Fabian Constantinescu
Martisorul este primul gest pe care un baiat invata sa-l faca pentru mama, pentru o fetita. Martisorul este in egala masura �Something Old, Something New�. Suntem barbati si femei. Invatam mereu sa ne daruim unii altora. Este o scoala perpetua, oricat ar parea ca stim deja destul. Ducem lumea mai departe daruind.
de Pierre Radulescu Banu
This world is not conclusion;
A sequel stands beyond,
Invisible, as music,
But positive, as sound.
Dupa ce a murit, in camera ei au fost gasite manuscrisele, sute si sute de versuri. Nimeni din familie nu banuise ca era poeta. Azi, Emily Dickinson este socotita una din marile poete ale literaturii americane, poate cea mai mare.
Cum arata? Un fost coleg din anii de scoala isi va aminti, peste
ani, si va avea o fraza superba, "she was not beautiful, yet she had
great beauties." Ochii ei castanii erau calzi si blanzi, parul ei, tot castaniu, i se revarsa inelat peste umeri. Ii placea sa se imbrace in alb si ii placeau mult florile.
A fost vreodata indragostita? Sigur ca da. Dar a stiut sa isi pastreze taina in inima. Au ramas ciornele a patru scrisori - si indaratul frazelor conventionale traieste, urla patima, o patima care doare, fiindca si-a infranat-o atat de mult. Barbatul era un om al bisericii, un pastor, cu zece sau cinsprezece ani mai in varsta, casatorit si cu copii. Raspunsurile lui nu s-au pastrat. In anul acela Emily a scris sute de poezii. Pastorul a stiut sa reziste navalei sentimentelor - si s-a mutat
undeva departe, in California. Iar Emily Dickinson a devenit din ce in ce mai retrasa. Iesea rar din camera, din ce in ce mai rar - de obicei ca sa mearga la vanatoare, prin coclaurii Noii Anglii. Avea un tovaras de nadejde, un caine urias. Era timida, dar stia sa si muste - avea curajul timidului. Si uneori razbate din versurile ei:
Written by fadedd Men
si continua:
The Bible is an antique volume ----
Written by fadedd Men
At the suggestion of Holy Spectres
Si continua necrutatoare:
The Bible is an antique volume ----
Written by fadedd Men
At the suggestion of Holy Spectres
Subjects ---- Betlehem ----
Eden ---- the ancient Homestead
Satan ---- the Brigadier ----
Judas ---- The Great Defaulter ----
Dar pacatul ce este? Oh, ne-o spune ea,
"a distinguished Precipice"
Sin ---- a distinguished Precipice
Others must resist ----
Boys that "believe" are very lonesome
Other boys are "lost" ----
Foto: Anca Dorohoi
Had but the Tale a warbling Teller --
All the boys would come ----
Orpheus' Sermon captivated ----
It did not condemn.
Din cateva scrisori ale ei, reiese ca se considera din punct de vedere religios o rebela. Dar rebeliunea impotriva religiei era mai mult o iluzie a ei. Avea incapatanari, avea uneori razvratiri in sanul familiei ei care urma modelul traditional din Noua Anglie a veacului al XIX-lea, dar micile ei rezvratiri erau mai mult o rara descatusare a personalitatii ei - pentru ca sub modul traditionalist de viata impus de familie si acceptat de ea, undeva in adanc exista o personalitate puternica. Cel mai ades rebeliunea se consuma in cateva versuri, in care ironia era prezenta: (o traducere foarte libera, si foarte stangace :)
I keep it staying at home,
With a bobolink for a chorister,
And an orchard for a dome.
Eu o tin stand la mine acasa,
Dascal imi e un cintezoi,
Iar bolta livezii imi e catedrala.
Eu imi port doar aripile,
Si in loc sa traga clopotele,
Cintezoiul - dascalul nostru cel mititel - doar canta.
Dumnezeu tine predica - ah, este un preot foarte invatat -
Si predica nu este niciodata lunga,
asta mai ales,
Asa ca in loc sa merg in rai
la sfarsitul sfarsitului,
Merg acolo tot timpul.
I just wear my wings,
And instead of tolling the bell for church,
Our little sexton sings.
God preaches, - a noted clergyman, -
And the sermon is never long;
So instead of getting to heaven at last,
I'm going all along!
Foto: Irina Rechiteanu
Din sacul sau de povesti incepem sa descoperim cu acest numar.
Cu un singur regret, ca aici nu putem auzi glasul sau fermecator. Dar la Radio Romania International se poate!
M.D.
de Vlad Solomon
Povestea a inceput prin preajma Cismigiului, C. locuia in asa-zisul bloc "Diham". A fost o legatura frumoasa, de adolescenti, eu am fost primul ei sarut (aici versiunile difera, eu tin minte primul sarut in Cismigiu, ea- pe terasa apartamentului in care locuiam, cu privire spre Cismigiu, in blocul Spicul, la etajul 5). Dar amandoi tinem minte ca eu eram personajul dominant al relatiei (se putea altfel?), doar era normal, ea fiind de sex feminin, ca eu sa-i dau ordine, nu-i asa? Nu va speriati, de 25 de ani ma las dominat de femei, sunt o victima, o zdreanta lipsita de sira spinarii... Nu-mi plange nimeni de mila?
Prietenia a durat doar vreo trei luni, se pare ca am mers la niste ceaiuri, ne-am plimbat prin parcul copilariei noastre, ne-am sarutat din cand in cand, tin minte bine buzele ei , ochii, pletele pe care imi placea sa le mangai, firea ei, putin recalcitranta.
Apoi legatura s-a intrerupt, cred ca pentru ca o consideram prea mica pentru mine, avea doar 14 ani. Stiu ca in Romania ma gandeam din cand in cand la ea, imi parea putin rau ca am renuntat, dar ...diferenta de varsta, chiar imi amintesc ca imi placeau cele mai mari ca mine. Apoi, pe la 17 ani am cunoscut-o pe J. pentru care am scris poezia "TU" si altele, datorita careia am inceput sa scriu versuri, dintr-o ambitie, sau spirit de competitie, dar asta e ALTA POVESTE , va veni si timpul ei. Deci nu m-am mai gandit la C., eram topit dupa muza mea, care ma cam zapacea. Apoi, in 1970, 21 ianuarie, la 18 ani si jumatate, s-a petrecut marele eveniment istoric: Vlad Solomon, impotriva vointei lui, indragostit lulea de inspiratoarea versurilor sale (si a unui inceput de roman, ramas la aceeasi faza), a fost adus de parinti in Israel. Pe aeroportul Baneasa, intorcandu-se spre prietenii care-l insoteau, a strigat:
- Ma voi intoarce, va voi scrie cu sangele meu!
*
A trecut timpul. Suntem in anul 1972, cred, locuiam intr-un oras numit Rishon LeZion, eram student la Facultatea de Teatru, sectia Regie, la Universitatea din Tel Aviv. Locuiam impreuna cu parintii si bunica mea din partea mamei intr-un apartament inchiriat la cateva minute de mers catre statia centrala de autobuze de unde trebuia sa iau autobuzul spre Tel-Aviv, apoi altul spre Ramat-Aviv, la Universitate. In centrul orasului este un orologiu care m-a inspirat sa scriu o proza devenita mai tarziu piesa de teatru. Era o zi primavarateca, daca memoria nu ma inseala. Eu ma indreptam spre centru, priveam orologiul, care ma captiva, de trei zile indica aceeasi ora, 15.30. Era stricat, evident, dar eu am simtit deodata ca timpul s-a oprit, ca niciodata nu va fi 15.31. Si, brusc, m-am gindit la C., o nostalgie inexplicabila, nu ma mai gandisem la ea de mult, gandul ma obseda, parca o vedeam in fata mea, ii simteam privirea banuitoare, ii priveam sprancenele incruntate, buzele senzuale, tenul neted...Nu reuseam sa mi-o alung din cap, nu pricepeam ce mi-a venit, dupa atata timp, sa ma gandesc la ea, din ce in ce mai intens, simteam ca-mi vibreaza tot corpul, stiu ca ma exprim banal acum, dar nu mai am suficiente cuvinte in limba romana sa va descriu ce se intampla cu mine, in momentul acela, tremuram tot, mergeam mai departe, spre statia de autobuz, dar o simteam pe C. din ce in ce mai aproape, eram deja pe strada principala, zapacit, confuz, C. si iar C., revedeam momentele petrecute impreuna, poate altfel decat se desfasurasera, apoi am simtit ca un val de caldura, m-am intors si...am vazut-o pe C. Venea spre mine, credeam ca visez, era chiar ea, nu parea de loc surprinsa sa ma vada, eu eram atit de uimit incat, paradoxal, am salutat-o de parca era cel mai firesc lucru s-o intalnesc pe ea, in Rishon LeZion.
Nu stiam nimic despre originea evreiasca a ei, in Romania nu discutasem cu C. acest subiect, eu aveam un nume clasic evreiesc (il am si azi), dar ea nu , avea cel mai banal nume romanesc, nici prin gand nu mi-ar fi trecut ca e evreica si ca o voi revedea in... Israel. Am stat de vorba foarte putin, cateva minute, mai tarziu am aflat ca am intrat cu ea intr-o farmacie, ca eram atat de fastacit, incat am vorbit doar prostii si am incercat , fara succes, sa fiu glumet si simpatic. Am aflat ca venise cu familia, locuia si ea in acelasi oras, dar invata ebraica intr-un chibutz, departe de centrul tarii. Aici filmul se intrerupe, nu-mi amintesc nimic, se pare ca ne-am intalnit o data sau de doua ori , ca a fost si in apartamentul din strada Gordon, ca i-a cunoscut sau reintalnit pe ai mei si cam asta-i tot, nu ne-am mai vazut, a disparut in ceata, asa precum venise, drumurile s-au incrucisat pentru scurt timp, apoi... Acesta a fost primul moment de telepatie intre mine si C. Nu si ultimul.
In octombrie 2002 a murit tatal meu, Benedict Solomon, poate ati citit cate ceva din versurile lui.
Carte postala de epoca
Tatal meu a murit de cancer, boala de familie, dupa doi ani de suferinta crunta, de fapt ca urmare a unei septicemii post operative, dupa un sarcom, care nici macar nu fusese cancerul initial-de colon. Mi-am petrecut nopti lungi , de tacere si ganduri, langa el, in acelasi spital in care lucrase toata viata - in Israel -, trecand din sectie in sectie, mereu langa salile de operatie, aceleasi in care operase chiar el, cu numai 15 ani in urma, pe scaunul de langa patul lui, in timpul sedintelor de chimioterapie... Si cu gandurile mele...dar si asta e ALTA POVESTE...
Cateva luni inaintea mortii lui am reinceput sa ma gandesc la C., ma obseda imaginea ei, in fiecare zi sau noapte...Le povesteam celor apropiati mie, asistentei mele, prietenei mele, despre C., despre gandul care, pe toata perioada dinaintea sfarsitului chinurilor tatalui meu, nu-mi dadea pace. Chiar la inmormantarea lui mi s-a parut ca o zaresc printre cei veniti, stiam ca nu e acolo, dar parca era si ea langa mine. Si in luna de doliu, pana la dezvelirea pietrei funerare, zilnic, ma gandeam la C.
Cand , dupa o luna, am intrat in apartamentul tatalui meu sa caut documente si sa fac ceva ordine, intr-o punga de plastic am gasit scrisori trimise mie, scrisori si fotografii pastrate de mine si puse bine in fosta mea camera . Prima pe care am scos-o a fost o vedere trimisa dintr-un chibutz din nordul tarii, acum 30 de ani.
Erau doar citeva cuvinte: "Vineri ma intorc la Rishon LeZion, raman pana Duminica. Daca vrei, putem sa ne vedem. C."
Am ramas nemiscat, privind vederea de la C., probabil singurele cuvinte pe care mi le scrisese vreodata. "Daca vrei, putem sa ne vedem. C." Nu reuseam sa-mi amintesc de ce incetasem sa ne intilnim. Au trecut 30 de ani, iar eu ma revedeam in Rishon LeZion, orasel pe care-l parasisem dupa numai un an, mutandu-ma la Holon, cu familia, in apartamentul in care acum nu mai era nimeni, doar tablourile parintilor mei, o fotografie a mea, la 19 ani, pe peretele fostei mele camere, carti peste tot, amintiri, cristaluri (care nu mi-au placut niciodata, dar care azi sunt in apartamentul meu ), tot felul de nimicuri adunate de ai mei, biletele cu adrese, haine in dulapuri, obiecte care imi aminteau de mama, bunica si tatal meu....
Si in tot acest vid, in fosta mea camera, asezat pe covor, tineam in mana o vedere, de la C., la care ma gandisem in ultimele luni, dar despre care nu auzisem nimic in acesti 30 de ani.
In momentul iesirii din apartamentul din Holon, hotarirea era luata. O voi cauta, nu stiam de unde sa incep. Probabil, daca e in Israel, nu mai citeste , la fel ca mine, ziarele de limba romana. Greu de crezut ca a ramas in Rishon LeZion, cine stie pe unde o fi, poate dau sfoara in tara, doar cunosc atata lume, dar care o fi numele ei acum? S-o fi maritat, o fi divortat, are sau nu copii? Si, de fapt, de ce sa o caut?
Nu a fost mare dragoste intre noi, e deja o femeie de aproape 50 de ani, ce rost are sa o tulbur, sa-i aduc aminte de un adolescent pe care poate l-a uitat, totul e atat de ridicol. Si obsesia mea, privirea ei, care parca ma pandeste, glasul ei, care imi revenise in memorie, modul in care incepea frazele, ca un atlet la Olimpiada, care-si lua avant, eu, care o faceam sa se supere din orice, dar o zgandaream si mai tare, era atat de frumoasa cand se infuria...
-va urma-
de Ionela Chitu
Marea ii fremata la picioare, odata si inca odata, dar gandul ei calatorea undeva departe, mai departe decat acolo unde ar fi putut ajunge cu privirea. Se inserase de-a binelea, dar ii era greu sa se desprinda de linistea ce o cuprinsese, acolo pe malul marii. Ar fi vrut sa nu se mai intoarca, sa ramana pentru totdeauna in acel loc, sa scape de tot ce o tulburase in ultima vreme. Inchise ochii. Asa ii era mai usor sa-si imagineze fericirea. Avusese parte din plin de ea, atunci cind se indragostise. Acum insa, nu mai stia ce sa creada. Realitatea se schimbase sau fusese totul de la inceput, doar o iluzie...Se simtea singura, departe de tot ce lasase in urma, dar in mod surprinzator, in siguranta. Isi dorea sa nu se mai gandeasca la nimic. Franturi de imagini din trecut ii reveneau insa in minte fara sa vrea. Ciudat i se paru faptul ca isi aminti de papusa ei din copilarie la care tinuse foarte mult si pe care la un moment dat o pierduse. Lumea se naruise atunci pentru ea. Se simtea vinovata si acest sentiment a urmarit-o mult timp, intrebandu-se adesea ce face Mariorica. Dar pentru ea nu era o papusa ca toate celelalte, ci era prietena ei de suflet. Uneori isi facea griji, temandu-se de ceea ce s-ar intampla daca din senin s-ar produce un cutremur. Isi imagina peretii casei cazuti, iar pe Mariorica, sub darapanaturi. Gandul acesta o ingrozea, asa ca seara, o aseza langa ea pe perna, astfel incat sa o poata salva daca ar fi fost cazul. Plansese mult dupa pierderea ei si mereu purtase in suflet speranta ca intr-o zi, o va regasi..
Acelasi sentiment il avea si acum cind se gandea la dragostea ei. De data asta insa isi dorea sa fie mai puternica, dar sufletul ei se tanguia in orice clipa pentru dragostea ce o pierduse si pentru visele spulberate. In zadar incerca sa zambeasca. Ii venea mai degraba sa plinga. Se hotarase totusi sa mearga inainte, chiar plangand.
In zorii zilei, cand ceilalti incepeau sa se trezeasca, isi aduna unul cite unul, gandurile ce le rispise in noaptea alba si se indrepta apoi catre hotel. Avea nevoie de odihna caci era epuizata. Isi puse capul pe perna si pleoapele grele i se inchisera peste lumina zilei din ce in ce mai puternica. Cand se trezi, camera era scufundata intr-un semiintuneric dulce. Simti singuratatea ca pe o fiinta vie, ca o prezenta nedorita si deschise fereastra, dorind sa o alunge. Stropi de ploaie ii batura in geam la inceput timizi, apoi din ce in ce mai indrazneti. Se simti prizoniera in camera de hotel. Ar fi vrut sa iese dar nu avea cu ea nici o umbrela. Scotoci prin geanta in speranta ca va gasi ceva interesant cu care timpul sa-i treaca mai usor. Intunericul se lasase de-a binelea iar ploaia nu contenea sa cada. Privirea ii cazu pe caietul cu coperti negre, jurnalul ei, de care nu se despartea niciodata. Se uita la el cu teama. Ar fi vrut sa arunce o privire in trecut dar asta nu se potrivea cu dorinta ei de a uita totul . Va incepe insa de miine, acum trebuia sa gaseasca ceva cu care timpul sa-i treaca mai usor.. Privi un timp pagina alba ce astepta marturisiri, apoi incepu sa scrie.
�Pasesc in singuratate....Singuratate sinistra ...nu mai stiu sa traiesc asa. Privesc marea si valuri de amintiri se ridica amenintand linistea mea. Dar undeva sus, soarele imi zimbeste. Ii fac cu mina si il astept intr-o dimineata, sa apara si in viata mea A stat ploaia. Ma temeam sa nu-mi ude gindurile. Acum pot sa ies. Cu mine iese si luna.�
*
Din nou gandurile ii zboara departe... Zgomotul rotilor de tren o readuc din cand in cand in prezent. Si-ar dori ca drumul de intoarcere sa fie cat mai lung. Nu o mai asteapta nimeni acasa...
In valiza are doar haine si cateva lucruri personale. A renuntat la sperante. Ultima oprire...capat de drum. Trebuie sa coboare.
*
In casa, toate la locul lor, asa cum le-a lasat. Un strat subtire de praf s-a asezat sa se odihneasca. Ii este sete...si dor. O floare ii plange la fereastra. Ii ofera putina apa.
-Ma asteptai?...
Floarea isi tine capul plecat. Ai crezut ca nu-mi pasa...Crezi ca lui ii este dor?... si daca i-ar fi? Da, stiu, peretii casei pastreaza iluzia prezentei lui. Mai vrei putina apa? Nici macar noapte buna nu-mi poti spune, nu-i asa? Primele raze ale soarelui o gasira privind pe fereastra. Ultima zi de concediu. Trebuia sa faca ceva deosbit, care sa o scoata din starea de amorteala. Privirea ii cazu pe telefonul mobil. Pe moment i se paru o solutie buna sa o sune pe Daria, prietena sa. Dar in timp ce o apela, realiza ca este ora sase dimineata. Se hotari sa renunte cand Daria tocmai raspunse.
-Salut Daria, sunt Diana, m-am intors...
Scuza-ma ca te-am sunat asa de dimineata, nu puteam dormi si nu mi-am dat seama ca este asa devreme. Mi-ar face placere sa treci azi pe la mine daca bineinteles ai timp...
-Diana, ce surpriza! Nu m-ai deranjat, astept cu nerabdare sa ne vedem, dupa ce il duc pe cel mic la gradinita.
-Atunci te astept la o cafea.
-Sa fie amara, draga mea!
-Va fi!
De cum se vazura se imbratisara vizibil emotionate.
-Cum te simti Diana?
-De parca m-ar fi lovit tramvaiul.
-M-am intilnit ieri cu Radu. Parea afectat.
Nu mai conteaza, nu vreau sa vorbim despre el.
-Ai putea sa-i mai acorzi o sansa. De fapt sa va acordati o sansa. La voi nu e totul pierdut.
-Nu are sens sa mai vorbim despre asta. Capitolul este incheiat.
-Spune-mi atunci, cum a fost pe litoral.
-...Cum sa fie?. M-am simtit mai singura ca niciodata. Am luat cu mine toate gandurile si amintirile care aveau legatura cu el. Si m-am urit pentru asta. Vreau sa uit totul ca si cum n-ar fi fost. Vreau...dar nu pot.
Un zimbet incolti discret pe fata Dariei.
-De ce zimbesti?
-Ma gandeam ca am avut dreptate...nu e totul pierdut. Inca il mai iubesti.
-Uneori, sa iubesti nu e suficient. De data asta voi merge mai departe, fara sa privesc in urma. Mi-am promis.
Dar nu mi-ai spus ce face Tony. Ii place la gradinita?
-O da, foarte mult. Si-a facut multi prieteni. Vrea sa ii invite la ziua lui, peste doua saptamani. Apropo, era sa uit. Sper ca nu ai sa lipsesti. Tony s-ar supara foarte rau daca nu ai veni. Si eu la fel.
-Nu stiu Daria, mi-e greu sa iti dau un raspuns acum. Nu am dispozitia necesara pentru o petrecere si in plus nu m-as simti prea bine daca acolo l-as intalni pe Radu.
-Recunosc ca l-am invitat si pe el, dar nu puteam altfel. Amandoi sunteti prietenii mei.
-Nu te acuz pentru asta, dar trebuie sa intelegi ca pentru mine ar fi foarte greu.
-Bine, dar promite-mi ca ai sa te mai gandesti.
-Ok. Acum bea-ti cafeaua pana nu se raceste!
*
�Nori grei se aduna iarasi in sufletul meu. Soarele a apus se pare pentru mult timp de-acum incolo si mi-am facut prietena luna. Ma insoteste in lungile nopti nedormite si ma priveste rece, dar nu ma judeca, ci imi asculta plansul pana in zori de zi.O las uneori sa citeasca gindurile mele, prefacandu-ma ca am uitat sa inchid jurnalul.Il gasesc rasfoit si stiu ca ea l-a citit, pentru ca imi trimite apoi o raza de lumina rece, lacrima ei.�
Inchise jurnalul. Simtea ca se sufoca si parca aerul disparuse complet din camera. Apoi simti cum pamintul se invarte sub picioarele ei intr-un ritm din ce in ce mai ametitor. Incerca din rasputeri sa fixeze cu privirea cimpul cu flori si paraiasul ce il traversa. Dar culorile se contopira una in alta scaldand universul si inainte sa cada isi mai aminti doar de privirea lui si de un rasarit de soare uitat undeva in suflet.Cat timp zacuse acolo, nu stia. Avea o durere de cap ingrozitoare. Incerca sa se ridice dar inca mai era ametita. Reusi totusi sa ajunga pina la fotoliu in care se prabusi lipsita de putere. De acolo putu sa vada destul de bine campul cu flori viu colorate. Numele pictorului nu si-l mai aminti insa. Primise tabloul de la Radu cu ocazia aniversarii celor cinci ani de la casatorie. Retrai fericirea acelei zile si o lacrima in coltul ochiului se odihni inainte de a strabate obrazul...Simti cum inima incepe sa-i bata cu putere si o teama nedeslusita i se cuibari in suflet, in timp ce trupul ii era strabatut de fiori reci. In minte i se furisa, ca un hot, un gand nebun...etajul zece...ce-ar fi daca?...Inchise ochii...si se vazu urcand pe scari, apoi pe acoperisul blocului. Afara era intuneric bezna. O noapte fara stele... un moment bun...Vroia doar sa nu mai simta durerea aceea din piept. Crezuse ca poate sa uite. Oare cum ar fi ziua de maine? Pentru ceilalti ar fi o zi obisnuita, poate chiar anosta, dar pentru ea, timpul s-ar opri in loc. Facu un pas spre margine si ameteala o cuprinse cind privi in jos. Ii lipsea curajul...vroia sa scape de amintiri dar nu dorea sa devina ea insasi o amintire. Nu inca. Se trezi in miez de noapte si se uita la ceas. Dormise citeva ore. Ce vis!
Aroma cafelei de pe birou o facu sa se simta putin mai bine. Sau poate ca era de vina si soarele. O dimineata de toamna, perfecta...
Gusta din cafea...se simti rasfatata. Soarele , cafeaua...si gandul schimbarii nu intirzie sa apara. Biroul in care lucra i se paru dintr-o data anost. Poate ca ar fi timpul sa faca ceva mai interesant, ceva la care mult timp abia indraznise sa viseze. Se vedea uneori lucrand la o revista, a ei. Lucrase mai demult intr-o redactie. Din pacate trebuise sa renunte. Mai tarziu insa, regretase mult aceasta decizie. Acum isi dorea sa isi indeplineasca visul de a tipari o revista proprie. Telefonul de pe birou o aduse inapoi in prezent. Secretara o anunta ca tot personalul trebuie sa se prezinte in biroul sefului. Era prima zi de lucru dupa un concediu de doua saptamini, dar parca trecusera luni.
de Rainer Biemel
(fragment din volumul "Prietenul meu Vasia-Amintiri din Donet", Editura Universal Dalsi, 2000 )
Asteptarea continua. Trenul pare imortalizat. Cei mai optimisti interpreteaza aceasta asteptare zicand: "Nu o sa mai plecam, ne trimit inapoi." Doi tineri au reusit sa deschida o fereastra. In felul acesta, pentru cateva minute, in vagon este lumina. Dare trbuie sa fim atenti, santinelele trag. Imi pare rau ca nu i-am vorbit ofiterului. Nu ma indoiesc nici un moment ca Ambasada Sovietica nu ar fi dat ordinul sa fiu eliberat, dar inteleg ca este aproape imposibil sa fiu gasit in aceasta multime. Incerc prin toate mijloacele sa le dau de stire prietenilor mei din Bucuresti ca sunt inca foarte aproape si ca pot veni sa ma caute. Doi civili si un ceferist au promis sa-mi puna scrisorile la posta. Toti trei au primit bacsisuri mari. Mult mai tarziu am aflat ca nici una din scrisori nu a ajuns. ...
Spre seara se spun povesti. Din cand in cand inintuneric se lasa tacerea. Toata lumea tace atunci, chiar si povestitorii. Intr-adevar, unii povestesc orice, pentru ca au nevoie sa vorbeasca, iar altii nu pot intelege de ce sunt aici. Langa mine, Willy, un electrician la societatea de telefoane, isi povesteste pentru a treia oara istoria:
-Batrane, intamplarea, nu stii ce e. Vezi tu, eu am facut motocicleta, am avut trei accidente, am crezut ca stiu bine cum e. Ei bine, nu stiam. Ghiciti de ce sunt aici. Sunt aici pentru ca nevasta-mea si-a uitat ceasul pe masa din bucatarie. E tampit, e idiot, dar asa e. Ne refugiasem la prieteni. Ieri dimineata trebuia sa primim actele care sa dovedeasca originea noastra evreiasca. De altfel sotia mea, care e unguroaica, nu risca nimic in principiu. Deci ieri dimineata am iesit pe la ora 8. La ora 9 trebuia sa ma duc sa iau actele. Cum treceam nu departe de casa noastra, nevasta-mea imi zice:
-Willy, mi-am uitat ceasul pe masa din bucatarie. Asteapta-ma la bodega din colt, in zece minute ma-ntorc.
-Nu te duce, fii prudenta, ii zic.
Ea nu ma asculta.
-Eu sunt unguroaica, nu risc nimic.
Si eu, , ca sa termin, o las sa plece. Ma duc sa astept la bodega. Trec zece minute, un sfert de ora, o ora. Ea nu mai vine. Nu intelege nimic. Ma intreb daca nu a uitat adresa bodegii. Fug la uzina sa vad daca nu a dat un telefon. Telefonez la toti amicii. Ma intorc la prietenii mei. Pun sa sune la politie. Nimic, mereu nimic. Nevasta-mea este de negasit. Simt ca innebunesc. Imi spun ca nu au putut sa o ia, avand in vedere ca este unguroaica. Dar seara intalnesc o vecina care imi spune ca a fost luata. Atunci, azi dimineata m-am dus si am spus ca vreau s-o urmez. M-au lta. Credeam c-o s-o regasesc in tren. Am incercat sa dau de ea. Din camion, trecand prin fata vagoanelor, am strigat cat puteam. N-a servit la nimic. Cum s-o gasesc? E micuta, bruneta, cu un puternic accent unguresc.
Willy e disperat. Nu are nici o sansa sa-si regaseasca sotia in acest tren. Se pare, de altfel, ca un tren plin asi plecat in dimineata trecuta. Si cu toate acestea, Willy refuza sa accepte despartirea, isi povesteste istoria la toata lumea. Intreaba pe toti daca nu au vazut-o pe nevasta-sa, mica, bruneta, ce mai, o unguroaica.
In mijlocul vagonului este o soba de fonta. Rand pe rand, voluntari incearca sa o faca sa mearga cu lemne, cu hartie. Inca nu avem carbune. Afara e frig. Vecinul meu, care si-a terminat sticla, a adormit langa mine. Pandim orice trecere a unei santinele pentru a cere voie sa iesim. Cum auzim o santinela trecand, cum urlam.
De afara un strigat sfasietor ne sfredeleste urechile. Nu-l intelegem.
-E o femeie, zice cineva.
-Ssst, sst, fac ceilalti.
Strigatele se apropie si iata ca Willy se repede deodata la usa si striga din toate puterile:
-Elsa, Elsaa!
Ramanem muti de uimire dar in momentul in care strigatele se aud in fata vagonului nostru rasundem cu totii:
-Aici, aici!
Willy si-a iesit din minti si incearca sa deschida usa. Auzim injuraturile santinelelor si apoi o voce de femeie:
-Willy, tu esti?
-Da, Elsa, ce e?
-Vreau sa vin cu tine.
-Eu te credeam in tren.
-Nu, nu eram, dar vreau sa vin.
-Nu face asta, pentru numele lui Dumnezeu. Ramai acasa, o sa ne intoarcem repede.
-O sa ma intorc cu tine.
Din nou se aud vociel santinelelor si protestele femeii.
-Nu vor sa ma lase sa urc. Willy, spune-le sa ma lase sa urc.
Pe ungureste, pe romaneste, pe nemteste, femeia spune santinelelor ca sotul ei este in vagon, ca vrea sa fie cu el. Nu o inteleg. Dintr-un vagon vecin, prin pereti, uin deportat traduce. Si traduce si raspunsul santinelei. Imposibil. Iata un ofiter. Dialogul reincepe. Cu acelasi rezultat. Willy este foarte tulburat. Refuza sa fie insotit de sotia sa, dar aceasta se incapataneaza. ea nu se clinteste. Cere sa-l vada pe comandant. Tot vagonul participa la aceasta drama care ne impresioneaza pe toti. Comentariile sunt de tot felul.
-E nebuna, vrea sa fie deportata.
-Uite ce inseamna dragostea.
Willy a devenit personajul principal din vagon. I se pun intrebari, este admirat, este nitelus invidiat. Uitam cu totii propria noastra situatie si asteptam cu nerabdare rezultatul intalnirii sotiei lui Willy cu comandantul. O jumatate de ora mai tarziu usa se deschide si doua santinele o urca pe sotia lui Willy in vagon.
-Si bagajele tale? intreaba Willy
-Saracu' de tine, nu mai am nimic.
Si nevasta lui Willy isi istoriseste povestea.
-M-am dus acasa, cum iti spusesem. Usa bucatariei era deschisa; ori eu o inchisesem bine, nu-i asa? Iti dadusem chiar si cheile. Deschid usa de la sufragerie si dau peste ei. Imi cer sa le spun de unde vin, unde esti tu. Le raspund ca nu stiu nimic. Atunci imi spun ca ma iau pe mine. Le spun ca nu se poate pentru ca sunt unguroaica. Ei spun ca putin le pasa din moment ce nu te gasesc pe tine. In cinci minute mi-am facut bagajele. Imi era frica sa nu vii sa ma cauti pentru ca intarziam prea mult. Ma conduc la comisariat. Eu protestez. Ma intreaba iarasi unde esti tu. La pranz, ma duc la gara. Innebunesc la gandul ca o sa ramai singur. Spre seara se deschide usa vagonului pentru a ne lasa sa ne facem nevoile. Sar intr-o groapa si ma ascund in zapada. Cum se indeparteaza santinelele, incep sa alerg peste camp. Era deja intuneric. La ora zece seara eram la usa prietenilor nostri. Bat, bat, bat, nimeni nu vine sa-mi deschida.
-Cum, intrerupe Willy, tu bateai la usa? Fir-ar sa fie, si noi care credeam ca sunt soldatii rusi. Nu se poate. Ne era frica. Nu se mai termina. Si eu care credeam chiar ca era politia si voiam sa ma ascund.
-Dar ati fi putut cel putin sa veniti sa vedeti, ca eu tremuram in frig, nu mai puteam, si cum nu aveam curajul sa ma intorc, m-am dus sa ma culc la Charlotte. Si dis-de-dimineata m-am dus sa te caut la prietenii nostri ca sa aflu ca, sarmanul de tine, tu erai la politie. Am alergat la randul meu acolo. Mi-au spus ca nu te-au vazut. Atunci m-am dus pe la trei, patru sectii. Nimeni nu te-a vazut. M-au sfatuit sa vin sa te caut la tren. In sfarsit, te gasesc. Si-apoi , asta e. Comandantul s-a uitat la mine cam mirat, dar mi-a dat hartia. Am voie sa merg cu tine.
-Dar unde sunt bagajele tale? mai intreaba o data Willy.
-Saracutu' de tine, nu ai inteles ca nu aveam cum sa le iau cu mine cand am fugit din vagon? Totul a ramas acolo. Trei valize cu tot ce aveam. Tot ce aveam mai frumos. Dar am uitat sa-ti spun ca nu am gasit ceasul pe masa din bucatarie. Haide, nu mai fii suparat. Cand o sa ne intoarcem, totul o sa se aranjeze.
Si isi imbratiseaza cu dragoste sotul pentru a-l consola de pierderea bagajelor.
Se simti straina de acest loc
asa cum se simtea straina
de tot prezentul ei.
expozitie in Germania
www.sorinanca.info/heidelberg
Sa nu uiti starea unui suras,
Sa nu uiti privirea dintr-un vis,
Sa nu uiti dorinta unei clipe,
Sa nu uiti nemurirea
Ce-ai avut-o-n palma.
Sa nu uiti ca nu distanta conteaza,
Sa nu uiti ca totul poate fi un vis frumos,
Sa nu uiti ca tot ceea ce este acum,
poate maine nu va mai fi,
Sa nu uiti momentul
Ce l-ai surprins.
Si mai ales...
Sa nu ma uiti!
fabius
Uca Maria Iov Brouss.arte
Dialogul cu voi va imbunatati revista
Construim si revenim..:)