pentru a transfera aceastã paginã pe calculatorul dumneavoastrã, în format PDF faceţi click dreapta aici, apoi alegeţi din meniul derulant opţiunea "Save target as..."
Ispitirea Sfântului Antonie
O, stare în închinare
în mormântul unde iubirea
a fost, prin pãcat, îngropatã!
Stare nemişcatã, întâmpinare
a ceea ce întâmpinã fiinţa
de dincolo de zidul morţii:
dumnezeiasca mişcare ce cheamã
raza subţire şi sfredelitoare a conştiinţei.
Stare ce te faci în întregime ochi,
vedere cu întreg chipul omului,
cu însãşi pecetea Chipului dumnezeiesc,
dãruitã în veşnicie vieţii, dãinuirii,
din pura iubire a fãcãtoarei de viaţã Treimi!
Cum în neclintirea-ţi te-aprinzi
ca un vreasc uscat, de focul din cer
aruncat de Hristos?
Cum spre tine astfel atragi
tot întunericul ispitelor,
cum dau nãvalã sã te acopere vrãjmaşii
chinuiţi de amintirea iubirii rãstignite?
Ea negrãit le trezeşte o suferinţã de neşters,
ascuţitã, nespus mai adâncã
decât chinul nesuferit al iadului!
Cãci ruga înfloritã în strigãt, ca o cruce,
ca un altar de jertfã al Cuvântului,
deschide însuşi cordul acestei lumi
înaintea Ziditorului,
priveliştea iubirii descoperite,
de care nimeni nu se poate ascunde, niciunde,
chiar dacã ar cãdea peste el
colinele şi munţii!
Artistul foamei
De-atâta timp nu mai primeşti
Nici de bãut, nici de mâncare,
şi-ncet slãbeşti şi te topeşti,
O umbrã pari, o arãtare.
Dispreţuit şi lãudat,
Ajuns privelişte mulţimii,
Tu ajunezi neîncetat,
Pari cã te-întreci cu heruvimii.
Uitat de toţi, cu-acelaşi zel
Postind, destãinui cu tristeţe
Cã n-ai gãsit alesul fel
Sã-ţi placã, duhul sã-ţi rãsfeţe.
Dac-ai şti...
Dac-ai şti, dacã într-adevãr ai voi
braţele inimii sã-ţi deschizi,
sã primeşti de la Hristos darul
şi doar cu închinare sã rãspunzi,
veghind uimit înmugurirea-i,
cum, negrãit de frumos, cursul vieţii
în tainã ţi s-ar schimba!
Cãci mintea n-ar mai cãuta de-acum
undele lumii sã-şi înstãpâneascã,
pe toate ale ei pentru sine sã le ţinã,
cu zadarnice sforţãri, ca o venã
ce se strânge şi se-ntãreşte
oprind sã treacã sângele vieţii,
sângele preahrãnitor al harului!
Nu s-ar mai cãzni ale lumii sã sileascã
cãtre voia-i întoarse, ca spre un ochi orb
şi veşnic flãmând de lumina sãditã
cu dumnezeiascã grijã, în ele!
Nu, înfloritã în inimã, mintea
s-ar deschide a primi şi a dãrui mai departe!
Fãrã de îndoialã, ar lãsa darul sã-şi poarte
mireasma, peste mãdularele lumii,
toate chipurile robite voirii libere lãsând.
Nu s-ar mai deşerta atunci
undele vieţii în hãul iubirii de sine,
ci-n chip minunat s-ar întoarce
în chiar susul albiei, peste fire chemate
de Izvorul Treimic de har!
Firul
Ce straniu, vãd inima cum mi-atârnã
afarã din piept, se mai ţine-ntr-un fir,
de ea trag hoarde de umbre, pornite
s-o smulgã din trupul tãcutei iubiri.
Un fir abia simţit de rugãciune-o ţine,
Sã nu se rupã, sã m-afund în noapte,
Lipsit de pâlpâirea-i ce mã-ndrumã
Prin cãi prãpãstuite, spre bucuria purã.
Poem de dragoste (V)
Eu m-am trezit pe un mal, tu pe celãlalt.
Eu alergam sã aflu o punte
Peste sãlbaticele valuri,
Tu te cufundai în lacrimi şi rugã.
Eu îţi cãutam chipul printre sãlcii,
Tu îmi priveai umbra în oglinda inimii,
şi-mi purtai cu dorul tãu paşii.
Eu mã zbãteam sã arunc peste abis
O punte din colţuroase cuvinte,
Tu, una din mãtãsoase tãceri...
Când am simţit, amândoi,
tãişul despãrţirii lunecând în inimã,
ne-am aşezat, faţã cãtre faţã,
pânã ce ne-a înflorit în priviri Hristos,
pânã ce Chipul iubirii ne-a chemat
sã-L urmãm sub mantia Tainei.
Atunci am trecut peste apa timpului,
ce vuia sub paşii noştri înfioraţi!
Carcasa
Am luat carcasa ermetic închisã a inimii
şi am încercat cu chei de dorinţe s-o descui,
Cu ascuţite lame de de gând s-o tai,
În foc de simţiri sã-i topesc învelişul,
De pietrele amintirilor s-o sparg,
Dar ea, impasibilã şi mutã, nu s-a deschis.
Disperat, am înfipt toate cuvintele în trupu-i,
dar rãnile i se-astupau pe datã
Cu sângele închegat al refuzului.
Atunci, am lãsat-o pe apa lacrimii
şi doar am mângâiat-o cu rugãciunea,
şi-am petrecut-o, numai cu privirea,
Pânã ce s-a pierdut în zare, tãcutã,
Ca dorul unei pãsãri cãlãtoare...
Sub prima scânteiere a rãsãritului
A strãpuns-o, uşor, dinlãuntru,
Lujerul zvelt al iubirii!
How could we change the face of time...?
We always renew our interest,
humanity calls us the best.
We find new ways, new moons,
we praise our thought which glooms.
We hardly want to kneel and pray,
we lose the mistery in our way.
The inner feelings seem unkind
for our abstract, hygienic mind...
How could we change the face of time,
if with our love we do not sign?
If only a number...
If only a number
we would miss,
what a terrible
ray of darkness
will come
upon our thoughts,
some way
irreversibly!...
If only a face
we wouldnţt keep alive
with the rays of the love,
what a lime of whispering loneliness
will come upon our bleeding heart,
bursting out
from the rocks of the memory.
Toamna veacurilor
Îngãlbenite frunze se mişcã rugãtoare,
Adunã de prin vise inscripţii funerare.
Un glas din nemişcare le cheamã-nrourate,
Fãcându-le licoare de versuri înviate!
Presarã-a nopţii oazã argintul bolţii-n ramuri,
Cu plecãciuni se lasã pe treptele de valuri.
Iar trecerea de tainã se-aninã de o razã
A stelei din icoanã, din veşnicie treazã.
Se-aprind în ruguri zorii pe-a inimii genune,
Din trâmbiţele zãrii Iubirea va sã sune!...
Pe înãlţime
Pe vale în sus gheţarul se-ntinde
Sub viul apus ce-n el se cuprinde.
Pãşesc norii joşi cu turma tãcerii,
Tresar friguroşi în purpura serii.
Se pierd paşii mici în hora de pietre,
Din vârfuri de stânci privesc capre negre.
Se-aninã uşor de palida zare
Noianul de dor al vieţii-n mişcare.
Plâng jnepenii-n vânt cu sete de noapte
Încet legãnând ale munţilor şoapte.
Al dragostei grai aşterne cãrare:
Adâncul de rai în inimi tresare!
Plângerea unui monah
O, nevrednic scrib sunt,
Cu mâini preaîntinate,
Al unor graiuri de Cuvânt
În linişte înfiripate.
Scrib al unei Icoane
Ce nu se vede cu privirea,
Al unei Adieri suave
Ce nu se-atinge cu simţirea,
Al unei Miresme
Ce nu se miroase cu nãrile,
Al unui Cântec
Ce cu urechile nu se aude,
Covârşind depãrtãrile,
Al unei Mâncãri
Ce nu se degustã cu limba...
Dar, decât voi negrãit mai mult,
Îmbujorate zãri,
Se vede
şi se pipãie
şi se miroase
şi se aude
şi se gustã
Numai şi numai
Cu voia întreagã-nchinatã,
Din fiinţa întreagã,
Din tot cugetul şi puterea,
Cu toate mãdularele deodatã,
Cu însuşi Chipul de Om,
Pecetea vie a Chipului lui Dumnezeu,
În taina ce se dezvãluie mereu
Pe piatra plânsã a inimii!
Saltul
Am sãrit cu elan peste iedera zveltã,
şi-am fost tras în vârtejul din filele roase,
Care-n galbenu-i sul m-a cuprins ca o deltã,
şi în larg mi-a purtat bãtrânele oase.
Peste vãi de-amintire, laviuri de umbre
Translucid se aţin, în abruptele maluri,
Aşternând în tãcere culorile sumbre
Peste aripa prinsã-ntre pietre şi valuri...
Regãsesc în ruine, în ora târzie,
Sub coloşii de gânduri, iubirea zdrobitã,
Mã atinge suflarea-i ce încã adie,
şi miresmele-şi lasã în clipa albitã.
De veghe în lanul de secarã
De câte ori ne-apuci în margini de abis,
Cu mâinile-ţi întinse trãgându-ne, uşor,
Din loc prãpãstuit, spre câmpul larg deschis,
În care jocul vieţii deprinde-un trainic zbor!
De câte ori, cãzuţi, ne ştergi cu raze lacrimi,
Ne scoli şi ne-ntãreşti, cu adieri de-azur,
Sã regãsim dorirea ce taie-adânc de patimi
Spre camera iubirii, cu pas schimbat, matur!
De câte ori ne prinzi din libera cãdere
Cu palma-ţi diafanã, cu aripi de cuvânt,
şi ne întorci speranţa, ne picuri în vedere
Lumina izvorâtã din nori de legãmânt!...
Raza
Sfios lunecând cu arcuşul ei tânãr,
O razã se joacã pe-al timpului umãr,
şi-ncet se apleacã, în tainã-mi şopteşte:
Nu cauţi culoarea ce-n mine musteşte?
Trist stai şi visezi, în colţul cu basme,
şi nu te-nsoţeşti decât cu fantasme.
Deschide-ţi fereastra, perdeaua-ţi ridicã,
Sã intre Iubirea şi... nu-ţi fie fricã!
ştiu, aripa frântã în piept ţi se zbate,
În rãni neînchise, în lanţ de pãcate,
Iar inima arsã îţi fumegã-n gânduri,
şi-n calea-ţi presarã doar palide rânduri.
Chircit în unghere de vagi amintiri
Îţi guşti pãrãsirea şi-nduri viscoliri,
Visând cum renaşte în freamãte sfinte
Iubirea ucisã, ascunsã-n morminte.
Potopul tristeţii te-aruncã-n uitare,
Pluteşti fãrã ţintã, şi cauţi spre zare
Din arca-ţi, speranţa cu ramura verde,
Cu vestea iubirii ce nu se mai pierde...
Sã-ţi dau, despre taina vieţii, de ştire
Venit-am, în plisc cu fragede fire:
Cu-aceeaşi iubire pe toţi sã-i cuprinzi,
şi uitã de tine, sã poţi sã mã prinzi!
Poem de dragoste (IV)
Înveşmântatã-n mantii de rugã, tainic treci,
Spre fildeşul doririi, pe-ascunsele poteci
Pe urme de azur, topind în largi palete
Aprinsele culori din pleoapele-ţi discrete.
Uşor atingi, în fuga-ţi, tãcerea cristalinã
Trezind în inimi stinse a nopţilor reginã,
şi-mi ţeşi în pânza vieţii iubirea ta curatã
Nãscutã din lumina în lacrimi picuratã.
Viaţa adastã-n minune!
Nu-i loc de odihnã,
Nu-i sprijin în lume!
Strãbate-o cu duhul uşor
şi-nchin-o Celui ce-o ţine,
Las-o purtatã în nor,
Ruga-n smerenie-şi tindã!
Peste-a nefiinţei genune
Ce-nghite-al pãcatului rod,
Curgerea firii, creanga voirii
Poart-o-n cerescul izvod
Al crucii iubirii.
Viaţa adastã-n minune!
Dorul ce doare
Dor mâinile-ntinse în zborul slujirii,
dor aşteptarea şi starea în arca-nchinãrii,
doare oprirea în gest
ce-ntrupeazã al Duhului tainic suspin
şi-ndurã a patimii trufaşã zvâcnire.
Dor clipele-nsângerate ţintuite pe lemnul rãbdãrii,
dor pieile de şarpe ale pãcatului ce nu se terminã,
doare cu dor dumnezeiesc crucea Iubirii
şi doare raza Treimii ce umple vasul de tinã
şi-n tainã-l mãreşte,
îl curãţã, îl întãreşte, îl adânceşte,
ca sã primeascã neîncãputul, necuprinsul,
întreg în Sfânta-mpãrtãşire
fãrã de care Viaţã în sine nu este,
şi fãrã de care rana nefiinţei ne doare,
în veşnicã rememorare,
în veşnicul gol de-ntrupare...
Rãstignire
(lui T.)
În pieptul mic, tufişuri de dureri
Înmuguresc sub picuri de tãceri,
Se-ascunde clipa-n ochii umezi, mari,
Strãpunşi de dorul verzilor lãstari.
Se zbate-n noapte tainicul suspin
Al aripii ţesute într-un crin,
Sub raza pogorâtã din înalt
Tresaltã rugul dragostei, învoalt!
Înziurare
Prin pleoape de gând,
Razele tremurânde
Strecoarã zorii!
Geometria regãsirii
(Inima-bumerang)
Am luat un pãtrat perfect
şi i-am despicat, echilateral,
Buza de sus, pânã ce, indirect,
Mi-a alunecat peste gât, natural
Ca o vestã... Dar strigãtul ţâşnit
Fluid, de sub zale de gând,
A sfâşiat din lãturi, ca uimit,
Douã scuturi de timp, decolând!
Stârnitã de-al frumuseţii fior,
Cu aripi ieşind din pieptul strãpuns,
Cu însetata-i iubire de zbor,
Inima, cerul tãcerii a-mpuns...
Mi-a zvâcnit pe fanta dintre cuvinte,
Cioplind drept în colţul privirii,
Cu ascuţişu-i întors spre-nainte,
Lacrima perfectã a regãsirii!...
Dar de suflet
Pluteşte-n calea-ţi darul pur,
Dar n-are toarte sã-l apuci,
Nimic nu-ţi cere miezu-i dur
Decât în inimã sã-l duci.
În sipet tainic e ascuns,
Cu-ncuietori de nori şi vânt,
Cu lacãt de tãceri şi plâns,
Cu chei de har şi de cuvânt.
DEZINSECţIE ?!...
Peste frunze visate de avide insecte,
Chipuri închise-n mãşti de protecţie
Aruncã nori de praf cu "precisã" direcţie:
Stropi de otrãvuri "politic corecte"?!...
Luminare
O, luminã ce strãbaţi
prin straturi de culoare,
prin învelişuri de carne,
şi îţi faci loc în inima în care
numele lui Iisus
de Duhul s-a scris!
şi, ca într-o cãmarã,
lumea, ce stã sã piarã
în abisul de foc al pãcatului,
e închinatã şi cuprinsã toatã
şi adusã înaintea Sfatului Treimii...
Cu rugã de sânge şi lacrimi de duh,
cu braţe întinse de dãruire,
cu adâncire în metanie,
purtatã-i în rugul iubirii
trecute prin moarte,
rãstignite pe lemnul voirii...
Curãţit de zgura de patimi,
chipul se-mbracã-n luminã:
aflã-n vãlul privirii
transparenţa smereniei
celei primitoare de har
de la Izvorul Treimii...
Prinde-mi mâna cea fãrã vlagã...
Înnoieşte-mã, înstrãineazã-mã de a fura,
Prinde-mi mâna cea fãrã vlagã, ce leapãdã darul,
Hristoase, şi scoalã-mã iar, sãdeşte-ncepãtura
Învierii Tale, prefã-mi în vin de nuntã-amarul.
şi-n cupele privirii-mi toarnã raza de luminã
Sã-ţi pot privi icoana prin lacrima de cruce,
Sã simt în trup Izvorul de apã cristalinã,
Hrãnind cu rãsãrituri o viaţã ce se duce...
Ne ducem, Doamne, dar ţie mai vârtos ne-aducem,
Purtaţi de Duh spre Paşte, cu dorul dimineţii,
şi pãtimind cu Tine, a morţii pâine-o frângem
Ca sã-nviem cu Tine în rugu-aprins al Vieţii!
Lipsirea
Era aici... ca o prelungire a trupului,
ca o fireascã nuanţã
din armonia odihnei în mişcare,
de pe o treaptã a unei scãri de timp.
La început, aşa se întâmplã,
cã nici nu-i observi lipsa...
N-o bagi de seamã, aşa cum nici prezenţa-i
n-o mai prindeai în plinã luminã a conştiinţei.
Doar o nelãmuritã stare de gol lãuntric
trãdeazã cu tãişul ei fin, sclipitor
percepţia difuzã, razantã, a pierderii...
Apoi, în raza privirii neliniştite
apare, desluşit, neapãrutul.
Locul din cuget e cald încã
de familiarul prezenţei apuse, abia,
dar mintea deja se clatinã ca ameţitã
de tãria absenţei, pãrelnic irecuperabile.
şi iatã, conştiinţa descoperã ca un sigiliu,
chipul morţii în locul lipsit, fãrã tãgadã,
de prezenţa familiarului.
Cu ce dar, atunci, vei ridica punte
peste abisul înstrãinãrii ce mijeşte,
cu ce vãl vei acoperi distanţa sãpatã
între tine şi darul desprins din pomul deprinderii,
din raza mâinii fãptuitoare?
Oare cu deznãdejdea amorţirii în pragul nefiinţei?
Aşa nu-ţi vei gãti decât numai deşertarea voirii
în veşnica fugã pe care, straniu, disperarea o cheamã,
în veşnica întoarcere a privirii de la faţa lui Dumnezeu.
Cãci, ia aminte, lumina cercãrii dumnezeieşti
este totodatã şi cercetarea lipsirii
de cele iubite, familiare şi pururi la îndemânã.
Cu vãlul smereniei, însã, vei atrage lumina
ce cautã în ea întrupare,
lumina ce umple orice gol şi lipsã
de strãlucirea feţei lui Hristos.
şi vei afla atunci, cu bucuroasã uimire,
cã toate sunt, pururi, întregi în mâinile lui Hristos
ce cuprind întreg spaţiul şi timpul.
Toate sunt gata spre a-ţi fi, mai viu, împãrtãşite,
gata de prefacere în însuşi rodul Iubirii,
sub revãrsarea de har a Liturghiei Trupului lui Hristos.
Toate sunt pãstrate, toate sunt înnoite,
spre a-ţi fi, ca unui fiu, dãruite!
Atunci, îndatã, mişcat, rãnit de vederea strãinã
ce înmiresmeazã absenţa cu dorul cel peste fire,
un câştig vei socoti lipsa...
Atunci vei lãsa toate sã curgã ca o apã limpede
cuprinsã în malurile iconomiei divine
şi atrasã de marea Vieţii netâlcuite, dumnezeieşti,
de marea ce scaldã în chip preafrumos ţãrmul Veşniciei.
Atunci, în nemişcata închinare
ce lasã netulburatã oglinda apei,
privirea va strãbate lumea pânã la temeliile iubirii,
pânã la Piatra din capul unghiului,
cea netãiatã de mânã, Hristos!
Cum oare, la acest hotar al crucii,
al stãrii înaintea lui Dumnezeu cu lumea în braţe de cuget,
n-o vei dãrui, întreagã, Mirelui?
Cãci, cuprins de nestãvilita râvnã a vederii Celui nevãzut,
te vei apleca cu totul în afara lumii,
ca peste o fereastrã de icoanã,
doar spre Cel ce mai presus de toate îţi lipsea-
şi toate împreunã cu El - iar prin lipsirea de toate,
ţi S-a dãruit pe Sine Însuşi - împreunã cu toate!
Fugã
Aş vrea sã te ţin de mânã, Iubire,
Sã alergãm în iute ritm cãtre-asfinţit
Printre gloanţe mute, sub coviltire
De dor, spre începuturi fãrã sfârşit...
Arborele vieţii-n inima-mi creşte,
Seva-i pulseazã-n tot mai largi inele,
Soarbe lumina, uimit înfloreşte
Când se desfac ale tainei perdele.
Aflare
Mi-au vorbit ades despre Tine cãrţile
Cu litere de aur şi-aprinse culori,
Râurile de-nţelepciune, nopţile
Topite-n ape de cuvinte şi fiori.
Dar nu-nţelegeam briza limbii uitate
Ce poartã-aripa tãcerii-n tâmple de cer,
Nici desenu-nflorit în porţi de cetate,
Incizat în nisip de un strigãt stingher.
Te-am aflat în urmele sãpate-n trup
De marşul trist al clipelor spulberate,
Zdrobind sub roţi de dureri sãlbaticul stup
Al neiubirii-ascunse în pofte-nvolburate!
Umbra
Urmeazã uşor
Gesturile unduind
În candeli de vânt!...
Icoana Îmbrãţişãrii
Când cu apã şi cu sânge lemnul Crucii-a fost stropit,
Trup şi suflet deodatã Domnul Vieţii le-a sfinţit.
Haina morţii cea cu chinuri, care-al firii trup strângea,
A-mbrãcat-o cu dorire Cel ce Viaţã izvora.
În adânc de suflet raza de iubire a pãtruns,
Miruind cu har şi sânge Chipul îngropat, ascuns.
Iar icoana-mbrãţişãrii Celui rãstignit pe lemn
Pentru-a noastrã mântuire, e de-atunci al Crucii semn.
Trecere
Plini de ochi, ca heruvimii,
Trec din moarte la luminã
Cei ce dorul înãlţimii
Pe altarul Vieţii-nchinã.
Trezire
O adiere
Mişcã petala udã.
În palma-i, zorii!...
Naştere
Cum au pierit, deodatã, toate
pãrelnice lumini şi umbre,
ce sprijineau contururi de mişcare,
poteci de gând şi falduri de dorinţe,
şerpuitoare amintiri
şi forme-nveşmântate în simţiri?
În urmã au rãmas, s-au cufundat
în noaptea peşterii cãscate-n trupul firii,
în locul naşterii adumbrite de har
a Fiului lui Dumnezeu...
O, isihie, pogorâre prin închinare
pe cãrare de rugã, în inimã scoborâtoare,
pânã în miezul smereniei, în locul cel mai de jos,
pânã la temelia iubirii lui Hristos
ce susţine fiecare unghi, fiecare dãinuire,
a fiecãrui ungher al lumii,
a fiecãrei cruci purtãtoare de mântuitor destin!
Aici nu-i sprijin pentru strâmta raţiune a firii,
nu-i formã pentru arderea mocnitã
a voii de pãcat împãtimite,
nici scarã de gând, ori de simţire
pentru potrivnica inlãnţuire.
Ci, iatã, totu-i tainic cufundat
în liniştea mişcãrii nemişcate
a chipului rugãciunii curate!
Aici totul încremeneşte în nespusã poveste,
în cutremurul aşteptãrii
celei mai presus de fire zãmisliri de har...
O, dumnezeiesc altar,
în care simţul şi simţirea şi simţitul
sunt în chip negrãit
unul şi acelaşi organ slãvit,
una şi aceeaşi treimicã luminã,
strãlucind din Izvorul Întreit Ipostatic,
Cãruia inima cu tresãltare de duh
şi zugrãvire de cuvânt se-nchinã!
Jertfa lui Avraam (Tãierea voii)
Cum, oare, am putea cuprinde fãrã a greşi,
chiar şi o frânturã din necuprinsul tainei,
dacã nu vom avea deschisã inima
prin raza cea nebãgatã în seamã,
prin raza neprinsã de ochiul ce cautã ale sale,
prin raza smereniei, inima?
Cãci învãluitã din toate pãrţile
de pieile patimilor potrivnice
ce se usucã şi o strâng necontenit, fãrã scãpare,
în ascunderea chipului de Dumnezeu,
în fuga de braţele iconomiei Sale
de care nimeni, niciunde,
nu se va putea, vreodatã, ascunde,
ea, inima, rãmâne închisã
ca un altar pãrãsit...
Sau cum vom mâna fãrã de vãtãmare în largul
necuprins de minte al Scripturii,
iar acolo ajunşi, cum iarãşi vom prinde,
cu sãrmana plasã a minţii, vreun înţeles viu?
Dacã deci Însuşi Domnul nu ne va spune
unde sã aruncãm nãvodul,
dupã noaptea acestei lumi în care,
dupã multã strãdanie, n-am prins nimic,
cum, dar, vom afla, dacã nu prin raza Cuvântului,
hrana ce saturã inima, duhul?
Înãbuşit va rãmâne strigãtul iubirii rãstignite
pânã când omul,
tatãl mulţimii de gânduri şi simţiri,
de cugete şi dorinţe rupte din trupul Vieţii,
tatãl înãlţãrii cugetului celui orbit şi atras
în veşnica moarte de lumina amãgirii,
cugetului lipsit de sângele harului
primit prin credinţã şi pierdut prin pãcat,
lipsit de harul ce adunã şi face vii
mãdularele acestei vieţi risipitoare,
îşi va jertfi voirea ca pe unicul fiu!
El o va duce atunci tãcut
în muntele iubirii de Dumnezeu
mai presus de toate.
Acolo o va lega pe jertfelnicul închinãrii,
peste lemnul pomenirii Celui întreit Sfânt,
o va lega cu ascultarea
izbãvitoare de curse şi cãderi,
primind s-o taie cu cuţitul credinţei,
s-o aprindã apoi cu râvna evlaviei,
cu neclintitã nãdãjduire
în bunãtatea Cuvântului, ca pe o jertfã vie,
în focul iubirii dumnezeieşti.
Dar Domnul Însuşi, primind jertfa,
va opri deplina nimicire a voii lepãdate,
sãlãşluindu-o în rugul nematerialnic al harului,
în bucuria vie a libertaţii şi iubirii înviate.
El va primi spre desãvârşitã pierdere
numai berbecul ce închipuie cugetul pãtimaş,
cel încurcat cu coarnele cugetului şi fãptuirii
în tufişul lumii gândite şi simţite,
încâlcit prin deprinderea cu pãcatul
în tufişul nevederii şi în desişul
deşertãrii de iubirea dumnezeiascã,
ce nu înceteazã a da tuturor fiinţã!
Atunci, închinându-şi în acest chip vrerea,
şi aflându-o înnoitã prin Duhul,
Avraam, omul, va primi de la Hristos
a fi numit tatãl înãlţimii celei nedespãrţite
de cerul aducerii aminte de Domnul,
ori tatãl mulţimii de cugete şi simţiri
prefãcute prin har, hrãnite şi unite
într-un trup de sângele luminii întreit sfinte.
Bine a zis însã Scriptura,
cã Avram, tatãl înãlţimii
se va chema Avraam, tatãl mulţimii.
Cãci prin urcuşul la înãlţimea
credinţei vãzãtoare prin ascultare,
şi întru plinirea prin jertfã a fãptuirii,
Avraam a nãscut în sufletele mulţimii
celor ce au primit hrana înţelegãtoare,
chipul înfierii dumnezeieşti prin Cuvântul.
El a zugrãvit prin ascultarea sa
ascultarea Fiului de Tatãl,
chipul înfierii duhovniceşti prin Cuvântul,
taina morţii Lui Hristos de viaţã dãtãtoare,
semnul jertfei celei plinitoare prin Înviere,
bucuria vieţii renãscute în iubirea Sfintei Treimi,
veşnic în luminã dãinuitoare...
Stânca
Stã aplecatã,
Învãluind cu umbra-i
urma paşilor...
Desprindere
Tremur de creangã
În aerul imobil:
Zbor neaşteptat!
Sãrbãtoare
Gata de praznic,
Înmiresmând amurgul,
Ciotul înflorit!
Întâlnire
Un fulg şi-o frunzã
Roşesc, atingându-se
Pe buze de zori...
Mahanaim (Douã tabere)
Mergând pe cale, cauţi înainte:
Vezi tãbãrâtã-a Domnului Oştire,
Ce-ntâmpinã tãcutele-ţi cuvinte -
Tabãra inimii-n prag de iubire.
Prezenţã
Pe botul luntrii,
Un pescãruş ascultã
Vâsla lunecând...
Scara lui Iacov
Din locul jurãmântului ieşind,
Spre-a drumului cetate te îndrepţi,
În neumblatele-i cãmãri zorind
Lumina ce te-mbie s-o aştepţi.
Te-opreşte-n loc târziul asfinţit.
Te-ntinzi sã dormi sub necuprinsu-nvoalt,
La cãpãtâi cu-o piatrã ce-a încolţit
În lutul ars de lacrimi din înalt.
O scarã pânţ la cer se-aratã-n vis:
Se sprijinã pe inima-ţi de lut,
şi-atinge vârfu-i cerul larg deschis,
Iar treptele-i duc dorul nevãzut.
Pe ea se suie şi pogoarã lin
Îngeri ai Domnului, în tainic şir,
Purtaţi de pala Duhului Divin,
Cu-aripi ce-acopãr focul din potir.
Din capul scãrii, Dumnezeul viu,
Îţi toarnã-n viaţã veşnicu-i cuvânt
Descoperindu-ţi inima de fiu,
şi-al binecuvântãrii legãmânt.
"Eu sunt cu tine, şi te voi pãzi
În orice cale pasu-ţi vei purta
şi nu te las pânţ se va face zi
Neînseratã în privirea ta!".
Iar când din somn te scoli înfiorat,
Atins de har din rugul nevãzut,
Strigi: "Domnul e aici cu-adevãrat,
În loc de-altar, de mine neştiut".
"Casa lui Dumnezeu este-acest semn,
E poarta cerului înfricoşatã",
şi ungi cu al iubirii untdelemn
Piatra vederii-n culmea ei curatã.
Fãgãduieşti sã-nchini lui Dumnezeu
Daru-ţi, întors din tainica-I prezenţã
Primitã-n duh, umbrindu-te mereu,
Cu revãrsãri de har şi providenţã.
Lupta lui Iacov
Te-ntorci din depãrtãrile uitãrii...
Vadul tãcerii-l treci, bogate daruri
În inimã purtând - rodul chemãrii
Unui cuvânt fãcut izvor de haruri.
Singur rãmâi în tabãra-nserãrii.
şi, deodatã, Cineva apare.
Te-atrage în vârtejul încleştãrii,
şi îţi cuprinde viaţa-n braţu-I tare.
Atingerea-I îţi dã divinã vlagã
În trupul istovit, şi-n vie şoaptã
Îţi toarnã jar în zbaterea-ţi beteagã,
De te arunci uimit în luptã dreaptã.
Te-aprinzi de-nvãpãierea frumuseţii
Ce-ţi strânge viaţa-n sânu-i de luminã,
şi arde-n rugu-i patimile vieţii,
Nãscând dorirea tainicã, divinã.
Înfiorat, nu vrei a te desprinde
De-mbrãţişarea sfântã: te-adânceşti
În lupta fãrã seamãn, spre a prinde
Raza iubirii-n palme pãmânteşti.
În revãrsat de zori, uitând de tine,
Cu nerãpus dor, afli nou avânt
Spre binecuvântarea care vine
Din cingãtori de veşnic legãmânt.
Atingerea aripii de luminã
Încheietura coapsei ţi-o rãneşte,
Dar nu slãbeşti strânsoarea ta seninã
Ce mai vârtos în noru-i se-adânceşte.
Atunci Te roagã Cel ce te cuprinde
Sã-L laşi sã plece, sã-ţi încerce vrerea,
De s-a hrãnit din tainica merinde
şi-a-ntrezãrit în noapte învierea.
Dar tu-I rãspunzi cu vie neclintire
şi-I smulgi cuvântul care dã fiinţã,
Iar faţa Lui o vezi în adumbrire
şi nume nou primeşti drept biruinţã.
Fãgaşul inimii-şi revarsã cu suspin
Fiorul întrebãrii-n repezi unde:
"Spune-mi şi Tu numele Tãu divin!"
"De ce întrebi? E minunat!", rãspunde.
Când soarele rãsare, încã şchioapeţi,
Purtând în şold însemnul, de sub hainã
Izvorâtor al mirului ce-l capeţi
Dintr-a iubirii cruce-n chip de tainã.
Picioarele
Aleargã, se-mpiedicã, cad şi trosnesc,
Se-nvârt şi deodatã în prag se opresc,
Revin, se îndoaie din mijloc şi, lin,
Se lasã şi cupa de rugã o ţin.
Se scoalã tãcut şi urmele-şi scriu
În lut şi-n zãpadã şi-n fund de pustiu,
Lãsând în privire meandre de dor:
Cãrarea uitatã spre-un fir de izvor.
Viaţa o ţin verticalã-n senin,
Sãltând ca un fulg, din dorul divin,
Dar şi-orizontala-n luminã o-aştern,
Unindu-le-n crucea iubirii, etern.
Suspendare
Trezitu-m-am pe-un munte pânţ la cer!
Nu pot urca, picioarele-mi sunt slabe
şi ochii-mi nu vãd drumul cel stingher,
Iar gândul mi se-mpiedicã şi cade.
Cu dreapta tremurândã pipãi stânca
şi setea-mi creşte în arşiţa nopţii.
Nu-i vis! Abis pluteşte-n stânga,
N-am grai sã chem Cuvântul Vieţii.
Nu-i peşterã sã-mi odihnesc umblarea,
Nici loc, nici timp sã-mi sprijin gândul,
Ascult doar inima-mi, îmi port suflarea
Prin poarta ei, la pas cu vântul!
Coşmarul
Mã trezesc ca nãuc, capu-ncet îl ridic,
Unde sunt, n-am habar! Nu mai vãd chiar nimic.
Forme stranii ating, cãutând cu mult chin
Un contur cunoscut, dar mi-e totul strãin.
În ce loc m-am trezit, oare totu-a fost vis?
În tãcere mã zbat, ochiul larg s-a deschis.
Dar cu fiece pas mai adânc mã cufund
În adâncul mister, ca-ntr-un hãu fãrã fund.
Strig, dar glasul mi-e mut, şi nimic nu aud,
Mã-nfãşoarã încet întunericul nud.
Voi şi simţuri nu pot sã zãreascã pãmânt,
Hãituite de gând, se ascund în cuvânt...
Lin, o razã pogoarã pe-al inimii lac,
Soarbe-n liniştea-i rarã tot misterul posac.
Neguri dense, -nciudate, fug şi-n urmã rânjesc,
Rugãciunea-i pe buze, din coşmar mã trezesc.
Iubire
Mã leagã strâns mândria cu aspru-i lanţ, de fier,
Nisip înşelãtor e-a gândului meu tinã,
şi ochiul mi se-ngustã de noapte şi de ger,
Dar Tu-mi dai vieţii spaţiu, în arcuire linã.
Am adunat în suflet comorile furate,
Am risipit în patimi mãrgãritare, vremi,
Pierzând finele-ţi urme, icoanele-mprimate
În pânza vieţii mele, şi totuşi mã mai chemi!
Am nins cuvânt de moarte pe-a inimii vãpaie
şi-am stins-o în revolte, tristeţi şi disperãri,
Dar Tu-n privirea-ţi pururi mã scalzi ca într-o baie,
şi rãnile-mi acoperi, cu tainice-ndurãri!
Vizitã
Fulgerul intrã
Pe poarta deschisã-n cer:
Oaspete târziu...
Cuvânt cãtre Cain
Pentru ce te întristezi
Dacã darul nu-i primit,
şi te tulburi, şi te pierzi,
De iubire despãrţit!
Pentru ce pe chipul tãu
Nu mai strãluceşte raza
Din senin, ci ca un hãu,
Ochiul nu mai lumineazã!
De pãcat târât afarã
Din luminã, laşi furatã
Sfânta inimii comoarã,
Pârga vie, întinatã!
Pentru ce de bucuria
Fratelui nu dai în rod
Odihnind iconomia
Domnului, ca un izvod!
Ca un dar, ca o chemare,
Îţi stã-n faţã biruinţa
De primeşti cu închinare
Taina înflorind credinţa!
Ceasul
Tic-tac! Limbile inimii
Sparg cristalul tãcerii
În aşchii de lacrimi...
Înviere
Când am simţit ireversibila despãrţire,
am plâns pânã ce s-a mucegãit odaia viselor,
m-am urcat pe pereţi pânã ce cãmara dinlãuntru
s-a tapetat de urmele tãlpilor sângerânde,
mi-am smuls de durere gândurile
din creştetul alb al minţii,
mi-am bãtut pieptul pânã ce inima
a rãsunat ca un clopot de catedralã,
mi-am sfâşiat cãmaşa simţurilor pânã ce am ajuns
sã ating lucrurile doar cu dorul nebun de viaţã,
am adunat toate strigãtele, toate rãnile din cuvânt,
şi le-am împlântat în tãişul singurãtãţii.
Când n-am ştiut ce sã mai fac,
Când n-am putut sã mai ţin în mine foetusul mort,
Mi-am lepãdat inima în apa deznãdejdii,
Dar ea-mi creştea la loc, în carne, ritmic...
Atunci am cerut în genunchi iertare ţãrânii
spulberate în vinele îngustate de amintiri,
am cãzut cu faţa la pãmânt şi am cerut iertare
sufletului zdrobit de dor în dosul uşilor încuiate,
m-am prãbuşit în chipul crucii şi am cerut iertare
tuturor pãcãtoşilor cãutaţi de dragostea lui Hristos,
arborelui vieţii ţintuit în oasele arse de varul tristeţii,
şi-am alergat la uşa mormântului...
şi-acolo, iatã, piatra deznãdejdii era rãsturnatã,
de îngerul alb al smereniei vegheatã,
iar Iubirea înviatã, privindu-mã, înfiorându-mã,
mi-a spus sã n-o ating pânã ce se va înãlţa
în cerul inimii, de unde va sã vinã sã învieze
trupurile noastre demult adormite sub lespezi de timp.
Pasãrea mãiastrã
(Rugãciunea)
Cum coaja inimii-ai strãpuns, fãrã de veste,
şi creşti spre cerul dinlãuntru, în poveste,
De-o lacrimã stropitã, la rãdãcini de dor,
şi-atrasã de lumina din veşnicul izvor!
Cum ai ieşit din oul tãcerii, din cuvânt,
şi tai vârtej de gânduri, şi naşti fior în cânt
Cu aripi larg deschise, pe adieri de foc,
Cu purpura uimirii ce-ţi picurã din cioc!
Cum piatra ai strãpuns-o cu fuior de apã
Din ochiu-n care taina rostirile-şi îngroapã,
Ca-n ascuţimi de fulger sã-mprãştii în tãrii,
Dintr-a iubirii floare, mireasma apei vii!
Pinnochio
Umblând mirat, din vis în vis,
Te pierzi din drumul drept, uşor,
şi calci, c-un vinovat fior,
Cuvântul vieţii,-abia promis.
Se zbate-n inima de lemn
Un dor plãpând, nevinovat,
Purtând sãrutu-nrourat
Al dragostei ce-ţi face semn.
şi istovit de rãtãciri,
De jocu-nfrigurat desprins,
Cu glas înlãcrimat şi stins,
Chemi clipa limpedei iubiri.
Eros
O, sãgeatã a iubirii
Celui neajuns de minte,
Cum rãneşti inima firii
De dorirea Feţei Sfinte!
Cum ascunzi în inimi raza
Care-ntoarce-n strãlucire
Întunericul de-amiazã
Învelind o rãstignire!
Monahul
(Avvei Teofil Braşoveanu †, cu smerit prinos de recunoştinţã)
Trecea monahul fãrã vârstã
Pe strada timpului îngustã,
şi tot ce-n raza-i odihnea
În închinare-nveşmânta.
Pe lângã oameni când pãşea
Zãrea ce nimeni nu ştia,
Vedea-nfloriri, chemãri de tainã
şi cãutãri, şi-a vieţii ranã!
"Pe mine voi mã cãutaţi",
Îi surprindea pe unii fraţi,
şi le grãia de-ascunse fapte
Din viaţa lor, ca dintr-o carte.
Se-amesteca-ntre cãlãtori
Strãini, fugari, rãtãcitori,
şi fãrã veste-i mângâia
Cu bucuria ce-l umbrea.
Pãrea ca slobozit de moarte
Când le fãcea de daru-i parte,
Ce le-aprindea rugul doririi
De-nvãpãierile iubirii!
Zbor isihast
Peste-ntinsa mare,
Veghetorul dor
Cautã în zare
ţãrmul primitor.
N-are loc de-odihnã
În întinsu-i zbor,
Singura lui tihnã
E un vânt uşor.
Taie lin noianul
Aripile-n cruce:
Poartã-n sân limanul
Numelui cel dulce!
Zborul
Copile, cu greierul nopţii în ranã,
Te-a umbrit a cerului coroanã!
Învelit în aripa de înger
Te-ai culcat pe-o lacrimã de sânge.
Sufletu-ţi, din vãile tãcerii,
L-a cules sãrutul primãverii...
Copile, cu straie din grâne înalte,
Te-au ascuns luminile învoalte!
Sãgetat de cântecul chemãrii,
Ai sorbit din roua deşteptãrii:
Cu sfialã,-n gest de foc, mirat,
Te-ai desprins din lume şi-ai zburat!
Montanã
Pe strune de lacrimi
Mâna înfrântã cade,
Pasc purpura inimii
Ecvestrele cascade.
Din munţi, noaptea îngânã
Pe coaste de vânt, zorii,
Tivind cu nori de lânã
Cortinele tãcerii.
Îmbrãţişate plânsuri
De cetini verzi se-aştern,
Icoanele din ziduri
Presarã untdelemn.
Sãrut solar în faguri
Cu sete se adunã,
Talanga stânii-n praguri
De cer, ca toaca sunã!
Poem de dragoste (III)
Îngroapã-mã adânc în ochii-ţi plânşi,
În lujeri de luminã sã te-ating,
Sã mângâi umbra munţilor prelinşi
Din ruguri de cuvânt, ce nu se sting!
Ascunde-mã în ţarini de azur
Spre spicele-ţi de rugã sã m-aplec,
Purtat de valul limpede şi sur
Al morţii ce m-aşteaptã s-o petrec.
Hora
În hora de gânduri marea rãsunã
De visul uitat în ciobul de lunã.
Troiene de versuri acoperã-n zbor
Pãmânturi sãdite cu boabe de dor.
Se-nalţã-n uimire al dragostei cânt,
Se-aruncã-n abisuri cu sete de vânt,
Sã nascã iubirea pe piatra de-altar
Sãpatã-n granituri de picuri de har.
Curentul
Mã trage spre larg, din adânc, cu putere
Curentul de gânduri, spre zãri efemere,
Sã-mi aflu mormântul în marea de vise
Ce-ascunde coralii iubirii ucise.
Din toatã puterea înot spre pãmântul
Iubirii senine ce naşte cuvântul,
Dar tot mai departe m-aruncã de maluri
şuvoiul de gheaţã din negre portaluri.
Se-ascunde în lacrimã ţãrmul, iar marea
Îmi plânge în oase, iuţindu-mi suflarea,
şi braţele-mi taie în valuri cãrare,
Dar şarpele rece mã trage-n uitare.
Pierdutã-i speranţa-n pustiul de valuri,
Uitate-s rostirile verzilor maluri,
Iar lupta-i mai oarbã, mai slabã, mai rarã
şi-amurgul în inimã taina pogoarã.
Pe buze-o rostire abia se-nfiripã
Când ţãrmul dispare din apriga clipã:
"Iisuse Hristoase, mã scapã din moarte!" -
şi valu-i destoinic piciorul sã-mi poarte.
Oul
(în amintirea lui Constantin Brâncuşi)
Cioplind cuvinte-n marmura tãcerii
Cu ascuţişul dãlţii, naşti rotundul,
Îl şlefuieşti cu lacrima durerii
şi-n minte-l porţi, zile şi nopţi de-a rândul.
De parcã-ai scoate-o inimã-n afarã
Pulsând de dor în praguri de minune,
Îi mângâi forma cu privirea clarã,
şi-l lepezi în cãuş de rugãciune.
Din fãrâmiturile Ospãţului
O, Hristoase, pelerin
M-ai fãcut spre Trupul Tãu,
Ca în rugu-i sã-mi închin
Dorul dupã Dumnezeu.
Dar mai mult, Tu eşti în mine
şi în inima-mi strecori,
Pe cãrarea cãtre Tine,
Tainice fãrâmituri.
Poetul şi Iubirea
S-a stins lumina-n cântec, cand silnic te-a furat
Din sânul vieţii-aripa de vis învolburat,
Mi-e rãtãcire pasul, şi-nfrigurat m-afund
În iadul suferinţei, cu strigãtu-mi profund.
Te caut fãrã preget, şi gândul mi-l ascund
În valurile morţii ce-n inimã pãtrund.
De spaimã şi cutremur puterile-mi slãbesc,
Dar mai adânc e dorul, şi pasul nu-l opresc.
Se stinge lumânarea de rugã şi mã pierd
În negura tãcerii, vrând chipul sã-ţi dezmierd.
Opritã mi-e suflarea şi-un ultim, slab, suspin,
Mã poartã mai departe, spre-altarul tãu divin.
Mã prãbuşesc în pragu-i, cu faţa la pãmânt,
Orbit de raza-ţi vie, ieşind din norul sfânt.
Cãzut în închinare, mã poartã mai departe
Lumina Feţei Tale, sculându-mã din moarte.
Ochiul
Un Ochi mã cuprinde de jur-împrejur,
Mã scaldã-n privirea-i de limpede-azur,
În inimã-mi tremurã pleoapa-i de dor
Ce-şi varsã vãpaia-n secatul izvor.
În trup mi se-nfige divinul fior,
Ascunsã mi-e calea-n luminã şi nor,
Îmi sparge-nvelişul de patimi şi lut
Sãmânţa iubirii-n suişu-i tãcut!
Actorul şi sãlbaticii
(în amintirea unchiului meu Toma)
"De ce sunteţi voi rãi, mãi oameni buni?"
Striga actorul, lin trãgând cortini,
Iar liniştea din crini, cu braţe de cuvânt
O preschimba-n uimire, fioruri şi avânt.
Un curcubeu de zâmbet, din lacrimã nãscut
Unea în arca vieţii sfârşit şi început:
Turnând raze de cuget în cupe de azur,
Trezea ochiul iubirii din sâmburele dur.
Apocalipsa acum
Cum oare, din trunchiul noduros al lumii
Nu curge pururi seva sfârşitului,
Seva neînseratului Paşte,
Cum nu strãbate tainiţele inimii
Rãscolitorul chip al zenitului,
Vestirea trecerii de obşte,
A stãrii înaintea Domnului!
Iar vântul de-amãgiri şi rãzboiri
Ce desparte apele tulburi ale creaţiei,
Apele voilor ce strãbat pãmântul înviatei firi
Curgând, cu dor de Dumnezeu, spre moarte,
Cum nu adie pururi, în valuri de cãderi?
Cum nu strânge, ca pe un sul, cerul inimii
Vântul înfricoşatei înaintemergeri
A Îngerului exterminator,
Când rugãciunea-i încolţitã de vrãjmaşe vreri
şi-ntâmpinã cu strigare şi dor
Pe Cel ce cu suflarea gurii
Face din lume rug al iubirii!
Cum va fi haina nunţii-n foc vãditã?
Cum vrei, pe crucea lumii sã strãbaţi
Mucenicescul drum al însoţirii
Prin care, în Hristos împreunaţi,
Cei cununaţi nasc chipul mântuirii?
Cum va-nflori în Duhul dragostea
Ce-o porţi mereu în inima-nchinatã,
De nu faţa iubitã-ţi vei vedea
Prin Chipul lui Hristos strãluminatã?
Cum vei afla în ceasul ispitirii
Scãpare din durerea ce-nfãşoarã
Trupu-ncercat de umbra despãrţirii,
De nu-ţi vei îngropa-n Hristos comoara?
De nu-ţi va fi bisericã sfinţitã
Crucea unirii, şi sfinţit jertfelnic,
Cum va fi haina nunţii-n foc vãditã,
În foc dumnezeiesc, nematerialnic!
Fragii sãlbatici
(în amintirea Lilianei †)
Licãrul serii
Culege-n hainã
Fragii durerii,
Spini în coroanã.
Plânsã-nchinare
La geam de şoaptã,
Însingurare,
Ramurã coaptã.
Îndoliatã
Floare de tainã,
Un crin de fatã,
Inimii ranã.
Rugã în spice
De dãruire,
Viaţa preface
Timpu-n iubire!
Cântarea unui pustnic
Vie, vie lumina pe care-o respir!
Trãiesc bucuria alãturi de vrãbii zburãtãcite,
Graiurile lumii mã încarcã de parfum,
Fiindcã eu nu mai sunt eu,
Nu mã mai sfârşesc în mine,
Galbenul florilor e o minune
În sufletul viu,
În inima din genune.
Cade în pieptul meu un anotimp
De soare blând,
Pe buzele atinse de-al iubirii nume
Tãria tãcerii picurã rouã
În arşiţa pustiului.
Stai!
Stai! Opreşte-te-n tãcere,
Cineva în lume piere!
Stai în gest de închinare,
Cineva în lume moare!
Cea în Dumnezeu ascunsã, iubirea...
Te-ai ascuns, dulce minune,
Floare-albastrã, floare-albastrã,
Dar e vie-n rugãciune
Zugrãvirea ta mãiastrã.
O, în Dumnezeu ascunsã
Cu Hristos, iubirea noastrã!
În lumina nepãtrunsã
Te-ai mutat, floare albastrã...
Smochinul
Cum mã uit şi nu Te vãd,
şi-auzind, nu Te-nţeleg,
Iar tinzând fãrã de rod
Creanga inimii, Te pierd!
Cum voirea nu-mi întorc
Ca o floare spre luminã,
Sã mã vindeci şi sã-mi port
Viaţa-n liniştea divinã!
De la faţa Ta ascuns
Mã usuc întreg, pierind,
Dar de dorul Tãu pãtruns
Mã trezesc înmugurind...
Solul
Se-aruncã-n sãbii de cuvânt
c-un pumn de ţãrânã în mâini,
sã urce doinirea din crini
la cer, pe strunele de vânt!
Forgiveness
While tears are raining,
Stillness grows,
Mystery opens,
My words leave no trace
Upon the blank file.
Until the truth unfolds
Its deepest wells,
The spell of thousand bells
Prays that I forgive you.
Prière
Jţai prié à Dieu quţIl me donne
la mort avant la mort,
la joie qui se laisse séparer
des choses sans tristesse,
parceţ quţ elle voit tout gardé
dans les mains de lţamour et la vérité,
dans la lumière pascale.
Jţai prié à Dieu quţIl me donne
la vouloir de me cacher dans Lui,
dans lţombre de sa volonté.
Car elle mène avec une grâce
ravissante, sans cesse surgie
de la Face du Christ ressuscité,
par le souffle du Saint Esprit,
les ondes de la vie
vers le bord de la mer,
vers la mer de lţéternité.
Ici, dans lţautel qui nous unit,
dans le Corps du Christ
nous attend le jugement de lţamour,
le passage par la mort
du tout ce que tient du péché,
qui doit brûler
pour vivre dans la lumière
découverte de la Face du Christ,
dans lţintimité
de la Très Sainte Trinité.
Drumul
Nu-i vis, nici pãrere,
Nici semn fãrã viaţã,
Ci-urcuş spre-nviere,
Schimbare la Faţã!
Ihtis
Cum, în zãpada deznãdãjduirii lãsându-te,
chiar acolo, în pragul trecerii, ai aflat
cãldura harului risipind chipul morţii
aplecat asuprã-ţi, purtându-te Hristos
în pântecele chitului acestei lumi
ca pe Iona spre ţãrmul Vieţii,
spre rãsãritul înminunat în zarea inimii!
Trivers
O, singurãtate,
Ce împreuni cu Hristos
Dorurile toate!
Prin ce tainicã minune?
Prin ce tainicã minune
Îmi scoţi viaţa din genune,
De, puţin câte puţin,
Mã deprind sã mor senin?
Prin ce sfântã îndurare
Chipul lumii trecãtoare
Piere, şi-n a Ta luminã
Inima ţi se închinã?
Prin ce vers, prin ce tãcere
Semeni harul în durere,
şi în iadul de pãcate
Odrãsleşti doriri curate?
Cu ce foc, cu ce iubire
Ni Te dai spre-mpãrtãşire,
şi în suflete-nnoieşti
Chipul naşterii cereşti!
Sonet
Cum plângi tu, Doamne, cu luminã
Prin ochii celui ce Te roagã
Sã torni iubirea Ta divinã
În cupa-i goalã şi pribeagã!
Cum Te reverşi în viaţa stinsã
Din pieptul frânt de suferinţe,
şi-n inima spre Tine-ntinsã
Arunci dumnezeieşti seminţe!
şi lângã drum, şi între spini,
şi-n loc pietros Îţi semeni darul,
Nu doar în spornicele ţarini!
şi-n noapte, şi în miez de zi
Strãlumineazã-a Ta icoanã,
Nou-începutul vrând pãzi!
Cãderea Constantinopolului
S-a prãbuşit Cetatea Mare:
O pângãreşte gândul cel pãgân.
În zidul inimii cãtând scãpare,
Deschisu-mi-s-a al durerii sân.
Nu-i lacrimã, nici rugã sã aline
Durerea-nfiptã în altarul vieţii:
Doar lacrima de sânge din Grãdinã
şi ruga ce-a prelins sudoarea Feţei.
Nepoetul
Nu sunt poet. Când poezia a vrut
Sã-mi muşte din faţã, din rugã, din viaţã,
Am alungat-o ca pe un câine turbat.
N-am mai bãgat-o în seamã,
Am închinat-o ca pe un duh necurat.
Când poezia nu a mai vrut sã fie veşmânt,
şi pe tronul inimii sã aşeze ideea
În loc de icoanã, în loc de cuvânt,
Când a vrut sã mã smulgã din trupul închinãrii
şi cu ea sã mã ducã în rãtãcitoarea transparenţã,
În dublura stãrii de dãruire, de prezenţã,
Am tãiat-o de la mine ca pe un mãdular stricat.
Când lupii ideilor, cugetelor şi simţirilor
Rupte din unicul trup al stãrii înaintea Domnului
Au fãcut cerc în jurul focului de tabãrã
Al rugãciunii, urlând sã mã despartã
De lumina ce-i ţine departe, m-am ţinut
Tot mai aproape de rugul aprins,
Pânã ce am luat chipul focului.
M-am ţinut tot mai strâns de icoanã
Pânã ce a luat chip în mine Hristos,
Ca o Luminã ce trece din sfeşnic în sfeşnic,
Pânã ce am luat chipul hotarului, crucii
Dintre lume şi Dumnezeu.
Am pus poezia sã se închine,
Am învãţat-o sã îngenuncheze,
Nu de teamã, ci de-aprinsã uimire,
şi doar aşa am primit-o iarãşi,
Renãscutã în isihia de tainã,
Botezatã în dumnezeiasca iubire.
Catren
Cum aripa nu lasã urme în înalt -
Nici gându-n inima-nchinatã,
Nici moartea-n crucile de piatrã:
Doar raza de iubire, noru-nvoalt!
Evadatul
Am evadat, dar alte ziduri
şi alte lanţuri mã-nfãşoarã,
şi alte-nşelãtoare chipuri
Mi-aştern o silnicã povarã.
Dar simt o tainicã ieşire
În inimã, când pomenirea
Numelui Tãu, sãlãşluire
Îţi aflã, întrupând iubirea.
Poem de dragoste (??)
Fii inima ce-mi poartã dorul,
Sã-ţi fiu cuvânt, sã îţi fiu norul
Ce-ascunde lacrima de soare
A dragostei ce nu mai moare.
Fii mâna ce-mi frãmântã lutul
Sã îţi fiu ochi, în care nevãzutul
Lumina-şi picurã, dospind dureri
şi-aluat de gând, cu raze de tãceri.
Poem de dragoste
Când am atins ţãrmul nopţii
Mi-a mângâiat, cu pletele-i, marea
urmele paşilor.
Tu-mi atingeai inima
De departe, cu sãgeţi de rugã
ţintite spre înalt
şi pogorâte ca o ploaie
Din coasta Cuvântului,
Peste ochiul întors înlãuntru.
Picur-al iubirii nard!
Braţe verzi de crâng se-ngroapã
În cosiţele de apã.
Vântul deseneazã-n versuri
Suprafeţe de-nţelesuri.
Sfericã-n azur, poianã
De luminã în coroanã,
Scãri de plai în sãrutare,
Pe sub cetine, izvoare.
Cu geometrice rãsfrângeri
Taina-şi scrie-ale ei plângeri.
Anonimã-mbrãţişare,
Dãruire în culoare.
Peste-a firii modestie,
Untdelemn de bucurie.
Pe cãrãri de flori ce ard
Picur-al iubirii nard!
Iubirea frânge inima-mi de lut...
Iubirea frânge inima-mi de lut,
Nu pot privi noianu-i neştiut,
Nu pot sã-i vãd cu ochii de pãmânt
Nici lacrima-ncrustatã în cuvânt.
Cu seva-i trage bobul la luminã,
Chipu-ngropat ca aurul în tinã,
şi fir de apã vie din strãfund
Pe buze-l cheamã, iadul sfãrâmând.
Glissando
Delicat tresare
Chipul în culoare.
Gestul se ascunde
În oglinzi de unde.
Mâinile în salbã
Lunecã prin iarbã,
şuier lin rãzbate
Peste flori de noapte.
Cu miros de pitã
Piatra ascuţitã
Cu durere frânge
Timpu-n grai de sânge!
Pe obraz de rugã
A iubirii pârgã
Lãcrimeazã linã
Ploaie de luminã.
Mugur de icoanã
Naşte rug de tainã.
Delicat tresare
Chipul în culoare.
Vinul în boabe plânge şi cântã!...
Nufãrul vocii pe lac de tãcere
Naşte surâsuri în cerc de durere.
Scãrile stâncii urcã spre tainic
Paşte al minţii, inimii crainic.
Lemnul iubirii verde se-nalţã,
Genele zãrii roua-şi descalţã.
Amieze coapte pâinea-şi frãmântã,
Vinul în boabe plânge şi cântã!
La uşa inimii Te-apleci şi baţi...
În pântecele mamei sufli har
şi faci, Hristoase, trupul ei altar
În care zugrãveşti dumnezeiesc
Icoana sufletului omenesc!
şi-n pruncul nenãscut Tu picuri mir,
Iisuse, din al Duhului potir,
Ca firea cea pierdutã sã o duci
La Tatãl Tãu, în arca Sfintei Cruci.
La uşa inimii Te-apleci şi baţi,
Te rãstigneşti cu cei nevinovaţi,
Strigãtul mut în Tine veşnic naşte
Rugã de sânge, al iubirii Paşte.
Tu te pogori la ucigaşi şi-i chemi
Pe calea spre luminã, peste vremi
şi scarã de iertare le întinzi
Din moarte şi cãdere vrând sã-i prinzi.
Rãmâi strãin, dar infinit de-aproape,
Pãşind senin peste-ale lumii ape,
şi ne îmbraci cu-al dragostei veşmânt
Când ne-mpleteşti în vieţi al Tãu cuvânt.
Avalanşa
Vãzul mi s-a îngropat
În zãpada nimbului,
Avalanşa mi-a surpat
Turnurile gândului.
Între gene de lumini
Mã striveşte c-un sãrut
Vântu-n ninsele poieni
şi mã cheamã cu grai mut.
Zidul timpului e frânt!
Peste crini, în vãi se scurg
Stropi de cer şi de pãmânt
Prin al liniştii amurg.
Te pierd, te regãsesc fugar...
Te pierd, te regãsesc fugar
Iubire frântã-n patimi,
Ascunsã-n tainicul altar
Sub bolta unei lacrimi.
Prin ciob de gând lumini tresar
Din inima-nnoptatã,
Tãcute-nmuguriri de har
În viaţa sfãrâmatã.
Mahrama dorului ceresc
Chipul iubirii-l poartã,
şi sub atingerea-i vuiesc
Izvoare-n clipa moartã.
Pe sub limpezimi de cer...
Pe sub limpezimi de cer, din munţi
Se întind cãrãri şi punţi,
Flori de colţ prin bolţi de stânci,
Flori de cruce-n inimi, vãi adânci.
Neţnţeleasã-i fota de luminã
Care cheamã verdele din tinã,
Nepãtruns e norul adumbrit de-o razã,
Care-n unda firii tainic scânteiazã.
O minune-i graiul cel netâlcuit
Care cheamã viaţa dintr-un om sfârşitş
Pânţla cer e calea: cerul se pogoarã
şi din lut izvoare se revarsã-afarã.
Sãgeata timpului
Cine-ar putea vreodatã-opri
Sãgeata timpului, în zbor
Spre ţãrmu-ascunsei veşnicii,
Spre necuprinsul ei amor?
Nici moartea n-o va stãvili!
Nici gândul nu-i va fi cuprins
Dorirea ei de-a se-odihni
În trup de har, în rug aprins!
Dumnezeieşte încordatã,
Din al luminii sân porni,
Iar duh şi sânge dând, se gatã
Luminii rodu-a-şi dãrui.
Deţinuţilor întru Hristos
Trec norii peste-al morţii-ntins ţinut
Obroc punându-i lunii şi palidelor stele.
Glasuri se-nalţã din lutul tãcut:
Doamne, ne strânge moartea cu cerc de nuiele!
Aici e locul bun: semnul e-nfipt.
Când suflã vântu-n coaste cu plânset de arţar,
Tãcerea smulge rugi din pieptul supt,
Iar timpul ninge rar, cu o iubire fãrã de hotar...
Scara pe care urcã zorii
Darul e scara pe care urcã zorii.
Mâna întinsã ca o creangã a inimii
Scapã fructul de moarte! Acum.
Nu se mai strânge,
Nu se mai împotriveşte.
Pentru ea, purpuriile degete
Nu sunt sfârşit, ci început!
Iov
Izvor de lacrimi curge-n stele
Din albia privirii stoarse,
Zdrobit de moara mâinii grele
şi frãmântat pânã la oase.
-Mi-e inima clopot durerii.
Loveşte fãrã-mpotrivire
ţãrmul abrupt al întrebãrii,
Mişcat de-a morţii zguduire.
Nimic nu-mi mângâie suspinul
De cerşetor bolnav, stingher,
Dar îmi întind crengi ca mãslinul
Spre al dreptãţii pieziş cer...
O, Doamne, mi-ai rãspuns aievea,
Lanţul tãcerii-n vrej l-ai rupt!
Cu glasul Tãu mi-ai frânt şi mintea,
şi deznãdejdea mi-o ai supt...
Cum...?
Cum sã dorm când tu n-ai casã,
Sã mãnânc când tu n-ai masã
şi sã zbor cu mintea-n soare
Când din ochi îţi curg izvoare?
Cum sã-ţi nasc iubirea frântã,
Cum sã-ţi dau inel de nuntã,
Cum sã-ţi port viaţa stinsã
În lumina necuprinsã?
Muribundul
Ieri te-am vãzut trecând îmbujorat,
Parcã grãbit sã prinzi o întâlnire,
Iar azi privirea ta e dor necercetat
Deschisã floare, neajunsã de rostire!
Din veşnicie doar privirea lui Hristos
Strãbate pânţ la noi! Cu ea-mpletind
Iubirea-ţi, ne-o trimiţi în chip umbros
În inimã-ntâlnirea de tainã zugrãvind!
Scrisoare cãtre pruncul nenãscut
Din faguri de luminã n-ai gustat,
Îmbrãţişare sau sãrut în dar n-ai luat
şi nici cuvânt nu ţi-a-nflorit pe buze,
Doar strigãt mut, în adâncimi difuze.
Înfãşurat în giulgiurile tainei
Te-ai dus, fugar, pe valul veşniciei,
Purtând în trup tãişul neiubirii
şi dorul dupã haina-mpãrtãşirii.
Nimeni nu-ţi ştie-a chipului icoanã,
Nici numele, în rugã sã-ţi picure pe ranã.
Doar într-al inimii nemângâiat mormânt
Picurã mir din crucea iubirii Celui Sfânt.
Atac cerebral
Mânca şi vorbea la masã cu mine.
Apoi nu mi-a mai rãspuns. Zâmbea
Privind prin fereastra deschisã
A lumii. şi mâna-ncet i se strâmba.
Uita a vorbi. Bâiguia ca nebunii,
şi noaptea-i plângea în palmã
Cu stele, punându-i vãlul durerii
Pe strigãtul ţâşnit din ranã.
Nu mai putea apuca viaţa de mânã,
Abia curgeau ale privirii pârâiaşe:
Se zugrãvea Hristos pe-a feţei lunã,
În timp ce goana se-nteţea-n oraşe.
Vedere
-Ce vezi, în neştire,
Cu izvoare pe umeri,
şi ceru-n privire,
Pierduto-ntre flori?
-Vãd zarea deschisã
Ca o poartã a lumii,
şi pecetea-nscrisã
De Domnul în inimi!
-Ce-ascunzi în uimire
Sub haina-ngheţatã,
Ce frântã iubire
Învie curatã?
-Ascund veşnicia
În rugul durerii,
şi-mi plâng bucuria
La sânul tãcerii!
Iubitorul de Dumnezeu
Apatic pare,
şi totuşi nu-i
Decât strigare
Inima lui.
În calea-i lasã
Focul din cer
Peste o casã,
Peste-un ungher.
Ruga-i opreşte
Asprul rãzboi,
Cãci odihneşte
Sfintele Voi.
Tablou cu apus de soare şi înnoptare
Peniţa plopilor scrie
Pe foaia de cer coralie.
Din mâna tãcerii, cuvânt
Zburat-a pe braţe de vânt.
şacalii-asfinţitului fug
Cu flãcãri pe-al limbilor rug,
şi spulberã-a nopţii perdea
În urmã-le, praful de stea!
Floare de foc
Cum în frig rãsari,
Floare de foc,
şi-nãlţând lãstari
Faci iubirii loc,
Cum albastrul cer
Tainic odihneşti,
Cum în asprul ger
Te aprinzi şi creşti,
Cum cuprinzi la piept
Graiul nepãtruns,
Cum prin tine-aştept
Pe Cel neajuns!
Zãvorâre
Zãvorât rãmâi în tine,
Unde tainic se-ntâlnesc
Dorurile, sã se-nchine
Chipului dumnezeiesc.
Neamestecat cu lumea
Însã şi nedespãrţit,
Odihneşte-n piept minunea
De-a iubi şi-a fi iubit!
Cãutãtorul de comori
Cu tine faţã-n faţã stau
Inimã neagrã-a pãmântului,
Te sfredelesc şi viaţã dau
S-ajung la vâna cuvântului.
Ca-ntr-un mormânt mã adâncesc
Dupã sclipiri ascunse, dornic
În taina ta sã-ntrezãresc
Neprihãnitu-ţi aur, spornic.
Izvorul
De repezi unde sãrutat,
Cum dai în tresãltãri rãspuns,
şi-n inima ce te-a scrutat
Descoperi un cãuş ascuns!
În ochiul apei îi aşterni
Abisul, tainic vindecând
Mlãdiţa îngropatã-n ierni,
Închisã-n junglele de gând.
şi-n nuferi stinşi de plâns şi ger
Tãcerea codrilor cãrunţi
O picuri cu vãpãi din cer,
O strãjuieşti cu piept de munţi.
Schitul Izvorul Poşaga,
iunie 2005
Suferindul
Topit e trupul, candela se stinge,
Pãmânt mã aflu-n care viu se-nfige
Învoalta suferinţã, seva firii
Suind în cerul aşternut iubirii.
Se trage viaţa tot mai înlãuntru,
Ca o sãmânţã mã ascund şi intru
În pumnul de ţãrânã-al rugãciunii
Stropit de apa harului, minunii!
Cum, smerenie...
Cum, smerenie, împarţi
Darul tãu cu toţi ceilalţi,
şi cuprinzi în închinare
Tot ce mişunã sub soare!
Cum privirea îţi lãrgeşti
Sã întâmpini, sã primeşti
Darul tainic de iubire
Ce se face-mpãrtãşire!
Cum asculţi orice durere
şi-ţi porţi crucea în tãcere,
O, smerenie, cum poţi
Sã-i slujeşti tãcut pe toţi!
Cum îţi pui pentru ceilalţi
Viaţa ta, şi cum tresalţi
Contemplându-le în tainã
Chipul veşnic de icoanã!
Cum la pieptu-ţi odihnesc
Inimi ce se chinuiesc,
şi cum nasc, tãmãduite,
Chipul slavei nesfârşite!
Sfântul Gheorghe şi balaurul
Parcã pluteşti, ţii suliţa uşor,
Ca şi cu o razã de har strãpungând
şarpele încolãcit în firescul dor,
şi-o faci ca şi cum nu ai fi luptând!
Privirea-ţi trece peste lume, blând,
De parc-ai lua-o cu tine-n icoanã,
şarpele pãcatului departe lãsând
În urcuşul pe scara vederii de tainã.
Balada lui Francois Villon
Tâmp anotimp, fugarã tinereţe
ţn al cãrei salt nu poţi sã uiţi
Ce-un duh vrãjmaş vrea sã te-nveţe
Din scârna propriei lui minţi.
E otrãvirea cu prihanã
Rostul smeritului declin
Prin care viaţa pare vanã,
Iar amãgirea, un destin.
Sã poţi iubi din porii pielii
Nu-ţi fã din gând paznicul crud
Ce lasã pradã amãrelii
Un singuratic suflet nud.
Tot ce se-ntâmplã-a fost, mai ieri,
Uitat spre tine ca un vers,
Venit din asprul nicãieri
Cu un anume, simplu, mers.
Iar dacã totu-a fost frumos
Nu-ţi fã din amãgiri otravã,
Din viaţã, un copan de ros,
şi din iubire, o epavã!
Deznãdãjduitul
Nu-i scarã pe munţii din inimã,
Nu-i cãrare spre bolta albastrã,
Doar oglindire tãcutã în lacrimã
A aripii neprinse de pana mãiastrã.
Nu-i înflorire mai vie-n minune
Decât cea rarã, trasã la luminã
Din deznãdejdea de-a mai fi în lume
Hranã pãcatului, de iubirea divinã.
Nebunul
Cum stai, în arşiţa cumplitã
şi-n ger, şi-n aspra viscolire?
Înveşmântat doar în uimire,
Ce porţi în inima-ţi smeritã?
Cum nemişcat rãmâi, în aşteptare,
Fãrã mãcar sã ceri, nimic având,
Ci doar primeşti, cu închinare,
Paharul vieţii, ca-n icoanã stând!
Aşteptare
O, lacrimã de dar,
Ce topeşti
Culorile inimii
şi aştepţi
Spre zugrãvire
De icoanã
Pensula
Luminii de tainã!
Strigãtul
Cum strigã-n faşã pruncul, când simte întinat
Gingaşu-i trup, şi zace în plânset, necurmat,
Pânã ce mama vine sã-l schimbe, sã-l mângâie
Cu mâinile-i întinse în dãruire vie,
Iar clar-seninul pãcii rãsare în tãcere
Când odihneşte pruncul smerelnica vedere,
şi bucuros se-nalţã, din scutecu-nnoit
Spre gestul ce-l cuprinde, în dor învãluit,
Scurt despicând durerea, în tainã o întoarce
Strigãtul mut, el, vârful preaascuţit de lance
Al inimii, tot prunce, spre Chipul ce umbreşte
Corola-nvoaltã-a lumii, şi o pecetluieşte.
Viu strigã, trudnic, inima, când cugetu-ntinat
Ieşind din ea o spurcã, şi zace în pãcat.
Iar, o, arsura-i simte, atingerea de moarte
De care numai Domnul, cu mâna-I, o desparte!
Lacrima
Unde mã duci, lacrimã,
pe ce cãrãri de amintire?
În ce praguri de cer
mã laşi?
Îmi speli privirea de noapte,
de rãzboire,
de dorul neîmpãcat,
sã sãrut cu ea
icoana iubirii
rãstignite şi înviate!
La hotar de tainã,
în amintirea monahiei Spiridona
La hotar de tainã
Chip tãcut se-aşeazã,
Flori de duh din ranã
Cresc şi scânteiazã.
Trupul feciorelnic
Se topeşte-n rugã,
Gândul cel vremelnic
Moartea îl alungã.
Dragostea-şi revarsã
Raza veşniciei,
În privirea arsã,
În adâncul gliei.
Umbra crucii-aşterne
Aurul tãriei,
Peste negre gene
Liniştea chiliei.
Scarã de rai
Cu tremur lin
De ciocârlie,
Se lumineazã
A liturghie.
Suavã voce
Pe-aripi de duh:
Picurã dulce
Mir în vãzduh.
Icoana feţei
Dãinuie-n cânt,
Purpura vieţii
Naşte cuvânt.
Plânge-n minune
Câmpul de mai,
În rugãciune,
Scarã de rai.
Poem de dragoste (VII)
ţi-am regãsit iubirea, ca pe-un semn de carte
În privirea bãtrânei nebãgate în seamã,
În lacrima unui orfan uitat de mamã,
În surâsul unui sãrman cãutat de moarte.
ţi-am aflat iubirea, ca pe-o urmã lãsatã
De fruntea unui monah în chilia de piatrã,
De strãinul ce n-are odihnã, nici vatrã,
De mâinile unui orb pe fereastra sculptatã.
ţi-am desluşit iubirea în roua prelinsã
Din nopţile albe ale inimii-nchinate,
Din iertarea ce şterge-un noian de pãcate,
Din bucuria nãscutã-n taina necuprinsã.
Adam
Gustat-am mãrul, lepãdat-am haina,
şi orb de suflet rãtãcesc departe,
Cu dorul de-a mã-mpãrtãşi de taina
Luminii sfinte, în hotar de moarte.
Ogoru-i plin de spini şi pãlãmidã,
Iar inima, de gânduri întinate,
Care-au crescut din patima avidã
Ce mã aruncã-n lanţuri de pãcate.
Opaiţul mi se stinge-n pas cu timpul,
Dar taina Ta o port în ruga-mi vie,
Ca pe lumina Învierii, ca pe Chipul
Ce cheamã din adânc ca o fãclie.
Iubirea Ta strãbate neguri dese
De gând şi de simţiri învolburate,
Îi port cãldura-n lacrimi neculese,
şi îi rãspund cu şoapte tremurate.
În iadu-mi Te pogori, mã tragi de mânã
şi îmi arãţi strãlucitoarea-ţi Faţã,
Sfãrmând puterea morţii, şi-o fântânã
De apã vie-mi izvorãşti în viaţã.
Poem de dragoste (VI)
ţi-ascult mâinile murmurând
Culorile unei minuni uitate,
Delicatul gest oprit ca o amforã
În aşteptarea vinului Iubirii.
Versul curs din privirea-ţi
Îmi mângâie chipul, şi trece
Ca o ultimã, veştedã frunzã
Scuturatã din crengile ude
Ale târziilor amintiri...
Doar trupul gingaş al rugãciunii,
Ades, atinge albastrul uimirii:
Pare-o inimã pulsând, un ecou iscat
Din cuvintele înfiorate ale liniştii,
O razã a unui rãsãrit ascuns
În lujerul singurãtãţii.
Ca şi cum nu le-ai face...
Ca şi cum nu le-ai face,
Toate sã le faci, înfloritele
Lucruri, mai presus de zbucium,
Pe creanga odihnei voirii.
Ca şi cum te-ai pleca abia
şi le-ai şi prinde din mâinile
Lui Hristos, pururi întinse!
Doar atunci floarea iubirii
Din cuprinsul fãptuirii va tâşni,
Doar atunci nevãtãmat vei trece
Printre Scylla şi Charibda
Gândului şi simţirii, doar atunci
Vei pãzi pe mâinile închinãrii,
Nerãpit, darul Întrupãrii lui Hristos!
O, Iubire, Chip preafrumos,
Din chivotul inimii strãlucind,
Cum, topit de râvna vederii tale,
Umbra îţi voi urma, prin foc şi apã,
Pânã-n hotarul veşniciei, al naşterii
În lumina-ntâlnirii faţã cãtre faţã
Cu Treimea cea fãcãtoare de viaţã!
Pustnicul şi ucenicul
(inspirat de o experienţã a Sf. Simeon Noul Teolog)
-Spune-mi, Avva, ce înseamnã<
Acest foc aprins în tainã
În care ţi-ai aruncat
Haina, o, înfricoşat,
Fãrã ca sã se distrugã,
Ci strãlucitoarea pârgã
A luminii ospeţind,
şi privirile-mi orbind!
-Fiule, la ceas de noapte
Te-am trezit, sã vezi cum poate
Sã nu ardã-n miez de foc
Haina ce smerit o port.
Ea închipuie stindardul
Biruinţei vieţii, nardul
Care picurã pe frunte,
Chipul veşnic de icoanã,
A virtuţii sfântã manã.
Trup şi suflet ea îmbracã,
În ritualul ei sã treacã
Proba focului ce vine
şi vãdeşte lumea-n sine.
Cine în veşmântu-i intrã
Gol nu va veni la nuntã,
Ci prin Duhul Sfânt iubirea
Va-ntrupa, şi strãlucirea!
-Avva, Pãrinte, mã-nsp&atilddeimânt
De al tãu aprins cuvânt
Ce se-aude din vãpaie!
Ca într-o sfinţitã baie
Ai intrat şi tu acuma,
şi mã chemi, şi îmi dai mâna!
Trup şi suflet se-nfioarã,
Pline fiind de grea povarã,
A pãcatelor, strãine
Feţei Domnului divine.
Cum sã pot şi eu veni
şi al vieţii Chip rodi?
-Sã nu-ţi fie cu mirare
De mã vezi pe mine-n stare
A pãşi în rug nestins
Dupã Cel ce moartea-aţnvins!
Nu-i la oameni cu putinţã,
Fãrã numai prin credinţã
şi cu gest de închinare,
În chipul de fiu intrând
şi-n iubire pogorând...
Domnului cel înviat,
Ce pãcatele ne-a luat,
Urmãtor sã-I fii prin mine,
Cel nevrednic întru sine.
Numai prin Hristos Iisus
Voia Tatãlui de Sus
O primesc, cu pocãinţã,
Eu, cel plin de neştiinţã.
Dã-mi, deci, mâna, şi în foc
Vino, ca în Sfântul Loc,
Cãci cu binecuvântare
Focul se preface-n soare!
Fericita ascultare-i
Jertfa cea curãţitoare.
-Moş Avva,sã nu mã laഗi vreo clipã
Din mânã, ci acoperã-mã-n pripã
Cu veşmântul icoanei de isihie
şi îndurãtoare bucurie.
Prin rugãciunile-ţi mijlocitoare
Sã-mi picuri roua mult-rãcoritoare,
Iar întreita cântare cereascã
Mintea şi inima sã-mi odihneascã!
Duna
Trece uşor, ca un vers în mişcare
Peste urme de gând în lut de tãceri,
Purtatã ritualic spre palida zare
De vântul ce suflã, cu tainice vreri.
Nimeni nu poate cãrarea sã-i ştie,
De unde soseşte, şi unde va fi
În clipa ce vine, în loc de pustie,
Sub suliţi de raze sau umbre târzii.
Eu te iubesc şi de departe...
Eu te iubesc şi de departe.
Peste-un noian ce ne desparte
Mai e un drum fãrã ocol -
Al rugãciunii tainic stol.
Ce îmi sunt clipele deşarte
Ce ne despart, cu gust de moarte,
Mã pregãtesc sã te-ntâlnesc
În casa Tatãlui Ceresc.
Plãcerea-i plinã de durere
În goana lumii care piere,
Dar în lumina cea de Sus
Rãzboaie-ntre contrarii nu-s.
Acolo-i alt contrast mai viu,
Între un chip creat, de fiu,
şi Chipul Fiului divin,
De care totul va fi plin.
şi de vei vrea sã mã revezi,
Iubirea Lui sã o-ntrupezi
În inima purtatã-n zbor
De rugãciune şi de dor.
Esenţe tari
Tãceri uitate-n fluiere se-aprind,
Sub o suflare vie-nmugurind
Culorile iubirii în cuvânt:
Esenţe tari de cer şi de pãmânt.
Luminã
Luminã, ce învãlui adânca noapte-a vieţii
Uşor, ca o mahramã de dor înmiresmatã,
şi chemi cu mângâierea-ţi fiorul dimineţii
Sub pleoape-nlãcrimate, în calea-ţi neumblatã,
Luminã, care susuri din versuri ferecate,
şi reclãdeşti o punte distrusã de torenturi,
Cu tresãltarea-ţi linã ne smulge din pãcate
şi-n inimi ne pogoarã ale iubirii cânturi!
Chemare
Doamne, Cel pururea Viu,
Torţa ni-i stinsã, nãluci
Paşii ni-i mânã-n pustiu,
Ne lasã goi şi nãuci!
Cautã-ne în moarte,
Prinde-ne din cãdere,
Mirul iubirii curate
Picurã-ni-l în durere.
Noaptea ce ne desparte,
Cu suflarea-ţi divinã
Risipeşte-o departe,
şi ne poartã-n luminã.
Oglinda misticã
Stai înaintea icoanei,
pleacã-ţi ochii de gând şi simţire,
şi nu privi, nu deschide uşa de tainã
a inimii, decât prin închinare.
şi fãrã sã cauţi la neajunsa strãlucire,
aşteaptã, primeşte cãldura, umbrirea,
ca printr-o pleoapã a minţii,
pãzind de-a fi arsã privirea.
Învaţã sã vezi cu ochii închişi
prin arca de gest ce se dãruie
spre-a fi luminii sãlaş.
Oare nu ai simţit, vreodatã,
pãrãsit de toate, cum preaplinul
încã adastã, de nimic micşorat?
Chipul tãu aici se oglindeşte,
aici îşi deschide corola
ieşind ca o feciorelnicã floare
din smârcurile pãcatului.
Rãsare din inima-n lacrimi
Chipul ce nu poate fi şters,
Pecetea Treimii ce pururi
Fiinţa-ţi înfiripã, sãlãşluirea!
Priveghere
" ...iar în mijlocul celor ce se tocmeau
ai stat nevãzut Însuţi Tu, de Care era tocmeala,
Cunoscãtorule de inimi,
milostiveşte-te spre sufletele noastre".
Cum mã voi da,
cum mã voi întinde ţie din întuneric
ca o pâine, ca un cuvânt de iubire
şi ca un chip afundat în palma strãpunsã a Ta?
Cum voi priveghea trupul Luminii,
fãrã a Te trãda,
fãrã a Te vinde gândului himeric,
cum Te voi purta în mine, fãrã rãnire,
în pustiul inimii cum Te voi urma
lepãdând haina murdarã a grijii, precum nebunii?
Cum voi cina
cu Tine împreunã, la-nfricoşatul praznic
şi cum voi naşte-n rugã fãrã contenire
cuvântul vieţii-n inima deprinsã-a desfrâna,
picioarele spãlându-ţi cu miru-nchinãciunii,
Hristoase, Viaţa mea?
Liturghie dupã Liturghie
Cine ar putea sã despartã vreodatã,
dacã nu doar rana nefiinţei pãcatului,
un mãdular viu,
un sfânt mãdular
al Trupului lui Hristos
prin care curge harul Duhului Lui,
cine, deci ar cugeta sã despartã
o inimã în pururea închinare
de Liturghia cea din rãscrucea
timpului cu veşnicia,
din rãscrucea spaţiului
cu dumnezeiasca, necreata luminã?
Cãci inima care-şi închinã
toate ale sale şi ale lumii,
sau mai bine spus toate ale Cuvântului
în vasul unirii peste fire,
cum oare nu este ascunsã în Hristos
la rãscrucea dintre lume şi veşnicie,
în dumnezeiasca aducere înainte
de mulţumire a Fiului cãtre Tatãl,
de care nu se desparte ieşind
din sfintele lãcaşuri!
Cum nu e pãrtaşã inima,
în Bisericã pururi bãtând
şi ca o prescure aducându-se,
revãrsãrii de har, prefacerii sfinte!
Cum oare nu rãmâne
în starea unitã cu Trupul,
în liturghisire,
când ochiul primeşte lumina
ce face lumea icoanã
a iubirii Sfintei Treimi?
O, liturghie dupã Liturghie,
chip întors spre Dumnezeu
şi voire ieşitã din ale sale
la hotarul de întâlnire,
la hotarul veşniciei,
şi întors şi spre lume
cu icoana lui Hristos în braţe,
cu apa cea vie izvorâtoare
din taina de isihie,,,
Chipul Omului
O, Chip ascuns
În adânc de suflet
şi în inimã de trup,
Chip al prezenţei
şi lucrãrii Treimii
Dãtãtoare de fiinţã!
Chip umbrit,
Chip acoperit
De simţirea de trup
şi mintea de suflet,
Chip în care toate odihnesc,
Ca pe o cruce cuprinzãtoare,
În care îşi regãsesc rostul
şi împlinirea în veşnicie
Toate mãdularele vieţii!
Doar prin tine se deschide
Peste simţire şi minte,
Vederea de tainã!
Iar când voirea şi conştiinţa
Îşi unesc braţele în închinare,
Primeşti luminãrile harului,
Rãsari ca un soare,
Înfloreşti în icoanã, o, Chip
Al dumnezeieştii iubiri!
Sã nu te-apropii...
Sã nu te-apropii de cuvânt
Ca de-o unealtã oarecare,
Cãci îţi va arde focul sfânt
Aripa minţii-n drum spre soare!
Sã-l porţi în inimã, umblând
Doar în veşmânt de închinare
şi nu silind, ci aşteptând
Darul de tainã sã pogoare!
Fereşte-ţi ochii cei de gând
De nepãtrunsa-i strãlucire,
Ce curãţeşte-n rug arzând
Gestul întins în dãruire.
Cuprinde-l ca pe o icoanã,
Dumnezeiescul dor vestind
Iubirea îmbrãcatã-n hainã
De nuntã, în Hristos viind!
Poem de dragoste (VIII)
Ca pietrele de râu spãlate-n lunecãri de ape
Ni se rotunjeau inimile, sub cuvinte de dor,
şi-n cerul în care uimirea iubea sã se-ngroape,
Ni se-ntretãiau urmele în neadormitul zbor.
Dar între noi a strãlucit sabia despãrţirii,
Ce lunecând în adânc, lacrimii fãgaş a croit,
şi urmele ni s-au regãsit în lutul smeririi
Din care izvoarele iubirii mai înalt au ţâşnit.
Înstrãinare
Cum, crescând în Trupul Iubirii,
ne-am înstrãinat de noi înşine,
şi ne frângem pâinea despãrţirii
pe altare de rugã, şi cerem, tãcut,
cu inimi junghiate de dor,
odihna mutãrii-n luminã,
adãugarea la tot ce-am iubit!
Cum cele ce erau parte din noi,
de noi s-au desprins, rãmânând
în inima noastrã martirizatã,
ca şi cum s-ar fi înveşnicit
intrând, fãrã de veste, în icoanã!
Cum ne-am înmulţit, când au plecat
fiecare dintre cei iubiţi
cu bucãţi frânte din noi, departe,
şi cum inima lui Hristos
una, bate deodatã prin toate!
Florin Caragiu