Capitolul 5: Sherbourne, Torquay, 23/24 martie 2001
Înca odata pasii mi se îndreapta catre comitatul Dorset, comitatul în care am venit pentru prima data în contact cu regatul Majestatii Sale. Dar de data asta nu iarasi la Bournemouth, ci putin mai la nord-vest, la Sherborne, pe drumul ce duce mai întâi la Yeovil, iar mai apoi la Exeter. Nu stiu de ce, dar de-abia vineri seara, pe 23 ale lunii martie a acestui an am aflat de existenta castelului si a abatiei din acest oras, moment decisiv pentru a parasi pentru a nu-stiu-câta oara orasul meu universitar, numai cu scopul de a ma reîntoarce dupa câtva timp...
Înca odata am plecat cu trenul, de data asta cu un tren al companiei South-Western Trains, în directia Londra. Si, spre deosebire de scotieni, care mai acum câteva sute de ani lucrau la înfiintarea unei traditii de monarhi tineri, se pare ca eu lucrez la o traditie de a veni târziu la tren. Desi stau la doar doi pasi de gara St. David’s, am ajuns cu doar trei minute înaintea plecarii trenului. Nu am avut timp sa ma uit de la ce peron pleaca, intrând direct în gara. Am dat de un tren la linia una, care statea sa plece, iar la una din usi de o doamna ceva mai în vârsta stând de vorba cu un domn de o vârsta mai timpurie. Am întrebat daca acesta ar fi trenul catre Londra si am primit un raspuns tipic englezesc: Da, daca nu, înauntru ar fi o multime de oameni care merg în directia gresita! Asa m-am decis si eu sa ma numar si eu printre cei ce mergeau în directia gresita... Oricum nu intentionam sa ajung la Londra!
Dupa numai o ora si jumatate am ajuns în micutul orasel de provincie britanica. Si nu ar fi pentru prima data când am prins obiectivul zilei închis. Ceva asemanator zilei de 23 martie 2001 mi s-a întâmplat cu un an în urma, cam tot pe vremea asta, când plecasem în directia opusa, cu intentia vadita de a vizita castelul de la St. Michael’s Mount. Ajuns la portile castelului, am fost de îndata anuntat ca sezonul începe de-abia pe întâi aprilie (stupoare!), iar în mod special în week-end-ul acesta, gradinile, ceainaria (tipic englezesc!) si magazinul de souveniruri sunt deschise, dar nu si castelul. Asta – pentru ca lumea sa poata admira narcisele, ce sunt în plina floare tocmai în aceasta perioada a anului. În cele ce urmeaza, ca si în cazul castelului St. Michael’s Mount, câteva informatii preliminare care am reusit sa le obtin pe diverse alte cai, plus cele de la fata locului.
Castelul, fara îndoiala, este cunoscut si prin asociere cu Sir Walter Raleigh, unul din favoritii Reginei Elisabetha I (cea care a tinut-o pe Maria Stuart în Londra de frica sa nu trebuiasca sa cedeze tronul englez scotienilor), un mare navigator si explorator al vremii. El este cel, care (probabil în 1585, când a fost înnobilat) primeste dreptul de resedinta în acest castel, imediat dupa ce parohia se muta în alta parte. Probabil ca din acelas motiv, cu un an înainte, în aprilie 1854 obtine patentul pentru a coloniza Lumea Noua. El personal nu a facut nimic, trebuia în fiecare zi sa se prezinte la Curtea Majestatii Sale, trebuind astfel sa delege pe diversi alti oameni. Însa toate încercarile de a coloniza Insula Roanoke au esuat, primii colonisti întorcâdu-se înapoi în Anglia la bordul flotei lui Sir Francis Drake. (De notat, cf. Domului din Plymouth, portul acestui oras a fost folosit de mai multe ori pentru asemenea plecari).
Dar sa ne întoarcem la castel. Imediat dupa ce primeste dreptul de resedinta în Sherborne, casatoria secreta a lui Raleigh cu o doamna de clasa mijlocie iese la iveala, iar Regina ofera cuplului o resedinta mai potrivita în vederea acelei casatorii, si anume într-una din închisorile londoneze. Ies dupa scurta vreme, dupa care pot rezida în Sherborne, unde urma sa se întâmple una din cele mai dragute scene din istoria Angleterei, ce o voi povesti în cele ce urmeaza, anume când voi discuta despre gradinile castelului.
În 1603, Elisabetha îi da lui Raleigh titlu de proprietate aupra castelului si a gradinilor din jur. Dar nu îi este de mare folos. Dupa nu mult timp Regina moare si, daca îti mai amintesti, draga Codruta, din povestirile ultimei mele excursii (cea la Edinburgh), James al VI-lea al Scotiei preia tronul englez, devenind si James I al Angliei. Acesta din urma îl gaseste pe Raleigh vinovat de tradare, fapt pentru care Raleigh ajunge din nou în închisoare, castelul trecând din proprietatea lui în proprietatea familiei Digby, niste lorzi ai vremii aceleia. Este eliberat mai târziu pentru o expeditie în Guiana. Dat fiind ca expeditia esueaza, James I îl executa.
Castelul, cel cladit de Raleigh, se afla si astazi în proprietatea familiei Digby, propritarul actual fiind Simon Digby. Prin gradinile propritatii respective, ce se întind pe o suprafata de 20 de acrii în jurul unui lac, ma plimbam eu sâmbata. Si deodata, narcise... pe malul lacului, în bataia vântului... Vorba poetului lacurilor (W. Wordsworths):
| I was wandering lonely like
a cloud, Floating over vales and hills, As I suddenly saw a crowd, A host of dancing daffodils. ........................................... |
Tot în gradini am gasit locul favorit al lui Walter Raleigh, loc de unde putea vedea strada si proprietatile sale. Legenda spune, ca în timp ce statea în acest loc si savura o tigara, servitorul sau vine cu un ulcior de bere. Necunoscând noua moda si crezând, în consecinta, ca stapânul sau a luat foc, rastoarna ulciorul pe sursa de foc. Îmi închipui ca Raleigh nu a fost foarte entuziasmat de noua situatie – o tigara uda si berea sub forma unei mari baltoace în jurul lui.
Ceva mai departe dau de ruinele primului castel din Sherborne, construit de normanzi în secolul al 12-lea. Însa acestea sunt bine ferecate, astfel încât nu le poti admira din diferitele unghiuri posibile. În aceeasi zona, o alta aiureala englezeasca – The Ruins of the Mock Tower. Ce este? Un turn care nu a existat niciodata în întregime. Ruinele au fost construite prin 1724 la comanda speciala a unui anume Digby, pentru a înfrumuseta si a completa privelistea asupra castelului vechi. (Aristocratia britanica!!)
Terminând într-un mod simplu cu castelul, am mers mai departe. Obiectivul urmator: Abatia Sherborne. Dar o mica plimbare prin centru nu strica. Sherborne mai pastreaza atmosfera sa veche si nu arata la fel cu toate orasele britanice, reconstruite defapt prin ani trecuti nu demult, când tara aceasta ducea lipsa de locuinte. Asa se face ca o casa arata ca alta, iar un oras exact ca celalalt. Si, spre diferenta de Cardiff, arata bine. Strada principala este un bazar – micii comercianti stau unul lânga altul, în spatele tarabei proprii. Nu stiu ce a avut Basescu de curând cu tarabagii din Bucuresti, exista si la altii, si nu arata chiar asa de neplacut. Ca nu ai pe unde trece, asta este cu totul alta problema, care, pe cât pare de ciudat, pe atât de adevarat, nu este tipica unei capitale, fie ea si a României.
Ajuns la capatul strazii principale si negasind abatia, era relativ clar ca trebuie sa merg înapoi si la un moment dat sa ma abat pe o strada laterala. Norocul meu ca gasesc o harta pe partea stânga a strazii, care îmi da o oarecare idee în ce directie trebuie sa merg. Ajuns la abatie, o cladire a goticului englezesc, o alta batrâna ma întâmpina, de data asta nu ca sa îmi spuna ca nu se poate vizita, ci ca sa-mi dea o placuta cu istoricul, din care rezulta ca Sherborne nu este chiar atât de neimportant pe cât ar parea la prima vedere. Construita la sfârsitul secolului al saptelea în chip de abatie, devine catedrala în 705, când marea Dioceza de la Winchester a fost împartita în doua, iar Aldhelm, Staretul de la Malmesbury, devine episcop, cu sediul la Sherborne. Se pare ca a fost reconstruita, caci goticul engelzesc prevaleaza, culminând cu nervurile în forma de evantai, ce împânzesc bolta navei principale si cea a partii nordice a transeptului.
Anii 1500 sunt de o importanta cruciala pentru catedrala aceasta. Dupa 1539 (reforma engleza), Henric al VIII-lea a vrut sa o darâme, dar comunitatea din Sherborne o cumpara – doar pentru suma de 255 de sterline! Devine astfel parohia orasului, si asa ramâne pâna astazi, din câte am putut eu deduce.
Anul de gratie 1998 aduce o alta modificare majora în aspectul bisericii: John Hayward picteaza Marea Fereastra Vestica, ce are ca tema centrala pe Maria cu copilul Isus în brate, dar o analiza mai atenta (ajutata eventual de pancarta explicativa) pare sa redea însa o alegorie la formarea si cresterea bisericii. Cel putin asa mi se pare mie. Este o Marie asezata printre ramurile unui copac, ce continua sa creasca, transformându-se mai apoi în cruce, iar mai departe în chip de copac normal, cu o multitudine de ramuri si frunze. În centrul acestora, în cadranul superior, un simbol solar, simbol al Divinitatii. Un Sfânt Duh se pogoara din dreapta, iar de-o parte si de alta a Mariei se afla cei trei magi si diverse alte personaje biblice (pastorul cel bun si cel rau, etc.). Inaugurarea – o buna ocazie pentru vizita o regala, de data asta, Majestatea Sa Elisabeta II si Înaltimea Sa Regala, Ducele de Edinburgh.
Terminasem ce aveam de vazut, asa ca am consultat brosura cu mersul trenului pe ruta Exeter-Londra. De parca nu vazusem în viata mea un mers al trenurilor, sau nu mersesem niciodata singur cu trenul, ma uit la plecarea din Yeovil Junction, care era ceva mai târziu, la 14.44. Norocul meu ca ajung mai devreme si vad bariera pusa si trenul intrând în gara. Intru pe o scurtatura direct pe peron, pentru a afla ca este tocmai trenul de care am eu nevoie, si anume cel cu plecare la 14.37 din Sherborne. Nu era nimic grav daca îl pierdeam. Doar trebuia sa mai astept vreo doua ore sa iau trenul urmator.
Duminica ma gaseste într-un tren în directie opusa – cu destinatia finala Paignton. Eu aveam de gând sa cobor la Torquay, unde exista o pestera din devonianul mediu, si anume Kents Cavern.
Pestera Ursilor – mic copil! Kents Cavern este cu mult mai comerciala! În primul rând, poteca, la fel ca si în Pestera Ursilor, este asfaltata. Dar ce jocuri de lumini, ce sunete si ce povestiri îti prezinta istoria pesterii, de la formare pâna în prezent. Iar pe parcurs, tot ce vrei pentru ceea ce un marketer-ist ar denumi “Experiential Marketing”. Dupa un istoric amintit mai sus, te duce înapoi în timp, în epoca victoriana, când lucrarile la descoperirea pesterii erau în plina floare. Îti spune asadar, ca în continuare pestera nu ar mai fi iluminata electric si ca ar trebui sa mergem la lumina lumânarii, exact cum au facut cercetatorii secolului 19. Dupa câtiva pasi, ghidul se opreste, spune o aiureala si aprinde luminile pentru urmatoarea sectiune a drumului.
Ursi morti nu exista numai în Pestera Ursilor, ci si în Kents Cavern. Într-o iarna cu mai multe milioane de ani în urma, un val imens de noroi a patruns în pestera, îngropând saracii ursi, care nici nu au avut timp sa se trezeasca din hibernare. Exploratorii au scos doar atâta noroi, cât sa poata trece, asa se face ca mai dai din loc în loc de un maxilar superior al unui urs în tavan sau alte oase, ceea ce nu înseamna nici pe departe ca ursii se catarau pe tavan ca sa hiberneze.
Într-una din galeriile pesterii, ciudatenile locului ies la iveala: plante în pestera!!!! Cum asa? Ei bine, dupa ce au introdus ei iluminatia electrica în pestera, mai mult, lasând lumina aprinsa toata ziua, aceasta a adaugat umezelii deja prezente caldura si lumina atât de necesare vietii. Astfel, plante au început sa creasca în toata pestera, de nu au mai stiut cum sa scape de ele. Asa se face, ca acuma sting lumina când treci de un sector al plimbarii prin pestera si aprind lumina pentru urmatorul. Tot acolo si o stalactita si o stalagmita la doar 10 centimetrii distanta una de alta. Ca o stalactita sa creasca doar cu un centimetru, dureaza 500 de ani. Închipuie-ti ca nu am avut atâta rabdare, ca dovada, acuma sunt în Exeter, terminând de scris aceste pagini.