Capitolul 4: Edinburgh – impresii personale
Deja din primele zile ale sejurului meu în Marea Britanie, Edinburgh-ul mi-a fost recomandat ca ceva ce nu trebuie pierdut sub niciun motiv. Asa m-am decis, ca, de îndata ce am câteva zile libere sa vizitez acest minunat oras. Si acele câteva zile le-am gasit în saptamâna a treia din trimestrul 2 al celui de-al doiolea an de studiu la Exeter. (Aceasta este ultima saptamâna din ianuarie, Reading Week, în care unii oameni au sesiunea de iarna, iar ceilalti trebuie sa-si pregateasca cursul fara profesori.) Si, ca sa pastrez traditia familiei, m-am hotarît sa le folosesc pe aceasta cale. Trebuie sa recunosc deschis în fata ta, cititorule, a fost o decizie de last minute, chiar în sâmbata de dinaintea plecarii. În cele ce urmeaza voi încerca sa redau cât mai exact impresiile si întâmplarile mele din aceste putine zile petrecute pe meleaguri atât de îndepartate de cele pe care tocmai ma aflu.
Intentia mea initiala era defapt sa plec în duminica imediat urmatoare, dar un lucru m-a retinut: împrumutasem în saptamâna precedenta o carte de la biblioteca, pe care trebuia sa o returnez miercuri. Sâmbata, când ma hotarâsem sa plec, acest lucru îmi era imposibil.
Desi planurile mele – în cazul în care aveam vreun altul în afara de a pleca – pareau în momentul acela ditruse, situatia s-a dovedit a nu fi chiar asa de disperata, ba chiar a fost în favoarea mea. În primul rând am mai citit câteva articole pentru cursul meu si am terminat si cu cartea respectiva, pe care am dus-o la biblioteca cu prima ocazie. În al doilea rând, de as fi vrut sa plec duminica, ar fi trebuit sa platesc nici mai mult, nici mai putin de 117.60 lire sterline. Cu biletul pe care l-am cumparat asa, m-a costat mai putin de jumatate. Iar în al treilea rând, mi-a dat prilejul de a-mi pune ideile în ordine – ce vreau sa vad, sa mai citesc despre locurile respective, si toate cele.
Când le-am spus vecinilor mei – una din putinele dati când am vorbit – cu o seara înainte ca merg cu trenul la Edinburgh, mi-au urat noroc bun. Dupa cum poate stii, draga cititorule, problemele cailor ferate britanice sunt în floare, în special din cauza sinelor. De curând, Railtrack, administratorul sinelor din Regatul Unit, a dat chiar faliment. Asadar, te poti astepta la orice, inclusiv de a nu ajunge la destinatie.
Asa se face, ca miercuri dimineata ma gaseste în trenul de la Plymouth la Aberdeen, cu opriri – printre altele – si la Exeter si Edinburgh. Aveam de parcurs o distanta impresionabila – opt ore de stat în tren. Mi-am luat în consecinta destul material de citit. Dar cu cititul nu am ajuns prea departe – eram destul de somnoros la ora aceea a diminetii, si, poate într-o masura mai mare, de-abia asteptam sa ajung la Edinburgh... Orasul care mi-a fost prezentat asa de frumos... Edinburgh Castle... The Holyrood Palace... Scotia... Toate acestea m-au întrerupt nu numai odata de la lecturarea suplimentului Mastering Management din Financial Times.
Cu doar o întârziere de 45 de minute si nicio alta problema am ajuns la destinatia noastra, gara edinburgheza Waverly. Mai întâi nu am stiut încotro. Un plan al orasului nu detineam, iar de m-ar fi întrebat cineva unde sunt, probabil ca as fi putut sa-i spun ca tocmai am iesit din gara Waverly. Despre Princes Street citisem deja si stiam ca este tocmai centrul. Dar strada pe care ma aflam în momentul acela, precis nu era Princes Street, cel putin nu as fi crezut pe nimeni care sa fi încercat sa sustina asa ceva. Dar, dupa numai putina alergatura, am nimerit – Dumnezeu stie cum – pe Princes Street, sau ceea ce îmi închipuiam eu a fi Princes Street. În departare, pe stânga, se ridica semet si bine luminat, pe o stânca vulcanica Edinburgh Castle.... Cum merg eu de-a lungul strazii, tot pe partea stânga, apare din întuneric un monument neogotic impunator... În mijloc, o statuie alba, bine luminata din toate partile. Nu stiu de ce, dar gândul ma duce la scriitorul scotian Walter Scott, acela, care prin operele sale a trezit din nou simtamântul national al scotienilor...
Da, gânduri... Dar în momentul acela tocmai pentru asta nu era timp – un lucru trebuia sa gasesc cât de curând: Tourist Information. Ca parasisem Anglia cu doar câteva ore mai înainte, îmi era clar, dar sa nu gasesc nici un indicator, de care Anglia si Tara Galilor sunt pline, nu ma asteptam. Cum am mers, nici pâna astazi nu stiu, în orice caz, am dat peste Lothian Bus Company. Am întrebat aici daca îmi pot recomanda o pensiune sau orice altceva în sensul acesta. În momentul acesta am primit un plan minuscul al orasului, si, desi saracii oameni nu ma puteau ajuta extraordinar de mult (ei se ocupau mai degraba cu autobuze, mai putin cu pensiuni), au spus ca ar fi un hotel prin apropiere, care ar avea preturi convenabile uneori. Altfel, sa îi caut pe cei de la Tourist Information, care m-ar putea ajuta în continuare. În cazul în care sunt închisi, ar fi niste pensiuni undeva foarte departe de unde eram noi. Dar asaaaaa de simple, treburile evident ca nu sunt. Hotelul tocmai avea preturi liberalizate, sau cel putin asa mi s-au parut mie, cu tot discountul dispusi sa mi-l acorde. Asa ca îmi mai ramânea de sperat sa mai gasesc pe cineva la Tourist Information la acea ora târzie de sâmbata seara. – Ghinion pentru a doua oara! La ora 5 închisesera deja, asa ca una îmi mai ramasese de facut: sa caut singur pensiunile. Dar mi s-au parut prea departe, asa ca m-am întors la un hotel care l-am vazut pe drumul meu. Camera vazuta, camera placuta, pret la limita maxima: ramas acolo.
O dilema rezolvata (unde stau), urmatoarea vine la rând: de unde vine numele orasului? Germana ma face sa banuiesc ca ar fi “cetatea lui Edin”, sau ceva asemanator. Asa era? Ei bine, filologii nu s-au înteles asupra acestei probleme, asa ca urmatoarele doua solutii sunt acceptate. Prima, ofera ca solutie posibila si probabila “Edwin’s Burgh” – cetatea lui Edwin, rege al Northumbriei, al carui regat s-ar fi întins pâna la Firth of Forth, golful Marii Nordului, exact la nordul orasului de astazi. Numele orasului – o varianta a numelui lui. Cea de a doua solutie face referire la forma originala, bretonica, a numelui orasului, “din Eidyn”.
Întâmplarile zilei urmatoare mi-au dat de gândit. Nationalismul scotian mi s-a parut destul de accentuat astazi, si nu sunt singurul strain fata de tara asta care a avut aceasta impresie. De îndata ce am cumparat ceva, am primit o bancnota scotiana de 5 lire sterline. În loc de Bank of England, tot omul citea Bank of Scotland, în loc de regina, Walter Scott, iar în loc de Stevenson, Castelul Edinburgh. Bancnota de 10 liren-am vazut-o, dar exista, dupa spusele altora.
Pe urma mi-am amintit de zilele de la Bournemouth, prima data când am venit în contact cu tara asta. În 1998 sau chiar 1999, Edinburgh-ul a redevenit, dupa mai bine de 290 de ani capitala Scotiei. Prin aceasta, sediul Parlamentului scotian si a guvernului scotian (The Executive). Daca nu ma însala memoria, diversi oameni vorbeau despre posibilitatea ca Scotia sa iasa din uniunea Regatului Unit. Si, desi Marea Britanie nu se considera ca atare, este de fapt si pâna la urma o monarhie federala. Dar nu ma mira nimic, atâta vreme cât nu are nici macar o constitutie scrisa pe hârtie, negru pe alb. Englezii însa nu iau în serios nationalismul scotian. Desi recunosc existenta unui astfel de partid cu o politica separatista, nu o vad ca o problema stringenta, pe motiv ca o majoritate scotiana nu vrea independenta. Si de ce ar vrea, daca au Parlamentul si Guvernul propriu la Edinburgh (cele de la Londra au o putere ceva mai mare în câteva aspecte).
Imediat dupa aceea m-am dus la castel – Edinburgh Castle – castel, ce a fost pentru o vreme îndelungata resedinta oficiala a regilor scotieni. De-a lungul timpului, aceasta cetate nu a fost asediata numai o singura data. Dat fiind pozitia ei strategica, englezii s-au batut multa vreme cu scotienii pentru ea, si astfel a trecut din mâna scotienilor în mâna englezilor si invers. Astazi nu mai este folosit ca resedinta regala, care a fost mutata între timp la Holyrood Palace, ci functioneaza în schimb ca sediu principal al Scottish Division a armatei britanice. Importanta în acest sens este Capela Margaretei, ce a fost cladita în cinstea Regelui Malcom III si a Reginei Margareta. A fost construita cu 900-1000 de ani în urma, în stil normand, în cadrul cetatii. Mult timp a fost folosita pentru a depozita lucruri de care nimeni altcineva nu avea nevoie. De-abia de curând i s-a redescoperit rolul initial si a fost restaurata ca atare. În ziua de astazi, este folosita din nou în chip de capela, iar toti membrii Diviziei Scotiene au dreptul de a se casatori si de a-si boteza copii aici.
Se spune ca Regele Malcom III si Regina sa, Margareta, ar fi avut caractere diametral opuse. El iubea libertatea, vânatoarea si razboiul – “în special împotriva englezilor”, cum ma informeaza ghidul audio. În contrast cu el, Reginei Margareta îi placea traiul linistit. Cu toate astea, o iubire uriasa, aproape pasionala, tinea cuplul împreuna.
Din apartamentele regale nu se poate vedea mare lucru. Printre ele se afla camera, în care Maria Stuart, Regina Scotienilor, l-a adus pe lume pe Printul James, pe acela, care la vârsta de numai un an, îi va mosteni tronul, pentru a deveni James VI, Regele Scotienilor. Se pare ca scotienii lucrau la vremea aceea la construirea unei traditii, unde regii si reginele sa preia tronul de la o vîrsta frageda!? Mary, Queen of Scots, a preluat ea însasi tronul la varsta de 9 luni. La încoronare s-ar fi auzit numai tipete si plânsete în biserica. Dar ceva nu le-a placut scotienilor. Si anume multitudinea amantilor Mariei. Aceast a fost considerat un comportament nedemn unei regine, asa ca, dupa nasterea Printului James au avut loc mai multe atentate indirecte la adresa Mariei. Spre ghinionul scotienilor, toate au esuat. Unul (ultimul, din câte îmi amintesc) dintre ele a avut loc în Palatul Holyrood, resedinta neoficiala si mai comfortabila a Reginei. Paza a planuit în secret, ca imediat ce vine servitorul preferat al Reginei sa-i ureze noapte buna, sa-l omoare într-un mod sângeros, sperând ca Regina sa moara la vederea unei astfel de scene. Zis si facut, dar Regina tot nu a murit. Asa au trebuit politicienii vremii sa-i impuna Mariei Stuart sa abdice în favoarea fiului ei. ...Si urmeaza o noua încoronare, ce foarte probabil a avut loc în conditii similare cu cea precedenta
Maria fuge în Anglia, unde domnea o verisoara îndepartata de-a ei, Regina Elisabetha I, în speranta de a primi ceva ajutor pentru a îsi recâstiga tronul scotian. Dar verisoara era putin interesata sa ofere sprijinul respectiv, caci exista marea probabilitate de a trebui la un moment dat sa abdice, nu mai departe, decât în favoarea Mariei – era necasatorita si fara copii. Asa se face ca nu o ajuta, ci dimpotriva, o retine pe Maria în Londra. Ba mai mult, urmeaza niste jocuri politice si diplomatice fantastice din partea Elisabetei.
Maria încearca sa obtina tornul Angliei, dar fara succes. Faptul acesta îi strica relatiile în cercurile politice engleze ale vremii, iar apropiatii Reginei Elisabeta insista ca Maria sa fie ucisa. Elisabeta refuza o confirmare a acestui lucru, cel putin oficiala, desi poate ca tocmai la aceasta se gândise si ea însasi. La insistetele lor, Maria este închisa, eliberata, închisa iarasi, dar în final, Elisabeta cedeaza, declarând ca daca dorinta celor din jurul ei este ca Maria sa moara, ea va fi de acord. Asa semneaza Elisabeta condamnarea verisoarei ei la moarte.
Dar în 1603 se întâmpla ceea ce Elisabetha îsi dorea cel mai putin: moare, necasatorita si fara niciun urmas. Singurul mostenitor ramâne, în consecinta, James VI al Scotiei, care acuma devine si James I al Angliei. Uniunea personala s-a desavârsit. Cu vreo 200 de ani mai târziu, ceva similar se va întâmpla cu Moldova si Tara Româneasca.
Dar unirea definitiva a Scotiei si a Angliei nu s-a facut decât în 1707, când parlamentul scotian a fost dizolvat. În momentul acesta, comorile scotiene, simboluri ale suveranitatii scotiene (coroana, sceptrul si sabia) – the Scottish Regalia – au fost depuse în castel. Dar, trecând anii, umbla zvonul cum ca acestea ar fi fost mutate în secret la Londra. În 1818, Walter Scott se implica personal si primeste autorizatie regala sa caute împruena cu alti câtiva oameni Regalia în castel. Într-un final au gasit Regalia-ul într-o lada de stejar, exact la fel cum a fost lasata cu 111 ani în urma. Bucuria patriotului Walter Scott, conform istoricului James Grant, trebuie sa fi fost imensa.
Dar sa ne întoarcem putin în istorie, si anume imediat dupa moartea lui James I al Angliei, al VI-lea al Scotiei (1625, daca nu ma însel). Îi urmeaza la tron Carol I (Charles I), fiul sau mai mare, care se declara Rege uns de Dumnezeu si vrea, ca urmare sa domneasca fara orice fel de parlament. O idee destul de buna, daca vrei sa pierzi puterea. În 1649 a fost obligat sa abdice, iar nu cu mult mai târziu a fost executat. Asa începe o noua era în istoria acestei regiuni a lumii, si anume protectoratul lui Cromwell. Dar în 1660, britanicii hotarasc ca nu le place sa fie republica si vor monarhia înapoi, asa încât îl instituie pa Carol II (Charles II), fratele mai mic al lui Carol I. Acesta, spre diferenta de fratele sau mai mare, nu a facut gresala de a renunta la parlament, dar în schimb a gasit multe lucruri ruinate. Din palatul Holyrood, spre exemplu, nu mai era decât un singur turn în picioare, tot restul fiind distrus în timpul revolutiei lui Cromwell. În calitate de resedinta regala, ce va fi în curând, a trebuit sa fie recladit. Turnul a fost si el renovat, cu unica exceptie a unei camere.
Am amintit deja unele lucruri în legatura cu Palatul Holyrood, dar unul mi s-a parut mai deosebit. Carol II a angajat la restaurarea palatului un pictor, care sa picteze toti regii scotieni care au domnit ultimii 2000 de ani (2000 de ani pâna la Carol II al Marii Britanii). Dar pictorul respectiv s-a aflat în imposibilitatea împlinirii ordinului regal, caci istoria Scotiei începe de-abia în secolul al 9-lea, si nu în secolul al 3-lea î.e.n. Dar, ca de obicei, politicienii gasesc solutii la orice: Carol II convoaca o sedinta parlamentara, în care parlamentul scotian sa decida asupra faptului daca monarhia scotiana are 2000 de ani sau nu. Si asa decide. Astfel, pictorul a trebuit sa inventeze nume, caci figuri a inventat oricum. Singurul portret adevarat este cel al lui Carol II. Nestiind cum arata ceilalti regi sau regine, celelalte portrete seamana fantastic cu cel al lui Carol II. O exceptie: Mary, Queen of Scotts. Dar nici portretul ei nu este undeva pe aproape de original. Ghidul pretinde ca ar fi fost o femeie înalta, roscata si frumoasa. Poate ca are dreptate. Dar daca ma întrebi pe mine, care am vazut portretul respectiv, ei bine, portretul ei reda o femeie scunda, bruneta si fara un charm deosebit.
La sfârsitul turului am avut ocazia de a-l întreba pe ghid daca impresia mea – nu îmi eram sigur – ca Scotia vrea sa îsi recapete independenta este valida. Spune, ca desi multa lume si-ar dori asta, tot multa lume nu vrea. Pe deasupra nu merita, Scotia ar fi prea mica pentru a fi independenta. Am vrut desigur, sa aflu si parerea unor englezi, dar am primit raspunsuri contradictorii. Unii mi-au spus ca au impresia ca asa este, altii ca nici pe departe, standardul lor de viata ar scadea fantastic.
Ramânându-mi ceva timp liber si neavând altceva mai bun de facut, am mers la Universitatea Edinburgh. Am fost întrebat la un moment dat daca este adevarat ca Scotia are alt sistem de învatamânt decât Anglia si nu am stiut. Într-adevar, sunt patru ani în loc de trei, si în loc sa termini cu un Bachelor of Arts (Sciences), termini cu un Master of Arts (Sciences). Dar doamna respectiva – care, ca si mine la ora respectiva, nu avea nicio treaba – m-a informat ca este “the undergraduate master, not the postgraduate one”.
Seara iar nu am ce face, asa ca ies în oras. Într-un loc, înghesuiala mare – studenti. Întreb ce se petrece. Mi se raspunde ca ar Stundents’ Union evening. Am stat la coada si am fost admis pe baza legitimatiei de student de la Exeter. Am intrat în vorba cu localnici din Edinburgh, toti parându-mi-se mai prietenosi decât englezii din Exeter si nu numai.
Sâmbata. Trenul meu pleaca de-abia la 11.55, asa ca am timp îndestulator sa vizitez gradinile de-a lungul a Princes Street. Pâna în secolul al 18-lea se întindea pe aceste locuri Nor‘ Loch, o mlastina, folosita pâna atunci pentru aparare. În secolul al 18-lea a fost desecata, pentru a construi Princes Street si Princes Street Gardens, special pentru mine, ca sa am unde ma plimba înaintea unei lungi calatorii cu trenul... Dar... ma îndepartasem ceva de hotel... Era 11.15... Întrebarea zilei: ajung cu cel putin 5 minute înaintea plecarii la gara? Bagajul meu înca mai era la hotel. Dupa ce l-am luat, trebuia sa ma întorc la gara. Graba, graba, da bagaj, ia bagaj, graba, graba, vezi la ce peron trage trenul, si... la 11.45 am ajuns la peronul 11. Dupa 5 minute de când am ajuns eu acolo, trenul trage la peron si eu ma urc. Desi vecinele mele s-au temut asa de mult, nu s-a întâmplat nimic special pe caile ferat britanice ...poate în afara unor întârzieri.