Capitolul 3: Cardiff (14 ianuarie 2001)
De când ma aflu în Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord, de-abia duminica trecuta, pe 14 ianaurie, am trecut granita Angliei, si anume spre Tara Galilor. Obiectivul principal: Cardiff, sau Cardydd, cum se cheama pe una din cele mai ciudate limbi folosite în acest imperiu – limba galeza. Nu este însa singura parte a regatului sus-numit pe care am vizitat-o în afara Angliei – Gibraltar este alta, dar acolo am intrat din Spania, si nu din Anglia.
Pâma de curând, Tara Galilor a suferit într-o masura mai mare sau mai mica, un proces de anglificare, în asa fel încât acuma doar 20% din populatia de origine galeza mai vorbeste limba si anume în partea centrala si de nord a acestei regiuni. În sud se vorbeste aproape în exclusivitate engleza, dar daca cineva ma întreaba pe mine, cu un accent groaznic. Acuma se pare ca Londra duce o politica destul de puternica pentru a conserva limbile si culturile celor din afara Angliei (Tara Galilor si Scotia în special).
Capitala galeza parca iese din tiparul oraselor britanice pe care le-am vazut pâna acum – este un oras totalmenete neinteresant. Desi cele mai vechi parti dateaza de pe vremea romanilor, ce se poate vedea în momentul asta este un oras nou. În afara strazii comerciale – zona pietonala, ca mai peste tot în regat –, a unei galerii de arta, si a castelului, varianta galeza a Branului, de interes mai este faptul ca aici rezideaza cabinetului parlamentar galez (Scotia are un întreg parlament propriu, în adevaratul sens al cuvântului). În rest poti gasi în Cardiff o arhitectura ce nu impresioneaza în mod deosebit.
Castelul, singurul pe care l-am vizitat mai amanuntit, a fost construit de romani în jurul anului 76 si a prosperat ca fort si centru comercial. Dupa cucerirea normanda, a devenit un important centru militar, dar ca urmare a Razboiului Civil din secolul al 17-lea, castelul a decazut. Din 1766 pâna în 1947, când a fost cedat cetatenilor orasului, castelul a apartinut familiei Bute, care a început sa îl reconstruiasca din anul 1868. Particularitatile arhitectului William Burges sunt evidente. Dintre decoratiunile interioare, una apare cel mai frecvent – animale, fie pictate, fie sculptate. Un ochi mai atent va observa la vizitarea acestui castel ceva care pare (contrar argumentelor ghidului), nici mai mult, nici mai putin, o eroare: în camera în stil arab poti gasi printre altele si animale, fie sculptate, fie pictate. În tarile arabe, decoratiunile interioare sunt în cel mai bun caz caligrafia si formele geometrice. Ghidul castelului spune ca amestecarea stilurilor ar fi una din particularitatile arhitectului, la care probabil ca a contribuit si faptul ca familei Bute îi placeau animalele.
Pare a fi o regula faptul ca, de-a lungul vremii, s-au pierdut fara urma o multitudine de obiecte din castele. Nici acesta nu face exceptie. Unele, însa, au fost recuperate. Vizitatorii de anul trecut nu vor fi vazut, spre exemplu, patul din camera pietrelor pretioase (sau a burlacului, cum mai este cunoscuta). A aparut acum o luna, când cineva l-a cumparat la licitatie contra unei sume considerabile si l-a închriat ulterior castelului. Camera burlacului este asezata în turnul fumatorilor, rezervat în exclusivitate barbatilor. Paznic la usa de intrarea în turn este un drac batrân, al carui cap este sculptat pe tavan. Pe podea, exact sub privirea dracului, este iadul – o sugestie destul de clara a locului de partea cealalta a usii. Temele picturii din turn, însa nu au asa de mult de a face cu tema de la intrare, ci dimpotriva, teme ale trecerii timpului si ale iubirii – Omnia vincit amore et nos cedamus amori...
Dupa vizitarea castelului am mai stat putin în centru, dupa care pasii m-au dus spre Cardydd Canalog (în traducere libera în engleza, Cardiff Central), gara principala a capitalei galeze. A trebuit sa schimb în Bristol, nefiind nici o cursa directa la Exeter. De aici am avut un fel de personal, ceea ce mi-a dat ocazia sa constat cu stupoare ca o gara britanica seamana leit cu alta.