Home

Capitolul 2>>

Capitolul 1: Anglia – oameni si obiceiuri

Cititorii mai vechi si, sper, deja fideli ai mail-urilor mele, trebuie sa fi ramas pâna acuma cu impresia ca nu exista loc mai aiurea pe Planeta Albastra, decât tarâmurile Majestatii Sale Regale, Regina Elisabeta II a Regatului Unit al Marii Britanii si al Irlandei de Nord. Si, cu siguranta ca daca as fi avut vecinii pe care îi am acuma, iluzia cu care am plecat din România despre englezi, fara indoiala ca s-ar fi pastrat si nu as fi crezut pe nimeni care ar fi sustinut contrariul. Pentru cei care nu sunt înca în tema cu mailurile din primii doi ani în care am fost în Anglia (1998-2000), trec în revista câteva din realizarile anului trecut, oprindu-ma în special în ceea ce priveste vecinii mei. Trebuie spus, ca lumea în Anglia se împarte în trei categorii – lumea civilizata, o oarecare (poate mare) parte a studentilor si cei jos de tot, cum ar fi cersetorii, membrii ai carei categorii gasesti din abundenta în Regat, hotii (ceva mai rari) si alte creaturi de genul acesta.

Primul an la Universitatea Exeter (1999-2000) ma gaseste în casa numarul 3 din Kingdom Mews, unul din cele mai indepartate puncte ale campusului în care sunt bazat (iarasi pentru cei neavizati, universitatea sus-numita are trei campusuri, din care doua în Exeter). Dintre vecinii mei, din care doar doua fete si restul baieti, doua persoane erau din Anglia (din care o fata), dar asta ajunge pentru a descrie pe scurt parerea dominanta despre englezi, pe care am câstigat-o de-a lungul celor doi ani încheiati.

În primele câteva saptamâni, în tot spatiul comun (aici ma refer doar la bucatarie si sufragerie), puteai gasi vase murdare, iar mesele si aragazul într-o stare deplorabila, podeaua cu nimic mai bine. În saptamânile urmatoare, în ceea ce priveste vasele, situatia s-a mai îmbunatatit, însa doar relativ. Toata vina a cazut pe englezoaica din camera 6, singura, se pare, care nu îsi spala vasele. Dar situatii asemanatoare s-au mai vazut si în Germania în campusuri universitare si nu numai.

Umbla povestea unei englezoaice care a locuit cu un an mai înainte în acelasi complex. De fiecare data si în fiecare zi disparea mâncare din frigiderul comun, iar lumea nu era lamurita cine era de vina. Totul a cazut asupra englezoaicei cu pricina, singura, se pare, care nu prea era vazuta în spatiile comune. Au decis vecinii ei prin urmare sa o invite odata la cina. Zis si facut. Au cumparat odata o cutie de mâncare de câini pe care au gatit-o, au asteptat-o pe englezoaica sa se întoarca de unde era plecata, si, pe motiv ca ei mâncasera deja si aveau oricum de gând sa o invite si pe ea, i-au prezentat farfuria cu mâncarea cu pricina, pastrata cumari sacrificii pentru ea. Întrebata la sfârsit cum i-a placut, a spus ca a fost într-adevar foarte buna. Alti prieteni din Germania spun povesti similare despre vecine de camin care nu îsi spalau vasele, ajungând nu mai departe în cazuri în care i-au adus toate vasele proprii în fata usii – se spune ca ar fi iesit un scandal teribil ulterior.

Când însa venea vorba de curatenia generala, raspunsul clasic era ca avem o femeie de serviciu, care asta era treaba ei, sa curete spatiile comune, noi sponzorizând doar într-un mod generos departamentul de cazare. Dar aceasta atitudine, nu a facut decât sa faca din spatiile comune o dezordine comuna si sa o sperie destul de tare pe biata noastra femeie de serviciu. Ne umblau vorbe în tot complexul de cazare St. David's ca suntem casa cea mai murdara. Ca toata povestea sa se agraveze, universitatea intra în dificultati financiare si trebuie sa reduca numarul personalului de serviciu, ca sa poata tine preturile la acelasi nivel. Asa a ajuns femeia de serviciu sa intre în casa noastra o singura data în trimestrul 3.

Nimeni, evident, nu a facut nimic în acest sens. Observând noi nevoia unui pres la baie, si neexistenta unei astfel de comoditati, solutia cea mai ieftina (nimeni nefiind dispus sa plateasca pentru asa ceva) se iveste de îndata: presul de la intrarea casei se taie în doua bucati, si una din jumatati, dupa ce se spala bine, ajunge pres de baie.

Anul al doilea ma gaseste în aceeasi casa, ba mai mult – în aceeasi camera. Componenta casei însa, se schimba, toti în afara de mine sunt englezi, partial cu un comportament diametral opus fata de toti de pâna acuma. Si, în mod particular, sunt patru fete si doi baieti. Una din fete, maniaca în ceea ce priveste curatenia, o poti gasi mereu facând curat când nu are alta treaba mai importanta. O ordine înspaimântatoare, cu care, fara îndoiala, din povesti si aiurea, nu sunt obisnuit într-o casa studenteasca. O alta fata se pare ca a cumparat un pres pentru baia mare, dar nu îi prea inteleg rostul – mai mereu sta pe bara destinata prosoapelor. O a treia fata este mai mult cu prietenii proprii si nu prea o vedem. Si, ca meniul sa fie complet, una din primele zile ale începutului de an (a doua sau a treia samptamâna) a culminat cu o notita lipita cu scotch de comun acord pe usa baii, care citeste:

Please make sure

BATH

is clean after use.

...Asta pentru a preveni orice tentativa a diverselor persoane sa fie ceva mai dezordonate, chestie care, de buna seama, nu se mai accepta. Oare tine figura?

În ultimul an de stat la Exeter m-am mutat în centrul orasului, în caminul universitar James Owen Court. Ratiunea – sa reduc timpul cedat cumparaturilor. Caci altfel, ca si Kingdom Mews, James Owen Court este detasat de restul campusului principal (Streatham Campus), la o distanta de 15 minute de cele mai apropiate cladiri ale acestui campus, si nu foarte departe de St. Luke’s Campus.

Neavertizat asupra lipsei de securitate a acestui camin, mi-am ales o camera la parter. Aici as fi avut o suma de avantaje, dintre care cel mai mare, ca nu trebuie sa plimb bagajele pe scari un numar de etaje. Ori, vazând avantajele, nu este cu putinta ca acestea sa nu implice si cel putin un dezavantaj – cu alte cuvinte, nicio fapta buna nu ramâne nepedepsita. Asa se poate rezuma si situatia noastra, a caministilor din James Owen Court.

Ei bine, vecinii mei (sau care dintre ei a plecat ultimul din bucatarie la o ora oarecare) au lasat una din ferestre deschise. Nu a disparut mare lucru – doar televizorul si video-ul (ambele ale universitatii) si decodorul de satelit al vecinului Abdulla din Emiratele Arabe. Ba a mai disparut si o perna imensa aflata în bucatarie pentru un comfort sporit, apartinând aceluiasi vecin. Continutul pernei, însa s-a dovedit inutil scopului în care vroia intrusul sa o foloseasca (sac de transportare a pradei), asa ca l-am gasit de dimineata într-un colt, între doua fotolii. Multumita însa antifonatiei mai mult sau mai putin excelente si a usilor de incendiu care se închid în urma ta, probabil ca si ceilalti, ca si mine au dormit excelent la doua dimineata, fara a avea nici cea mai mica banuiala despre hotul din bucatarie.

De dimineata, povesteste acelasi vecin arab, a trecut si politia pe aici, dar cu oamenii respectivi nu m-am întâlnit - plecasem deja la sala de sport a universitatii. Tare m-am amuzat când am vazut reactia lui Vincent, vecinul meu din Hong Kong, care intrând în bucatarie a ramas socat la vederea întregii dezordini – continutul pernei aruncat în colt, masuta de metal în care era însurubat televizorul îndoita si privelistea generala a bucatariei/sufragerie. Pacat totusi – era singurul obiect care aduna lumea în jurul lui, performanta pe care nici macar aragazul nu o poate atinge.

The Accommodation Office ne-a trimis scrisori la fiecare ca daca asigurarea nu plateste (si e probabil sa nu plateasca, pentru ca noi am lasat fereastra deschisa), vrea sa îsi recupereze banii de la noi. Noi am hotarât sa nu platim – data viitoare hotul ar putea intra în una din camere (poate si cu alte consecinte decât furtul echipamentelor electronice din camere), fara ca universitatea sa fi luat nici cea mai mica masura de securizare a apartamentelor de la parter ale caminului. În price caz, e aproape sfîrsitul anului, televizor si video noi avem (dupa o lunga absenta a acestora), iar pasi în nicio alta directie nu au fost luati. Decât poate ca noi închidem ferestrele mai des. Politia a mai trecut pe la noi sa ia declaratii, ba chiar m-am întâlnit si eu cu politaiul respectiv.

Îmi aminteste aceasta întâmplare de povestea profesorului meu de engleza de pe vremea când mai eram înca la colegiu la Bournemouth (1998/1999). Si anume povestea cum unui englez într-un anume oras din Anglia, hotii i-au furat tot ce avea în casa. El se întorcea acasa, i-a vazut, i-a salutat, le-a deschis usa, imagindu-si ca vecinii lui se muta fara sa-i fi spus nimic lui. Vecini cu care se întelegea altfel destul de bine. Desi seamana destul de mult cu o scena dintr-un film mai vechi, el sustinea ca a aparut odata la stiri, iar sa îti închipui ca nu ti-au spus nimic vecinii ca se muta ar fi o prezumtie plauzibila daca esti englez.

Mai târziu, lucrând cu Sonia si Marianne la proiectul de la Business Strategy, si povestindu-le cele întâmplate la noi, Marianne si-a amintit o întâmplare de când a fost în Tara Galilor cu prietenul ei. Erau în vacanta la o gazda, si într-o seara de vara, se uitau la televizor cu fereastra deschisa. Televizorul – sub fereastra. Ce urmeaza este logic - un hot s-a aplecat din afara în casa, încercând sa fure televizorul. Au fost luati pasii de rigoare, asa încât saracul hot, speriat de moarte, a cazut pe trotoarul din fata casei.

Dar lantul hotiilor din James Owen Court nu se opreste aici. Marturie sta ce s-a întâmplat unui vecin de acelasi apartament la sfârsitul lui mai 2002. Îsi lasase fereastra de la camera deschisa pe pozitia securizata în timpul noptii. Un hot, probabil ca acelasi care a furat televizorul cu ceva timp în urma, a deschis fereastra complet si a început sa elibereze pervazul de canile de bere ce îl presarau pentru a putea intra în camera. Din fericire, vecinul l-a auzit, s-a trezit, a tipat si a încercat sa-i prinda mâna, dar i-a scapat si a fugit imediat. Nici n-am mai auzit altceva despre hot.

Si e fapt ca n-am mai auzit de hotii în James Owen Court daca eu unul consider aventurile cartii mele de credit. Ramasese în buzunarul hainei, locul ei favorit. Atât de favorit, ca n-a iesit nici macar când am dus haina la spalatorie. Defapt a iesit, dar în masina de spalat. Iar la sfârsit când m-am dus sa scot rufele din masina, aceasta facea niste zgomote îngrozitoare, iar cartea mea de credit nu era nicaieri. Trebuia sa fie în masina de spalat, alt loc nu era posibil. Probabil ca intrase pe sub tambur – nu stiu. În orice caz, a iesit la iveala când un alt student si-a spalat rufele. I-a dus-o manager-ului caminului, care mi-a adus-o. A arunca carti de credit în masina de spalat numai mie mi se poate întâmpla!

Iesind însa din mirifica lume a studentilor din camine, ajungi în strada. Iar High Street-ul este bântuit atât la orele din zi, cât si la cele din noapte de lume de toate felurile. Însa cele mai aiurea scene din oras – un oras de provincie engleza, capitala de comitat (judet, sau în engleza, county) – le poti vedea în jurul orei 2 dimineata, când lumea se întoarce acasa de la discoteci si cluburi. (Acestea, în tot regatul închid la aceeasi ora). High Street (strada care formeaza centrul orasului) devine o toaleta publica, lucru care mi se pare de neînteles, caci toaletele discotecilor de aici mi se par superioare celor din România. Si totusi... Amuzante sunt situatiile când locul ales spre a deveni toaleta era în custodia unui cersetor, care întâmplator plecase la plimbare si tocmai se întoarce “acasa”. Atunci cel din urma se enerveaza si începe sa înjure în dreapta si în stânga. Raspunsul clasic este un set de scuze.

În timpul zilei, cersetorii au niste scheme foarte interesante de a cersi. La orele cu mai putina aglomeratie pe High Street, cersetorul Ghita începe sa cânte din fluieras doar când trece cineva, dupa care se opreste, daca treci si nu-i dai nimic. Ba de curând a început sa si danseze, în speranta ca va primi odata si odata ceva. Sperante desarte cu trecatori ca mine!

Astfel de lucruri te mai scot din monotonia revizuirii pentru examene, citirea articolelor, a cartilor de literatura suplimentara de profil, scrierea eseurilor, proiectelor, rapoartelor...

Capitolul 2>>