Anchete
de peste ani
În
ce credea Liviu REBREANU
Cred
în Dumnezeu, izvorul unic al oricãrei posibilitãti
de credintã. Socotesc cã numai având
în inimã credinta lui Dumnezeu, ca o temelie
fireascã, mai poti avea pe urmã si alte credinte,
de ordin omenesc… Credinta în Dumnezeu mã
face sã cred în om si în viatã.
Mi-e drag omul si cred în bunatatea lui primordialã,
oricât întâmplãrile vietii de toate
zilele ar pãrea sã demonstreze contrariul.
Un grãunte de bunãtate purã se gãseste
permanent în sufletul fiecãrui om, al celui
mai ticãlos, ca si al celui mai virtuos.
Mi-e
dragã viata si cred în ea ca într-o expresie,
poate cea mai elocventã, desi cea mai misterioasã,
a dumnezeirii. Viata mã ispiteste si mã încântã
cu diversitatea ei infinitã, cu zbuciumurile, nedreptãtile
si cruzimile ei incompatibile cu sãrmana noastrã
logicã omeneascã, cu maiestatea ei…
Credinta
e astfel si izvorul scrisului meu. O stradanie necontenitã
de a pãtrunde in taina credintei, de a zugrãvi
pe om în luptã cu viata, de-a surprinde o formã
a vietii, în care se manifestã misterul dumnezeirii.
Numai
arta pornitã din credintã devine o merinde
sufleteascã si pentru cei putini si pentru cei multi.
Nu însã cerdinta utilitarã, care nu
poate zãmisli decât opere utilitare pentru
consumul necesitatilor curente. Arta n-are menirea nici
sã îndrepte pe om, nici sã-l convingã.
Bucuria mingâierii însã o poate dãrui
din belsug. Si poate cã sufletul omului de asta are
mai multã nevoie totdeauna.
(6 decembrie 1931, revista
"Adevarul literar si artistic")
În
ce credea George CÃLINESCU
Cred
în necesitatea adevãrului, exprimat cu hotãrâre
în toate domeniile. Încoltit, bârfit,
atacat, înlãturat, omul trebuie sã lupte
pentru ideea lui.
Dacã
se înlãturã afirmatiile prea repezi
si prea categorice, stabilindu-se un raport practic între
puterea de realizare a adevãrului si capacitatea
de receptie a opiniei publice, victoria este sigurã.
Un om de caracter si de consecventã este întotdeauna
un om politic. Dacã esti, bunaoarã, critic
literar, faci o gresealã atacând totul fãrã
discernãmânt, chiar si neadevãrurile
neprimejdioase, dupã cum faci rãu tãcând,
din teamã, atunci când atacul este mai potrivit.
O capacitate
realã de iubire, o infrângere a tot ce ar putea
fi prea subiectiv (inimicitie sau prietenie) si o constiintã
largã a mersului faptelor în genere sunt cele
mai sigure instrumente ale adevãrului.
(2 aprilie
1933, sãptãmânalul "Vremea",
anul VI, nr.282)
