ISABELA VASILIU-SCRABA

 

Sãrbãtorirea filosofului Lucian Blaga

 

 

«Cutremurat. Recitesc Spaþiul mioritic pe care l-am gãsit întâmplãtor la un prieten. Unde am rãtãcit pînã acum? De ce nu l-am recunoscut pe Blaga de la el de acasã, de la noi de acasã?»

             Virgil Ierunca, Jurnal, 13 aug.1949

      

          In fiecare primãvarã cultura românã îl sãrbãtoreºte pe Lucian Blaga. În þarã ºi peste hotare. Anul aceesta, la mijlocul lunii mai, la Paris s-au întrunit români ºi strãini la Colocviu Internaþional LUCIAN BLAGA. S-a vorbit despre “Memorie ºi uitare la Lucian Blaga ºi în poezia lumii”. S-a  lansat cel de-al patrulea Caiet “Blaga” cuprinzând comunicãrile de la ediþia a VI-a (din 2003) a Colocviului ºi au fost premiaþi filosoful Basarab Nicolescu (stabilit în Franþa) ºi un poet francez. Cât despre sãrbãtorirea în þarã, Radio România Cultural a transmis pe 19 mai 2004 secvenþe de la Festivalul “Lucian Blaga” organizat la Cluj-Napoca. Aºa am putut afla de intenþia d-nei Dorli Blaga de a transfera la Cluj manuscrisele tatãlui ei aflate la Muzeul Literaturii Române din Bucureºti. Audiind emisiunea  pe care d-na Teodora Stanciu a consacrat-o Festivalului «Lucian Blaga» de la Cluj, am mai putut constata cum în discursul difuzat pe unde radio, dl. George Ganã, îngrijitorul operelor blagiene, a repetat niºte sumare observaþii asupra gândirii filosofice a lui Blaga, pe cât de nepotrivite, pe atât de vehiculate în comunism. Intr-adevãr, pe acele vremuri, culturnici mult mediatizaþi, împiedicându-se de plãsmuirile lingvistice ale lui Blaga, fãrã sã aibe habar de filosofie, nu se sfiau sã-l facã pe marele filosof român “poet” în filosofie ºi “filosof” în poezie.

          Învechitã ºi de vremea trecutã de la abolirea comunismului ºi de multele decenii de când a fost pentru prima datã formulatã, critica gândirii blagiene s-a înfãþiºat ascultãtorilor postului Radio România Cultural actualizatã de dl. George Ganã sub urmãtoarea formã: «Lucian Blaga a vrut sã fie de douã ori original. Si în gândire ºi în exprimare». Ceea ce a creat «dificultãþi de traducere ºi de receptare a gândirii sale în strãinãtate». Prin aceasta, marele filosof  ar fi fost, vezi Doamne, în contratimp cu «limbajul standardizat» al filosofiei euro-pene. Sã luãm cele trei afirmaþii pe rând. De problema dificultãþilor ridicate de traducerea în alte limbi a filosofiei sale, nu credem cã s-a preocupat vreodatã vreun filosof pe cale de a-ºi comunica în scris gândirea. În schimb, unii filosofi s-au preocupat de ecoul pe care s-ar putea sã-l aibã gândirea lor în mintea contemporanilor. ªi, de cele mai multe ori, nu au ajuns la concluzii prea optimiste. În ce priveºte ideea de “standardizare” a limbajului, aceasta (evident) nu þine de domeniul filosofiei. Mai degrabã ne pare a semãna cu operaþia de “reeducare a gândirii”, prin spãlarea de creier urmatã de doparea cu ºabloane de “limbaj standard”, servite abundent pe toate cãile mass-mediei.

          Or,  limbajul “standardizat” nu trimite în exclusivitate la ideologia impusã în statele totalitarismului hitlerist ºi comunist ce au fost la un moment dat contemporane. El ne aminteºte, între altele, ºi de perseve-renþa cu care sînt în zilele noastre rãsrepetate diferite ºabloane de gândire, spre a fi cât mai bine fixate în golul unor creiere lipsite de pavãza oricãrui discernãmânt. Fapt lesne de ilustrat prin neîntrerupta  mediatizare de care s-au bucurat dupã 1990 cliºeele cul-pabilizãrii aºa-zisului “minimalism  moral” al românilor (1). 

          Tot la acest capitol intrã ºi repetarea fãrã discernãmânt a ºabloanelor de gân-dire post-comunistã,  ivite din  himera «ima-ginarului colectiv» sondatã «ºtiinþific»  de istoricul Lucian Boia care nu s-a interesat nicicând de adevãrata istorie a þãrii sale (2).

          In fine, poate ar fi util sã revedem forma iniþialã a observaþiilor reformulate în 2004  la Simpozionul «Lucian Blaga» de la Cluj. Dupã ce filosoful publicase “Trilogia culturii”, în acel rãgaz de mare creativitate culturalã româneascã, un tânãr de 29 de ani nota într-o recenzie fãcutã volumului cã “puterea de înnoire a limbajului este cea care supãrã cel mai mult” (3).

          In privinþa noutãþilor de limbaj din opera lui Blaga, o pãrere mai maturã a avut desigur Nicolae Iorga. Încã din 1919, când semnala «distincþia de aºa naturalã graþie, a formei» Poemelor luminii, marele istoric remarcase cu justeþe cã numai atunci când «nu e putere» nu fac bine «cuvintele mari ºi neobiºnuite». Dar când «puterea este, ele nu fac rãu» (Nicolae Iorga).

          În plin comunism, dupã ce ieºise din închisoarea  în care fusese aruncat pentru cã nu încetase a scrie cãrþi de filosofie ºi a menþine legãturi epistolare cu vechi prieteni precum Emil Cioran ºi Mircea Eliade, în climatul de oficialã împotmolire în “adân-curile inerte ale materiei”, poposit de nevoie pe aceste tãrâmuri atât de strãine filosofiei, Constantin Noica a încercat sã-l “recupe-reze” pe filosoful Blaga pus la index în 1949 de un Leonte Rãutu ºi de alþii în aceeaºi soldã cu cel care a trasat linia oficialã a deznaþionalizãrii noastre cultu-rale (4). Aºadar, într-un scop cât se poate de nobil, filosoful Constantin Noica a deturnat gândirea metafizicã blagianã spre lumea materialismului-ºtiinþific, propunând schim-barea termenului de «dogmã» în cel de “axiomã”.

          Tentativa sa a fost încununatã de mare succes, ideea a fost bucuros repetatã, nimeni nu s-a gândit la absurdul ei (5). Dar cu aceeaºi ocazie, Constantin Noica, în  stilul sãu bine cunoscut, a mai adãugat ceva. Si acest  «ceva» este tocmai ceea ce a reþinut dl. George Ganã, îngrijitorul de mai târziu a operei blagiene. Anume cã, fãrã schimbarea termenului de dogmã în axiomã, “ne sfiim” a oferi lumii gândirea lui Blaga, adicã acea filosofie care, prin originalele ei plãsmuiri lingvistice, ar fi ratat ocazia de a fi «un mare cuvânt românesc» (6). În vreme ce în þara aflatã “sub ocupaþie comunistã” (apud. Vasile Bãncilã)  pãrerile lui Noica aveau sã devinã pentru mulþi literã de lege, în Spania, filosoful George Uscãtescu (format, ca ºi Constantin Noica, la ºcoala de gândire a  lui Nae Ionescu) observse  cã  în cultura ro-mânã s-a fãcut o criticã nedreaptã limbajului filosofic a lui Blaga (7).

          Uimit ºi cucerit de scrierile filoso-fului Lucian Blaga a fost, ca atîþia alþii, ºi dl. Virgil Ierunca atunci cînd a aºternut, la Paris, urmãtoarele rînduri: “Cutremurat. Recitesc Spaþiul mioritic pe care l-am gãsit întîmplãtor la un prieten. Unde am rãtãcit pînã acum? De ce nu l-am recunoscut pe Blaga de la el de acasã, de la noi de acasã? M-am pierdut lîngã Montaigne ºi lîngã Michaux ºi n-am simþit tot acest  «foc îngropat» al unei spiritualitãþi autentice. Lucian Blaga mã ceartã acum pentru întreg somnul meu de ieri. Privirea lui asu-pra «desnãdejdii denecuprinsului», asupra «adîncimii prãpãstioase a proverbului», - «proverbe care înainte de a se preface în cuvinte au fost flori» - mã  înfioarã pentru tot ce am refuzat, pentru înstrãinare ºi pentru pãcat. Acum ºtiu: am rãdãcini.”(8).

 

Note

          1. v. Isabela Vasiliu-Scraba, «De ce nu a fãcut  Andrei Pleºu filosofie» în vol. CONTEXTU-ALIZÃRI. Elemente pentru o topologie a prezentului, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2003, pp. 33-54.

          2. v.  Isabela Vasiliu-Scraba, Somnam-bulismul mitologizant al istoricului  Lucian Boia, pe pagina de internet http://www.geocities.com/isabelavs.

          3. v. Constantin Noica, Filosofia domnului Lucian Blaga..., în “Revista Fundaþiilor Regale”, Bucureºti, 1938, p. 394.

          4.v. Marin Niþescu, Sub zodia proletcul-tismului, Ed. Humanitas, Bucureºti, 1995, p. 70.

          5. v. Isabela Vasiliu-Scraba, Plãsmuirile lingvistice din filosofia lui Lucian Blaga, în vol. INEFABILA METAFIZICÃ, 1993, p. 111-120.   

          6. v. Constantin Noica, Rostirea filosoficã româneascã, 1970, p. 218.

          7. v. George Uscãtescu, Ontologia culturii, 1987, p.13.

          8. v. Virgil Ierunca, Jurnal, 13 august 1949, în «Revista Scriitorilor Români», nr. 4, 1965, München, p. 106.