«DE CE NU A FÃCUT ANDREI PLEªU FILOSOFIE»

Isabela Vasiliu-Scraba

“Nu sã-l împuþinez am vrut...ci sã-i clarific statutul...Trebuie sã treacã mult timp ca sã realizezi cã sapienþialul nu e, în cazul lui Noica, decât o foarte inte-ligentã captatio, o capcanã retoricã, desti-natã sã converteascã la filosofie toatã suflarea din jur”.

Andrei Pleºu, 15 oct. 1984

Rezumat: Debutul unui istoric de artã atras de spaþiul contrariilor nescindate. Întâia dilemã: filosofie sau problematica sapienþialã? În cãutarea unui guru. Deziluzia ºcolirii la Pãltiniº. Moralist dupã cãderea în dizgraþia PCR. Dile-maticã descindere în orizontul culpabilizãrilor: «cei care nu sunt cu noi sunt cu noi». Incolorii perverºi ai minimalismului moral. Un studiu de 20 de pagini, nepreþuit vestigiu din etapa filosoficã a unui «angelolog» fost ministru. Îngerii, oglinzile (Dan Botta) ºi riscul dezin-teresãrii de filosofia româneascã Oglindire ºi rugãciune la Mircea Vulcãnescu. Dilema unui discipol: «omuleþul» Noica, un mare /sau inexistent maestru. Ipocritul de anvergurã al minimalismului moral.

Din primul volum memorialistic al d-lui Gabriel Liiceanu aflãm cã prin martie 1977 Constantin Noica ar fi spus: “De ce nu a fãcut oare Andrei Pleºu filosofie în Germania? O sã se resimtã”(1). Dacã acest lucru s-a resimþit (sau nu) rãmâne o întrebare greu de dezlegat. Cãci pânã în 1980 disci-polul îi fusese ocupat cu lucru la teza de doctorat în istoria artei ºi cu pregãtirea pentru tipar a lucrãrii, spre a ajunge în librãrii în anul susþinerii ei. Pitoresc ºi malancolie relevã lecturile filosofice ale autorului în considerarea dilematicã a naturii. Pe cît de paradisiacã îi pãrea d-lui Pleºu natura privitã drept ceva ambivalent ºi ambisex, un soi de arhetip al nedi-ferenþierii, pe atât de periculoasã dispariþia dilemei.

Zadarnic observase Lucian Blaga în urmã cu ani ºi ani de zile cã în aporie nu poþi rãmâne la nesfârºit. Pe dl Andrei Pleºu nu-l interesau gândurile acestui filosof(2) trecut de forurile superioare de partid pe linie moartã, încã de cînd mai era în viaþã . Lui îi plãcea dilema, spaþiul contrariilor nescindate. Asta pânã când istoria a con-semnat contaminarea sa de “morbul ini-þierilor” (3). Prin 1982-1984 dilematicul discipol era deja complet absorbit de pro-blematica «sapienþialã». În aceste circum-stanþe, filosofia nu-i putea apãrea decât “o foarte bunã salã de aºteptare” (Limba pãsã-rilor, 1994, p.242). Deºi singur se lãmurise cã problematica sapienþialã “nu se gãseºte la Descartes, la Kant ºi la Hegel” (op. cit., p.223), se pare cã a ratat întîlnirea cu dl. Vasile Andru, exact în perioada cînd avea cea mai mare nevoie de un guru, ºi cînd dezamãgirea faþã de ºcolirea sa la Pãltiniº atinsese cote maxime. S-a consolat poate citind în Ioan Petru Culianu cum Mircea Eliade izbutise sã-l facã a înþelege cã “rolul unui maestru este a-i învãþa pe discipoli cum sã se dispenseze de maeºtri.” Sau desco-perind, cine ºtie pe unde, cã “maestrul spi-ritual e, prin definiþie, anonim: el ajunge sã fie cunoscut doar prin accident, notorie-tatea neintrînd în «vederile» sale” (scrisoare din 15 oct. 1984, în Limba pãsãrilor, p.223). Nici un moment însã nu l-a pãrãsit pasiu-nea pentru dileme.

Când era la modã lozinca “cei care nu sunt cu noi sunt împotriva noastrã”, se raþiona greºit. Mult prea tranºant. În mod original - post-modern ºi dilematic - lozinca (în prima ei formã depãºitã de vremi) s-ar cuveni sã fie reînoitã în felul urmãtor: “cei care nu sunt cu noi sunt cu noi”. Reînnoirea (sãrbãtorind - ca sã spunem aºa -, 40 de ani trecuþi dee la proclamarea R.P.R. cu tancurile ruseºti dincoace de graniþele þãrii) deschide hotãrât, larg ºi prevestitor orizontul culpa-bilizãrilor post-decembriste, atingându-ºi de la bun început apogeul în evidenþierea unei serioase “degenerescenþe morale” (Minima moralia, C.R.,1988, p. 152).

Într-un un cadru atât de dilematic trasat, oamenii devin culpabili în comunism nu numai când sunt constrânºi sã facã ceea ce nu vor, ci sunt vinovaþi, chiar foarte vinovaþi, când n-au putut fi constrânºi prin nici un mijloc, sau când încearcã “sã se salveze în lumea dinãuntru, potrivindu-se doar aparent împrejurãrilor” (Lucian Blaga, Luntrea lui Caron, Ed. Hum., 1990, p. 74), cum au fãcut Petru Comarnescu, Ion Frun-zetti, C-tin Ciopraga, Alexandru Husar, Emil Botta, Ghe. Ciorogaru, Adrian Marino, Dinu Pillat, Nicolae Carandino, I.D. Sîrbu, Radu Stanca, Eta Boeriu, Alice Botez, Adelina Piatkowski, Felicia Vanþ-ªtef, Edmond Nicolau, Anton Dumitriu, Constantin Noica ºi alþi atâþia alþii.

Domnul Andrei Pleºu analizeazã “spectral” imoralitatea atitudinii etice “cu-minþi” a celui care “nu comite nimic grav” ºi se înºalã amarnic când crede cã astfel este scutit de “atacul comunitãþii” (Minima moralia, 1988, p. 146). În euforia descope-ririlor sale spectrale, autorul subliniazã faptul cã tocmai pentru cã nu comite nimic grav, omul pãcãtuieºte de moarte (Ibid.).

Datoritã acestei încadrãri “fenome-nologice” cel puþin ciudate, dilematica analiticã a minimalismului moral îl gãseºte pe oricine în culpã “mai mult prin ceea ce omite, decît prin faptul comis”. De unde ºi concluzia dilematicului autor cã cel gãsit în chipul acesta vinovat e mediocru ºi perfid, dovedindu-se, prin ce nu face, “depozitarul cel mai perfid al mizeriei morale” (Ibid.). “Ce-o avea eseistul cu omul normal e (...) greu de înþeles”, nota un cititor al Minimei morale, într-adevãr fãrã a-nþelege nimic (v. Marian Popa, Istoria literaturii române, 2001, vol.II, p. 1063). Dl. Horia - Roman Patapievici a fost singurul care a sesizat esenþa dilematicei culpabilizãri. A ºi ex-plicitat-o în vociferãrile sale de gust îndo-ielnic ºi dubioasã finalitate: “Suntem un popor cu substanþã taratã...Aceasta e tristeþea condiþiei de român...: murdar, însã cu o conºtiinþã care nu este pe de-a întregul murdarã: murdar malgré soi, maculat în faºã”. (Horia - Roman Patapievici, Politice, Ed. Humanitas, Bucureºti,1996, p. 43, p. 57). Dl. Andrei Pleºu a avut perfectã dreptate sã se entuziasmeze de deºteptãciunea taratului sãu discipol (4). Mult mai pasionantã decât tehnicile de “înºurubare în nevãzut” (Limba pãsãrilor, p. 204.) a devenit aºadar pentru dilematicul moralist evidenþierea “monstru-ozitãþii incolore” a celor care trãiesc în România comunistã, a “perfidiei ºi mizeriei morale” (Ibid.) sesizatã chiar la cei mai cumsecade oameni care-ºi vãd de munca ºi de familia lor, crezîndu-se în van “moral-mente inatacabili” (Minima moralia, p. 150).

Culpabilizarea de-a valma, a celor cu vina de a fi colaborat (cu regimul de ocu-pare a þãrii care a fost în primii sãi douãzeci de ani diabolic de decis în stârpirea spi-ritualitãþii româneºti), laolaltã cu învino-vãþirea celor fãrã de vinã, relevã cititorului paradigma nediferenþierii, avansatã prima datã în pitorescul melancoliei dilematice.

În opinia justiþiarului improvizat la cãderea sa în dizgraþia Partidului Comunist, incolorii perverºi ar fi consimþit la rãul comunist prin aºa-zisa ignorare a unui rãu pe care nimeni din România nu-l mai ig-nora în vremea cînd se pasionase dl Pleºu de minimalismul moral.

Dupã decembrie 1989, îngrijorarea filosofului Constantin Noica exprimatã prin retorica întrebare din 1977 «de ce nu a fãcut Andrei Pleºu filosofie în Germania» a dis-pãrut de la sine. Nu prin trecerea lui Con-stantin Noica în lumea celor drepþi. Nici prin cursurile, acum predate de dl Pleºu studenþilor interesaþi de filosofie, ci prin locul predãrii. Fiindcã abia în semestrul al doilea al anului universitar 1989-1990, si-multan cu iniþierea în cariera de ministru, ºi-a început dl. Andrei Pleºu cariera de filosof de catedrã.

Dupã suspect de prompta desfiinþare a cursului de filosofie româneascã, dile-maticul moralist devenit peste noapte «angelolog» (cum îi plãcea sã fie numit) ºi-a început, cum bine se ºtie, profesoratul de la Facultatea de Filosofie ca auto-declarat specialist în îngeri (5).

Din aceastã etapã filosoficã a vieþii sale a rãmas posteritãþii un studiu de vreo douãzeci de pagini, scris cu certe virtuþi literare. Intitulat Îngerii ºi cuprins în volumul Limba pãsãrilor (1994) studiul a fost foarte apreciat de politicieni ºi de literaþi care nu au avut cum sã observe cã tentativa de a încadra «spaþial», din aproape în aproa-pe, în lumea asta, «lumea de dincolo», este pornitã greºit. Nici cã, împrumutînd (fãrã a cita sursa) ideile filosofului Constantin Noica despre «logica lui Ares» (6), ºi po-menind la tot pasul ba Sfintele Scripturi, ba pe gnostici ºi pe Clement din Alexandria sau pe Origen, ba pe Platon sau pe Socrate, ba pe Descartes ºi Sartre, ba pe Aristotel, pe Hermes, pe Sf. Tomas din Aquino ºi pe Grigorie Palama, ba pe Borges, ba pe Carl Gustav Jung ºi alte cîteva surse la fel de înrudite între ele precum cele deja men-þionate, dl. Andrei Pleºu nu a fãcut altceva decît sã schiþeze un vag discurs politic.

E drept cã a fost destul de atent cu latura moralã a discursului, aranjînd în aºa fel lucrurile încît «binele» sã rãmânã, cum e ºi firesc, în zone de «neatins». Spre a-ºi duce la bun sfîrºit studiul cu un adaos despre Îngeri ºi oglinzi, într-un moment de “obnubilare a simþului sãu pentru proxi-mitate” dl. Pleºu a vrut sã-l bage la grãmadã ºi pe Ibn Arabi, pe care-l citeazã spunînd o platitudine despre existentul-neexistentul din oglindã (Limba pãsãrilor, p. 267). A fost o imprudenþã. Din ea s-a vãzut riscul dezinte-resului faþã de filosofia româneascã.

Dacã ar fi citit cele scrise de Mircea Vulcãnescu despre misterul oglinzii (7), nu ar mai fi fãcut greºala sã permitã învecinarea îngerilor sãi cu dracul vãzut noaptea în oglindã ºi cu cea care trece prin oglindã cu coasa ei cu tot (8). Ba încã ar fi putut cita cu folos asocierea invers simetricã pe care Mircea Vulcãnescu a fãcut-o între oglindire ºi rugãciune.

Filosoful, ieºit ca ºi Mircea Eliade, Constantin Noica sau Vasile Bãncilã din buna ºcoalã de gândire a lui Nae Ionescu, observase cã rugãciunea ar putea fi socoti-tã drept senzaþie lipsitã de intuiþia substan-þialitãþii Celui la care te rogi.

În schimb, oglindirea ar fi ca o intuiþie în gol. Fãrã contact cu substanþa proprie, prin oglindire se descoperã o dimensiune ne-existentã a existenþei su-biectului. Intuiþia în gol ar fi tocmai rezul-tanta suprapunerii fictive a reprezentãrii unei existenþe care nu este subiectul. De aceea oglindirea este sete mereu însetatã de a-l vedea pe acel cineva care eºti.

În fine, literaþii ºi politicienii pa-sionaþi de teoria proximitãþii din Ingerii d-lui Andrei Pleºu n-au putut sesiza ridi-colul desemnãrii divagaþiilor sale cu iz politic drept «idiom ceresc».

ªi nici cã domnul Andrei Pleºu (apucându-l pe Dumnezeu de picior cu pa-ginile sale despre îngeri) ºi-a scris “ange-lologia” spre folosul unor cititori fãrã acces la lumea ideilor filosofice.

De unde reiese cã, în loc sã se lim-pezeascã, mai rãu s-a înceþoºat peste ani poziþia sa faþã de filosofie exprimatã în Minima moralia. Fiindcã în 1988, rãtãcite în mulþimea de intervale ale eticii sale, “tentaþia de geometrizare” ºi “profesiona-lizarea savantã”, neapãrat asortate cu o “obtuzã morgã categorialã” (op.cit, p.39-40) puteau oarecum sugera imaginea sa de atunci asupra filosofiei. Imun la “tentaþia de geometrizare”, istoricul de artã a optat pentru discursul “ameþitor ezitant” (Minima moralia, 1988, p.15).

În cadrul unui astfel de discurs de facturã post-modernã (9) , la loc de cinste, moralistul va pune “prelucrãrile subiective” ale unor date relative, gãsite în “febra asprã a vieþii” (Minima moralia). Cu o asemenea provenienþã, prelucrãrile se vor dovedi “circumstanþiale” (Ibid.).

O atare prelucrare pare sã fi fost ºi articolul intitulat Constantin Noica între filosofie ºi înþelepciune(10). Dupã apariþia Jurnalului de la Pãltiniº, pornit sã mini-malize opera filosoficã a lui Noica (11), spre a înãlþa cît mai mult cartea prietenului sãu în care figurau ºi el ºi Liiceanu (ºi alþi câþiva) pe lîngã “omuleþul” Noica - afec-tuosul discipol Pleºu gãseºte nimerit sã vorbeascã de “memoria prezenþei” maestru-lui sãu cu vreo cinci ani înainte ca filosoful de la Pãltiniº sã treacã în lumea celor drepþi, sau sã-ºi fi terminat de scris ce s-a dovedit ulterior cã mai avea de lãsat posteritãþii. În ianuarie 1982, cînd la Universitatea din Bucureºti era evocatã (în cadru restrâns) frumoasa figurã a orientalistului Sergiu Al.-George (bãgat în temniþã odatã cu Noica), dl. Andrei Pleºu se lamenta cã a aparþinut unei generaþii lipsite de maeºtri. Consecvent în aceastã privinþã, în articolul scris în marginea Jurnalului de la Pãltiniº observa la Constantin Noica o “lipsã de calificare pentru rolul de maestru spiritual”(Limba pãsãrilor, p. 199).

Un an dupã moartea filosofului, þinând o conferinþã la Bistriþa (12), dl. Pleºu vorbea de o aºa-zisã “fugã de eticã” a filo-sofului Constantin Noica, gãsind în ea “idiomul formãrii”, chintesenþa învãþãturii pe care el însuºi, în calitate de discipol, ar fi primit-o de la pedagogul sãu (Ibid.). ªi ce “fugã de eticã” poate fi mai lesne înþeleasã decât cosmetizarea activitãþii politice din vremea comunismului? Cãci dl. Andrei Pleºu nu a fost un simplu membru de Partid cum declara dupã 1990 la Televiziunea Naþionalã, ºi cum a trecut în fiºa pentru Who’s who în România (2002, p.518).

În tinereþea sa a fost atât de dornic sã parvinã în poziþii privilegiate pe linie politicã, încât nu a ratat cu nici un chip funcþia de secretar al Biroului organizaþiei de bazã a Uniunii Tineretului Comunist din Institutul de Istoria Artei al Academiei R.S.R. Mai puþin dilematic în aceastã privinþã, el a intuit cã riscul marginali-zãrii nu poate fi înlãturat decât prin “înºurubarea” în politicã, ºi cã rãsplãtitã nu va fi nicicând valoarea lucrãrilor sale, ci doar fidelitatea sa faþã de Partidul Comu-nist. ªi n-a greºit. Cãci premiatã nu i-a fost decât Pitoresc ºi melancolie, publicatã pe când era secretar al Biroului organizaþiei de bazã a U.T.C. Chiar cu douã premii, unul de la scriitori, altul de la artiºtii plastici.

Fiind un scriitor progresist, apreciat de Partid, editurile comuniste au continuat sã-l publice ºi dupã mazilirea ce a urmat meditaþiilor sale pe alte teme decât constru-irea comunismului. Doar premiile literare au trebuit sã aºtepte reorientarea ºi “reînºu-rubarea” sa politicã de dupã 1989.

Au fost cãrþile sale tipãrite în 1981, 1986 ºi 1988 scrise cu mai puþin talent literar decât Pitoresc ºi melancolie? Nu. Dar nu valoarea lor conta la premieri. Oricum, în perspectiva timpului, valoroasã ºi semnificativã rãmâne descrierea proce-sului de falsificare proprie a interioritãþii morale, aºa cum a ieºit ea din experienþa ºi din mãiastra panã a domnului Andrei Pleºu: “Ipocritul de anvergurã nu se mulþumeºte a-ºi falsifica portretul în ochii celorlalþi, marea lui reuºitã e sã ºi-l falsifice în chiar ochii sãi; el îºi pliveºte periodic memoria de toate “impuritãþile”, de orice sãmânþã de remuºcare, de orice “accident” compromiþãtor. E sincer mirat de suspiciunile celor din preajmã: e o victimã, un om de ispravã hãituit de un univers rãutãcios, de prieteni ne-iubitori “( Minima moralia, 1988, p. 149.).

NOTE ªI CONSIDERAÞII MARGINALE

1. v. G. Liiceanu, Jurnalul de la Pãltiniº, Ed. Cartea româneascã, Bucureºti, 1983, p.12.

2. În 15 oct. 1990, comparat cu Immanuel Kant, filosoful Lucian Blaga îi dispãrea cu totul d-lui Pleºu din raza privirii. Nu pentru cã i-ar fi plãcut din cale afarã de mult Kant. Doar pentru giumbuºlucul prin care filosoful neamþ îi pãrea moralistului dilematic a-l face dispãrut pe filosoful român.

3. v. Ion Papuc, Morbul iniþierilor (în vol. O teorie a libertãþii azi, Ed. Eminescu, Bucureºti, 1991, p. 122-127); superbã (ºi concisã) lecþie de gândire cu adevãrat înþelegãtoare, avându-ºi temelia într-o vastã ºi bine asimilatã culturã filosoficã. Dovadã cã ªcoala de la Pãltiniº a rodit în cu totul alte pãrþi decât cele fãcute de autorul Jurnalului de la Pãltiniº mai vizibile decât s-ar vedea ele din scrierile auto-declaraþilor discipoli ai lui Constantin Noica.

4. Justa sesizare a esenþei dilematicei culpabilizãri a incolorilor perverºi s-a dovedit foarte folositoare d-lui Horia-Roman Patapievici. Având ideea de bazã, el n-a mai trebuit sã se osteneascã decât cu feluritele ei dezvoltãri. Cea mai personalã dintre dezvoltãrile acestei dile-matice idei am prezentat-o la p. 51-54 în textul nostru intitulat «PATAPIE-viciul» (român?).

5. Probabil fãrã sã renunþe la «com-prehensiunea jovialã chiar ºi a adevãrurilor solemne» observatã la dl. Andrei Pleºu de dl George Pruteanu, dupã lectura volumului Lim-ba pãsãrilor în care sînt incluse paginile despre îngeri (Un Sancho Panza în Est, “România literarã”, nr. 8 din 1995, p. 11).

6. Iatã, de pildã, sub pana d-lui Pleºu, un pasaj despre «blocajul în dihotomii» în care transpar ideile noiciene despre ceea ce filosoful de la Pãltiniº (în vol. Scrisori despre Logica lui Hermes, 1986) a numit «logica lui Ares»: “Etica se blocheazã în bine ºi rãu, logica se blocheazã în adevãrat ºi fals ... Asupra întregii gîndiri europene planeazã, de aceea, riscul unei monotonii ritmice ucigãtoare: obiect-subiect, materie-spirit, imanent - transcendent, real-ideal, un fel de tic-tac exasperant, o cadenþã soporificã, atotnivelatoare” (v. Andrei Pleºu, Îngerii, în vol. Limba pãsãrilor, Ed. Humanitas, Bucureºti, 1994, p. 249).

7. v. Mircea Vulcãnescu, Prodrom la o metafizicã a oglinzii, în volumul Dimensiunea româneascã a existenþei. vol. I. Pentru o nouã spiritualitate filosoficã, Editura Eminescu, Bu-cureºti, 1996, p. 105-108; îngrij. ed. Marin Diaconu ºi Zaharia Balinca.

În cazul filosofului Mircea Vulcãnescu, dezinteresul d-lui Andrei Pleºu faþã de gândirea filosoficã româneascã reiese din exclusiva sa preocupare pentru “modelul” Mircea Vulcãnes-cu (v. rev. «Manuscriptum», numãrul dedicat lui Mircea Vulcãnescu, nr.1-2/1996).

8. «Legenda oglinzilor e veche, sufletul lor e demoniac. Legendele medievale spun cã sînt trecãtorile morþii, cãrãrile prin care moartea pãtrunde în viaþã ºi în gând» (Dan Botta).

9. v. Isabela Vasiliu-Scraba, Post-modernul limbaj din post-tranziþie, în rev. “Convorbiri literare”, Anul CXXXI, febr. 1998, sau în vol.: Isabela Vasiliu-Scraba : Configuraþii noetice la Platon ºi la Eminescu, Ed. Star Tipp, 1998, p. 134-139.

10. Articolul Constantin Noica între filosofie ºi înþelepciune a fost publicat în 1985 în revista «Ateneu» din Bacãu. Cu titlul «Entre la philosophie et la sagesse: notes sur Constantin Noica» el a apãrut în rev. «International Journal of Rumanian Studies» scoasã (pânã în 1989) de dl Sorin Alexandrescu la Amsterdam (nr. 2, 1984-1986, vol. IV, p. 15-21), fiind comentat de d-na Monica Lovinescu la postul de radio «Europa liberã». Apoi a fost cuprins de autor în volumul Limba pãsãrilor, p. 195-203.

11. Spre deosebire de dl. Alexandru Paleologu care scriind Despãrþirea de Noica nutrea convingerea cã “o bunã înþelegere a adversarului ºi o bunã polemicã, riguroasã ºi acerbã este o formã de a-l iubi pe adversar” (Interlocuþiuni, Biblioteca “Viaþa româneascã”, Bucureºti, 1997, p. 25), <<angelologul>> Pleºu preferã sã generalizeze propriul sãu dezinteres faþã de filosofie (faþã de filosofia lui Noica în particular), apelînd la false constatãri precum aceasta: “Împrejurãrile au fãcut ca în România de azi nu opera lui Noica sã conteze ci, mai cu seamã, simpla lui existenþã” (Constantin Noica între filosofie ºi înþelepciune, rev “Ateneu”, mai, 1985; Limba pãsãrilor, 1994, p. 195-203).

12. Conferinþa þinutã la Bistriþa în 1988, Ce am învãþat de la Constantin Noica, a fost publicatã în rev. “Cadran”, anul I, 16 noiembrie 1990, p. 3. Pe urmã a fost inclusã în volumul Limba pãsãrilor (p. 204-213), înaintea publicãrii unui grupaj de scrisori primite ºi scrise de dl. Andrei Pleºu dupã apariþia Jurnalului de la Pãltiniº (1983).