ISABELA VASILIU-SCRABA

 

«În fond, eu fac

o tezã de doctorat

la Dumnezeu» (Alexandru Dragomir)

 

A fi metafizician, calitate în care  ve-deam o împlinire supremã a existenþei umane, devenea o vinã echivalentã criminalitãþii de rãzboi.

 L. Blaga, Luntrea lui Caron

 

          «Cineva dintre noi, mai tânãr ºi tare ascuþit la minte, i-a dat spre citire [lui Mircea Vulcãnescu] câteva pagini intitulate Despre uitatul în oglindã» -îºi amintea prin anii optzeci Constantin Noica (1). Atunci, în 1983, filosoful de la Pãltiniº se întorcea cu gândul la vremea când s-a îndeletnicit îndeaproape cu metafizica ºi cu logica lui Nae Ionescu (1890-1940) ºi când, stabilit la Sinaia, îi scria lui Mircea Vulcãnescu: «stau în Bucureºti numai pentru Asociaþia Nae [Ionescu]»(2). Reuniunile Asociaþiei care numãra multe personalitãþi ale culturii româneºti aveau loc în casa filosofului Mircea Vulcãnescu unde -în principal - se discuta în marginea gândirii fostului lor profesor cãruia i se tipãrea opera filosoficã. În rândurile consemnate de Constantin Noica la vreo cinsprezece ani de la ieºirea sa din puºcãria fãcutã spre a se integra mai entuziast în regimul politic ºi cultural impus de ocupantul sovietic, filosoful nu pome-neºte numele lui Alexandru Dragomir (3), autorul eseului «Despre uitatul în oglindã».

          Nu pentru cã Sãnduc Dragomir (8 nov. 1916, Zalãu - 13nov. 2002, Bucureºti) ar fi avut ceva împotrivã, cum încearcã unii sã acrediteze ideea (4). Ci pur ºi simplu pentru cã ºi atunci, ca ºi acum, numele ce puteau fi mediatizate prin revistele oficiale trebuiau sã ilustreze persoane în care fac-torul politic (cu putere de decizie în dome-niul cultural) avea încredere.

          Or, filosoful Alexandru Dragomir nu fãcea parte din respectiva categorie, neputându-se înregimenta ideologic. Spre deosebire de discipolii lui Constantin Noica de dupã 1965 care au ales calea afirmãrii  în cultura comunistã cultivându-ºi talentele oratorice prin desele ºedinþe de UTC sau de PCR, Alexandru Dragomir într-atât era de ostil acelei frazeologii goale care reprezenta ideologia oficialã, încât  a preferat sã-ºi  facã  uitate - pentru publicul larg- strãlucitele sale studii de filosofie (1933-1937) cu Nae Ionescu, Mircea Eliade ºi cu Mircea Vulcã-nescu, perfecþionate apoi cinci semestre în Germania. La Martin Heidegger el a ajuns  îndemnat de prietenul sãu Octavian Vuia, fiul profesorului universitar Romulus Vuia (1887-1963), cel care a întemeieat  Muzeul etnografic al Transilvaniei (1923), ºi  (re)or-ganizat «Muzeului  Astrei» din Sibiu.

          Dacã în ciuda apãsãtoarei atmosfere ideologice din vremea de dupã Yalta anului 1945 Alexandru Dragomir a continuat totuºi sã se preocupe de filosofie, faptul a rãmas sã fie ºtiut doar de prieteni. În 1946 Jeni Acterian nota la începutul lui iunie cã idealul de om al lui Alexandru Dragomir «este fi-losoful, într-un anume sens, aºa zisul filosof pe care nu-l preocupã altceva decât creaþia în direcþia asta ºi pentru care tot restul lucrurilor ce se pot trãi în viaþã este sub-ordonat ºi nesemnificativ. ... Mã uitam la el [la Sãnduc Dragomir] cum vorbea de Platon ºi mã gândeam la Nae. Neliniºtea aceea pentru fiecare problemã, interesul acela vibrant ºi tragic în jurul fiecãrei întrebãri, simplitatea cu care lua noþiunile ºi le diseca... ªi mai mult decât orice, ezitarea aceea permanentã. Felul în care nu uita niciodatã sã-þi atragã atenþia asupra limitelor noastre, asupra relativitãþii oricãrei afirmaþii care trece dincolo de un anumit plan. (...) Nae...singurul om de la care am învãþat ceva!...Singurul om de acest fel pe care mi-a fost dat mie sã-l cunosc» (5).

          Apropiat de Constantin Noica ºi de Mircea Vulcãnescu încã de pe vremea când cei doi îngrijeau opera filosoficã a lui Nae Ionescu, Alexandru Dragomir nu renunþase la metafizicã nici dupã ce asistase la deplinul  triumf al minciunii sfruntate, paravan pentru cele mai odioase crime de genocid. Dintr-o scrisoare pe care Constantin Noica i-o adre-sa la sfârºitul anului 1949 se vede cu cla-ritate opþiunea tânãrului de 33 de ani pentru filosofie: «Trãieºti filosoficul sub specia lui cea mai purã - constata Noica pe 18 decembrie- ºi, pentru mine cel puþin, eºti cel mai înzestrat cap filosofic pe care l-am întâlnit» (6).

          Abia dupã anul publicãrii Dimen-siunii româneºti a existenþei, ºi doar pentru acel public  redus la cei câþiva -nu tocmai tineri -, care-l frecventau ºi pe C. Noica (G. Liiceanu, A. Pleºu, S.Vieru, Marin Diaconu ºi probabil încã una sau douã persoane din apropierea acestora), Alex. Dragomir a acceptat sã-ºi dezvãluiascã priceperea într-ale filosofiei. La una din prelegerile sale, el spunea cã omul este propria lui proiecþie (Modalitãþi de autoînºelare). Este ceva ce se raporteazã la viitorul pentru care a optat, influenþat de modelul celor situaþi în poziþiile cele mai avantajoase din punct de vedere material ºi social (Ce tânãr nu-ºi doreºte bogãþie ºi statut social privilegiat?)

          Odatã intrat pe fãgaºul opþiunii sale, solicitãrile exterioare cãrora trebuie sã le facã faþã se constituie într-o «structurã în lanþ». Ele încep sã-l reprezinte, chiar îi al-cãtuiesc o anume imagine. Cu trecerea timpului, omul ajunge sã se supunã acestei imagini: «încet încet devii aceastã mascã a ta pe care nu mai poþi s-o tãgãduieºti ºi care în final trebuie s-o accepþi ca fiind chiar chipul tãu...La limitã, nu-þi rãmâne decât sã te scuturi de aceastã imagine confecþionatã, urmând atunci sã le explici tuturor cã ce ai fãcut... în fond nu te reprezintã» (Dragomir).

          Pentru cã însãºi existenþa într-un fel sau altul este rezultatul unei alegeri, op-þiunea devine condiþie de existenþã. Dar ºi de limitare, ca unicã direcþie de urmat. Dacã alegerea fãcutã este bunã sau rea, acesta este un lucru care nu poate fi decis: «Alegerea vieþii noastre presupune o ºtiinþã, dar aceastã ºtiinþã noi nu o avem ºi, socratic vorbind, nici n-o putem avea. (Alexandru Dragomir, Crase banalitãþi metafizice, p. 52)  

          În lunga perioadã comunistã în care nimeni nu se putea afirma pe tãrâmul literaturii  fãrã o prealabilã spãlare de creier prin baia ideologicã,  Alex. Dragomir a re-fuzat  chiar ºi alunecãrile spre literaturã din scrierile filosofice urmând a fi publicate de Noica. «Scrii foarte frumos, Dinule! Dar când ai de gând sã te apuci de filosofie?»  îl tachina el pe prietenul sãu (Crase banalitãþi metafizice, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2004, p. 247).

          Opþiunea pentru filosofare (întrupatã cândva în existenþa metafizicianului  Nae Ionescu)  îl fãcuse pe Alexandru Dragomir sã-l separe complet pe Socrate de Platon, de filosoful mistic pentru care discuþia despre corectitudinea alegerii unui fel de viaþã a fost doar un paravan pentru cãutarea ºi gãsirea Adevãrului unic.

          Socrate îi putea mai bine sugera neodihna cãutãrii, chintesenþa  filosofãrii.  De aceea Alexandru Dragomir îl plaseazã pe învãþãtorul lui Platon într-o poziþie distinctivã. În gândirea europeanã,  Socrate ar reprezenta un model (deja omologat) pentru opþiunea filosofãrii, ca direcþie de urmat în viaþã. Acest filosof al Greciei antice i-a mai apãrut ca omul ce se gãseºte într-un «prezent pãstrat veºnic deschis»(p.60).  Socrate este acel etern cãutãtor mânat de nevoia de a avea o ºtiinþã a alegerii în condiþiile lui ºtiu cã nu ºtiu» (p.53).  Apoi, la alegerea lui Socrate  a mai contat ºi faptul cã întrebarea socraticã avea þelul precis de a arãta cã nimeni nu ºi-a ales existenþa în cunoºtinþã de cauzã, pentru cã în domeniul lucrurilor într-adevãr importante, omul nu alege. El rãmâne o fiinþã a intervalului marcat într-o parte de nu ºtiu (dar cred cã ºtiu) ºi în cealaltã parte de «ºtiu cã nu ºtiu». 

          Despre natura relaþiei pe care fai-mosul Constantin Noica o întreþinea cu necunoscutul Alexandru Dragomir, putem sã ne facem o imagine din cele înregistrate de dl Liiceanu pe 29 septembrie 1979 în jurnalul sãu: «Astãzi Noica mi-a arãtat zece pagini îndesate cu observaþiile pe care Ale-xandru Dragomir (ex-elev al lui Heidegger) i le-a fãcut la Tratatul de ontologie [vol. II din Devenirea întru fiinþã, Ed. ªtiinþificã ºi Enciclopedicã, Bucureºti, 1981, p. 167-390] ºi care l-au determinat apoi pe Noica sã treacã la o a doua variantã de redactare. M-au ajutat imens obiecþiile lui, poate tocmai pentru cã are un alt mod de a concepe filosofia. Omul ºtie bine filosofie greacã ºi germanã. Dar uneori obiecþiile lui sînt brutale...Totuºi, ºi în aceste cazuri m-a forþat sã-mi precizez sau sã-mi nuanþez ideea». (v. Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Pãltiniº, Editura Cartea Româneascã, Bucureºti, 1983, p. 92).

          Sã ne întoarcem însã la paginile pe care Mircea Vulcãnescu le-a scris în marginea studiului «Despre uitatul în oglindã». Pentru cã în 1992 doar ele au fost  publicate (7), nu ºi studiul care le-a provocat. Autorul «Dimensiunii româneºti  a  existenþei» nota  cã  intuiþia  fiinþei proprii este frumos tratatã de Alexandru Dragomir. Doar momentele pe care le implicã uitarea în  oglindã ar putea fi separate mai articulat. Filosoful Mircea Vulcãnescu îi sugereazã  un plan al cercetãrii, în care sã aparã distincþia dintre «oglindire» ºi «uitatul în oglindã», ea putînd trimite gîndul la metafizica subiectivã pe linia lui Platon ºi  a lui Augustin ºi la metafizica obiectivã pe linia  lui Aristotel ºi a lui Toma din Aquino. Interesant mai era pentru fostul profesor de eticã al lui Alexandru Dragomir ºi  sensul pasiv al oglindirii în care apare relaþia eului cu neantul în care vezi ceva care e aievea (ca oglindire în care oglinditul e obiect), precum ºi sensul ei activ, care permite o comparaþie invers simetricã între oglindire ºi rugãciune. 

            Din eseul despre uitatul în  oglindã (încã nepublicat) scris de filosoful Alexan-dru  Dragomir mai ºtim ºi ceea ce ºi-a amintit Constantin Noica  atunci când s-a referit  la studiul  scris de Sãnduc Dragomir  ºi la completãrile fãcute de Mircea Vulcãnescu (filosof publicat pe atunci mai ales  în  revis-tele scoase de exilul românesc): «Era vorba acolo  - consemna în 1979 filosoful de la Pãltiniº -, despre acea stranie întâlnire cu tinee însuþi, care se petrece în oglindirea fiinþei proprii ºi pe care autorul acelor pa-gini o ilustra frumos ºi adânc cu Fragmentul de Narcis, a lui Paul Valery, ºi cu întreaga problemã a narcisismului. Mircea Vulcã-nescu i-a dat a doua zi o replicã, pe trei pagini numai, dar care valoreazã cât un volum sau cât un tratat despre speculaþie, de la «speculum», oglindã» (v. C. Noica în «Almanahul literar», 1984, p. 36).

          Dupã decembrie 1989, Alexandru Dragomir a avut neaºteptatul prilej sã constate cum vreme de ºapte ani prin aceleaºi unelte (prin care se instaurase în tinereþea sa «democraþia popularã») s-a instaurat ºi democraþia de dupã cãderea comunismului.

           A mai putut probabil observa cum în domeniul filosofiei româneºti nu s-a produs nici cea mai micã schimbare, fiind ignorate -la nivelul mass mediei - toate cãrþile ce fuseserã interzise în comunism, eventuala vâlvã în jurul câte unui nume mai cunoscut de filosof producându-se dupã 1990 la fel  ca pe vremea interzicerii respectivului filosof (v. «cazul» Mircea Eliade,  «cazul» Nae Ionescu,  sau receptarea  lui Constantin Noica de dupã 1990, devenitã «cazul» Noica, ignorarea sistematicã a eseurilor filosofice scrise de Dan Botta, sau a lucrãrilor  þinând de filosofia culturii scrise de figuri proeminente ale exilului  româ-nesc precum cele ale lui Horia Stamatu, Octavian  Vuia, G. Uscãtescu, etc.).

          În 1996 Alexandru Dragomir nu putea sã nu observe cât de nesemnificativ din perspectiva oficialã a filosofiei româ-neºti poate deveni însuºi momentul pu-blicãrii unei opere filosofice de valoarea scrierilor lui Mircea Vulcãnescu ( oricât de discutabilã  este  calitatea  editãrii sale), sau câtã  ardoare s-a risipit în jurul «modelului moral Mircea Vulcãnescu», spre a suplini referirea la gândirea filosofului (8).

          Pe 23 aprilie 1997, filosoful Alexandru Dragomir -rãmas la fel de  necunoscut ca ºi înainte de 1989-, viseazã cã-l întreabã pe lumea cealaltã pe Dumnezeu «cum este cu cel ce nu ºi-a putut trãi viaþa din ca-uza împrejurãrilor care i-au înjosit-o ºi sacrificat-o» ºi cã nu primeºte nici un rãspuns. Era tocmai anul în care filosofului, în fine, i se publicase acel unic text în care ºi-a amintit de Octavian Vuia, prieten pe care nu-l mai vãzuse din 1 octombrie 1943, când a fost nevoit sã renunþe la teza sa de doctorat.

 

NOTE SI CONSIDERAÞII

MARGINALE

         

          1. v. Constantin Noica, O amintire despre Mircea Vulcãnescu, în «Almanahul literar 1984», p.36, tipãrit la sfârºitul anului 1983 de Asociaþia Scriitorilor din Bucureºti.

          2. v. Scrisoarea cãtre Mircea Vulcãnescu a lui Constantin Noica, publicatã în revista «Manuscriptum», nr. 1-2 din 1996, numãr omagial «Mircea Vulcãnescu», la p. 292.

          3. Alexandru Dragomir s-a întors în þarã pentru a participa (pânã în decembrie1944) la Rãzboiul Sfânt,  pentru redobândirea  (neizbutitã în final) a Basarabiei ºi a Bucovinei de Nord rãpite de U.R.S.S cu acordul lui Hitler, apoi pentru recucerirea prin luptã a jumãtãþii de Ardeal oferitã de Hitler ungurilor în august 1940.

          4. La radio «România Cultural» (la Mediateca din 16 iunie 2004), dl. Gabriel Liiceanu l-a prezentat pe Alexandru Dragomir drept caz «unic» de filosof care n-a vrut ºi n-a vrut sã publice în comunism ºi în perioada post-comunistã. Ceea ce nu este adevãrat, cãci în 1997 lui Alexandru Dragomir i s-a publicat (cu învoirea sa!) un text citit pe postul de radio «România Cultural». Dar aceastã presupunere a d-lui Liiceanu ne-a amintit  de opinia televizatã prin 1990-1991 a d-lui Vartan Arachelian care -nu se ºtie de ce - þinea sã asigure telespectatorii cã Petre Þuþea n-a fost publicat în comunism pentru cã Þuþea n-a dorit acest lucru. Ceea ce era foarte departe de adevãr (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Orice mare inteligenþã basculeazã între religie ºi filosofie (Nae Ionescu ºi P. Þuþea), în vol.: ÎN LABIRINTUL RÃSFRÂNGERILOR. Nae Ionescu prin discipolii sãi: Petre Þuþea, E. Cioran, C. Noica, M. Eliade, M. Vulcãnescu ºi Vasile Bãncilã, Ed. Star Tipp, 2002, p. 18, sau pagina de internet http://www.geocities.com/isabelavs).

           5. v. Jeni Acterian, Jurnalul unei fiinþe greu de mulþumit, Ed. Humanitas,  1991, p. 434.

          6. Fragmentul de scrisoare a fost publicat în prefaþa (din care am aflat  ºi alte  informaþii  legate de personalitatea filosofului Al. Dragomir)  la volumul: Alexandru Dragomir, Crase banalitãþi metafizice. Prelegeri reconstruite de G. Liiceanu ºi C. Partenie; Prefaþã de G. Liiceanu; Postfaþã de A. Pleºu, Ed. Humanitas, Bucureºti, 2004. Cunoscându-i pe ambii, dl. Alexandru Paleologu ne spunea cã Noica era complexat de Al. Dragomir. Mai exact: «se lãsa complexat».

          7. v. Mircea Vulcãnescu, Prodrom  pentru o metafizicã a oglinzii, în vol.: Pentru o nouã spiritualitate filosoficã, p. 105-108, Editura Eminescu, Bucureºti, 1992 (reeditat în 1996).

          8. Ferindu-se a comenta prezentarea lui Mircea Vulcãnescu  drept vinovat ce ºi-a meritat pedeapsa la fel cu toþi cei pe care ocupantul sovietic i-a trimis la moarte sau dupã gratii, dl Andrei Pleºu a preferat tãcerea ºi când ar fi putut vorbi de valoarea «Dimensiunii româneºti  a existenþei», sau a altor scrieri ale filosofului. În schimb, în februarie 2004 (anul centenarului)  s-a gândit  sã  citeascã  o conferinþã-radio scrisã de  Mircea Vulcãnescu ºi sã repunã în circulaþie un interviu -tipãrit în 1996, dupã ce a tãiat din el referirea la volumul pe care Mircea Vulcãnescu l-a scris despre Nae Ionescu -, difuzat la radio în 1995 (v. interviul de la  Radio Cultural din 3 aprilie 1995, publicat în rev. «Manuscriptum», nr. 1-2 din 1996, p.107-111, ºi copiat pe primul CD dintre cele douã CD-uri difuzate odatã cu volumul: Mircea Vulcãnescu, Cuvinte pentru fratele rãmas departe, Societatea Românã de Radiodifuziune, 2004). În interviu el se auto-prezenta drept moralist  «provocat» de Mircea Vulcãnescu sã scrie acea  moralã în doi timpi pe care a publicat-o în 1988 (Minima moralia). De altfel, întreg  interviul din 1995 s-a desfãºurat dupã o hermeneuticã în doi timpi, cantonatã  pe cuplul luminã/întuneric. «Minimalismul»  moral  n-a rãmas însã neactu-alizat. El a ieºit  la ivealã de îndatã ce dl A. Pleºu a lãudat enciclopedismul filosofului Mircea Vulcãnescu, gândindu-se  totodatã sã genera-lizeze sub denumirea de «lãutãrism  românesc», lãutãrismul sãu din domeniul filosofiei. (Aceiaºi inclinare spre grãbita generalizare am putut-o constata ºi la dl H.-R. Patapievici care, pornind de la colaboraþionismul propriului tatã, se considera îndreptãþit sã vorbeascã de colabo-raþionismul întregului popor român).

          Fãrã a se arãta preocupat de felul cum a ajuns un om atât de moral sã facã puºcãrie, Dl. Andrei Pleºu s-a gândit sã transforme realitatea asasinãrii în puºcãrie a lui Mircea Vulcãnescu (la 48 de ani,  prin metoda «Nikolski» a bãtãilor  repetate la nesfârºit), într-un subiect bi-ne «cosmetizat», vorbind  de «împlinirea  eticã prin moarte» a filosofului, pentru care com-portamentul moral nu a rãmas nici un moment o simplã teorie. (Mircea Vulcãnescu îi spusese odatã lui Emil Cioran un lucru mult mai adânc gândit -ºi mai moral în esenþa sa: «adevãrata sfinþenie n-are nevoie sã se arate ºi sã fie recunoscutã»).

          Fãcând reclamã TV celor spuse la radio ºi publicate în revisã de dl Andrei Pleºu despre  momentul sacrificãrii lui Mircea Vulcãnescu spre a salva viaþa unui tânãr necunoscut, într-o emisiune televizatã, dl Nicolae Manolescu întreba: «E adevãrat cã  Mircea Vulcãnescu într-un fel a vrut sã moarã?», fãrã sã ºtie cã moartea i-a fost cauzatã lui Mircea Vulcãnescu de faptul cã s-a aºezat  pe cimentul ud ºi rece al carcerei având o coastã ruptã ºi intratã în plãmâni, ca urmare a nesfârºitelor bãtãi, care au precedat încarcerarea sa.

          Oricum, faþã de înfãþiºarea robustã pe care i-o imagina  cu un exces de fantezie dl Andrei Pleºu, Mircea Vulcãnescu nu mai era de mult «un personaj încã masiv» (v. A. Pleºu în rev. «Manuscriptum», nr. 1-2 din 1996, p.108). Traian Herseni  i-l descrisese lui Titus Bãrbu-lescu în felul urmãtor: «Slãbise cât în tinereþea lui; înalt, supt, rãvãºit trupeºte, haina vãrgatã îi aluneca pe umerii osoºi; numai ochii, mai frumoºi ca niciodatã, strãluceau în fundul cearcãnelor. Nu putea dormi, ochii, tot timpul deschiºi, dogoreau fuliginos peste cei care îl ascultau, peste gratii ºi sîrmã ghimpatã» (v.Titus Bãrbulescu, Prefaþã la vol.: MIrcea Vulcãnescu, Rãzboiul pentru întregirea neamului, Editura Saeculum, Buc.,1999).  Vãzut la Jilava în 1952, Mircea Vulcanescu i-a  apãrut  sculptorului  Aurel Obreja ca un «schelet de bisericã arsã, din care n-a mai rãmas decât conturul, scheletul de beton ºi fier» (v. Mihai Rãdulescu, Istoria literaturii române de detenþie, Editura Ramida, Bucureºti, 1998, p. 487). «ªi când te gândeºti cã acest înger cu chip de om  de la care oricine ar fi avut ceva de învãþat a fost ucis la vârsta de 48 de ani, te apucã jalea» -observa cu mult bun simþ Arºavir Acterian (v. rev. «Jurnalul literar», nov. 1992, p.5), fãrã nici o afectare jucatã pentru un public dresat sã repete prosteºte tot ce i se prezintã pe canalele mass mediei.