ISABELA VASILIU-SCRABA

 

Imaginea oficialã asupra

 filosofiei româneºti

 

“Receptarea criticã”

a lui Mircea Vulcãnescu

           

            Dupã decembrie 1989, cine a urmãrit schimbãrile radicale (nu cele de suprafaþã!) petrecute în cultura româneascã din peri-oada post-comunistã a putut sã remarce cã replicile oficiale sînt servite indirect, spre a nu mediatiza pãreri (sau nume) neoficiale. Aºa s-a întîmplat la reintegrarea postde-cembristã a lui Mircea Vulcãnescu ºi a lui Nae Ionescu, filosofi care au fãcut ºcoalã mult înainte de a li se tipãri în volume opera. Constantin Noica, unul dintre nenumãraþii discipoli ai profesorului Nae Ionescu îºi intitula în 1943-un articol chiar aºa: Nae Ionescu ºi spiritul de ºcoalã. Tot Noica, prin anii ºaptezeci devenit discipol ºi conti-nuator al filosofului Mircea Vulcãnescu, ob-serva cu tristeþe cã face parte din “generaþia trãiristã care nu este încã asimilatã, ca fenomen de culturã, în filosofia româneascã”. Iar aceastã justã constatare a rãmas ºi dupã trei decenii la fel de actualã. Fiindcã nici un trîmbiþaº (comunist) al pãrerilor oficiale despre Nae Ionescu ºi despre Mircea Vulcãnescu nu ºi-a modificat dupã 1989 în mod radical opiniile. Diferenþe s-au putut observa doar cu privire la mediatizarea lor, înainte de 1990 ele pãstrându-se în cercurile universitare. De pildã, cînd a început sã fie tipãritã opera naeionescianã ºi vulcãnes-cianã, ambele interzise în comunism, ofi-cialitãþile culturii comuniste au avut grijã de larga rãspîndire a pãrerilor de genul: “Nae Ionescu n-are operã”, sau: “Mircea Vulcãnescu ar fi putut sã scrie mai mult decît a scris”, în ideea cã, oricît ar fi de nefondate sau de absurde asemenea afirmaþii, dacã vor fi masiv difuzate, ele nu vor întârzia sã prindã. ªi totuºi, dacã înainte de 1989 controlul culturii româneºti era deplin, dupã aceea controlat nu a mai putut fi decît nivelul sonor al opiniilor oficiale. Astfel cã, în con-trast cu surdina pãrerilor neoficiale (care au putut fi publicate abia dupã abolirea comu-nismului) zgomotoasele pãreri oficiale (pãs-trate neschimbate mai mult de jumãtate de secol) au fost masiv impuse pe cele mai importante cãi ale mass-mediei. De pildã, în primãvara anului 1995, nici «Viaþa Româ-neascã», pe atunci sub direcþia lui Cezar Baltag, ºi nici «România literarã» a d-lui Nico-lae Manolescu nu au acceptat sã publice O pseudo-descoperire a unui pseudo-plagiat. În schimb, pãrerea oficialã despre profe-sorul de metafizicã Nae Ionescu fusese atît de bine mediatizatã în acei ani prin revistele bucureºtene “România literarã” ºi “Dilema” încît chiar ºi în 2002 ne-a fost dat sã auzim o opinie despre  teza de doctorat a filosofului care repeta, ceva mai aproximativ, pãrerea oficialã larg difuzatã prin 1994-1995. De bariera impusã pãrerilor neoficiale ne-am mai lovit ºi cînd am pus în discuþie oportu-nitatea ornamentãrii gîndirii filosofice a lui Nae Ionescu prin titluri ºi subtitluri adãugate cu prilejul tipãririi ei. Dl Marin Diaconu (vizat în aceastã problemã) a preferat sã nu comenteze opinia noastrã în vãdit contrast cu poziþia sa, deºi personal l-am îndemnat sã publice o replicã la pãrerea pe care o exprimasem în scris(1). Ulterior însã, ofi-cialul îngrijitor al operelor lui Nae Ionescu ºi Mircea Vulcãnescu a început sã ºchioa-pete la capitolul “obiectivitãþii ºtiinþifice”, fãcîndu-se cã “uitã”, din purã întîmplare, contribuþiile noastre din domeniul filosofiei româneºti (2). Se pare cã “obiectivitatea ºtiinþificã” este, ca ºi “criminalitatea de rãzboi” (3), un termen a cãrui definiþie este foarte greu de precizat. Fãrã îndoialã, aceastã reacþie a îngrijitorului operei lui Nae Ionescu era de aºteptat, refuzul dia-logului putînd însemna în ce-l priveºte o acutã lipsã de argumente. Dar ºi convin-gerea cã între el ºi Nae Ionescu nu este nici o diferenþã, nici la nivelul inteligenþei native, nici la nivelul culturii filosofice. Oricum, calitatea de îngrijitor al textelor unui gînditor de talia lui Nae Ionescu i s-a pãrut d-lui Marin Diaconu a-i da dreptul de a face un amestec confuz între cele gîndite de el ºi cele gîndite de întîiul creator de ºcoalã filosoficã româneascã.

            Aceeaºi calitate i-a pãrut a-i conferi ºi dreptul de a omite planul de idei alcãtuit de Mircea Vulcãnescu pentru studiul Spiritualitate. Fapt extrem de uimitor, þinînd cont de notorietatea pasiunii d-lui Marin Diaconu pentru rezumate de idei adãugate din propriul buzunar la prelegerile lui Nae Ionescu. Omiterea planului de idei alcãtuit de M. Vulcãnescu pentru studiul Spirituali-tate ar avea drept singurã explicaþie faptul cã nu i-a plãcut cum a alcãtuit filosoful Mircea Vulcãnescu acest plan.

            Avînd nemeritata faimã a unui scrupulos bibliograf al scrierilor de (ºi despre) filosofii români din perioada interbelicã, dl Marin Diaconu a dovedit mai puþine scrupule în ce priveºte omiterea scrierilor noastre despre filosoful Nae Ionescu sau despre filosoful Mircea Vul-cãnescu. Spre exemplu, în bibliografia inseratã în primul volum din Operele lui Nae Ionescu apãrut în vara anului 2000 la Editu-ra Crater din Bucureºti ( p. 74-80) el a “uitat” nenumãratele noastre articole din 1999-2000 despre Nae Ionescu (4) . ªi-a “amintit” numai de Pseudo-descoperirea unui pseudo-plagiat, dar s-a gândit sã excludã referirea la Nae Ionescu din volumul nostru Atena lui Kefalos (1997, p. 115-119). Sã nu se zdruncine cumva pãrerea perpetuatã din comunism (despre Nae Ionescu), pe care o citeazã de zor din tot noianul de reviste ºi cãrþi în care ea a fost prezentatã. Atît în cazul lui Mircea Vulcãnescu, cît ºi în cazul lui Nae Ionescu, sau a oricãrui alt gînditor de marcã al culturii româneºti  poziþia oficialã devine astfel mai “sonorã”(5) decît orice altã opinie. Conform opiniei oficiale privitoare la filosoful  Mircea Vulcãnescu, publicarea capodoperei sale în 1983 n-ar fi reprezentat un moment major al filosofiei româneºti, aºa cum am arãtat noi în articolul pe care l-am intitulat: Anul 1983 a fost anul “Mircea Vulcãnescu”. Aceastã poziþie nu a fost însã  exprimatã ca atare, întrucît ar fi necesitat referirea explicitã la articolul nostru. În schimb, dl Marin Diaconu nota în articolul Mircea Vulcãnescu de-a lungul anilor (Cotidianul, Supliment cultural «L.A.I.», 28 oct. 2002, p. 2) cã în etapa 1947-1989 «anii ‘80 au marcat un moment important pentru valorizarea criticã a lui Vulcãnescu»,  întrucât în 1985 el însuºi (în calitatea sa de îngrijitor al scrierilor vulcãnesciene) a început discuþiile pentru tipãrirea acestora. Prin sintagma de “valorizare  criticã” a operei filosofului, dl Marin Diaconu ar vrea (probabil)  sã sugereze cã în comunism, chiar dacã nu i s-a publicat opera filosoficã, ºi nu s-a discutat decât sporadic ºi «literar» despre capodopera sa de gând apãrutã în 1983, Mircea Vulcãnescu ar fi fost o prezen-þã neîntreruptã. Ceea ce ni s-a pãrut puþin cam exagerat, oricît de pozitiv ar suna o atare afirmaþie, din pãcate lipsitã de temei.

            “Receptarea criticã” de care vorbeºte dl  Diaconu are darul de a exagera impor-tanþa ultimilor zece ani de comunism în care cu chiu cu vai s-au publicat în întregime doar patru texte semnate de Mircea Vulcãnescu: despre Freud, despre Pârvan, despre Creangã ºi despre Dimensiunea româneascã a existenþei . Invocînd un aºa-zis “fundal” oferit de ideile lui Lucreþiu Pãtrãºcanu, sînt amintite, ceva mai delicat, ºabloanele ideologiei comuniste. Aceasta deoarece accentul nu cade nici pe autorul primei cãrþi (Curente ºi tendinþe în filosofia româneascã, 1946) în care printre filosofii români era trecut  ºi Mircea Vulcãnescu, nici pe opinia pãtrãºcanã, dupã care Mircea Vulcãnescu s-ar înfige în Dumnezeire ca viermele în fruct. În treacãt fie spus, aceastã viziune asupra filosofului (pe care Lucreþiu Pãtrãºcanu o împãrþea cu George Cãli-nescu), nu a fost în comunism nicicând comentatã, deºi aparþinuse unui comunist.

            La drept vorbind, pe lîngã oroarea de metafizicã definitorie oficialilor acelor timpuri (6), în comunism (ºi dupã) s-au tot perpetuat poziþiile grupãrii («pro-comuniste prin George Cãlinescu») de la revista “Ka-lende” a anilor treizeci (v. M. Vulcãnescu, Spiritualitatea în cultura româneascã ºi geneaþia tînãrã). Cu atît mai mult cu cît aceste poziþii au fost întãrite ºi prin solidaritatea clientelarã a filosofilor “raþionaliºti” strînºi în jurul lui Constantin Rãdulescu-Motru, P.P. Negulescu ºi Mircea Florian, urmaþi îndeaproape de un N. Bagdasar ºi un Al. Posescu. Cum bine se ºtie, recuceririle culturale din domeniul filo-sofiei româneºti ale perioadei comuniste au vizat în exclusivitate aceste figuri reprezentative ale “filosofiei de catedrã”(7).

            În opinia d-lui Marin Diaconu, prin ultima sa perioadã de receptare începutã în anii optzeci, “receptarea criticã” a gîndirii vulcãnesciene din vremea comunismului ar dãinui într-o perfectã continuitate pînã în zilele noastre. Ceea ce poate fi adevãrat dacã ne gîndim în exclusivitate la sfera “valori-zãrilor oficiale”. Cu atât mai mult cu cât în prezentarea receptãrii gîndirii lui Mircea Vulcãnescu în þarã, dl Marin Diaconu “o-mite” momentul schimbãrilor survenite dupã decembrie 1989. Or, în calitatea sa de îngrijitor al textelor vulcãnesciene, el ºtie mai bine decît oricine cã în comunism filosofului Mircea Vulcãnescu nu-i fusese tipãrit nici un volum.

            Faptul are totuºi o explicaþie cît se poate de simplã: atît pentru dl Marin Diaconu, cît ºi pentru alþi susþinãtori ai pãrerilor “oficiale”, momentul 1989 nu a însemnat decât o continuare - în condiþii, e drept, diferite, a deznaþionalizãrii culturale dinainte de 1989. Cã este ferm convins de aceasta se vede ºi din ordonarea Reperelor bibliografice ºi spirituale. 1904-2001 privitoare la Mircea Vulcãnescu. Aici nu consemneazã ca reper anul 1991 cînd a apãrut numãrul revistei “Secolul 20” în care s-a inclus Scrisoarea cãtre Vivi Vulcãnescu a lui Emil Cioran, ci anul 1988 cînd a început “pregãtirea revistei pentru pentru tipar” (v. Marin Diaconu, Mircea Vulcãnescu. Profil spiritual, Ed. Eminescu, 2001, p. 33).

            Încã ºi mai “memorabil” sunt înregistrate “reperele spirituale” pe care le constituie acele trei volume în care dl Diaconu a pus cu furca scrieri filosofice vulcãnesciene. Cu unsprezece ani înainte de apariþia lor la  Editura Eminescu, în  dreptul anului 1985 dl Marin Diaconu aminteºte posteritãþii de.... existenþa unor  discuþii... pe seama proiectatelor volume.... discuþii... rãmase fãrã urmãri... pînã la abolirea comunismului... ºi încã ºapte ani pe de-asupra...Spre a întregi tabloul, el a mai transcris la secþiunea Valorizãri critice ºi acea pãrere dupã care editarea acestor trei volume (ce a durat peste un deceniu!) s-ar fi fãcut cu o “grabã inexplicabilã” (op. cit., p. 154).Cum uºor se poate remarca, premiza continuitãþii neabãtute a culturii comuniste este pentru “oficialii” acestei culturi de la sine înþeleasã. Pentru ei, operele persona-litãþilor marcante ale epocii dinainte de 23 august 1944 (repuse în circulaþie abia dupã decembrie 1989, cum s-a întîmplat ºi cu operele filosofice ale lui Nae Ionescu) n-ar fi fost pînã în 1990 interzise, în ciuda unor aparenþe care duceau cãtre asemenea concluzii. Fiindcã numele acestor perso-nalitãþi nu putuserã a fi interzise pânã într-atât încât sã nu mai circule. (Deºi, cel mai bine este sã nu aflãm azi cam în ce fel circulau ele printre filosofii oficiali!). ªi fiindcã operele lor mai erau accesibile în unele dintre marile Biblioteci. (Mai bine sã nu ne mai amintim cît erau ele de accesibile!).

            Cãtre crearea unei confuzii cît mai mari în privinþa libertãþilor  pe care le-ar fi permis cultura comunistã (8) în legãturã cu scoaterea “la ivealã” a lui Mircea Vulcã-nescu, d-lui Marin Diaconu nu i-a pãrut de loc nefiresc sã considere drept semn al receptãrii gîndirii filosofice vulcãnesciene simpla evocare a figurii filosofului în niºte discuþii particulare, amintindu-l în cadrul emisiunii radiofonice (în care ºi-a citit articolul pe urmã publicat în «L.A.I» din 28 oct. 2002) pe filosoful Constantin Floru care (culmea libertãþii!) putea în comunism sã vorbeascã ce vroia.

            Atît la emisiunea difuzatã pe postul de radio “România Cultural” în 14 mai 2002, cît ºi în tabelul cronologic intitulat  Repere bibliografice ºi spirituale (1904-2001) din volumul Mircea Vulcãnescu.Profil spiritual (Ed. Eminescu, Buc., 2001), dl M. Diaconu a crezut nimerit sã prezinte de-a valma apariþiile de (ºi despre) Mircea Vulcãnescu din literatura exilului româ-nesc împreunã cu cele din Þarã. Aceasta spre a ocoli (probabil) supãrãtoarea sin-tagmã ce desemneazã “cultura comunistã”, trimiþînd în subsidiar la existenþa cenzurii comuniste ºi la obligaþia oricãrui scriitor notoriu de a se afla în graþiile Partidului Comunist. (Ca sã nu mai amintim distru-gerea învãþãmântului filosofic românesc sau decapitarea în puºcãrii a vîrfurilor spiritu-alitãþii româneºti ce s-a adãugat unei teribile secete culturale creatã artificial prin masacrarea bibliotecilor ºi prin atenta ur-mãrire a tot urma sã vadã lumina tiparului).

            Înfãþiºarea într-o totalã indistincþie a celor publicate înãuntrul ºi în afara Þãrii are ºi avantajul de a trece sub tãcere faptul cã “valorizarea” operei vulcãnesciene era dincolo de graniþele închise lipsitã de ºabloanele de gîndire caracteristice articolelor despre Mircea Vulcãnescu de prin revistele din þarã. În fine, înfãþiºarea acelei “reintegrãri” în cultura românã a lui Mircea Vulcãnescu în perioada cuprinsã între anii 1947 ºi 1989, care ar fi ºi acum în plinã desfãºurare, duce de la sine cãtre excluderea momentului 1983. Aºadar, fãrã alte argumentãri, ar reieºi cã teza pe care noi am susþinut-o în articolul intitulat “Anul 1983 a fost anul Mircea Vulcãnescu”ar fi nefondatã, independent de argumentaþia noastrã (9). Dacã cineva ar cãuta totuºi sã se lãmureascã în privinþa celor publicate în mod efectiv înainte ºi dupã 1990 din opera filosoficã a lui Mircea Vulcãnescu, ar ajunge în mod fatal la acea singurã concluzie, de care dl Marin Diaconu s-a ferit cît a putut: pînã la abolirea comunismului s-a publicat o unicã lucrare  ilustrând poziþia filosoficã a lui Mircea Vulcãnescu. Iar aceasta a fost: Dimensiunea româneascã a existenþei. Or, ea s-a tipãrit în întregime tocmai în anul 1983.     Ar mai fi însã o importantã faþetã a problemei vãzutã în mod “oficial”: Publica-rea în întregime a Dimensiunii româneºti a existenþei n-ar fi fost un eveniment, întrucît n-am avea de-a face cu o capodoperã de gînd filosofic. Asemenea poziþie transpare chiar din cele scrise de dl Marin Diaconu, desemnat în Dicþionarul de Sociologie (Ed. Univers Encicl., Buc., 1996, p. 316), drept “exegetul” lui Mircea Vulcãnescu, în condi-þiile în care “exegezele” sale n-au depãºit nivelul acelor comentarii dupã care filo-soful ªcolii sociologice de la Bucureºti ar fi fost «împotriva lumii orãºeneºti», sau cã ar fi adoptat «poziþii semãnãtoriste» (M.V., Cuvinte pt. fratele.., 2004, nota 15, p. 99). ªi nici nivelul  precizãrilor ideologice de genul cã filosoful nu fãcea în 1930 distincþia care s-a fãcut dupã 1950 între patriotism ºi naþionalism (nota 7, p.97). În planul ideilor, «exegetul» nu pierde ocazia sã noteze cum Mircea Vulcãnescu se distanþeazã de  Nae Ionescu exact acolo unde filosoful reprodu-cea poziþia Profesorului (op. cit., nota 2, p. 96). 

            În acel numãr (M. Vulcãnescu) al re-vistei  “Manuscriptum”(1-2/1996) pe care l-a îngrijit, dl Marin  Diaconu se referã la capodopera gîndirii vulcãnesciene într-un context mai mult decât de ciudat, ames-tecînd-o într-o înºiruire bibliograficã pe care o cuprinde într-o sumarã notiþã infor-mativã despre Preocupãrile de eticã ale filosofului. Din lista în care este citatã ºi Dimensiunea româneascã a existenþei nu lipseºte conferinþa din 1943, Ce aºtept de la ºcoalã pentru copiii mei, ºi nici schiþa de rãspuns la un articol polemic scris de I. Brucãr.

 

NOTE ªI CONSIDERAÞII MARGINALE

 

            1. v. Isabela Vasiliu-Scraba, Surpriza ultimului curs de metafizicã a lui Nae Ionescu, în rev. “Viaþa Româneascã”, Anul XCIV, nr.12/1999, p. 136-139; precum ºi cap. Excurs despre existenþã, în vol.:Metafizica lui Nae Ionescu,  2000.

            2. De ex., în vol. Mircea Vulcãnescu, Cuvinte pentru fratele rãmas departe (So-cietatea Românã de Radiodifuziune, 2004) pe care l-a îngrijit, dl Marin Diaconu a «uitat» sã treacã la Repere biobibliografice ºi spirituale (p. 120) conferinþa noastrã Mircea Vulcãnescu despre codul etic al românului pe care am citit-o la Radio Cultural pe date de 14 martie 2001. Ea «lipseºte» ºi din Bibliografia radiofonicã ( p.122)

            3. v. Lucian Blaga, Luntrea lui Caron, Ed. Humanitas, Bucureºti, 1990, p. 206.

            4. Iatã scrierile noastre despre Nae Ionescu pe care “scrupulosul” bibliograf al lucrãrilor despre Nae Ionescu s-a “îngrijit” sã nu le menþioneze: Isabela Vasiliu-Scraba, Atena lui Kefalos (Ed. Star-Tip, Slobozia, 1997, p. 115-119); Nae Ionescu ºi gîndirea occidentalã contemporanã, în rev. “Viaþa Româneascã”, Anul XCV, nr.3-4/2000, p. 103-108; Nae Ionescu ºi Mircea Vulcãnescu, în rev. “Viaþa Româneascã”, Anul XCV, nr.7-8/2000, p. 176-181; Mitul pãcatului originar în interpretarea lui Nae Ionescu, în rev. “Viaþa Româneascã”, Anul XCIV, nr.10-11/1999, p. 107-109; Nae Ionescu ºi Emil Cioran, în rev. “Steaua”, Anul LI,  nr. 7-8, iulie-august 2000, p.76-78; Nae Ionescu ºi Constantin Noica. Partea întîi, în rev. “Asachi”, nr.136, iunie 2000, p. 9-10 ºi partea a-II- a, în rev. “Asachi”, Anul IX, nr. 137, iulie 2000, p.12; Nae Ionescu ºi Petre Þuþea, în rev. “Convorbiri literare”, Anul CXXXIV, Serie nouã, nr. 8 (56) august, 2 000; Nae Ionescu ºi Vasile Bãncilã, în rev. “Convorbiri literare”, Anul CXXXIV, Serie nouã, nr. 7 (55) iulie, 2 000, p. 43; O ineditã perspectivã asupra timpului (Nae Ionescu ºi Im. Kant), în rev. “Asachi”, Anul IX, nr. 135, mai 2000, p. 7; Unitatea fiinþei. Un obscur pasaj din discursul platonic asupra “unului” ºi consideraþiile lui Nae Ionescu despre “nimic”, în rev. “Asachi”, Anul IX, nr. 138, august 2000, p. 5-6; Cãderea în cosmos(I). Robia identitãþii EU=EU ºi cunoaºterea izvorîtã din iubire.Partea I-a, în rev. “Asachi”, Anul IX, nr. 139, sept. 2000, p. 5-6 ºi partea a II-a, în nr. 140, oct. 2000, p.5; Cãderea în cosmos (II). Semnificaþia ontologic-metafizicã a principiului creºtin al iubirii, în rev. “Asachi”, Anul IX, nr. 141, nov. 2000, 6-7; Cãderea în cosmos (III). Deosebirea, cu valenþe mitice, dintre douã atitudini în faþa vieþii. Partea I-a în rev. “Asachi”, Anul IX, nr. 142/ dec. 2000, 6-7.

            5.v. Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcãnescu într-un “sonor” dicþionar, în rev. “Convorbiri literare”, Anul CXXXV, Serie nouã, iulie 2001, p. 32-33.

            6. v. I. Vasiliu-Scraba, Oroarea de meta-fizicã în receptarea operei lui Mircea Vulcãnescu, în rev. Asachi, Anul IX, nr. 149, iulie 2001, p. 6-7.

            7. La capitolul “filosofãrii nãscute din necesitãþile didacticismului”- tratat într-o confe-rinþã radiofonicã pe 17 martie 1930-, Mircea Vulcãnescu îi mai mentioneazã pe Dimitrie Gusti, Alice Voinescu, Mircea Djuvara, Tudor Vianu, Marin ªtefãnescu ºi Petre Andrei (Caracterele filosofãrii româneºti contemporane, în vol.: M. Vulcãnescu, Dimensiunea româneascã a existenþei. Pentru o nouã spiritualitate filosoficã, Ed. Eminescu, 1996, p. 229). Dl Marin Diaconu a modificat (fãrã nici o justificare) titlul în: Caracterele FILOSOFIEI româneºti... Or, tema filosofiei româneºti fusese abordatã de el în conferinþa  anterioarã (12 martie 1930).

            8. De libertãþile pe care le-ar fi permis cultura comunistã se aratã a fi ferm convins ºi dl Mircea Iorgulescu. Criticul pare a regreta doar dispãruta represiune: “polimorful conformism postcomunist este chiar mai nociv decît cel din vremea dictaturii, tocmai fiindcã represiunea a dispãrut” (Din Atlantida, în rev. “22”, 5-11 febr. 2002). Amintindu-ºi - cu drag-, de moda “ºopîrle-lor”, neobservate, vezi Doamne, în acele vremi în care “altã gîndire” decât cea oficialã nu însemna mai mult de o ºopîrlã, douã, în cine ºtie ce carte de necitit, dar copios comentatã în discuþiile dintre cunoscuþi, dl M. Iorgulescu a evocat nemãrginirea “posibilitãþii de informare” dinainte de 1990. Cãrþile neaflate în circuitul public, ar fi putut fi, pasã-mi-te, “consultate în fondurile documentare ale bibliotecilor uni-versitare ºi la Biblioteca Academiei, fãrã nemaipomenit de grele demersuri” (Ibid.). Sigur, nu era greu de scris o cerere de consultare a Fondului Special al Bibliotecii Academiei. Dificilã era doar aprobarea cererii. În funcþie de solicitant, ea putea sã nu fie datã niciodatã, ori sã fie datã dupã sãptãmîni, luni ºi chiar ani de zile. Ca sã nu mai amintim de imposibilitatea de a ajunge la Fondul Directorial (crema Fondului Special), de care dl M. Iorgulescu probabil cã nici n-a aflat, pasionat cum era pe atunci sã afle ultimile noutãþi de pe piaþa cea liberã a “ºopîrlelor”.

            9. v. Isabela Vasiliu-Scraba, Anul 1983, anul “Mircea Vulcãnescu”, în rev. “Convorbiri literare”, Anul CXXXV, Serie nouã, aprilie 2001, p. 38. Simptomaticã în privinþa dificultãþii de definire a “obiectivitãþii ºtiinþifice” ne-a pãrut nu numai cenzurarea numelui nostru în lista bibliograficã referitoare la scrierile despre Nae Ionescu, ci ºi “omiterea” numelui nostru în volumul d-lui Marin Diaconu Mircea Vulcãnescu. Profil spiriual (Ed. Eminescu, Buc., 2002 ). În bibliografia lucrãrilor despre filosof, cuprinzînd o mulþime de repere ce nu-ºi justificã menþionarea decît prin foarte vagi referiri la Mircea Vulcãnescu, dl Marin Diaconu a “uitat” articolele publicate de noi despre filosof. Ba mai mult: a preferat sã “nu-ºi aminteascã” nici de emisiunea de la Radio România Cultural din 14 martie 2001 , cînd, cu acelaºi prilej în care noi am þinut conferinþa despre “Mircea Vulcãnescu ºi codul etic al românului”, a vorbit el însuºi despre Mircea Vulcãnescu. Dar iatã ºi articolele noastre despre Mircea Vulcãnescu apãrute în anii 2000 ºi 2001: “Scãparea prin tangentã” sau Constantin Noica ºi Mircea Vulcãnescu, în rev. “Convorbiri literare”, Anul CXXXV,  Serie nouã, dec. 2001; Mircea Vulcãnescu despre “codul etic al românului”, în rev. “Viaþa Româneascã”, Anul XCVI, nr. 5-6, mai-iunie 2001, p.254-256; Pe urmele Occidentului ...(Mircea Vulcãnescu despre codul moral modern), în rev. “Asachi”, Anul IX, nr. 147, mai 2001, p.6-7; Mîntuirea prin “trecerea în virtual”, în rev. “Asachi”, Anul IX, nr. 148, iunie 2001, p.6-7; Un titlu neînþeles: Cuvînt “împreunã” despre rostirea româneascã, în rev. “Asachi”, Anul IX, nr. 151, septembrie, 2001, p. 6-7; Mircea Vulcãnescu. Tabel cronologic (1904-1921), în rev. “Asachi”, Anul IX, nr. 154, decembrie, 2001; Nae Ionescu ºi Mircea Vulcãnescu, în rev. “Viaþa Româneascã”, Anul XCV, nr.7-8/2000, p. 176-181; Mircea Vulcãnescu într-un “sonor” dicþionar, în rev. “Convorbiri literare”, Anul CXXXV, Serie nouã, iulie 2001, p. 32-33; Oroarea de metafizicã în receptarea operei lui Mircea Vulcãnescu, în rev. Asachi, Anul IX, nr. 149, iulie 2001, p. 6-7 ºi, desigur, Anul 1983 a fost anul “Mircea Vulcãnescu”, în rev. “Asachi”, Anul IX, nr. 146, aprilie 2001.