ISABELA VASILIU-SCRABA

 

PASIUNEA PENTRU BANALITÃÞI

a d-lui Gabriel Liiceanu

 

Motto: «Viaþa literarã are nevoie de polemici ca de oxigen, cu atât mai mult acolo unde tendinþa spre idolatrizare sau, ºi mai curent -, teama de a zgâria reputaþiile consacrate s-a accentuat penibil»

Monica Lovinescu

 

          În vara anului 2004 a fost publicatã o carte (1) ce-l are indicat drept autor pe Alexandru Dragomir. Filosoful, þinând prelegeri în cerc restrâns, fusese probabil ºocat de incapacitatea de înþelegere a auditoriului sãu interesat de gândirea filosoficã, dar refuzat de idee în urma dopãrii ideologice la care s-a supus de bunãvoie, spre a-ºi face în mod fericit intrarea în cultura þãrii aflate sub ocupaþie comunistã. Uimirea în faþa neºtiinþei într-ale filosofiei a celor care-l audiau(2), probabil, cãpãtase la un moment dat înfãþiºarea unei precizãri: anume cã el le vorbeºte de «crase banalitãþi metafizice».

          În  cartea de la Ed. Humanitas  apare o altã explicaþie, ceea ce nu schimbã semni-ficativ cadrul problemei, aºa cum se va vedea din cele ce urmeazã. Chiar dacã s-ar invoca posibilitatea ca explicaþia din volum  sã aibe un grad mai mare de veridicitate, nu trebuie pierdut din vedere adevãrul gol goluþ. Anume cã gândirea ºi spusa lui Alexandru Dragomir a rãmas bine ascunsã în spatele pãrerilor d-lui Liiceanu. Fiindcã  nici mãcar un text  din  întreg volumul Crase banalitãþi metafizice (Editura Humanitas, Bucureºti, 2004) nu-i aparþine celui trecut drept autor, cartea neilustrând altceva decât ce a crezut dl Gabriel Liiceanu cã a gândit, a spus sau avea de gând sã spunã filosoful Alexandru Dragomir.

          Iar dl Liiceanu, chiar mult dupã ce ºi-a însuºit limbajul de lemn al aºa-zisei filosofii materialist-dialectice, ºi în ciuda râvnei cu care i-a citit pe marii filosofi, a rãmas peste ani tot cu greºita impresie cã filosofia ar fi ceva coborât din cer pe pãmânt, în bunã vecinãtate cu materialismul dialectic ºi istoric pe care l-a mâncat în tinereþea lui pe pâine. În termenii d-lui G. Liiceanu, filosofia «ar fi pierdut» din altitudinea discursului atemporal, optând pentru temporal ºi mergând «pe intuiþie, pe latura afectivã» (v. G. Liiceanu, Cearta cu filosofia, 1992). Pãrere care ar explica ºi pasiunea pentru banalitãþi a directorului Editurii Humanitas care s-a încumetat fãrã preget sã reconstruiascã conferinþele «sin-gurului fenomenolog din România», cum l-a numit el pe Alexandru Dragomir, gru-pându-le în volumul intitulat «Crase ba-nalitãþi metafizice»(Editura Humanitas, Bucureºti, 2004), publicat în 2 000 de exem-plare. Dupã explicaþia îngrijitorului cãrþii, acest titlu ar fi menit sã indice faptul cã, în opinia sa,  filosofia «se face pornind de oriunde, de la banal (...), cã banalitãþile conþin un formidabil potenþial metafizic» (Gabriel Liiceanu, p. 63)

          Din pãcate, în ciuda abundenþei de-taliilor referioare la modul cum au fost pre-lucrate prelegerile filosofului Alexandru Dragomir, despre editarea acestui prim vo-lum (promise fiind mai multe!) nu se poate spune cã reprezintã un model de probitate intelectualã.

          Dar poate cã tocmai originala meto-dã dupã care aceastã primã operã a necu-noscutului Alexandru Dragomir a fost alcãtuitã, a sortit-o unui succes dinainte asigurat. Pe 28 iulie 2004 dl Liiceanu vorbea la radio «România Cultural» de traducerea Craselor banalitãþi metafizice  în englezã ºi de tipãrirea lor (în 3 000 de exemplare) la o editurã din Budapesta, urmând ca de aici volumul sã fie împrãºtiat pe la toate marile biblioteci din lume.

          ªi totuºi, cum altfel decât lipsã de probitate intelectualã se poate numi faptul cã editorul cãrþii s-a ferit cu tot dinadinsul sã publice texte aparþinându-i lui Alexandru Dragomir (3). Cum a fost oare posibil sã nu se gãseascã loc pentru eseul asupra o-glindirii scris în 1946 de fostul doctorand al lui Heidegger, text despre care aflãm din prefaþa d-lui Gabriel Liiceanu ba cã ar avea 4-5 pagini (p. XXII), ba cã ar fi vorba de 7-8 pagini (p. XLIII). ªi cum au putut fi lãsate de-o parte însemnãrile pregãtitoare ale unora dintre prelegeri, notiþe scrise chiar de Alexandru Dragomir, într-un volum ce conþine texte având la bazã prelegerile sale.

          Iarãºi într-un mod mai mult decât bizar, cartea nu are - nici mãcar la note -, textul despre Apãrarea lui Socrate. Din acestã scriere datând din 1981 nu au fost semnalate nici mãcar rãmãºiþele de fraze aparþinându-i (totuºi) filosofului Alexandru Dragomir. În schimb, s-a publicat -cu mare grijã - numai pasajul de la sfârºitul textului despre Socrate în care Alexandru  Drago-mir îi mãrturisea lui Constantin Noica plictisul pe care i-l provoacã efortul de a-ºi aºterne pe hârtie ideile.

          În ce priveºte capitolul intitulat SOCRATE. ÎNFRUNTAREA FILOSOFIEI CU CETATEA (p.128-168), el a rezultat dintr-o metodã a cãrei originalitate domnul Liiceanu ar putea sã o patenteze. Fiindcã deºi a fost folositã din belºug în cultura comunistã de pânã în 1989, în filosofie metoda nu a fost încã omologatã.

          Dar timpul se pare cã nu este pierdut. Cãci fãrã respectiva metodã, cum s-ar mai putea face un amestec atât de omogen între ce scrie ºi ce spune un filosof autentic format la ºcoala lui Nae Ionescu, a lui Mir-cea Vulcãnescu ºi a lui Mircea Eliade(4) ºi ce înþelege un altul, deformat irevocabil  în vremea studiilor universitare de niºte politruci precum Henry Wald ºi Ion Ianoºi, spre marea dezamãgire a lui C-tin Noica.

          Dupã mãrturisirile d-lui Gabriel Li-iceanu, în calitatea sa de editor, el a fãcut un amestec indistinct din notiþele sale pe care le luase în aprilie-iunie 1986 «în timpul unor prelegeri despre Apãrarea lui Socrate» ºi din textul scris de Alexandru Dragomir în 1981, întâi ciorârþit ºi apoi recombinat într-o nouã ordine(Crase banalitãþi meta-fizice, p. 127), dupã bunul plac al editorului. Ceea  ce lasã  neplãcuta  impresie cã  din 1990, de la cãderea comunismului s-a aºteptat doi-sprezece ani decesul filosofului Alexandru Dragomir, pentru ca îngrijitorii volumului din 2004 sã poatã rescrie nestingheriþi de autor niºte prelegeri ale cãror notiþe sau înre-gistrãri pe bandã magneticã le deþineau din 1985, 1986, 1987, 1988, 1993, 1995, 1996, 1997, 1998...

          În ce priveºte Prefaþa volumului, de gust îndoielnic ne par a fi notaþiile d-lui Gabriel Liiceanu în care i se nãzãreºte sã îl catalogheze drept mediocru pe filosoful Octavian Vuia, acel strãlucit discipol român al lui Heidegger.

          Pentru cã directorul Editurii Huma-nitas nu a gãsit alt loc în care sã-ºi tipãreascã pãrerea (exprimatã cu agresivitatea celui care are convingeri fãrã a avea ºi argumente) decât între coperþile cãrþii lui Alexandru Dragomir care a avut multã afecþiune pentru Octavian Vuia de care îl legau «ani întregi de strânsã prietenie, aºa cum au fost ºi între pãrinþii» lor (v. Alexandru Dragomir, Portret al gânditorului la tinereþe, p.5, în volumul: Octavian Vuia, Regãsirea în Pascal ºi alte «analize» heideggeriene, Editura «Jurnalul literar», Bucureºti, 1997).

          Sã vedem însã mai îndeaproape cum a fost alcãtuitã opera filosoficã a lui Ale-xandru Dragomir, spre a fi oferitã publicului interesat de autenticitatea gândirii unui fi-losof care nu a fãcut nici un compromis cu regimul de «ocupaþie comunistã», cu riscul conºtient asumat de a rãmâne un necu-noscut.

          În prima parte a cãrþii, primul text aflãm cã a rezultat din notiþele a trei pre-legeri datând din martie ºi aprilie 1985 «re-organizate în ordinea care mi s-a pãrut idealã» scrie dl Liiceanu (p.3). Întrucât nu are la bazã decât notiþele a trei prelegeri, O interpretare platonicianã la «O scrisoare pierdutã» se pare cã ar fi singurul text mai elaborat din care cititorul îºi poate cumva face o idee de anvergura gândirii filosofice a lui Alexandru Dragomir, în ciuda dezor-ganizãrii ideilor «reorganizate» dupã priceperea d-lui Gabriel Liiceanu (5).

          Urmeazã douã texte scurte, unul provenit din notiþe altul dintr-o înregistrare. Textul despre capcana spiritualã pe care o poate constitui - pentru unii - mediul temporal ºi mediul spaþial al vieþii omeneºti, intitulat Crase banalitãþi metafizice, «are la bazã înregistrarea pe bandã a prelegerii pe care Alexandru Dragomir a þinut-o pe 6 oct. 1987» (p.63). Cu mult mai scurtã decât precedenta, prelegerea Despre naþiune, provine dintr-o înregistrare fãcutã pe 1 mai 1993 (p.81). Textul intitulat Ce se întâmplã cu noi? are la bazã notele pregãtitoare ale lui Alexandru Dragomir (netipãrite în volum!) ºi notele d-lui Liiceanu luate pe 3 decembrie 1995 (p.95). Cele Patru prelegeri scurte (de 15-20 de minute fiecare), þinute dupã 1995 ºi reunite laolaltã, au rezultat din «notele luate la faþa locului», cât ºi, din «transcrierile de pe bandã fãcute de Sorin Vieru» în cazul prelegerii despre uitare (v. Alexandru Dragomir, Crase banalitãþi metafizice, 2004,  p.108).

          Socrate. Înfruntarea filosofiei cu cetatea (pp 127-163) se aflã în partea a doua a volumului. Textul - condensând, ca sã spunem aºa, o gândire desfãºuratã într-o perioadã de 16 ani (1981-1997) - a fost meºterit de dl Liiceanu dupã urmãtoarea metodã: s-au grupat notiþele dupã prele-gerile despre Socrate, s-a adãugat ºi un text scris de Alexandru Dragomir (ºi netipãrit în volum!) tot despre Socrate. Cele douã surse s-au amestecat, s-au divizat ºi pãrþile s-au rearanjat. Amestecul a fost întâi dres cu originalitãþi aparþinându-i d-lui Liiceanu, apoi asezonat cu ce ºi-a mai adus aminte cã a auzit vreme de doi ani (1996-1997) de la Alexandru Dragomir. Pentru un plus de savoare s-a adãugat un citat din Demonii, citat auzit de dl Gabriel Liiceanu cu prilejul altor prelegeri ascultate prin 1986-1988, prelegeri «ce au stat la baza textului Despre lumea în care trãim». ªi, pentru a pune capac la toate, dl Liiceanu a mai adãugat «o reconstrucþie a unui discurs despre Socrate rostit la începutul prelegerii din care a rezultat textul Modalitãþi de autoînºelare» (p..128), înregistrat pe 22 sept. 1987.

          Pentru cã unii ar putea crede cã pe alocuri (unde lipsesc citatele) nu am redat suficient de fidel metoda de lucru a d-lui Gabriel Liiceanu, îl vom mai cita pe editor. La pagina 127 a volumului aflãm cã textul a rezultat din «împãrþirea pe fragmente» (p 127) a notelor luate de Gabriel Liiceanu dupã «prelegerile din aprilie -iunie 1986; una din aceste prelegeri [nu se ºtie care, fiindcã nici una nu a rãmas în forma pe care i-a dat-o Alexandru Dragomir] fiind dedicatã lui Mircea Eliade, ca omagiu adus acestuia la stingerea din viaþã» (ibid.), notele dupã prelegeri fiind în prealabil amestecate cu textul intitulat Socrate, «scris în septembrie-noiembrie 1981 la Sibiu ºi Bucureºti» (ibid.).

          Dupã ciopârþire, «fragmentele au fost apoi combinate într-o anumitã ordine (...). Unele pasaje au fost omise...altele au fost exprimate mai succint ºi multe au fost reformulate. O serie de pasaje îmi aparþin» (G. Liiceanu, p. 127).

          Pasajele referitoare la Descartes nu au la bazã notiþe dupã prelegeri, ci idei pe care Alexandru Dragomir i le-ar fi împãrtãºit d-lui G. Liiceanu «de-a lungul mai multor discuþii avute în anii 1996-1997» (p.128).

          În partea a doua a volumului se mai gãsesc douã texte: Comentarii la Philebos (op. cit., pp. 169-196) ºi Despre lumea în care trãim (op. cit., pp.197-246), ambele rezultând prin aceeaºi originalã medodã. Despre dialogul platonic Philebos, Ale-xandu Dragomir a scris într-un caiet din 1985 (textul sãu nefiind inclus ca atare în volum), ºi a þinut o serie de prelegeri între iunie ºi noiembrie 1985, dupã care dl G.  Li-iceanu a luat notiþe. De astã datã, respecti-vele notiþe au fost amestecate, rearanjate (ºcolãreºte), tãiate ºi completate (§15, §16 ºi §18) de dl Cãtãlin Partenie.

          Textul Despre lumea în care trãim este manufacturat de dl Gabriel Liiceanu din înregistrarea unor prelegeri þinute de Alexandru Dragomir vreme de doi ani, între septembrie 1986 ºi mai 1988, înre-gistrare transcrisã ºi apoi modificatã: «unele pasaje au fost omise, unele au fost reformulate, iar altele au fost stilizate. O seamã de fragmente...neformulate în chip explicit, îmi aparþin. Ce a rezultat nu a fost însã un text cursiv, ci o suitã de fragmente ...Nu am inclus nimic din prelegerile despre Toma din Aquino, Duns Scotus, Occam, Galilei, Bruno, Kepler ºi Newton»(v.Gabriel Liiceanu, Crase banalitãþi metafizice, p. 197).

          Desigur, oricine citeºte asemenea precizãri se întreabã: din ce motiv au fost oare excluse prelegerile mai sus men-þionate? Explicaþia datã de îngrijitorul tex-telor filosofice ale lui Alexandru Dragomir este de-a dreptul stupefiantã: Prelegerile despre Toma din  Aquino, etc... au fost înde-pãrtate de directorul Editurii Humanitas întrucât în ele filosoful Alexandru Drago-mir s-ar fi poticnit de intermediari!

          ªi, ca orice pedagog care se respectã, dl Gabriel Liiceanu þine sã promoveze con-tactul nemijlocit cu gândirea unui filosof. Lui nu-i plac intermediarii, el dã prioritate formulãrilor aparþinând chiar celor ce au gândit!

          Dl. G. Liiceanu l-a cenzurat atât de drastic pe Alexandru Dragomir ca nu cumva sã se afle ce a gîndit un filosof din ce crede (cã a înþeles) un altul.

          Prelegerile despre Toma din Aquino au fost eliminate, de pildã, tocmai datoritã preocupãrii d-lui Liiceanu de a-l elimina pe Etienne Gilson, care, cu sau fãrã voia sa, a distorsionat gândirea  Aquinatului. Pentru cã distorsiunile unui intermediar ca filo-soful neo-tomist E. Gilson ar fi anulat, dupã opinia d-lui Gabriel Liiceanu, temeiul argu-mentãrilor lui Alexandru Dragomir.

          De la sine înþeles este, desigur, fap-tul cã, pentru dl Gabriel Liiceanu, gândirea filosoficã a lui Alexandru Dragomir nu a fost câtuºi de puþin distorsionatã de ori-ginala metodã dupã care el a alcãtuit volu-mul apãrut în 2004.

          Directorul Editurii Humanitas  pare a nutri convingerea de nezdruncinat  cã cele scrise de el «în spiritul interpretãrii lui Alexandru Dragomir (pe care, pentru a spune aºa, mi-am însuºit-o»(v. Gabriel  Liiceanu, p. 127 din vol.: Crase banalitãþi metafizice) ar reda, vezi Doamne, cu cea mai mare fidelitate gândirea lui Alexandru Dragomir. Fãrã nici cea mai micã distor-siune! Doar cu majore înbunãtãþiri!

 

Note ªi consideraþii

marginale

         

          1. v. Alexandru Dragomir, Crase ba-nalitãþi metafizice. Prelegeri reconstruite de Gabriel Liiceanu ºi Cãtãlin Partenie; Prefaþã de Gabriel Liiceanu; Postfaþã de Andrei Pleºu, Editura Humanitas, Bucureºti, 2004.

          2. În Jurnalul de la Pãltiniº dl Gabriel Liiceanu consemna -fãrã comentarii- o spusã teribilistã a lui Noica (imitându-l neinspirat pe Þuþea), dupã care triada platonicã adevãr-bine-frumos ar fi fost o «platidudine» (p. 119). În aceeaºi carte a fost imortalizatã ºi incercarea d-lui Andrei Pleºu de a gãsi un loc rezonabil în care sã stea Ideile lui Platon: Acestea s-ar gãsi «în noi», dacã ele nu se aflã în afara noastrã, «dincolo», cum le explica Noica (p 85). Urmarea discursului noician în care se afirmã cã «Ideile lui Platon nu sînt nicãieri», n-a înþeles-o niciunul din cei doi, nici pînã în ziua de astãzi, dl Liiceanu fiind convins cã Ideile lui Platon sînt «valori emanate de spiritul colectiv» (v. Platon, vol. II, 1976, p. 113), iar dl. Andrei Pleºu preferând sã tricoteze în preajma «nucleului ginecocraþiei spirituale» care i-a pãrut a reprezenta «inima platonismului» (Limba pãsãrilor, 1994, p. 53).

          3. Dupã cãderea comunismului ºi pânã la trecerea sa în lumea celor drepþi, filosofului Alexandru Dragomir  i s-a publicat un singur text. Anume o conferinþã (nereconstruitã dupã desfacerea ei în bucãþi!) pe care a þinut-o pe 2 iulie 1997 la radio «România Cultural», când a vorbit despre Octavian Vuia (fost profesor la Universitatea din Muenchen). Textul a fost inclus -drept prefaþã - în volumul: Octavian Vuia, Regãsirea în Pascal ºi alte «analize» heideggeriene (Editura «Jurnalul literar», Bucureºti, 1997, traduceri din francezã de Caius Vancea). Doar la Paris în 1956, dupã un exemplar deþinut de Walter Biemel, dl Virgil Ierunca îi mai publicase traducãtorului Alexandru Dragomir (în revista «Caiete de dor») textul heideggerian CE ESTE METAFIZICA. El a reprezentat întâia traducere româneascã din Heidegger (1889-1976), care, din pãcate, încã nu a fost reeditatã.

          4. Dupã Seminarul pedagogic universitar pe care-l terminã la Cluj în 1933 (fiind notat cu excepþional la românã, latinã, greacã, francezã ºi germanã), Alexandru Dragomir s-a înscris la Facultatea de Filosofie ºi Litere din Bucureºti, atras de faima profesorului Nae Ionescu ºi a asistentului sãu, Mircea Eliade. În perioada studiilor universitare, Alexandru Dragomir a audiat urmãtoarele conferinþe de metafizicã ºi istoria logicii þinute de Nae Ionescu: Logica generalã, 1934-1935; Logica colectivelor, 1935-1936 ºi Cursul de metafizicã din 1936-1937. Cum bine se ºtie, dupã doctoratul din iunie 1933, Mircea Eliade a devenit asistentul lui Nae Ionescu. Profesorul i-a cedat cursul de istoria metafizicii ºi un seminar de istoria logicii ºi i-a recomandat ca înainte de istoria metafizicii sã înceapã cu un curs de istoria religiilor (v. Mircea Eliade, Încercarea labirintului, Ed. Dacia Cluj-Napoca, 1990, p. 68). «Am þinut deci lecþii despre problema rãului ºi a mântuirii în religiile orientale - îi relateazã marele istoric al religiilor lui Claude-Henri Rocquet -, despre problema ontologicã în India, despre orfism, hinduism ºi budism. În privinþa seminarului de logicã, am început printr-un subiect pretenþios: «Despre dizolvarea conceptului de cauzalitate în logica medievalã budistã»! Seminar destul de greu care a fost frecventat doar de un grup restrâns. Apoi am ales Docta ignorantia a lui Nicolaus de Cusa, ºi Cartea a IX-a din Metafizica lui Aristotel» (v. Mircea Eliade, op. cit.).

          Dintre universitarii bucureºteni audiaþi de Alexandru Dragomir (probabil ºi cu ocazia faimoaselor dezbateri publice organizate de Asociaþia «Criterion») a fost desigur ºi Mircea Vulcãnescu. În perioada cât Al. Dragomir i-a fost student, el a predat Istoria eticii (1933-1934), Etica ºi celelalte discipline filosofice (1936-1937), precum ºi Etica lui Kant (1934-1935). În cadrul seminarului de eticã din 1935-1936, asistentul preferat al profesorului Dimitrie Gusti a comentat cu studenþii Critica raþiunii practice a lui Kant (apãrutã în 1934 cu o prefaþã de Nae Ionescu), tradusã în româneºte de Dumitru Cristian Amzãr (1906-1999), care a fost îngrijitorul cursurilor (stenografiate ºi apoi litografiate) þinute de profesorul Nae Ionescu ºi care în Germania a urmat cinci semestre cursurile ºi seminariile lui Heidegger pentru doctoranzi ºi docenþi. Cum aveau sã facã zece  ani mai târziu cei doi prieteni: Alexandru Dragomir ºi Octavian Vuia.

          5. v. Capitolul: ªopârle «platoniciene», douã diversiuni ºi o previziune (Alexandru Dragomir despre O scrisoare pierdutã),.