ISABELA VASILIU-SCRABA

 

ªopârle «platoniciene»,

 douã diversiuni

ªi o previziune

 

 

Motto: «Politica de la Revoluþia francezã încoace oscileazã între demonia catastrofalului eruptiv, cum a fost Hitler, si aceea a dezumanizãrii planificate (...) dirijatã de o infimã minoritate care acapareazã sistemul cerebral si nervos al organismelor sociale si naþionale»

          Horia Stamatu, 1979

 

            Nu ºtim câtã vreme s-a convenit a se pãstra secretul diferitelor documente de mare interes politic pentru soarta unor þãri. ªtim doar cã la vreo patruzeci de ani de la «împrietenirea» armatei române cu armata ruseascã ºi pietrele parcã ar fi vrut sã povesteacã cum s-a petrecut decapitarea spiritualã a þãrii ocupate de sovietici, cum s-au întemniþat, batjocorit ºi omorât prin închisori aproape douã milioane de români (cam tot atâþia câþi fuseserã deportaþi în 1940 ºi în 1944 din teritoriile Basarabiei ºi Bucovinei pentru a fi destinaþi morþii sau Siberiei). În ultima carte publicatã de Marin Preda tocmai acest lucru impresioneazã în mod special. Romancierul, pur ºi simplu, nu a mai vrut sã pãstreze tãcerea. Nu ºtim dacã din asta i s-a tras moartea. ªtim doar cã scriind Cel mai iubit dintre pãmânteni îl apucase o furie, o nemaipomenitã grabã sã spunã lucrurilor pe nume, cu orice preþ. Sã scoatã la luminã cât mai mult din câte aflase despre ultimii zece-doisprezece ani din viaþa lui Blaga. Sã aºtearnã pe hârtie ce i-a povestit Ion Caraion despre suferin-þele celor întemniþaþi politic, sã facã publice adevãrurile aflate la citirea «Jurnalului» unui fost universitar (Traian Chelaru), silit a deveni gunoier.

            În acelaºi «spirit al vremii» par sã se înscrie ºi niºte prelegeri despre Caragiale, þinute de Alexandru Dragomir în martie-aprilie 1985. Auditoriului sãu îi spusese cã ar fi vorba de o interpretare «platonicianã» a «Scrisorii pierdute», pentru cã între provincie ºi centru administrativ de unde provin deciziile politice («cum era Roma anticã») ar fi un raport similar cu cel dintre platonica lume noumenalã ºi lumea devenirii. Nu pentru cã n-ar fi ºtiut cã filosoful grec fusese interesat în exclusivitate de domeniul spiritualului, de perfecþionarea interioarã a celui care vroia sã o apuce pe calea Supremului Bine (1), identic cu Adevãrul ºi Frumosul în cea mai sublimatã formã. Ci pentru cã una dintre cele mai grosolane interpretãri ale lui Platon putea permite o basculare de acest soi în domeniul politic.

            În plus, Alexandru Dragomir a avut mare grijã sã îndepãrteze din planul discuþiei aspectul spiritual. Pentru lumea comediilor lui Caragiale, fenomenologul  evidenþiazã în mod expres îngustarea domeniului realitãþii, redus la factori nespirituali: mâncatul, iubirea, etc, neimplicând alt bine decât cel pur biologic.

            Hermeneutica sa începe aºadar cu evidenþierea unei ierarhii (de genul «centru-provincie») instituitã în România la un moment dat, însoþitã ºi de impunerea unor noi «prinþipuri».

            Între centru ºi provincie ar fi un raport ca între Tipãtescu ºi Pristanda dintr-O SCRISOARE PIERDUTÃ: Un fel de ºefie administrativã, nu ceva de genul stãpân - slugã, relaþie care ar pune viaþa slugii în joc. Prin ticul verbal al lui Pristanda, ºefia este tot timpul reiteratã. Tipãtescu se aude mereu pe sine prin «închiderea conversaþiei în ecou»(Alexandru  Dragomir). În plan politic este vizatã aici siguranþa de sine a stãpânirii care are în mânã toate mijloacele mass mediei ºi le foloseºte pentru a-ºi reitera poziþia dominantã.

            Stãpânirea, de orice fel ar fi ea, se aude doar pe sine, e purã tautologie de forma unei conversaþii în care sunetul iniþial este amplificat prin propriul sãu ecou, ºi nu printr-un alt sunet, care sã aibe o altã provenienþã.

            Când ajunge la capitolul noilor «prinþipii», fenomenologul vorbeºte de noua realitate privatã de spiritual. În acest caz, «cãderea în corupþie» (2) echivaleazã cu însuºi traiul în sfera materialismului, înclinând de la sine spre «acel domeniul în care poþi face ce vrei».

            La capitolul «instituþii», Alexandru Dragomir nu poate marca diferenþa dintre democraþia popularã (camuflând servitutea faþã de Moscova) ºi democraþie pur ºi simplu. Pentru cã cele douã, în esenþa lor sînt identice: «stâlpii pe care se sprijinã puterea -remarcã hermeneutul- sînt tocmai funcþiile, comitetele ºi comisiile»(p.16). Stãpânirea, în ambele feluri de  democra-þie, se exercitã prin intermediul omului-instituþie. Iar instituþia-om are diferite înfãþiºãri. Ea poate fi colectivã sau anonimã. Este fie de tipul omului funcþie, ca investit, de pildã, cu veºmânt de judecãtor, aca-demician etc..., fie de speþa cetãþeanului anonim instituit cu drept de vot, care «crede în comitete ºi comiþii, cãtre care aspirã cu ardoare» (v. Alexandru Dragomir, Crase banalitaþi metafizice, Ed. Hum., 2004, p.15). Democraþia ar fi ceva care «funcþioneazã cu anonimaturi: cetãþean, popor, instituþii», votul secret fiind «curajul» anonimatu-lui ºi de aceea este o falsã manifestare a individualitãþii. ªi cum votul intrã în statisticã, urmeazã cã democraþia este o «funcþie a cifrei» (p.17), indivizii fiind re-prezentabili prin colective.

            În toatã acestã descriere a maºinãriei politice care ar sta la baza democraþiei este subînþeleasã lipsa de direcþionare a deciziilor, nu pentru cã deciziile politice ar fi lipsite de aºa ceva. Pur ºi simplu este pusã în parantezã orientarea deciziilor spre perpetuarea dominaþiei, eventual spre extinderea acesteia.

            În schimb, se pedaleazã de zor pe bunãstarea materialã viitoare ºi pe efortul comun pentru intrarea «în timp»(3). Numai cã timpul are douã înfãþiºãri. El este liniar pentru cei increzãtori în viitor, pentru liberalii care vor sã ºteargã trecutul considerat ca un balast inutil. Altfel aratã timpul pentru conservatori ca Farfuridi (4) care cred cã istoria se repetã ºi cã se poate învãþa ceva din trecut.

            De partea lui Caþavencu, a progre-siºtilor se aflã ºi aºa-ziºii «naþionaliºti», care-ºi delimiteazã þara ca un anume ceva pe cale de a deveni altceva, ieºind din atemporalitate, pentru a intra în timpul liniar al nemãrginitei evoluþii spre mai bine.

            Dar totul degenereazã în confuzie pentru cã «în spaþiul ideologic nu existã polemici cordiale» (op. cit.), în final ajungându-se la «chestiuni personale, la injurii ºi la delaþiuni» (v. Alexandru Dra-gomir, Crase banalitãþi metafizice, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2004, p.24).

            «Chestiunile personale» readuc discuþia în punctul de pornire, cu preci-zarea cã «individul este un factor de dezordine»(ibid.) ºi cã diversitatea nu este reductibilã la întreg.

            Deºi existã o marcatã tendinþã spre organizare, spre totala cuprindere a omu-lui în spaþiu public ºi în comun, individul se sustrage. Prin intimitatea sa, omul îºi pãstreazã individualitatea la nivelul acelui fond inconºtient ºi neorganizat al societã-þii (cazul Zoei, singura femeie între cinci bãrbaþi).

            Ca o primã «diversiune», în acest punct interpretarea sa gliseazã spre «con-ºtiinþa moralã» ºi spre hegeliana diferenþã între legea scrisã si nescrisã care ar fi ca-racteristicã comunitãþilor restrânse.

            Apoi Alexandru Dragomir revine la planul politic al valorilor de «interes ge-neral» atingând problema simulacrului. Filosoful vorbeºte de interesul particular ce se substituie valorilor generale, anihi-lându-le astfel ca valori, dar pãstrându-le ca faþadã.

            Relaþia cu altul devine relaþie cu sine purtând masca relaþiei cu altul. În viaþa politicã, interesul particular este însã anihilat «pe propriul sãu teren prin contra-ºantaj». Numai cã, prin aceste mijloace, lupta în plan politic ia înfãþiþarea unei înlãnþuiri de fapte care nu duc nicãieri, pentru cã nu sînt ºtiute. Mai mult încã: Cele petrecute nu trebuie nicicând sã iasã la luminã De unde ºi ideea cã provincia ar fi «locul unde multe se petrec dar unde nu se întâmplã nimic» (op. cit., p.32). Urmeazã o a doua diver-siune, desprinsã de firul gândirii de pãnã acum, tangenþele cu subiectul fiind aproa-pe întâmplãtoare Încheindu-ºi «ca la carte» interpretarea, Alexandru Dragomir face câteva precizãri asupra stilului SCRISORII PIERDUTE, gãsind cã limbajul caragialesc exprimã o stare intermediarã. În relaþia «cen-tru-provincie» s-ar sublinia depãrtarea de centru prin aspectul imitativ  (deformat) al limbajului definitoriu pentru fiecare per-sonaj în parte. Interpretarea platonicianã la O SCRISOARE PIERDUTÃ(5) se încheie cu cea de-a treia diversiune(6), vizând  cul-tura «instituþionalizatã».

            Parcã ºtiind încã din 1985 ce avea sã de întâmple în 2004, Alexandru Dragomir le spune celor ce-i vor prelucra în mod colectiv prelegerile cã una este gândirea originalã a unui filosoful autentic, izolat cu «propriul» gândirii sale, ºi cu totul altceva este o faptã culturalã colectivã ce «macinã un material pe care nu ea l-a produs» (Al. Dragomir.).

            Cu o ultimã invocare a lui Platon, fenomenologul mai spune auditoriului sãu, restâns la douã-trei persoane, cã pro-vincialismul nu trimite neapãrat la ne-existenþã în raport cu centrul care ar re-prezenta deplina existenþã. Provincialismul poate fi privit ºi ca o evadare din spaþiul culturii instituþionalizate.

            În realitatea sãrãcitã de spiritual, adevãratul creator este un marginal, un izolat, un om care-ºi cultivã lumea lui, cum marginal este orice filosof autentic.

            În final, Alexandru Dragomir le aminteºte discipolilor  filosofului de la Pãltiniº cum istoria a dovedit în repetate rânduri cã pentru cultura instituþionalizatã, creaþia originalã a reprezentat într-o primã instanþã un fapt anti-cultural, de aici de-curgând neacceptarea sa.

            Ulterior însã, tot prin instituþia culturii a fost readusã în actualitate creaþia originalã iniþial respinsã. Cel mai ades  însã, dupã decesul autorului ei.

 

Note ªi consideraÞii

marginale

           

            1. v. Isabela Vasiliu-Scraba, MISTICA PLATONICÃ, Editura Star Tipp, Slobozia, 1999.

            2. Expresia «cãderea în corupþie» poartã, ca sã spunem aºa, amprenta metafizicianului  Nae Ionescu (v. capitolele despre «Cãderea în cosmos» din volumul: Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu, Ed. Star Tipp, 2000, sau pagina web http://www.geocities.com/isabelavs).

            3. Trecerea de la atemporal la temporal este marcatã în cartea apãrutã la Humanitas drept «bãtãlie pentru Europa».

            4. S-ar putea observa cã discursul pe care Farfuridi vrea sã-l înceapã de la 1821, ºi însuºi numele de «Farfuridi», cu rezonanþa  greceascã din terminaþia sa, trimite gândul  la dominaþia fanariotã ºi la conservatorismul ivit de aici. Aºa s-ar explica de ce Caragiale l-a desemnat pe liberalul Caþavencu sã joace «partitura naþionalismului», ºi nu l-a ales pe conservator

            5. Dat fiind modul cum a fost îngrijit volumul, «diversiunile» semnalate s-ar putea sã fi provenit din dezorganizarea ideilor lui Alexandru Dragomir reorganizate de dl Gabriel Liiceanu.

            6. v. Alexandru Dragomir, Crase banalitãþi metafizice. Prelegeri reconstruite de Gabriel Liiceanu ºi Cãtãlin Partenie. Prefaþã de G. Liiceanu. Postfaþã de A. Pleºu, Editura Humanitas, Bucureºti, 2004.