EDITAREA CURSURILOR LUI NAE IONESCU

Isabela Vasiliu-Scraba

REZUMAT :

Restabilirea textelor iniþiale ale cursurilor lui Nae Ionescu editate între 1941 ºi 1944. Discuþiile în marginea celor gîndite de Nae Ionescu. Teoria hegelienã despre "discuþia idealã". Diferenþa calitativã a îngrijirii cursurilor lui Nae Ionescu înainte de 1944 ºi dupã 1989. Imposibilitatea de a înþelege gîndirea lui Nae Ionescu la absolvenþii "ºcolilor de spãlare ºi de pervertire a creierelor". O greºalã de editare perpetuatã în cele patru ediþii post-revoluþionare a Prelegerilor de filosofia religiei (1924-1925). Recunoaºterea de forme semãnînd între ele - performanþã a dresajului de animale ºi a "specialistei" Marta Petreu

Componenþa grupului de foºti studenþi ai lui Nae Ionescu preocupaþi de restabilirea textelor iniþiale ale cursurilor apãrute între 1941ºi 1944(1) o aflãm din cele scrise de primii editori care s-au ocupat de opera sa filosoficã. Tot de la ei aflãm ºi despre dificultatea sarcinii pe care ºi-au asumat-o. Privitor la aspectul general al stenogramelor luate dupã prelegeri ºi mai apoi apãrute în forma cursurilor litografiate, în introducerea scrisã de Mircea Vulcãnescu ºi Constantin Noica (2) la cel din urmã curs de logicã generalã þinut de Nae Ionescu în anul universitar 1934-1935 gãsim urmãtoarea informaþie, demnã de toatã atenþia: "pasajele clare în rostirea lor originarã", în cursurile litografiate dupã stenograme deveniserã greu de înþeles prin "suprimãri de pasaje sau condensãri de fraze".

Îngrijitorii primelor ediþii ale celor patru cursuri publicate pînã în 1944 s-au ocupat tocmai de clarificarea acestor rãzleþe pasaje mai greu de înþeles. Dupã cum citim în introducerea volumului publicat în 1943, cursul litografiat de logicã din 1934-1935 a fost pentru prima datã revãzut de Alice Botez, "auditoare directã" a acestui curs, pentru ca mai apoi comentariile în marginea celor gîndite de Nae Ionescu sã aibe loc în casa lui Mircea Vulcãnescu.

Aici, dupã lungi discuþii de o înaltã þinutã intelectualã, Mircea Vulcãnescu, Constantin Floru, Virgil Bogdan ºi Constantin Noica, au pus la punct paginile care urmau sã fie tipãrite. Cîteva amintiri despre întrunirile lor sunt redate de ªtefan Fay, în cartea sa despre Mircea Vulcãnescu (1904-1952), scrisã în 1983-1984 ºi tipãritã abia în 1991, cînd se putea, în sfîrºit, tipãri aºa ceva.

Iatã cele consemnate de ªtefan Fay despre aceste întruniri:"la discuþii luau parte Mircea Vulcãnescu, Constantin Noica, Constantin Floru, încã una sau douã persoane, nu aceleaºi de la o ºedinþã la alta (...) Mircea Vulcãnescu era exploziv ºi scînteietor; Constantin Noica, aparent modest, cu zîmbetul pe buze, rãmînea greu de urnit din ale lui (...). Mircea Vulcãnescu avea o capacitate ameþitoare, enciclopedicã de a aduce mereu noi argumente, avansînd necontenit cãtre opþiunea pe care o propusese (...) Ideea era adusã la luminã, scuturatã de nebulozitate ºi fãcutã sã explodeze în toate direcþiile în care putea fertiliza (...). Întrebarea - care declanºa demonstraþia ºi deschidea ddrum cãtre rãspuns - intra, retoric, în structura intimã a demonstraþiei parcã numai din necesitate subsidiarã, din necesitatea practicã de convingere. Soluþia însã se afla în logica ideii." (v. ªtefan Fay, Sokrateion, Ed. Humanitas, Bucureºti, 1991, p. 49-52).

Din cele reþinute de ªtefan Fay putem sã ne imaginãm cã forma finalã îi datoreazã destul de mult lui Constantin Noica, "greu de urnit din ale lui", care, "cu vocea aproape ºoptitã avea un fel de a ajunge, calm, pe drumul cel mai scurt, la punctul sãu de vedere".

Teoretic vorbind, în problemele controversate, ideal ar fi sã prevaleze puterea de convingere a argumentelor, în filosofie fiind de preferat drumul ocolitor al demonstaþiei oricãrui punct de vedere. Numai cã teoria este una, iar practica este cu totul alta.

Cu mintea sa strãlucitã, Mircea Vulcãnescu trebuie sã fi fost absolut convingãtor în susþinerea punctului sãu de vedere. Pe de altã parte însã, el avea înþelepciunea de a lãsa sã triumfe pãrerea lui Noica (3), numai fiindcã era cît se poate de evident - pentru toþi cei care asistau la înflãcãratele discuþii prelungite în noapte-, cã mai tînãrul sãu partener de discuþie, doar "aparent modest" -, þinea sã aibe el ultimul cuvînt.

Asemenea situaþii, frecvent întîlnite în discuþiile dintre filosofi, ilustreazã, la modul cel mai banal, cum asupra interesului de a cãuta împreunã printr-o discuþie un adevãr, oricare ar fi el, de regulã primeazã vanitatea celor care participã la discuþie. Iar între Mircea Vulcãnescu ºi Constantin Noica, dupã toate mãrturiile celor care i-au cunoscut, se pare cã ultimul era mai vanitos ºi mai dornic de a-ºi impune pãrerea proprie.

De altfel, aceastã dorinþã de a se impune, intim asociatã cu un nobil imbold de afirmare în plan cultural, imbold dublat de conºtiinþa valorii proprii, s-au dovedit a fi fost, dupã 1965, niºte trãsãturi de caracter foarte folositoare, în primul rînd pentru cultura românã, aflatã într-o epocã extrem de secetoasã la capitolul filosofie, ºi, abia în al doilea rînd, pentru Constantin Noica.

O întreagã teorie despre cum ar trebui sã decurgã discuþiile între filosofi cu pãreri personale (deosebite una de alta) a prezentat-o Georg Wilhelm Friedrich Hegel studenþilor sãi care îi audiau(4) cursurile despre istoria filosofiei (v. G. W. F. Hegel, Prelegeri de istorie a filosofiei, vol. I., traducere de D.D. Roºca, Ed. Academiei, Bucureºti, 1963, p. 474).

Înainte de a prezenta succint teoria hegelianã asupra "discuþiei ideale", vom comenta puþin prilejul cu care Hegel ajunge sã expunã aceastã teorie. În ciuda faptului cã atunci cînd va vorbi despre doctrina platonicã filosoful german va face niºte observaþii de o remarcabilã fineþe (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Mistica platonicã, Ed. Star-Tipp, 1999, p. 319-322), Hegel comite o gravã eroare prezentîndu-ºi teoria asupra discuþiei ideale cu prilejul semnalãrii "graþiei" cu care Platon ar fi prezentat modul în care partenerii la o discuþie îºi împãrtãºesc unul altuia diferitele ºi "personalele" lor opinii.

Eroarea lui Hegel constã în aceea cã discuþiile prezentate de Platon în dialogurile sale erau închipuite, nu reale. Ele decurgeau dupã un anume plan urmãrit cu mare grijã de autorul grec. De aceea acordul dintre partenerii de discuþie nu provenea dintr-o fericitã punere a lor de acord, cum nici pãrerile depãºite în cursul discuþiei nu erau depãºite dintr-un hazard, sau din mecanismul intrinsec al unui foarte "civilizat" ºi plin de "curtoazie" schimb de pãreri.

Dl Sorin Vieru, în lipsã de altã inspiraþie, pentru a vorbi despre Platon, preia greºita pãrere a lui Hegel despre armonioasele discuþii prezentate de Platon, confabulînd niþel în jurul teoriei expuse de Hegel, din motive pedagogice, studenþilor sãi.

Astfel, dupã dl Sorin Vieru, în dialogul platonic Parmenide, ar fi avut loc o împãcare a generaþiilor. O nespus de armonioasã punere în acord a unor pãreri diferite, sub forma "comuniunii" între generaþii, între parteneri de discuþie tineri, mai puþin tineri ºi mai bãtrîni, comuniune "permisã tocmai de plasãrile diferite" în faþa "întrebãrii comune".

Dacã totul s-ar fi rezumat la astfel de opinii expuse într-un "Cuvînt de prevenire" n-ar fi fost nici o nenorocire. Cîte nu se pot citi pe seama lui Platon! Din pãcate însã, traducînd dialogul platonic, dl Sorin Vieru îºi introduce pãrerile sale despre "comuniune" prin "plasãri diferite" chiar în textul care ar fi trebuit sã-i aparþinã lui Platon. ªi nu oriunde, ci în zonele în care astfel de imixtiuni produc o pagubã maximã, în sensul cã deformeazã la extrem textul platonic (5).

Ca ºi Hegel, pe care, în privinþa "discuþiei ideale" îl urmeazã îndeaproape, dl Sorin Vieru la rîndul sãu, a pierdut din vedere cã în dialogurile platonice, toate cîte se întîmplã în decursul discuþiei sunt prezentate de Platon. E drept cã filosoful grec þine sã înfãþiºeze gîndurile sale în formã dialogatã, de ca ºi cum ar fi mai mulþi care gîndesc împreunã. Dar, în oricare dintre dialogurile platonice, într-o deplinã exclusivitate, în spatele formei dialogate se ascunde gîndirea unui singur personaj, respectiv o singurã opinie, opinia lui Platon. Filosoful grec nu era nevoit sã convingã vreun partener real de discuþie, care nu s-ar fi lãsat la fel de uºor convins cum fac diversele personaje din dialogurile sale.

Dar sã ne întoarcem la teoria hegelianã asupra "discuþiei ideale". Prezentînd teoria sa despre cum ar trebui, dupã modelul discuþiilor înfãþiºate de Platon, sã decurgã, la modul cel mai optim, un dialog, Hegel nu a omis sã invoce "urbanitatea" ºi "curtoazia" de care trebuie sã facã dovadã niºte parteneri ai unei discuþii în care niciunul dintre participanþi nu-ºi dã "aere de oracol" ºi nici nu "astupã gura celui cu care se întreþine". Desigur, asta implicã respectul reciproc al partenerilor de discuþie.

În discuþiile pe marginea celor gîndite de Nae Ionescu nu se poate presupune lipsa de respect reciproc dintre Mircea Vulcãnescu ºi Constantin Noica, sau lipsa de "urbanitate", fiindcã fiecare dintre cei doi avusese parte de o aleasã educaþie ºi, fãrã nici o îndoialã, ei se preþuiau cît se poate de mult unul pe celãlalt. Numai cã ei erau protagoniºtii reali ai unor discuþii cît se poate de reale.

"Dezbaterea era captivantã, - mai consemneazã ªtefan Fay în amintirile sale despre întrunirile din casa lui Mircea Vulcãnescu-, nu încercam sã ºtiu cine are dreptate: Noica, dupã fiecare controversã reluîndu-ºi punctul de vedere impecabil, pe buze cu un zîmbet de Budha care ºtie adevãrul, sau Vulcãnescu, de la un cuvînt reuºind sã construiascã în cîteva minute o arhitecturã culturalã fremãtînd pe dinafarã ca ornamentaþia incandescentã a goticului, pe dinãuntru plinã de un spaþiu pentru un imens conþinut de gîndire ºi culturã universalã ºi cu sãgeata þîºnind spre o verticalitate transcendentalã de o îndrãznealã neasemuitã? Douã ipostaze ale mecanicii gîndirii: una arborescentã, cealaltã de cristal de rocã! S-ar putea spune cã demonstraþia lui Mircea Vulcãnescu era clocotitoare ca apa care þîºneºte din stînca muntelui, în timp ce a lui Constantin Noica era limpede ca apa limpezitã în budãu, lîngã izvor." ( v. ªtefan Fay, Sokrateion, Ed. Humanitas, Bucureºti, 1991, p. 57).

Cei care, imediat dupã Revoluþia din decembrie 1989, s-au gîndit sã reediteze cele patru volume apãrute între 1941 ºi 1944, nu au avut o sarcinã prea complicatã, deoarece neclaritãþile acestor cursuri litografiate dupã stenograme erau deja înlãturate de filosofi de mare clasã, precum Mircea Vulcãnescu sau Constantin Noica.

Datoritã acestui lucru, cele patru cursuri publicate dupã moartea filosofului se distanþeazã în mod evident prin acurateþea editãrii de toate celelalte cursuri ale lui Nae Ionescu publicate la diverse edituri în ultimul deceniu al secolului XX.

La revoluþionara cuprindere în paginile unei reviste bucureºtene a unor cursuri þinute de Nae Ionescu (v. rev. "Viaþa Românescã", de la nr. 5/1990 pînã la nr.7/1991), dupã cei patruzeciºicinci de ani de interdicþie a publicãrii oricãreia din operele sale filosofice, textul prelegerilor de Filosofia religiei (1924-1925) a fost, cu o bine venitã modestie, reprodus întocmai dupã cursul litografiat.

Într-o atît de îndelungatã perioadã, dificultãþile înþelegerii cursurilor lui Nae Ionescu au crescut simþitor. În principal datoritã mutilãrii învãþãmîntului filosofic românesc într-o epocã ce a debutat cu îndepãrtarea din învãþãmînt -ºi, nu de puþine ori, cu întemniþarea (6)-, adevãraþilor profesori ºi înlocuirea lor cu impostori de toate speþele (bravi propagatori ai dogmatismului sovietic, însuºit direct de la sursã), la care s-a asociat masacrarea bibliotecilor de tot ce provenea din geniu românesc ºi desfiinþarea editurilor, pentru ca apoi sã continue, aºa cum a început, prin interzicerea libertãþii de gîndire specificã vremurilor de supravegheat dogmatism.

Decapitarea spiritualã a României a fost urmãritã cu o tenacitate greu de imaginat. Se ºtie cã prima grijã a ocupantului sovietic a fost sã dea la topit volumul al cincelea al Enciclopediei României, prezentînd viaþa culturalã a þãrii (7).

Lichidarea totalã a culturii, observa cu mare pãtrundere Nae Ionescu într-unul din articolele sale, nu echivaleazã cu altceva decît cu "izbînda categoricã a vulgului în cea mai peiorativã accepþiune a vorbei, purtãtor firesc al vugaritãþii ºi al mojiciei, element de strînsurã ºi de scursurã neintegrat funcþional în nici un fel de societate, care în primul rînd este o existenþã culturalã" (8). Deºi au fost scrise cu mult înainte de cele care urmau sã se întîmple în România dupã ocuparea þãrii de cãtre trupele sovietice, aceste rînduri ale lui Nae Ionescu redau cît se poate de sintetic tabloul celor cu adevãrat întîmplate odatã cu lichidarea culturii române survenitã dupã 23 august 1944.

Aºa se explicã de ce în ultimii zece ani cînd a fost, în sfîrºit, publicatã opera filosoficã a lui Nae Ionescu, nimeni, -dar absolut nimeni -, nu a scris despre filosofia lui Nae Ionescu, deºi mulþi s-au repezit sã-ºi publice incoerentele lor conspecte dupã o gîndire filosoficã -pentru ei- imposibil de urmãrit, ori sã-ºi trîmbiþeze pãrerile lor despre personalitatea lui Nae Ionescu, pentru ambele demersuri, uitînd (sau fiind incapabili) sã schimbe ºabloanele de receptare a lui Nae Ionescu instituite în perioada comunistã.

Facultãþile de filosofie, devenite în comunism "ºcoli de spãlare ºi de pervertire a creierelor"(9), au reuºit sã elimine aproape complet din cultura româneascã contemporanã orice ºansã de apariþie a unor scrieri cît de cît filosofice avîndu-i drept autori pe "specialiºtii" astfel formaþi. Cine ºtie pentru cîtã vreme!

De cine sã fie înþeleasã filosofia lui Nae Ionescu, cînd, în toatã perioada cuprinsã între reforma învãþãmîntului din 1948 ºi dec. 1989 s-a urmãrit constant selectarea dosarelor celor ce urmau sã devinã specialiºti în ceva care se numea, desigur impropriu, "filosofie"? Ea venea în completarea unei selecþii naturale, ca sã spunem aºa, fiindcã cei care se îndreptau în vremea comunismului spre o asemenea carierã ºtiau bine care va fi nestrãmutatul ºablon de gîndire pe care-l vor folosi în cei patru ani de studii ºi mai ales dupã aceea, dacã intenþionau sã se facã remarcaþi.

Cînd acestor dificultãþi, cumva independente de dorinþa specialiºtilor în aºa-zisã "filosofie" formaþi în comunism de a înþelege gîndirea filosoficã a lui Nae Ionescu, li s-a adãugat însã reaua voinþã, rezultatul a fost de-a dreptul catastrofal. Ne referim, desigur, la jalnicele editãri în 1993 ºi în 1994 ale Prelegerilor de filosofia religiei (1924-1925) fãcute de d-na Marta Petreu, în calitatea ei de îngrijitoare a celor douã ediþii succesive apãrute la propria sa editurã.

De ce jalnice? se va întreba desigur cititorul. Pentru cã, în afarã de consultarea unui dicþionar de filosofie, singurul lucru rezonabil (de care într-adevãr îngrijitoarea Prelegerilor de filosofia religiei s-a îngrijit) a fost acela de a se feri sã clarifice lacunele sau frazele din cursul litografiat devenite mai greu de înþeles din cauza unor neclaritãþi survenite la stenografiere.

Dar mai ales fiindcã, într-un moment de rãtãcire, D-na Marta Petreu s-a gîndit sã-ºi lase neapãrat amprenta pe textul cursului aparþinîndu-i unui filosof de geniu, cum a fost Nae Ionescu.

Cu infima ei ºtiinþã de carte cîtã a cãpãtat-o studiind în comunism filosofia, ºi mai ales cu o excesiv de bunã pãrere despre aptitudinile sale de a pricepe scrierile filosofice, n-a ezitat sã împodobeascã volumul cu "sic!" de cîte ori o cuprindea nedumerirea în faþa cursului pe care, din raþiuni financiare, s-a apucat sã-l publice. Dupã cum aratã în Nota asupra ediþiei, ea ºi-a închipuit în mintea ei cã astfel a semnalat, nici mai mult, nici mai puþin, decît "ambiguitãþi de sens ºi erori flagrante" aparþinîndu-i chiar lui Nae Ionescu.

Marcarea cu "sic!" a ceea ce îngrijitoarea volumului nu a înþeles în textul prelegerilor lui Nae Ionescu îºi are însã rostul ei, desigur altul decît ar fi vrut ea sã-l aibe. Fiindcã astfel d-na Marta Petreu a semnalat cititorului toate pasajele în care era complet depãºitã de rãspunderea pe care ºi-o luase, anume aceea de a îngriji editarea acestor prelegeri. În plus, spre neºansa studenþilor care-i frecventeazã cursurile la Universitatea din Cluj, pasajele astfel însemnate în Prelegerile de filosofia religiei sunt nepermis de multe, pentru cineva plãtit sã-i aducã ºi pe alþii cel puþin la nivelul sãu de cunoºtinþe filosofice...

În comunism, celor care se pregãteau sã devinã specialiºti în "filosofie" li se împlînta bine în creier cã religia "nu conþine nici o urmã de adevãr", cã ea nu ar fi decît "obscurantism", altfel spus, stare de înapoiere culturalã, atitudine refractarã raþiunii ºi progresului (v. DEX, Ed. Academiei R.S.R, 1984, p. 616). Ei bine, aceastã prejudecatã despre "lipsa de adevãr a religiei" apare chiar în textul care ar fi trebuit sã-i aparþinã lui Nae Ionescu, gînditor de cea mai autenticã religiozitate. ªi ea apare în toate cele patru ediþii post-revoluþionare ale prelegerilor de filosofia religiei, douã ale d-nei Marta Petreu (Cluj, 1993 ºi 1994) ºi douã ale d-lui Marin Diaconu (Bucureºti, 1998 ºi din 2000).

În prima ºi a doua ediþie îngrijite de d-na Marta Petreu se poate citi urmãtoarea frazã, marcatã, cum era de aºteptat, cu "sic!" exact acolo unde nu trebuia: "Nu vreau sã spun cã nu existã o legãturã între religiune ºi neadevãr, dupã cum nu vreau sã spun cã nu existã un conþinut de adevãr în fiecare religiune (sic!)." (10).

În cele douã ediþii îngrijte de dl Marin Diaconu, aceastã frazã, care începe cît se poate de simplu, "nu vreau sã spun cã nu existã o legãturã între religiune ºi ADEVÃR", apare sub aceeaºi formã greºitã (11) ca ºi în ediþiile încropite de d-na Marta Petreu, ediþii pe care dl Marin Diaconu le admirã din cale afarã ºi le citeazã de zor (12). Singura diferenþã ar fi cã dl Marin Diaconu s-a ferit sã mediteze la ciudãþenia de a pune în cîrca unui gînditor religios aserþiunea conþinutã în prima parte a frazei editatã greºit de d-na Marta Petreu. Dar, pe de altã parte, a avut minima prudenþã sã nu punã alandala un "sic!" în dreptul aserþiunii corecte din cea de-a doua parte, dupã care, orice religie are un conþinut de adevãr. Dacã prin altceva ediþiile d-lui Marin Diaconu nu depãºesc nivelul ediþiilor d-nei Marta Petreu, mãcar textul prelegerilor nu este, la dl Marin Diaconu, împodobit cu "sic!".

Iatã aºadar cum s-a perpetuat în patru ediþii succesive o greºalã din cursul litografiat, lesne de îndepãrtat la prima editare a cursului, dacã nu ar fi fost prejudecãþile legate de "conþinutul de adevãr" al religiei, prejudecãþi intrate de mult în subconºtientul ambilor editori.

Dar pe lîngã prejudecãþi, prima editoare a prelegerilor de filosofia religiei din 1924-1925 mai are ºi opinii, de care este atît de conºtientã, încît, fãrã nici cea mai micã ezitare, se lanseazã impetuos în polemicã cu filosoful Nae Ionescu: spune Nae Ionescu despre iezuiþi cã au contribuit la întãrirea bisericii catolice, spune -în paranteze drepte-, ºi d-na Marta Petreu cã ei n-ar fi contribuit (v. Nae Ionescu, Prelegeri de filosofia religiei (1924-1925), ediþia a II-a, Biblioteca Apostrof, Cluj, 1994, p. 17).

Pe cine sã creadã cititorul? Pe Nae Ionescu? Sau pe mult mediatizata d-nã Marta Petreu, care, la orice orã din zi ºi din noapte, este dispusã a consulta nu numai Mistica Evelynei, dar chiar ºi alte scrieri filosofice strãine, doar, doar va mai recunoaºte în ele ceva asemãnãtor cu cele pe care le tot frunzãreºte prin filosofia româneascã?

Pe Nae Ionescu, care îºi argumenteazã afirmaþia, sau pe d-na Marta Petreu, care numai ea ºtie de pe unde ºi-a pescuit (13) insolita opinie? Fiindcã de gîndit, singurã n-a gîndit-o. Ar fi-nsemnat sã fie capabilã sã înlãnþuie ºi ceva raþionamente. Lucru imposibil pentru cineva care n-a depãºit încã stadiul la care se ajunge ºi cu dresajul de animale: recunoaºterea de forme semãnînd între ele. Or, tocmai acesta este nivelul la care ea se gãseºte, nivel pe care, în mod fatal, nu îl va depãºi niciodatã, fiind excesiv de încîntatã (14) de stadiul la care a ajuns.

ªi cum n-ar fi încîntatã, cînd penibilele ei prestaþii din domeniul filosofiei româneºti îi sunt atît de apreciate. Nu numai de dl Marin Diaconu. De toþi cei care continuã, peste ani, opera de subminare a valorilor culturii româneºti, în forme din ce în ce mai mascate, în cãrþi cu pretenþii de obiectivitate, publicate la cele mai mari edituri (v. Dicþionarul operelor filosofice romãneºti, apãrut sub coordonarea lui Ion Ianoºi la Editura Humanitas în 1997).

Sub imboldul vanitãþii de a crede cã simpla editare, în indiferent ce condiþii, a unor prelegeri de Nae Ionescu, o transformã peste noapte în mare specialistã în filosofie, d-na Marta Petreu, cocoþatã pe asemenea închipuite catalige, a crezut cã-l poate privi de sus pe Nae Ionescu, ba chiar cã-l face praf, atunci cînd s-a apucat sã noteze cu nãduf eºecul ei de a pricepe ceva dintr-un curs care-i apãruse tot timpul sub forma "unui moloz filosofic în care e destul de greu de descifrat un sens" (v. Marta Petreu, Nota asupra ediþiei, în vol. Nae Ionescu, Prelegeri de filosofia religiei (1924-1925), Ed. Biblioteca Apostrof, Cluj, 1994, p. 6).

Se reamintim însã ºi opinia lui Mircea Vulcãnescu despre cursurile lui Nae Ionescu. El a consemnat cã "suprimãrile de pasaje, condensãrile de fraze etc., fãcute de primul editor, fãceau deseori greu de înþeles sau enigmatice, pasaje clare în rostirea lor originarã" (v. Cuvîntul înainte la Cursul de logicã din 1934-1935, ediþia I-a, 1943, ediþia a II-a, 1993).

Aºadar, dupã Mircea Vulcãnescu, neclaritãþile din textele cursurilor, întîi stenografiate ºi apoi litografiate, nu-i aparþin lui Nae Ionescu. Or, d-na Marta Petreu tocmai acest lucru s-a strãduit sã-l facã credibil. Desigur, doar pentru cititorii care, vreme de patruzeci ºi cinci de ani, au tot fost pregãtiþi sã creadã aºa ceva.

Dar, judecînd ceva mai bine lucrurile, simpla alãturare a opiniei lui Mircea Vulcãnescu de pãrerile aparþinîndu-i d-nei Marta Petreu, indiferent în ce cirsumstanþe s-ar face, seamãnã cu o jignire la adresa filosofiei în general, ºi a filosofului Mircea Vulcãnescu, în particular.

Note ªi consideraþii marginale

1. Dupã moartea lui Nae Ionescu (1890-1940), un grup de discipoli, preocupaþi de rãspîndirea operelor filosofice ale acestuia, s-au adunat în jurul lui Octav Onicescu, care fusese bun prieten cu filosoful Nae Ionescu. Împreunã formaserã "Comitetul pentru tipãrirea operei lui Nae Ionescu", prezidat de marele matematician, deoarece pînã la moartea lui Nae Ionescu, în volum, nu apãruse decît antologia de articole selectate de Mircea Eliade, care scrisese ºi o postaþã la volumul îngrijit de el (v. Nae Ionescu, Roza vînturilor.1926-1933, ediþie anastasicã realizatã de Dan Zamfirescu, Ed. Roza Vînturilor, Bucureºti, 1990).

Cursurile editate dupã moartea ilustrului profesor de metafizicã au fost urmãtoarele: Istoria Logicii. Al doilea curs. 1929-1930 (apãrut în 1941); Metafizica, I, cursul din 1928-1929 (apãrut în 1942), Logicã, 1934-1935 (apãrut în 1943) ºi Metafizica, II, cursul din 1929-1930 (apãrut în 1944).

La primul volum, paginile despre gîndirea filosoficã a lui Nae Ionescu au fost scrise de Vasile Bãncilã (1897-1979) în aprilie 1940, la o lunã dupã moartea lui Nae Ionescu (v. ºi cap. "În lumea cea trecãtoare nu existã perfecþiune" din vol. Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul rãsfrîngerilor -Nae Ionescu prin discipolii sãi, Ed. Star Tipp, 2000).

2. v. Mircea Vulcãnescu, Nae Ionescu, aºa cum l-am cunoscut, Editura Humanitas, Bucureºti, 1992, p. 134.

3. Desigur nu toate pãrerile lui Constantin Noica erau acceptate de Mircea Vulcãnescu. Mai ales dacã ele se arãtau a fi prea din cale afarã de "originale". Cãci iatã ce "originalitãþi" cu privire la îngrijirea operei filosofice a lui Nae Ionescu îi propunea Noica lui Vulcãnescu într-o scrisoare din 1943: "Primele 6 lecþii sunt pur ºi simplu anoste; restul însã e splendid! Nu vrei sã punem în apendice începutul?"(v. rev."Manuscriptum", nr. 1-2/1996, p. 293).

4. Într-o suspectã unanimitate de pãreri, toþi detractorii lui Nae Ionescu insistã în a sublinia cã prelegerile þinute de Nae Ionescu la Universitatea din Bucureºti nu au fost tipãrite de el în volum ºi de aceea ele nu pot fi considerate ca avîndu-l drept autor pe Nae Ionescu.

Desigur este ºi asta un soi de logicã. E logica celor lipsiþi de logicã. Pentru cã cei care invocã referitor la Nae Ionescu un astfel de raþionament, nu-l mai aplicã niciunui alt filosof care s-a întîmplat sã fie ºi profesor universitar. De pildã, unor atît de "scrupuloºi" logicieni, nimic nu le pare mai "logic" decît sã-l considere pe Hegel autorul Prelegerilor de istoria filosofiei, pe care Hegel nu s-a ostenit sã le publice, lãsînd în seama foºtilor sãi elevi grija publicãrii lor.

5. v. nota 4 de la cap. "O metafizicã cu douã înfãþiºãri"

6. Din lacunarele informaþii pe care le deþinem despre întemniþarea profesorilor (unii piezindu-ºi viaþa în puºcãrie), a filosofilor români ºi a altor mari personalitãþi ale culturii române odatã cu impunerea forþatã a regimului comunist în România menþionãm cã au fost privaþi de libertate Mircea Vulcãnescu, Alexandru Marcu, Ion Petrovici, Traian Brãileanu (traducãtorul lui Kant), Grigore Popa, Anton Dumitriu, Dimitrie Gusti, Anton Golopenþia, Nicolae Mãrgineanu, Gheorghe Ciorogaru ( doctor în filosofie la Heidelberg, traducãtorul lui Jacob Boehme), Constantin Noica, Petre Þuþea, I.D. Sîrbu, Dinu Pillat, Sergiu Al-George, Nicolae Steinhardt, Alexandru Paleologu, Alice Voinescu, Alice Botez ºi, foarte probabil, mulþi, mulþi alþii.

De-a dreptul regretabilã ne pare puþina cunoaºtere a acestor lucruri de cei care tocmai trebuiau sã le facã ºi altora cunoscute, odatã cu amenajarea sub formã de muzeu a Închisorii de la Sighetul Marmaþiei, unde aflãm despre deportãrile în Bãrãgan, dar unde nu existã nicãieri o listã cu personalitãþile culturii române care au suferit prin închisori. Concluzia care se impune este simplã: s-a vrut decapitarea spiritualitãþii române, s-a reuºit, în mare mãsurã.

7.v. Dan Botta, Limite ºi alte eseuri, Ed. Crater, Bucureºti, 1996, p. 359.

8. v. Nae Ionescu, Între ziaristicã ºi filosofie, Ed. Timpul, Iaºi, 1996, p. 159.

9. v. Nicolae Balotã, Dupã întoarcerea din Babilon, în rev. "Viaþa Româneascã", nr. 8-9 / 1999, p. 19.

10. v. Nae Ionescu, Prelegeri de filosofia religiei.1924-1925, Biblioteca Apostrof, Cluj, ediþia I-a, 1993; ediþia a II-a, 1994, p. 19.

11.v. Nae Ionescu, Filosofia religiei.1924-1925, Ed. Eminescu, Bucureºti, 1998, p.19 ºi Nae Ionescu, Opere, vol. I, Ed. Crater, Bucureºti, 2000, p. 107.

12. Într-o perfectã parabolã a orbilor, dl Marin Diaconu, îngrijitorul cursului de Filosofia religiei (1924-1925) cuprins în: Nae Ionescu, Opere, vol I (Ed. Crater, Bucureºti, 2000, p. 101- 220), se spijinã cu toatã nãdejdea pe ediþiile aceluiaºi curs apãrute la Cluj în 1993 ºi 1994. E de la sine înþeles cã nici un moment el nu realizeazã ridicolul situaþiei de a o transforma pe d-na Marta Petreu în mare "specialistã" tocmai pentru incompetenþa cu care a îngrijit textul naeionescian.

13. Dacã opinia "pescuitã" se dovedeºte a fi fost "împrumutatã", cum s-a întîmplat cu aºa-zisa ei descoperire a unui aºa-zis plagiat, d-na Marta Petreu nu se pierde cu firea. Opinia ce s-a dovedit a fi fost "împrumutatã", nu ar fi fost chiar "împrumutatã", ci "confirmatã în avans", explicã d-na Marta Petreu, în Postfaþa cãrþii Evelynei Underhill (Biblioteca Apostrof, Cluj, 1995).

Astfel, în 1943, Zevedei Barbu n-ar fi fãcut altceva decît sã ghiceascã ºi totodatã sã "confirme", vezi Doamne, cele scrise de ea dupã mai bine de jumãtate de secol.

Pentru cineva care, precum d-na Marta Petreu, se tot cãzneºte sã acuze pe alþii de fel ºi fel de plagiate, fãcîndu-ºi din asta un þel în viaþã, originala perspectivã a "ghicitului" ºi a "confirmãrii în avans" ne pare cel puþin stranie, dacã nu de-a dreptul patologicã.

12. Dupã cum mãrturisea d-na Marta Petreu într-una dintre emisiunile d-nei Daniela Zeca, difuzatã în repetate rînduri pe postul Televiziunii naþionale, recunoaºterea unor forme asemãnãtoare îi produce o imensã bucurie. ªi nu numai în aºa-zisele ei depistãri de aºa-zise plagiate.

Subiectul "recunoaºterii formelor asemãnãtoare" îi este atît de drag, încît se vede bine cã n-a putut trece indiferentã nici peste exemplul dat de Nae Ionescu în textul cursului de filosofia religiei, pe care s-a ostenit sã-l "îngrijeascã", am vãzut în ce mod.

Într-adevãr, la un moment dat, Nae Ionescu dã un exemplu cu douã cartoane, unul gri închis ºi altul gri deschis, pe care ºtia sã le recunoascã un pui de gãinã învãþat sã mãnînce pe cartonul gri deschis.

Desigur, numai din cauza pasiunii pe care o pune ea însãºi în recunoaºterea unor forme asemãnãtoare, ºi numai într-o perfect inconºtientã spontaneitate, d-na Marta Petreu a pus un "sic!" la acest pasaj din cursul lui Nae Ionescu (v. Prelegeri de filosofia religiei, Biblioteca Apostrof, Cluj, 1994, p 71).

Altfel nu se explicã intervenþia sa. În spatele acelui "sic!" marcat de d-na Marta Petreu la exemplul cu puiul de gãinã nu se pot bãnui nici "ambiguitãþi de sens", nici "erori flagrante", cum decripteazã ea asemenea marcãri în Notã asupra ediþiei. Pentru cã exemplul este perfect limpede, chiar ºi pentru cei care n-au deschis în viaþa lor o carte de filosofie.

<<La Cuprins