Isabela Vasiliu-Scraba

<<La prima pagina 

<<La Cuprins

 UNITATEA FIINÞEI. UN OBSCUR PASAJ DIN DIALOGUL

 PLATONIC "PARMENIDE" ªi consideraÞiile

lui nae ionescu despre "Nimic"

 

"Nae Ionescu adulmecã tãcerea

ºi ne îngãduie sã presimþim ce

autenticitate îl bîntuia".

                                   Andrei Scrima

 

REZUMAT :

Experienþa imediatã pe care o implicã trãirea metafizicã. Discurs asupra unitãþii fiinþei. "Altceva" care devine "nimic". Un pasaj concluziv complet neînþeles din Parmenidele platonic. "Dumnezeu ºi fudarea adevãrului sunt fapte corelate". Descartes ºi Sfîntul Anselm. Ca ºi actul religios, trãirea metafizicã este un "act noetic".

 

Determinarea pe care Nae Ionescu o face "nimicului" prin opoziþia lui cu "ceva" în cuprinsul celei de-a opta prelegeri este, într-adevãr, remarcabilã. De asemenea,  pentru metafizica fiinþei gînditã de Nae Ionescu este demnã de reþinut precizarea sa dupã care metafizica implicã situaþii în care "logiceºte nu poþi sã spui nimic", întrucît însãºi metafizica, susþine Nae Ionescu, nu este "o activitate pur ºi simplu cerebralã" (v. Nae Ionescu, Tratat de metafizicã.1936-1937, Ed. Roza Vânturilor, 1999, p. 99).

             Dar sã le luãm pe rînd. În cea de-a opta prelegere al ultimului curs de metafizicã, faimosul profesor al Universitãþii bucureºtene explica delicatul statut al "nimicului" rezultat din experienþa imediatã pe care o implicã trãirea metafizicã în momentele ei de graþie. "Fiinþa mea se concentreazã în trãirea ei pe anumite centre ºi le trãieºte aºa de intens, încît încolo (în rest, în afarã de aceastã intensã trãire) nu se mai întîmplã nimic pentru ea"- spune Nae Ionescu (op. cit., p.101). ªi cum în joc nu este un "nimic" oarecare, ci este un "altceva" faþã de acel "ceva" pe care-l reprezintã subiectul metafizic, filosoful va evidenþia cu acest prilej faptul cã "numai pasional se poate deschide drumul pentru operaþia cealaltã, alogicã, a lui "altceva" care devine "nimic".

            Astfel el devanseazã concluzia întregii prelegeri, dupã care asemenea "act de trãire izbuteºte sã punã problema fiinþei ºi sã lãmureascã problema nimicului" (op. cit., p.102).  Întrucît, aºa cum arãtase la începutul prelegerii, "despre fiinþã nu se poate vorbi nimic, fiindcã nu existã categorii speciale care sã poatã sã defineascã aceastã fiinþã (...)A cere sã defineºti fiinþa în funcþie de categorii, însemneazã sã prejudiciezi într-un oarecare fel asupra problemei. Pentru cã, însemneazã cã metafizica nu se poate face decît în funcþie de gîndirea categorialã" (op. cit., p. 91). În legãturã cu asemenea lucruri, Nae Ionescu avusese grijã sã atenþioneze auditoriul cã ele "nu sunt chiar simple" (op. cit., p. 101).

            Într-adevãr, ele nu sunt cîtuºi de puþin simple, cum nu este simplã nici înþelegerea  pasajului de naturã concluzivã din ipoteza a ºasea a dialogului Parmenide, pasaj care, în ciuda aspectului sãu concluziv, a rãmas neînþeles tuturor traducãtorilor (în limbi moderne) a acestei capodopere platonice.  Aici Platon susþine cã Unu neexistent este, într-un fel, existent, fiindcã participã la existenþa existenþei (ca fiind ceva despre care se poate vorbi), cãci el nu participã numai la existenþa neexistenþei (ca fiind "neexistent"), sau la neexistenta neexistenþei (ca altceva care devine nimic, -ceea ce Platon semnalase ca fiind existenþa în maxima ei plenitudine (sau, cum va spune Nae Ionescu "un altceva logic transpus în cadru pasional").

            Interesant este cã înainte de a purcede la expunerea întregului exerciþiu dialectic, Platon exemplificase demersul pe care urma sã-l facã apelînd la "multiplu". Dar mai apoi subiectul ales de filosoful grec devine "Unu", cu precizarea cã la mijloc este "poziþia lui Parmenide". Or, Parmenide, în Poemul sãu, nu vorbise despre "Unu", ci despre "Existenþã". Într-un fel ºi Platon, tot despre "Existenþã" vorbeºte, numai cã el ºtia foarte bine cã despre "Existenþa în ea însãºi" nu se poate spune nimic. Este exact ceea ce va arãta în prima ipotezã a exerciþiului dialectic. De aceea Platon se "mãrgineºte" a vorbi despre "participarea" la Existenþã, semnalatã de Unu-Multiplu. Mai precis, despre acel "unu" particular al Existenþei care în virtutea participãrii nu mai rãmîne "unu".

            Nae Ionescu îºi începe discursul asupra "unitãþii fiinþei" prin constatarea cã fiinþa care devine obiect de gîndire este "identificabilã" prin faptul cã "eu trãiesc aceastã fiinþã". Prin aceasta "persoana mea, eu, acesta care trãiesc, sunt instrument de identificare pentru existenþã" (p. 94). Ca "obiect de gîndire", fiinþa este "unitate", este "ceva" cãruia gîndirea îi alãturã întotdeauna un "altceva". Pentru cã a închide în unitate înseamnã a mãrgini, a deosebi ceea ce este ceva de ceea ce nu este acest ceva. (p. 95). În cazul "unitãþii fiinþei", observã Nae Ionescu, "în afarã de eu nu mai existã nimic". Or, acest "nimic", nu este pur ºi simplu "nimic", ci este acel "altceva" pe care gîndirea îl alãturã "unitãþii" fiinþei, acelui "ceva" care este "fiinþa".

            "Nimic, prin urmare, -spune Nae Ionescu, este o poziþie logicã faþã de ceva de naturã nelogicã: nimic este altceva faþã de un <<ceva>> la care, prin trãire, se reduce -în chip arbitrar, fãrã îndoialã, dar efectiv -întreaga existenþã" (p.97).

            Pentru Platon, "nimic" sub înfãþiºarea "Unu nu existã" are parte de peripeþii similare, începînd cu constatarea cã nu înceteazã a fi "unu", ca fiind "ceva" deosebit de "altceva", dar mai ales ca fiind "trãire", "existenþã". Pentru cã numai "existenþa" este de domeniul adevãrului, numai despre "existenþã" se poate vorbi adevãrat (alethe legein).

            Descartes, observa Nae Ionescu, funda valabilitatea cunoaºterii omului pe existenþa lui Dumnezeu. "Foarte îndreptãþitã procedare -spunea Nae Ionescu la cursul de filosofia religiei din 1924-1925 -, aºa de îndreptãþitã încît Nietzsche a afirmat cã nu existã teorie a adevãrului cãreia sã nu-i corespundã credinþa în existenþa lui Dumnezeu. Iar Nietzsche, cînd a vrut sã distrugã pe Dumnezeu, în ateismul lui, a distrus adevãrul, fiindcã ºtia cã Dumnezeu ºi fundarea adevãrului sunt fapte corelate" (v. prelegerea a VI-a).  La cursul de filosofia religiei Nae Ionescu mai arãta ºubrezenia argumentului ontologic a lui Descartes în momentul în care filosoful francez vroia sã stabileascã afirmaþia "Dumnezeu existã" pe raþiune.  Spunînd "nu mã înºel, pentru cã nu se poate ca Dumnezeu, care este deasupra mea, sã lase pe acel malin génie sã-ºi batã joc de mine", Descartes funda valabilitatea adevãrului "în Dumnezeu ºi pe urmã, în mine, în om".

            Dacã ar fi plecat de la existenþa lui Dumnezeu "ca fapt", remarca Nae Ionescu, Descartes ar fi evitat cercul dovedirii valabilitãþii cunoaºterii omeneºti prin existenþa lui Dumnezeu ºi a existenþei lui Dumnezeu prin valabilitatea cunoaºterii omeneºti. 

            Dar Nae Ionescu, în legãturã cu argumentul ontologic, mai face o subtilã observaþie. Anume aceea cã Anselm din Canterbury funda existenþa lui Dumnezeu în "trãirea lui Dumnezeu în actul religios ºi atunci toatã argumentarea ontologicã a Sfîntului Anselm este fundarea cunoºtinþei în fundarea lui Dumnezeu. Va sã zicã, Anselm din Canterbury îndeplinea prima parte a procesului cartezian. Funda cunoºtinþa prin existenþa lui Dumnezeu (...) Cãci ceea ce era viu în sufletul teologului ºi omului religios, era Dumnezeu care trãia" (Ibid.). Pentru cã "faptul religios", spunea Nae Ionescu, nu poate fi pus la îndoialã. "Viaþa Sfintei Tereza, viaþa Sfîntului Augustin, a Sfîntului Paul etc. sunt sumum de viaþã religioasã".

            Facultatea religioasã, dupã Nae Ionescu, formeazã oarecum o lume aparte, a sa proprie, indicatã în totalitatea ei prin actul religios, care este "act noetic" ºi nu act psihologic ca în celelalte cazuri. Aceasta determinã separarea, ca sã spunem aºa, a conºtiinþei religioase de conºtiinþa obiºnuitã. Cu atît mai mult cu cît în cazul conºtiinþei religioase obiectul din afarã este altfel decît obiectele din afarã ale celorlalte acte sufleteºti.

            În "actul noetic" înfãþiºat prin discursul platonic din dialogul Parmenide, "ceva" deosebit de "altceva" atrage dupã sine participarea la "acelaºi" ºi "altul" odatã cu participarea la "existenþã" ºi "ne-existenþã", ceea ce-l justificã pe Platon sã evidenþieze în final pe acel Unu-Multiplu, chintesenþã a participãrii la divina lume a Ideilor (1).

            Despre "nimicul în sine însuºi", Nae Ionescu observa urmãtoarele: "a spune cã existã "nimic în sine însuºi" însemneazã pur ºi simplu a transforma într-o existenþã ontologicã o categorie logicã. ªi încã, o categorie logicã de naturã funcþionalã". Cum apare însã aceasta "categorie logicã de naturã funcþionalã"? 

            Pentru Platon ea apãrea din constatarea posibilitãþii noastre de a face afirmaþii în legãturã cu un subiect chiar dacã acestuia îi este negatã existenþa. Filosoful grec, referindu-se, aºa cum am amintit mai înainte, la situaþia în care "Unu nu existã", constata cã acest Unu este un "ceva" deosebit de "altceva", un "ceva" care se constituie ca subiect al unor afirmaþii, în condiþiile în care ceva-altceva nu însemneazã dualitate, dupã cum sesizeazã cu mare fineþe Nae Ionescu.

            Explicaþia lui Nae Ionescu (2), mai puþin încifratã decît cele cuprinse de Platon în misteriosul sãu dialog Parmenide, urmeazã, în linii mari, acelaºi drum: "nimic este altceva logic transpus în cadru pasional. Nu existã "nimic". Nimic existã în legãturã cu ceva. Dar, în acelaºi timp în care ai spus "nimic", în acelaºi timp ai fãcut o afirmaþie absolutã. De aceea, se poate spune -cu drept cuvînt, paradoxal, fãrã îndoialã -cã nihiliºtii sunt cei mai mari afirmatorii ai absolutului. Pentru cã, în acelaºi moment în care afirmã existenþa nimicului, nihiliºtii au concentrat toatã existenþa în ceva de naturã absolutã (...). Aºa funcþioneazã mintea omeneascã: un ceva cere altceva. ªi altceva, va sã zicã, este un element funcþional al gîndirii mele. ªi acest element funcþional, instrument al gîndirii mele, în anumite condiþii, pot sã-l transform într-o existenþã substanþialã, ontologicã. Absolut fals, neîndreptãþit din punct de vedere logic. (...) Pentru activitatea metafizicã însã, nu existã obligaþie logicã -ca sã zic aºa"(op. cit., p. 101-102).

            La ultimul curs de metafizicã, pentru a vorbi despre transcendentul fiinþei ca "altceva" decît ea, Nae Ionescu porneºte prin urmare de la constatarea cã fiinþa care se gîndeºte ajunge într-o altã etapã, sau un alt plan de existenþã, care o închide într-un fel de unitate, un "ceva" cãruia procesul gîndirii îi alãturã "altceva".

            Aceasta s-ar întîmpla prin însãºi închiderea în unitate care înseamnã limitare, deosebire de "altceva". Pe scurt, constatã Nae Ionescu, un "ceva" cere un "altceva". Dar aici constatarea se face în legãturã cu fiinþa, de aceea nu vom avea nici o dublare, deoarece unitatea fiinþei este o calitate a ei. Unitatea fiinþei, stînd sub principiul identitãþii, nu se poate repeta. Fiinþa ar fi o "unitate înãuntrul cãreia sunt anumite raporturi" (v. Nae Ionescu, Tratat de metafizicã. 1936-1937, Ed. Roza Vânturilor, 1999, p. 40).

            Spre deosebire de unitatea matematicã, pentru cazul fiinþei, "ceva" care apare prin postularea lui "altceva" rãmîne o unitate, care nu se poate repeta.  "Toatã metafizica idealistã de aici pleacã, remarcã Nae Ionescu, de la confuzia unitãþii fiinþei -care este o calitate a fiinþei - cu unitatea matematicã." (op. cit., p.105). 

            În metafizica fiinþei gînditã de Nae Ionescu, acest "ceva" însemneazã reducþia totalã a existenþei (printr-un act de trãire) la o parte de existenþã (op. cit., p. 99).

            Dar, spune Nae Ionescu, "actul de trãire este un act pasional. ªi metafizica este un act pasional la originea ei. Ca ºi viaþa religioasã, ca ºi dragostea. Sunt lucruri cam de aceeaºi naturã." (op. cit., p.101).

           

 

Note

            1. v. Isabela Vasiliu-Scraba, Mistica platonicã a participãrii la divina lume a Ideilor, Ed. Star Tipp, 1999.

            2. Datã fiind însãºi dificultatea problemelor tratate, menþionãm cã sfîrºitul cursului al VIII-lea apare în redãrile noastre oarecum diferit de textul publicat la Editura Roza Vânturilor. Desigur, nu am urmãrit altceva decît înfãþiºarea cît mai clarã a pasajelor devenite obscure din cauza prescurtãrilor inerente la stenografiere, pasaje care au fost, foarte probabil, lãsate de dl Marin Diaconu în forma cãpãtatã dupã stenografiere.

<<La Cuprins