Isabela Vasiliu-Scraba

<<La prima pagina 

<<La Cuprins

EXCURS DESPRE EXISTENÞÃ

 

           

REZUMAT :

Conturarea unei metafizici a fiinþei ºi problema realitãþilor metafizice. Semnificaþia conceptului de existenþã. Tendenþioasa alegere a titlurilor pentru cursurile lui Nae Ionescu. Kant, ornitoringul ºi Umberto Eco. "În sine existenþa nu poate deveni obiect; cel mult poate deveni subiect: ceva la care altceva se raporteazã". Plecînd de la percepþii, nu se poate face deosebirea între ceea ce existã ca urmare a unei percepþii ºi ceea ce existã realiter.

 

Spuneam ceva mai înainte cã viziunea metafizicã prezentatã de Nae Ionescu în anul universitar 1936-1937 se remarcã prin ineditul gîndirii ºi prin coerenþa cu care se succed, unele dupã altele, într-o desãvîrºitã ordine, problemele pe care ea le implicã.

            De asemenea mai specificasem o anume particularitate a acestei viziuni. Respectiv cã ea îmbracã o dublã înfãþiºare, prezentînd douã soluþii metafizice legate de douã structuri spirituale din douã momente istorice în care se poate gãsi o conºtiinþã metafizicã. Pentru cele douã soluþii metafizice ne-am luat libertatea de a împrumuta numele lui Ahile ºi a lui Ulise.

            De la bun început Nae Ionescu spusese cã metafizica este o "încercare soteriologicã". De aceea ea nu poate fi imaginatã în afara subiectului implicat în trãirea metafizicã, a fiinþei umane ancoratã în astfel de preocupãri.

            Aºadar, dupã ce Nae Ionescu în prima prelegere ia în discuþie felul în care soluþiile metafizice apar cînd sunt privite în ele însele, pe de-o parte, ºi în perspectiva oferitã de disciplina istoriei filosofiei, pe de altã parte, el abordeazã problema realitãþilor metafizice. 

            Ajuns aici Nae Ionescu gîndeºte fundamentarea unei "metafizici a fiinþei", ca fiind tocmai metafizica ce înglobeazã amintitele soluþii ale neliniºtii metafizice corespunzãtoare celor douã structuri diferite ale spiritului uman.

            Fundamentarea propusã de filosof vizeazã caracterul de subiect metafizic al fiinþei, fãcînd, înainte de toate, cuvenita precizare cã subiectul "este un fel de a fi, dar el nu epuizeazã propriu-zis toate felurile de a fi" (op. cit., p. 42). Aceasta pentru cã drumul metafizicii sale este urcãtor, aºa cum poate unii au bãnuit deja, de cînd am semnalat  tematica ultimului sãu curs ca fiind "singularitatea, unicitatea" lui Dumnezeu.

            Fiinþa, prin excelenþã subiect, poate deveni, în anumite condiþii, ºi obiect.

            Înainte de a vedea particularele condiþii în care din subiect, "fiinþa" poate deveni "obiect", se cuvine a ne opri puþin la semnificaþia pe care  Nae Ionescu o atribuia conceptului de  "existenþã". Astfel poate se vor lãmuri ºi veºnicele confuzii  între fiinþã ºi existenþã. În principal însã, pentru a arãta în ce fel, spre deosebire de fiinþã, existenþa consideratã "în sine",  nu poate deveni niciodatã "obiect".

            Nae Ionescu trateazã despre "existenþã" la cursul de Teoria cunoºtinþei (1925-1926) unde, în cadrele oferite de realismul metafizic, prezintã viziunea sa filosoficã asupra cunoaºterii, mai precis a drumului cunoaºterii în înaintarea ei.

            În mod surprinzãtor însã, "problema existenþei", care este o problemã metafizicã, se gãseºte inseratã ºi în cuprinsul unui curs de logicã, þinut în de Nae Ionescu în anul universitar  1927-1928.

            Avînd în faþã ediþia post-revoluþionarã a acestui curs de logicã (înainte de revoluþia anti-comunistã din dec. 1989 fiind complet interzisã editarea operei lui Nae Ionescu), din pãcate, iarãºi trebuie sã observãm cît de nepotrivite sunt titlurile ºi subtitlurile date de îngrijitorii cursurilor lui Nae Ionescu fiecãrei prelegeri. Dar ºi întregului curs, deoarece el nu este o "introducere în logicã".

            De altfel, nici ultimul curs de metafizicã (din 1936-1937) nu este o "introducere în filosofie", cum scria în revista "România Literarã" din 14 martie 2000 un literat care, în domeniul filosofiei, pare rãmas la nivelul celor învãþate în Facultatea (de marxism-leninism?), urmatã în fierbinþii ani 1951-1955, literat care, citind pe dl Marin Diaconu (adicã titlurile care-i aparþin d-lui Marin Diaconu), are naivitatea de a crede cã îl citeºte pe Nae Ionescu în persoanã.

            Pentru prelegerea din 3 februarie 1928 îngrijitorii cursului de logicã au propus titlul "judecata existenþialã". Propunerea lor este cît se poate de ºcolãresc-neinspiratã, rezultînd numai din citirea primei fraze a prelegerii, unde Nae Ionescu spusese cã urmeazã a vorbi despre "judecãþile existenþiale".

            Dacã ar fi citit ceva mai atent întregul curs, ar fi observat cã Nae Ionescu spune foarte pe scurt tot ce avea de spus despre aceastã clasã de judecãþi. Iar asta numai  dupã ce îºi structureazã întreaga prelegere în jurul unei probleme þinînd de domeniul metafizic. (Nu-i vorbã cã ºi prelegerea imediat urmãtoare, asupra "judecãþilor impersonale" are, în viziunea filosoficã a lui Nae Ionescu, adînci semnificaþii ce depãºesc cu mult cadrul logic în care este expusã problematica unor asemenea judecãþi).

            Dar nici adevãrata temã tratatã la cursul din 3 febr. 1928 nu era greu de ghicit, fiindcã Nae Ionescu o semnalase ca atare de la bun început, fãcînd precizarea cã "semnificaþia conceptului de existenþã" deºi þine de ontologie, are un interes pentru logicã, "ºi anume interesul care se leagã de clasificarea judecãþilor", pe lîngã faptul cã lãmureºte sensul conceptului de existenþã.

            Dacã ar fi voit sã împartã neapãrat acestã prelegere, îngrijitorii ar fi putut observa cã Nae Ionescu, mai mult de trei pãtrimi din curs, trateazã despre "a exista" din punct de vedere ontologic, pentru ca abia spre sfîrºitul prelegerii sã ajungã la "a exista" din punct de vedere "logic". Aici Nae Ionescu face departajarea principiului identitãþii în matematicã, în logicã ºi în filosofie, pentru a afirma concluziv cã în logicã ºi în filosofie, principiul identitãþii este aproape acelaºi lucru cu judecata existenþialã.

            Din punct de vedere ontologic, Nae Ionescu observã cã "existenþa" se dovedeºte a fi ceva imposibil de stabilit. În primul rînd pentru cã, într-un concept nu este cuprinsã ºi nota existenþialã. În al doilea rînd, pentru cã "existenþa" nu este o "calitate" a niciunui obiect. Existenþa nu este  nici "obiect existent" în faþa conºtiinþei mele. Ea este numai un "obiect logic", adicã, din punct de vedere logic, poate forma obiectul unei judecãþi.

            Existenþa nu este un "obiect", asemenea obiectelor care sunt în spaþiu ºi în timp, pentru cã existã pe lume nu doar "obiecte" în spaþiu ºi timp, ci ºi stãri sufleteºti, acte de voinþã, cãrora, pentru a le presupune un suport material, localizat în spaþiu ºi în timp, trebuie neapãrat sã se apeleze la o teorie adiacentã.

            Ca sã atribuim actelor de conºtiinþã o anume poziþie spaþialã, trebuie presupusã, prin mijlocirea unei "teorii", legãtura dintre spirit ºi materie. Pe de altã parte, la actele de voinþã nu constatãm decît  ceva de domeniul "efectelor", ºi nu de domeniul unei realitãþi, ca un fel de "resort" ce produce respectivele efecte.

            Dar ºi halucinaþiile, care pot fi asimilate cu ceva de-a dreptul ne-existent, duc uneori la  efecte cît se poate de reale. Aceastã observaþie îl va face pe Nae Ionescu sã concluzioneze cã din "existenþa în efecte" nu se poate deduce "existenþa realã", ºi cã definiþia "a exista înseamnã a acþiona" nu poate fi valabilã, greºind tocmai atunci cînd identificã "existenþa" cu "acþiunea".

            La definirea existenþei prin acþiune se mai gîndise Nae Ionescu ºi pe cînd preda cursul de "teoria cunoºtinþei", în anul univesitar 1925-1926. Atunci începuse prin a ilustra în ce mod a putut fi utilã presupoziþia dupã care "a exista înseamnã a acþiona". Prin ea s-a descoperit existenþa planetei Neptun, pornind de la "existenþa ei în efecte". Mai precis, de la perturbaþiile în mersul celorlalte planete pe care existenþa (încã necunoscutã) a planetei Neptun le producea.

            Pe de altã parte însã, Nae Ionescu observase atunci cã nu toate acþiunile care dau seama de ceva existent în mod real, ajung la cunoºtinþa noastrã. Aceasta duce la înlãturarea încercãrii  de a forma un concept al existenþei definitã prin acþiune, pentru cã acest concept, spunea Nae Ionescu, " scapã oarecum minþii noastre" (v. Nae Ionescu,  Teoria cunoºtinþei, 1925-1926, cus litogr., p. 76).

            În plus, mai remarcase Nae Ionescu la cursul sãu de Teoria cunoºtinþei, felul acesta de definire este el însuºi defectuos, pentru cã existenþa cunoscutã din efectele ei, devine condiþionatã de cunoaºtere. Ea este mutatã din domeniul ei propriu în domeniul cunoaºterii, deºi, dacã scoatem din ecuaþie cunoaºterea ajungem la tautologie: existã ceea ce este existent.

            Nae Ionescu propune urmãtoarea soluþie pentru a ieºi din tautologie: activitatea de a gîndi existenþa face ca existenþa sã devinã obiect de gîndire. Ea rãmîne însã ceea ce este, dacã, pe lîngã putinþa de a deveni gîndire, ea "poate sã existe ºi cînd gîndirea nu se exercitã". Este o soluþie "mixtã", care combinã douã feluri de a fi, cel logic (implicat de transpunerea în planul cunoaºterii) ºi cel "real". La aceeaºi soluþie ajunge Nae Ionescu ºi doi ani mai tîrziu, deºi demonstraþia sa va urma o cu totul altã cale.

            În vreme ce "idealistul" Berkeley susþinea cã "nu existã nimic real în afarã de percepþia noastrã", logicienii de azi, -observã Nae Ionescu la cursul de logicã din 1927-1928-, întorc problema pe dos ºi afirmã cã "existã ceea ce este perceput". Adicã, ei nu mai pleacã de la "realitatea adevãratã", ci de la "obiect".

            Cu umorul sãu caracteristic, Nae Ionescu rãstoarnã premiza logicienilor  care se dispenseazã de "realitatea adevãratã". Nae Ionescu evidenþiazã faptul cã "stelele verzi", pe care cineva lovit în cap le vede cît se poate de bine, nu devin obiecte existînd "realiter" din simplu fapt de a fi fost percepute.

            Prin urmare, plecînd de la percepþii, nu se poate face deosebirea între ceea ce existã ca urmare a unei percepþii ºi ceea ce existã "realiter".

            Ar mai fi o cale, spune Nae Ionescu, dacã am restrînge definiþia ºi am spune cã nu tot ce "este perceput", ci tot ce este "pasibil de a fi perceput" existã. Numai cã, în acest caz, riscãm sã ne confruntãm cu "existenþe" ce pot fi percepute în ele însele, fãrã sã fie excluse "existenþele" ce pot fi percepute "în efectele lor", ceea ce ne întoarce la dificultatea deja semnalatã, conform cãreia de la "existenþa în efecte" nu se poate deduce "existenþa realã".

            Ultima cale de ieºire din impas, ocoleºte pur ºi simplu problema, pentru cã, din punct de vedere ontologic, "existenþa" este imposibil de stabilit.

            La cursul de logicã din 1927-1928, Nae Ionescu  considerã, drept ultimã cale, o "soluþie mixtã", în care se presupune cã existã mai multe feluri de "a fi", "a fi" din punct de vedere "logic" ºi "a fi" din punct de vedere "real". Aceastã cale ar implica o soluþie general logicã ºi o ierarhizare ontologicã înãuntrul soluþiei logice.

            Din punct de vedere logic, "a exista" este "a putea fi gîndit". Postulãm, în lipsã de altã ieºire, cã "existenþa", înceteazã de a fi "existenþã". Ea devine, din punct de vedere logic, un soi de "posibilitate". Astfel, existenþa va însemna "posibilitate de a deveni obiect logic".

            "Existenþa" va fi ceea ce poate fi gîndit, ceea ce este "obiect" în faþa "conºtiinþei logice". ªi aºa se ajunge de la "existenþã", la "obiect logic", ºi de aici la principiul de bazã al logicii care spune cã "obiectul nu este altceva decît el", iar de la "obiect" la "concept" ca "existenþã logicã", ºi mai departe la "judecata existenþialã", care nu se mai verificã prin confruntarea cu realitatea, ci cu principiile logicii. Aºa îºi încheie -la cursul sãu de logicã din 1927-1928 -, Nae Ionescu excursul despre existenþã, care, "în sine", nu poate deveni niciodatã obiect.

            Pentru cei care avînd la îndemînã opera filosofului Nae Ionescu nu ºtiu sã-i aprecieze adevãratele carate, ar fi o micã ºansã de a se lãmuri asupra valorii celor înfãþiºate de o minte cu totul excepþionalã. Ei au ocazia de a face o comparaþie între felul în care gîndeºte Nae Ionescu problema existenþei, ºi felul în care este tratatã aceeaºi problemã de cãtre un filosof contemporan  la mare modã.

            În acest scop recomandãm sã se citeascã fragmentul "Despre fiinþã" din cartea lui Umberto Eco purtînd un titlu foarte comercial: Kant ºi ornitoringul (Milano, Bompiani, 1997). Deoarece, chiar acest fragment, intitulat "Despre fiinþã" prin obiºnuita confuzie de termeni care se face între "fiinþã" ºi "existenþã", a fost publicat în rev. "Paradigma" (nr. 10-11-12/1997, p.18).

            Avertizãm însã cititorul sã nu se aºtepte sã înþeagã prea multe din fragmentul  tradus de ªtefania Mincu ºi publicat în rev. "Paradigma". Deoarece problema "existenþei" i-a rãmas complet strãinã ºi autorului, filosoful Umberto Eco.

            Prin cele scrise în fragmentul atît de pretenþios intitulat, filosoful italian dovedeºte cã s-a limitat doar la utilizarea unui dicþionar de filosofie, sau a unei istorii a filosofiei. De aici a citat din belºug (ºi la-ntîmplare) nume precum Pascal, Gorgias, Aristotel, Parmenide, Pierce, Wolf, Heidegger, Leibniz, etc., într-o totalã anarhie ideaticã, ºi, mai ales, fãrã sã urmãreascã altceva decît umplerea la repezealã a cîtorva pagini, în care, la loc de cinste se aflã "gargariseala ºi sperietura" (dupã memorabila expresie a criticului literar Alexandru Paleologu) de termeni greceºti, latineºti, franþuzeºti, nemþeºti, englezeºti, spre a camufla atît incoerenþa în tratarea subiectului anunþat, cît ºi lenea gîndirii.

            Întorcîndu-ne la Nae Ionescu þinem sã înfãþiºãm un aspect definitoriu pentru felul cum considera Nae Ionescu cã trebuie sã ne situãm în faþa existenþei.

            Faþã de existenþã, faþã de ceea ce avem înaintea noastrã din realitate, poziþia conºtiinþei noastre trebuie sã fie pasivã. Pentru cã noi, spunea Nae Ionescu,  în actul de a judeca nu facem altceva decît sã rãsfrîngem în conºtiinþã un fapt existent ºi apoi sã-l exprimãm. Totul este sã ne ferim de confuzia -destul de frecventã-, dintre judecata însããºi, "care este ºi rãmîne pentru noi un fapt" ºi exprimarea judecãþii (v. Nae Ionescu, Logica. 1927-1928, în volumul îngrijit de Dora Mezdrea ºi Marin Diaconu ºi impropriu intitulat "Introducere în logicã", Ed. Eminescu, 1997, p. 110).

            Existã o tendinþã (decelabilã în curentele de gîndire din apusul Europei) de a transforma orice judecatã într-o judecatã predicativã. Aceastã transformare, remarcã Nae Ionescu, "nu-ºi gãseºte fundarea în necesitatea metafizicii" (v. Nae Ionescu, Metafizica. I. 1928-1929, Ed. Humanitas, 1991, p. 80). Pentru cã noi putem sã ne situãm nu numai în afara lumii, ci chiar "înãuntrul ei".

            Ca sã arãtãm cum raþiunea este apropiatã existenþei, putem lãsa existenþa aºa cum este, încercînd doar sã o "descriem". Este tocmai ceea ce se întîmplã cu ajutorul judecãþilor impersonale. Dupã Nae Ionescu, asemenea judecãþi îºi au importanþa lor tocmai pentru cã ele "constatã existenþa faptelor".

            Planul realitãþii nu poate fi mai bine conturat în diferenþierea lui de planul logic decît prin simple rãsfrîngeri de fapte în conºtiinþa reflexivã, cu niºte judecãþi de genul: Plouã! Ninge!

            Logicienii care au încercat transpunerea unor asemenea judecãþi de constatare în judecãþi formate dintr-un subiect ºi un predicat, n-au fost români, observã Nae Ionescu. ªi nu pentru cã în alte limbi europene astfel de constatãri se exprimã  cu aportul unui pronume impersonal, ci pentru cã unor astfel de logicieni le-a lipsit poziþia metafizicã în faþa existenþei caracteristicã românilor. Lor le-a lipsit, spune Nae Ionescu, supunerea la real, eleatismul gîndirii din spiritualitatea rãsãritului Europei.

            Argumentul existenþei în alte limbi a unui pronume impersonal cade de îndatã ce gîndim mai îndeaproape la semnificaþia acestui pronume, la ce poate fi în spatele lui.  Este o persoanã? Este o conjuncturã de împrejurãri ce are drept urmare fenomenul ploii sau al tunetului? La un examen mai atent, eºecul transformãrii judecãþilor impersonale în judecãþi predicative apare de la sine. Pentru simplul motiv cã se schimbã sensul judecãþii. Nae Ionescu nu pierde ocazia de a destinde audioriul cu urmãtoarea remarcã: una este sã spui "Trãzneºte!", ºi alta este sã spui "Te trãzneºte Dumnezeu!" (v. Nae Ionescu. LOGICA. 1927-1928, Ed. Eminescu, 1997, p. 109).

            Dacã stringenþa unei necesitãþi metafizice nu existã, atunci ce face ca totuºi sã existe tendinþa transformãrii judecãþilor impersonale în judecãþi cu un anume subiect?

            Nae Ionescu vede aici un tip particular de gîndire, asociat cu o anume structurã sufleteascã. Este tipul de gîndire cãruia nu-i este strãin nici dinamismul, nici situarea în afara existenþei. Prin felul în care conduce analiza judecãþilor impersonale Nae Ionescu îºi manifestã, o datã în plus, poziþia metafizicã de "supunere la real". Pentru filosof, realitatea devine astfel un termen corelativ existenþei ºi principiului identitãþii.

            Despre Nae Ionescu Vasile Bãncilã scria cã "era un tradiþionalist! ªi încã unul dintre cei mai deciºi, mai critici ºi mai lucizi".

<<La Cuprins