Petre Þuþea

REZUMAT:

Metafizica - necesitate lãuntricã de formulare concepttualã a unor experienþe. Raþionalismul "cu care misticismul a fost întotdeauna în cea mai rodnicã pace". Participaea ºi bipolaritatea subiect/obiect al cunoaºterii metafizice. Contingenþa realitãþii indicã lumea transcendenþei. Fiinþa ce-ºi capãtã identitatea ºi unitatea proprie prin participare, faþã de "existenþa" din scrierile anticilor. Fiinþa ca subiect metafizic. Felurile de a fi ale fiinþei ºi Unu/Multiplu din dialogul Parmenide. Subiectul metafizic ca suport al unor întîmplãri prin care, într-un fel, fiinþa "nu este".

Metafizica, dupã cum remarca Nae Ionescu în prelegerea din 13 ianuarie 1937, se face uneori numai din necesitãþi polemice, într-o situare criticã faþã de un oarecare sistem metafizic. Pentru a intra însã în domeniul metafizicii fãrã intenþii polemice, aºadar pentru a da curs unei necesitãþi lãuntrice de formulare conceptualã a unor experienþe metafizice, trebuie fãcut un examen critic al "posibilitãþilor de lucru". Punctul de plecare în acest demers îl va constitui pentru Nae Ionescu acceptarea a trei "postulate" fundamentale.

Primul ar fi cã prin cunoaºterea metafizicã nu are loc "un act de înregistrare", ci un act de "identificare" a subiectului metafizic cu obiectul cunoaºterii metafizice. Un alt mod de exprimare a acestui adevãr fundamental, pe care Nae Ionescu l-a invocat în mai toate cursurile sale, ar fi "nu ºtiu ceea ce vãd ci vãd ceea ce ºtiu". La cursul de metafizicã din 1928-1929 Nae Ionescu vorbise de "transformarea noastrã în însuºi obiectul de cunoscut", precizînd cã la mijloc este "un fel de fuziune, de contopire". De aici ºi concluzia cã existenþa care ne depãºeºte poate fi "trãitã", în sensul "depãºirii noastre pe linia trãirii"(v. sfîrºitul celei de-a XI-a prelegeri ).

Acest postulat, în viziunea metafizicã a lui Nae Ionescu, se constituie ca o

veritabilã "axã a întregii probleme de cunoaºtere metafizicã". Fiindcã, de îndatã ce trãirea metafizicã este tradusã în forme conceptuale ea devine cunoaºtere. La cursul de filosofia religiei (1924-1925) Nae Ionescu, amintind de criza anti-intelectualistã a filosofiei, spunea cã nu se simte solidar cu ea, întrucît, chiar atunci cînd experienþa metafizicã "prinde din realitate lucruri ce stau ceva mai adînc decît pînã unde poate pãtrunde raþiunea", ea trebuie sã fie replãmãditã în elemente "ale raþiunii" pentru a fi datã ca atare celorlalþi (v. prima prelegere).

Al doilea postulat fundamental ar fi acela al "participãrii". Prin el, experienþa metafizicã se dezvãluie a fi un act "bipolar". Participarea înlãturã presupoziþia monopolaritãþii, de caracter pur imanent, implicînd un panteism ce se dispenseazã de orice transcendenþã, "absurditate care egaleazã pur ºi simplu idealismul absolut în materie de cunoaºtere"(v. Nae Ionescu, Filosofia religiei. 1924-1925, prelegerea a III-a).

Participarea presupune doi termeni: subiectul metafizic ºi ceva de naturã obiectivã, care transcede omul. Ea implicã pãstrarea distincþiei (ºi a ierarhiei) dintre subiectul participant ºi obiectul cunoºterii metafizice la care el participã.

Al treilea postulat porneºte de la constatarea lipsei de sens a împãrþirii metafizicii. Cunoºterea metafizicã fiind "act de identificare" a subiectului cu obiectul, sistematizarea metafizicii în "ºtiinþã a actului" ºi în "ºtiinþã a obiectului experienþei metafizice", devine cumva de prisos. Pe aceleaºi considerente, de prisos devine ºi "justificarea activitãþii metafizice".

Ar rãmîne de cercetat "actul de identificare a subiectului cu obiectul", adicã însãºi experienþa metafizicã, respectiv "mijloacele prin care eu ajung la experienþa mea", considerîndu-le "obiecte ale experienþei mele" (v. Nae Ionescu, Tratat de metafizicã. 1936-1937, Ed. Roza Vânturilor, 1999, p.31). În repetate rînduri, Nae Ionescu va sublinia latura "personalã" a experienþei metafizice, considerarea experienþei metafizice "întrucît este experienþa mea" (p.37), într-o lume în care însãºi contingenþa realitãþii indicã lumea transcendenþei, lipsitã de contingenþã. Astfel, numai prin presupunerea lumii transcendenþei, se poate iniþia cercetarea pornind de la subiect metafizic Cu aceasta Nae Ionescu a completat întreg tabloul demersului sãu metafizic.

În antichitate, observa Nae Ionescu în cea de-a treia prelegere a sa (p. 40), metafizica se ocupa cu problema "existenþei" (1). Aºadar nu cu problema "fiinþei" cum greºit apare în traducerile lui Platon ºi ale lui Aristotel în româneºte. Sã vedem însã ce precizãri mai aduce Nae Ionescu în legãturã cu "existenþa". Anticii, în scrierile lor metafizice, considerau cã "existenþa" este "ceva care existã în realitate", este "ceva care se comportã, într-un anumit fel în lumea din afarã de mine" (p.40).

Faþã de "existenþa" astfel înþeleasã, "fiinþa nu priveºte propriu-zis existenþa unui ceva", ci "priveºte o unitate". Dar o "unitate" care îºi capãtã "configuraþia" împãrtãºindu-se de la altceva care o depãºeºte. Fãrã sã îmbogãþeascã prin nimic conþinutul "fiinþei", existenþa este "ceva care se adaugã" fiinþei.

În sensul cel mai larg, observã Nae Ionescu, "fiinþa" este "subiect". El defineºte astfel "fiinþa" prin "funcþiunea" pe care ea o capãtã în perspectiva unei metafizici a fiinþei. Din cadrul astfel conturat al "metafizicii fiinþei", de la sine înþeleasã devine abandonarea oricãror interese cu privire la "ceea ce este", în esenþa ei, "fiinþa". Demnã de interes rãmîne doar "comportarea" fiinþei ca subiect metafizic, respectiv cercetarea "felurilor de a fi" ale fiinþei ca subiect metafizic în raport cu "ceva cãruia îi aparþine".

În istoria spiritualitãþii umane, modelul unei astfel de cercetãri Nae Ionescu ºtia bine cã se aflã la filosofii greci. În felul sãu pe jumãtate glumeþ, pe jumãtate serios, Nae Ionescu le spunea studenþilor sãi: grecii, neavînd ce face, au gîndit tot ce se putea gîndi. Este de-a dreptul uimitoare perfecta orientare în istoria filosofiei, pe care Nae Ionescu o dovedeºte cu prilejul cercetãrii "felurilor de a fi" ale fiinþei care participã la altceva, luînd fiinþã prin însãºi aceastã participare.

Într-adevãr, cea mai completã ºi sistematicã cercetare a unei asemenea probleme nu se gãseºte decît în dialogul platonic Parmenide, pe care Nae Ionescu nu-l citeazã.

Dupã opinia noastrã, nici nu era nevoie sã-l citeze, din moment ce el gîndise (cu mintea lui strãlucitã) problema pe care, spre confirmarea celor gîndite de el, a verificat-o recitind exact acel pasaj din dialogul Parmenide pe care nu l-ar fi nimerit, în modul infailibil în care l-a nimerit, dacã n-ar fi avut deja gîndite problemele conþinute în el.

Mai mult încã, nicãieri, în nenumãratele scrieri despre filosofia platonicã pe care le-am consultat de vreo doisprezece ani încoace, nu am mai întîlnit o atît de subtilã înþelegere a lui Platon, deºi majoritatea celor care s-au ocupat de dialogul Parmenide au zãbovit cu predilecþie asupra pãrþii conþinînd "exerciþiul dialectic", scriind mai apoi fel ºi fel de nãzdrãvãnii.

De altfel, Mircea Vulcãnescu a gãsit demnã de consemnat opinia lui Nae Ionescu despre imposibilitatea ca un filosof sã împrumute cele gîndite de un alt filosof. Într-atîta îi pãrea de caracteristicã fostului sãu Profesor. "Fiecare om e singur cu gîndul lui"- considera Nae Ionescu. "Filosofii îºi împrumutã unul altuia numai vocabularul, de cele mai multe ori, rãstãlmãcindu-l ºi pe acesta." (v. Mircea Vulcãnescu, Nae Ionescu, aºa cum l-am cunoscut, ediþie îngrijitã de Alexandru Badea, Ed. Humanitas, 1992, p. 25).

În legãturã cu Platon, povestind cum a decurs un examen cu Nae Ionescu, Mircea Vulcãnescu mai consemneazã o pãrere a lui Nae Ionescu, de care toþi comentatorii dispuºi a reþine din întreg dialogul Parmenide numai "exerciþiul dialectic" s-ar arãta scandalizaþi:"momentul dialectic precede cunoaºterea prin participaþie" (2).

Aºadar nu numai cã gîndea singur, dar în plus Nae Ionescu face dovada cã îl înþelegea foarte bine pe Platon. Numai astfel se poate explica cum de i-au cãzut ochii tocmai pe ipoteza a ºasea din partea de exerciþiu dialectic, ºi nu pe una care îi precede sau succede, dintre toate cele nouã ipoteze asupra Unului expuse de Platon în enigmaticul sãu dialog Parmenide.

Ce scrie Platon în ipoteza a ºasea? Scrie cã dacã Unu nu este, el este ºi nu este. Ce au tot scris comentatorii, luîndu-se unul dupã altul, ºi neînþelegînd nici un moment la ce se referã Platon? Ei au scris cã Platon fie se joacã, fie ajunge ilicit la concluzia la care ajunge.

Nae Ionescu, pentru cã gîndise ºi el aceeaºi situaþie, ºi mai ales pentru cã ºtia la ce se referã filosoful grec, va spune, la rîndul sãu: dacã fiinþa nu este, ea este ºi nu este.

Fiinþa este subiect, gîndea Nae Ionescu, este ceva despre care se poate vorbi, chiar ºi numai atunci cînd spunem cã existã sau spunem cã nu existã. Spunînd cã existã, noi înþelegem subiectul în cauzã ca suport al unui anumit fel de întîmplãri: "ceva existã atunci cînd acest ceva suportã altceva" (v. Nae Ionescu, Tratat de metafizicã.1936-1937, Ed. Roza Vânturilor, 1999, p. 41).

Metafizica, în opinia lui Nae Ionescu, (ºi nu doar a lui!), este preocupare cu lumea de dincolo. Punînd problema limitelor, Nae Ionescu deosebise "lumea de dincolo" ºi "lumea de dincoace". Diferenþa dintre cele douã a fost trasatã de Nae Ionescu la cursul de metafizicã din 1928-1929. El spunea atunci cã "existã o viaþã obiºnuitã ºi o realitate obiºnuitã, însã existã ºi o viaþã mai adîncã, neobiºnuitã, în sufletul nostru, ºi o realitate mai adîncã, necunoscutã în mod obiºnuit". În "pãtura" obiºnuitului sensibil se miºcã "conºtiinþa noastrã zilnicã, logica noastrã, ideile noastre de toate zilele". "Pãtura neobiºnuitului" poate fi desemnatã ca "lume de dincolo" întrucît ea este o realitate obiectivã din afarã de noi.

Într-o înspiratã formulare, Nae Ionescu spusese într-una din prelegerile ultimului sãu curs din 1936-1937 cã metafizica se ocupã cu "duºii de pe lume" ( op. cit., p.125).

Aºadar subiectul metafizic, fiinþa de care se ocupã "metafizica fiinþei" va trebui sã fie ºi suport al unor întîmplãri prin care, într-un fel, fiinþa "nu este", pierde (în anumite ocazii) contactul cu timpul de aici, sau, ca sã spunem aºa, trece într-un alt tãrîm. Trecerea în "alt tãrîm", observã Nae Ionescu, nu se face însã "prin suspendarea timpului, ci prin depãºirea lui". Ceva mai încolo vom vedea cum defineºte Nae Ionescu timpul, ºi atunci vom înþelege mai bine ce este cu "depãºirea" lui.

La obiecþia cã s-ar putea sã fi fost cazuri de "anormalitate", Nae Ionescu rãspunde, aºa cum s-a mai rãspuns de cîte ori s-a pus aceastã problemã: sunt fapte istorice, care, din moment ce existã, nu numai cã sunt normale, dar prin însãºi existenþa lor nu au nevoie de nici o justificare, aºa cum nimic din ceea ce existã nu mai are nevoie de justificarea faptului cã existã.

Dimpotrivã, aceste fapte istorice reprezintã dovada cã "existã în spiritul omenesc, ca o componentã normalã a lui - evident, lucrînd cu o intensitate deosebitã, o datã mai mare, altã datã mai micã -, ºi aceastã funcþiune metafizicã" (op. cit., p. 84).

Iatã cum ajunge Nae Ionescu la concluzia dupã care dacã fiinþa nu este, ea este ºi nu este. Atunci cînd spunem despre ceva cã nu existã, fãcînd din acest "ceva" obiect al unei afirmaþii, îl diferenþiem de altceva.

Deci primul lucru pe care îl sesizãm în legãturã cu el este cã "asupra acestui ceva eu pot sã fac afirmaþii". La mijloc este un subiect, este "ceva" cunoscut în mãsura în care ºtim cã se aflã într-o relaþie univocã faþã de celelalte, diferite de subiectul în cauzã. Fiindcã nu altele sunt diferite de el, nu despre altele se spune cã ar fi diferite, ci despre "acest ceva" se spune cã este diferit de altele.

Subiectul este "ceva la care altceva se raporteazã (...) De îndatã ce despre ceva care nu existã eu pot sã afirm cã nu existã, însemneazã cã totuºi existã într-un oarecare fel pentru mine, de îndatã ce eu fac afirmaþii asupra lui. Nu se poate face nici un fel de afirmaþie asupra a ceva care nu existã" (v. Nae Ionescu, Tratat da metafizicã, 1936-1937, p. 41). Nae Ionescu mai face o ingenioasã observaþie: "nefiinþa existã întru atît întrucît se opune (...) categoriei globale de fiinþã (...) Vedeþi, fiinþã are plural: fiinþe; nefiinþã n-are plural, nu se poate spune nefiinþe" (Ibid., p. 46).

Observãm grija cu care Nae Ionescu se fereºte de a desemna acel "altceva" care se raporteazã la subiectul metafizic drept "obiect". Acel "altceva" este ceva care, pentru subiect, nu existã ºi existã în acelaºi timp, fãrã ca prin aceasta sã poatã fi considerat "nefiinþã".

Cum nu ne-am propus nici un moment sã-l secondãm pe Nae Ionescu foarte îndeaproape, vom menþiona doar acele coordonate ale "metafizicii fiinþei" care ne pot duce cãtre înþelegerea ansamblului viziunii sale metafizice, trecînd peste cele spuse despre "eul" considerat un "element ultim", ca existenþã cunoscãtoare ce-ºi raporteazã lumea ca obiect, deosebit de "eul" privit ca o existenþã "trãind" între alte existenþe. Vom reþine doar faptul cã Nae Ionescu nu considerã "eul în raport cu procesul de cunoaºtere, ci în el însuºi"(Ibid., p. 59).

Vom trece ºi peste cele spuse despre felurile de existenþã care conferã omogenitate experienþei, dar nu fãrã a menþiona cã în opinia lui Nae Ionescu "experienþa (...) transcede eul, depãºeºte eul" ceea ce pune în evidenþã caracterul nejustificat al aspectului imanent pe care l-ar cãpãta realitatea dacã ea ar fi raportatã la "eu" ca element ultim.

Nae Ionescu nu osteneºte a repeta studenþilor cã "eul" conºtiinþei cunoscãtoare nu este nici "element ultim", nici izolat, ci el se aflã într-un raport de participare.

În modul cel mai general, observã Nae Ionescu, transcendenþa se defineºte ca o condiþie a existenþei, iar prin aceasta ºi a experienþei. Numai cã transcendenþa nu este doar atît, fiind, înainte de toate, în ea însãºi.

Problema experienþei doveditã a fi transcendentã faþã de subiect, Nae Ionescu o va aborda ºi în ea însãºi, pentru a ajunge la urmãtoarea definiþie a transcendenþei: "tot ceea ce este dincolo de aceastã realitate a experienþei mele se numeºte transcendenþã. Cea mai simplã ºi cea mai largã definiþie a metafizicii este transcendenþa. Între altele, pentru simplul motiv cã transcendenþa ºi metafizica sunt unul ºi acelaºi lucru" (Ibid., p 78).

Metafizica însã nu existã în ea însãºi. Ea existã, constatã Nae Ionescu, fiindcã ne este de folos, fiindcã rãspunde unei necesitãþi a spiritului omenesc pe care timpul nu o poate lichida, chiar dacã sunt ºi epoci în care "necesitatea metafizicã este foarte scoborîtã".Ea nu poate în nici un caz dispãrea, deoarece este "o constantã a spiritului omenesc". Astfel încît, prin aceastã constantã a spiritului omenesc, rezultã ºi îndreptãþirea existenþei transcendenþei, dacã nu din alt motiv, "cel puþin ca obiect al necesitãþii noastre metafizice" (Ibid., p. 87). Fiindcã, spune Nae Ionescu "dincolo de trãirea existenþei noastre nu este nimic omenesc ºi nici dincoace de aceastã trãire" (Ibid. p. 89).

NOTE ªI COMENTARII MARGINALE

1. Referitor la traducerile din scrierile aristotelice ºi la traducerile comentariilor Sfîntului Toma în marginea acestor scrieri, în capitolul al doilea al cãrþii noastre semnalasem frecventele confuzii de termeni care se fac între "fiinþã" ºi "existenþã". Spre înlãturarea oricãror dubii afirmasem limpede cã singurul termen care este corect de folosit pentru filosofia lui Aristotel este cel de "existenþã". În cartea noastrã intitulatã Despre Existenþã, Fiinþã ºi Esenþã, apãrutã în 1996, menþionasem un fragment (cuprins în Istoria Logicii) din De ente et essentia tradus corect de filosoful ºi logicianul Anton Dumitriu, prin <<Despre existenþã ºi esenþã>>.

Din precizarea cã metafizica greacã s-a ocupat cu "existenþa", precizare pe care o gãsim în ultimul curs de metafizicã þinut de Nae Ionescu, se poate cu uºurinþã constata, aºa cum era de aºteptat din partea unui filosof de talia lui Nae Ionescu, o folosire corectã a termenului de <<existenþã>>.

La C. Noica nu se va mai constata însã acest lucru. Explicaþia o oferã tendinþa lui Constantin Noica de a îngloba într-o viziune personalã (þinînd de filosofia spiritului) diverºi gînditori din istoria filosofiei(v. Isabela Vasiliu-Scraba, Filosofia lui Noica, între fantasmã ºi luciditate, 1992). Aceasta îl va face pe Noica sã vorbeascã chiar ºi în legãturã cu Platon despre "fiinþã". Pentru cã Noica urmãrea anumite gînduri de-ale sale. Din pãcate, ceilalþi -care au preluat de la el folosirea improprie a termenilor-, l-au urmat pe Noica, fãrã sã-i poatã urmãri gîndirea.

Umberto Eco, pe care l-am menþionat în capitolul anterior al cãrþii noastre, amintindu-i pe Gorgias, Aristotel ºi Parmenide (alãturi de ceilalþi), oferã indicaþia cã are în vedere "existenþa". Cã, aºadar, titlul corect al fragmentului tradus din cartea sa, Kant si ornitoringul, ar fi trebuit sã fie "Despre existenþã".

2. v. Mircea Vulcãnescu, Nae Ionescu, aºa cum l-am cunoscut, ediþie îngrijitã de Alexandru Badea, Ed. Humanitas, 1992, p. 34, precum ºi Isabela Vasiliu-Scraba, MISTICA PLATONICÃ, Ed. Star Tipp, 1999, cap. Despre preludii ºi mai ales despre rolul de preludiu al "exerciþiului dialectic" din Parmenidele lui Platon, p. 255-268.

<<La Cuprins