Isabela Vasiliu-Scraba

<<La prima pagina 

<<La Cuprins

<<Cogito ergo sum>>. RAÞIUNEA - JUDECÃTOR ªI LEGE

 

<<Raþiunea îmbucãtãþeºte universul; ea desface ºi despicã totul. Numai în mintea purtãtorului de Dumnezeu (...) începe vindecarea existenþei, închiderea rãnilor lumii>>

Nae Ionescu

 

REZUMAT :

Contactul cu realitatea pe o cale mediatã. Spiritul metafizic apusean definit prin tentativa aristotelismului de a transforma orice judecatã într-o judecatã predicativã. Autonomia gîndirii. "Cogito ergo sum" într-o nouã interpretare. Deosebirea dintre poziþia lui Descartes ºi poziþia Fericitului Augustin faþã de "cogito ergo sum". Calapoade ale gîndirii aritmetice în disoluþia spiritului metafizic apusean. Hermeneuticã francezã contemporanã în marginea conceptului de "eu" la Descartes (Giles Deleuze ºi Felix Guattari)

 

            În încercarea de conturare a "structurii spirituale apuseane", Nae Ionescu îi semnaleazã tendinþa de analizã, caracteristicã generalã a cunoaºterii conceptuale, în care medierea contactului cu realitatea are loc prin intermediul raþiunii.

            Am vãzut deja inedita interpretare a pãcatului originar pe care Nae Ionescu a prezentat-o la cursul de metafizicã þinut în 1928-1929. Despre ea afirmasem cã poate fi socotitã emblematicã pentru diferenþierea -cu valenþe mitice- pe care Nae Ionescu o pune în evidenþã între douã atitudini în faþa vieþii. Prima, în care existenþa este <<trãitã>>, ar ilustra <<structura spiritualã rãsãriteanã>>. A doua, în care existenþa este <<cunoscutã>>, ar fi caracteristicã pentru <<structura spiritualã apuseanã>>.

            Cunoaºterea metafizicã în Apusul Europei îi apare lui Nae Ionescu deviatã înspre cunoºtinþa raþionalã, fapt care a dus, pe de-o parte, la disoluþia spiritului metafizic, iar pe de altã parte la scientismul de astãzi. Or, veritabilei cunoºtinþe metafizice i-ar fi specific contactul nemediat, înþelegerea ca posibilitate de identificare, trãsãturi care ar fi întrutotul caracteristice pentru spiritul metafizic rãsãritean.

            Sã vedem însã mai îndeaprope cum îºi întemeiazã Nae Ionescu afirmaþia prin care metafizica occidentalã este aºezatã ceva mai la coadã decît ar fi dispuºi unii sã o aºeze, urmînd în final a vedea dacã a fost sau nu îndreptãþitã pãrerea lui Nae Ionescu dupã care metafizica occidentalã ar fi sortitã pieirii, deoarece ea cuprinde în sine însãºi proprii sãi germeni de disoluþie.

            Întîi ºi-ntîi, Nae Ionescu stabileºte cam ce s-ar înþelege, în opinia sa, prin "metafizicã occidentalã". În pofida unor pãreri ades vehiculate, "metafizica occidentalã" ar cuprinde nu numai toate curentele filosofice din perioada ce i-a urmat lui Descartes, cum îndeobºte se aratã prin cãrþile de istoria filosofiei occidentale, ci înþelesul ei ar fi mult mai larg. Demersul gîndirii lui Nae Ionescu tocmai în aceastã direcþie se va îndrepta, pentru a arãta cã "metafizica occidentalã" nu este o simplã etichetã sub care figureazã un numãr mai mare sau mai mic de gînditori, ci reprezintã în sine un anume tip de gîndire din care nu trebuie înlãturatã gîndirea filosoficã de tip scolastic.

            Desigur, a discuta despre metafizica occidentalã punîndu-l pe Descartes la rãscruce de drumuri nu este un lucru din cale afarã de nou. Numai cã vom vedea cã ºi în privinþa lui Descartes, Nae Ionescu are noutãþi de spus, dintr-o perspectivã cu totul personalã din care abordeazã problema spiritualitãþii europene, cu partea ei de <<occident>> ºi <<orient>>.

            Scriind în 1921 Descartes-pãrinte al democratismului contemporan, el consemna supãrarea filosofului francez pe gîndirea scolasticã care "nu ºtia sã fie decît speculativã", precum ºi faptul cã "metafizica lui Descartes nu se poate înþelege fãrã conceptul de Dumnezeu; ea îl presupune la tot pasul, ca pe unul din elementele fundamentale chiar în procesul ei genetic. Dar introducerea explicaþiunii mecaniciste a realitãþii trebuia sã ducã în chip necesar la stabilirea unui fel de autonomie a gîndirii (...). Precipitarea acestui substrat în formula numai relativ nouã: cogito ergo sum era fatalã (...) Descartes a înþeles însã a trage toate consecinþele (...). Aºa cã nu e nici o mirare cã, la Descartes, cogito devenind piatra unghiularã a unui idealism egocentric, el promova (...) un fel de siguranþã închisã în sine, care nu mai putea îngãdui -ºi nici nu simþea nevoia - unei comunicãri directe, extatice, cu Dumnezeu (...) Criza care frãmîntã astãzi omenirea este, fãrã îndoialã, un fapt (...) Omul european va rãmâne, aºadar, încã multã vreme omul raþionalist, practic, al filosofiei carteziene."(v. Nae Ionescu, Opere.VI, Ed. Crater, 1999, p.342-343)

            Într-un mod cu totul neaºteptat, la cursul de metafizicã din 1928-1929, Nae Ionescu îl asociazã pe cartezianul cogito ergo sum cu tentativa aristotelismului mai vechi ºi mai nou de a transforma orice judecatã într-o judecatã predicativã, în scopul evidenþierii unor judecãþi existenþiale. Aceastã transformare, de altfel, imposibil de realizat pentru toate tipurile de judecãþi, ar oferi un avantaj de loc neglijabil, fiindcã în acest mod s-ar arãta "cã raþiunea este apropiatã existenþei" (1). Apropierea celor douã s-ar face tocmai prin escamotarea distincþiei dintre realitatea însãºi, devenitã conþinut al cunoaºterii noastre, ºi felul de exprimare al cunoaºterii (op. cit., p.73).

            Ce ar rezulta de aici în curentele metafizicii occidentale care îºi au obîrºia în Aristotel? Nici mai mult, nici mai puþin decît o confuzie fundamentalã, "analoagã cu confuzia argumentului ontologic"(Ibid.), care fãcea o nepermisã trecere din logicã în metafizicã, deoarece judecãþile existenþiale formulate în plan logic, judecãþi prin care unui subiect i se atribuie ceva (indiferent ce), presupun implicit cã de la atribut s-ar putea ajunge la substanþã, ceea ce este fals. Substanþa, pentru a fi ceea ce este, trebuie sã-ºi pãstreze nu numai transcendenþa, ci ºi obiectivitatea ei.

            În accepþiunea pe care i-a dat-o Descartes, remarcã Nae Ionescu, <<cogito ergo sum>> ar corespunde lui <<cogito, ergo sum cogitans>>, cuget, deci sunt în stare de cugetãtor>> (Curs de metafizicã. 1928-1929, Ed. Humanitas, 1991,  p. 89). Propoziþia <<sum cogitans>> indicã atributul pe care îl are subiectul, indicînd totodatã ºi o mai puþin remarcatã încadrare în planul existenþei logice, prin care apare ca evidentã racordarea la gîndirea de tip scolastic, cu apropierea pe care ea o presupune între raþiune ºi existenþã.

            De fapt, chiar în aceasta stã noutatea interpretãrii pe care o aduce Nae Ionescu. Dacã discuþiile pe tema cartezianului <<cogito ergo sum>> au vizat, de la Kant încoace, rolul central al <<subiectului>>, precum ºi revoluþionarea gîndirii filosofice prin antropocentrismul pe care l-a înlesnit ulterior, Nae Ionescu reuºeºte performanþa de a sesiza deplina continuitate a spiritului aristotelic din gîndirea occidentalã, chiar la Descartes, un filosof care nu s-a arãtat încîntat de scolasticã.

            Cheia interpretãrii propuse de Nae Ionescu se aflã odatã cu descifrarea înþelesului acelui <<sum>>. Dupã cum imaginase lucrurile Descartes, <<sum>> ar fi condiþionat de faptul cugetãrii. În varianta propusã de cel care a fost numit pãrintele raþionalismului modern, <<sum>> nu ne apare ca o evidenþã obiectivã, ca ceva ce se impune subiectului din afara lui. Existenþa condiþionatã de cugetare va fi, prin însãºi condiþionarea ei, diferitã de existenþa obiectivã.

            Pe de altã parte, mai observã filosoful român, prin <<sum cogitans>>, ce-ºi are ca obîrºie percepþia interioarã a faptului cugetãrii, intrãm de-a dreptul în "domeniul evidenþei subiective", ºi de aici urmeazã lesnicioasa alunecare pe panta anihilãrii celui de-al doilea termen al oricãrui proces de cunoaºtere, anume obiectul de cunoscut.

            Deºi lui Descartes nu i se poate reproºa negarea elementului obiectiv, recunoaºte, pe bunã dreptate, Nae Ionescu, totuºi "poziþia cartesianã care pleacã de la cogito ºi ajunge la sum, a înlesnit, în decursul istoriei gîndirii omeneºti, negarea existenþei obiective" ( op. cit., p. 99).

            Dar expresia <<est>>, caracteristicã judecãþilor predicative, în care aristotelismul mai vechi ºi mai nou încearcã sã transforme orice judecatã , "este ºi rãmîne o expresie logicã ºi ca atare nu poate sã depãºeascã planul existenþei logice" (op. cit., p. 80), subliniazã Nae Ionescu.

            În plus, mai aratã el la cursul de metafizicã centrat în jurul cunoaºterii imediate, "în acest est este conþinut, în germene oarecum, tot scientismul de mai tîrziu. În metafizica apuseanã se gãsesc tot felul de seminþe extra-religioase ºi extra-metafizice, ºi este natural - pentru cã toatã metafizica apuseanã s-a hrãnit multã vreme cu spiritul antimetafizic roman, care la noi în Rãsãrit a lipsit" (op. cit., p. 81).

            Pentru a uºura înþelegerea celor spuse în legãturã cu Descartes, Nae Ionescu  va înfãþiºa contrastul dintre poziþia lui Descartes ºi poziþia Fericitul Augustin faþã de problema lui <<cogito, ergo sum>>. Precizãrile sale sunt cu atît mai bine venite, cu cît cei mai puþin familiarizaþi cu gîndirea filosoficã au avut mereu tendinþa sã nu vadã între poziþiile celor doi nici o diferenþã. Ba s-au gãsit ºi unii care sã-l acuze pe Descartes de plagiat, spre indignarea contemporanului sãu, Pascal.

            Desigur, Nae Ionescu nu va prezenta studenþilor sãi micile bîrfe din vremea lui Descartes, ºi nici ce l-a fãcut pe Pascal sã nu fie de acord cu acuzaþia de plagiat(2) adusã lui Descartes (pe care, de altfel, Pascal nu-l simpatiza din cale afarã de mult). Filosoful român îºi va urma gîndirea proprie, fiind convins, ca ºi Lucian .Blaga, de faptul cã nimeni nu poate gîndi cu creierul altuia, convingere la care nu ajung decît gînditorii autentici, de talia unui Nae Ionescu sau Lucian Blaga.

            Sã ne întoarcem însã ºi sã privim desfãºurarea de gînd pricinuitã lui Nae Ionescu de <<cogito ergo sum>>. În Solilocvii, spunea profesorul de metafizicã studenþilor sãi, Fericitul Augustin pune la un moment dat problema lui <<cogito>> ºi problema lui <<sum>>. Ele însã nu apar la Fericitului Augustin ca intercondiþionate, cum vor apãrea la Descartes, ci separate.

            Or, chiar în aceastã separare a celor douã probleme, Nae Ionescu vede diferenþa dintre situaþia gînditã ºi imaginatã de Descartes ºi situaþia prezentatã de Fericitul Augustin, ultima reflectînd evidenþa existenþei condiþionatã pur ºi simplu de existenþa obiectivã.

            Conform celor scrise de Fericitul Augustin, maestrul întreabã pe elevul sãu: "Scisne cogitare?". Învãþãcelul rãspunde: "-Scio!". Apoi, mai relateazã Nae Ionescu, se succed o serie de întrebãri cu rãspuns negativ ("nescio!"). Dupã care maestrul întreabã: "Scisne te esse?". Rãspunsul dat de învãþãcel este: " Scio!".

            Imaginate într-o asemenea derulare, <<gîndirea>> ºi <<existenþa>> ar deveni, pentru Fericitului Augustin, "douã lucruri fundamentale" ºtiute de acesta. Numai cã, spre deosebire de înlãnþuirea lui <<sum>> de acel <<cogito>> ilustratã de <<cogito ergo sum>> a lui Descartes, la Fericitului Augustin s-ar putea constata evidenþa existenþei necondiþionatã de "faptul subiectiv al cugetãrii" (v. Nae Ionescu, Curs de metafizicã. 1928-1929, Ed. Humanitas, 1991,  p. 98).

            Din comentarul celor douã atitudini faþã de <<sum>>, vedem iarãºi cum acþioneazã confuzia argumentului ontologic. În cele prezentate de Fericitul Augustin ar apãrea domeniul "evidenþei obiective", existenþa impunîndu-se subiectului ca ceva din afarã. La Descartes însã, existenþa se impune subiectului în funcþie de percepþia actului de a cugeta. "Existenþa obiectivã este mai îndreptãþitã, -remarcã Nae Ionescu-, pentru cã de la a cugeta nu se poate deduce în mod logic existenþa, ºi tocmai aceasta pretinde Descartes prin argumentul sãu, cã deducerea existenþei se face în chip logic din percepþia subiectivã a cugetãrii" (op. cit., p. 98).

            În filosofia francezã, efortul filosofilor contemporani, cînd nu se materializeazã în hermeneutizarea unor gãselniþe politice de adormit spiritul critic, devine hermeneuticã de o descurajantã gratuitate. Ea se aplicã la orice produs cultural, istoria filosofiei pãstrîndu-ºi (nu se ºtie de ce) un loc de cinste.

            Cartezianul <<cogito ergo sum>> n-a putut desigur scãpa nici el de tot soiul de hermeneutizãri(3). Într-o carte scrisã de doi filosofi francezi foarte bine cotaþi nu numai la ei acasã, ci ºi prin vecini (universitarii belgieni fãcîndu-ºi din cãrþile lor subiecte de cursuri ºi seminare), conceptul EU-lui la Descartes devine, nici mai mult, nici mai puþin decît "un eveniment al gîndirii ce mereu se reînoieºte"(4).

            E drept cã aceastã ipotezã hermeneuticã postuleazã o reînoire inexistentã la Descartes, dar nu este mai puþin adevãrat cã ea are virtutea de a sugera o viziune optimistã pentru acest sfîrºit de secol, cînd cei mai mulþi dintre europeni (vestici sau estici, fãrã deosebire) se îndoiesc tot mai arareori ºi gîndesc încã ºi mai rar.

            Conform demersului interpretativ propus de Giles Deleuze ºi Felix Guattari  -ilustrat ºi printr-o schitã (5) în cartea ce ne-a reþinut atenþia-, conceptul EU-lui la Descartes ar implica o gîndire discursivã care trece de o primã zonã situatã între a se îndoi ºi a gîndi ("eu care mã îndoiesc nu mã pot îndoi cã gîndesc"), apoi de o a doua zonã situatã între a gîndi ºi a fi ("pentru a gîndi trebuie sã fii").

            Un filosof mai atent cu afirmaþiile sale (sau doi filosofi ceva mai precauþi!), ar fi remarcat în ultima presupunere o eludare a problematicii lui <<cogito ergo sum>> prin însãºi afirmaþia -cu alurã de sentinþã-, ce întoarce lucrurile pe dos, condiþionînd gîndirea de faptul existenþei: "pentru a gîndi trebuie sã fii".

            Numai aceastã simplã constatare, trecutã cu vederea de cei doi autori, duce direct cãtre limpezirea faptului cã avem de-a face cu o hermeneuticã în care, aºa cum foarte ades se întîmplã, lipseºte propriu-zis obiectul de hermeneutizat, el fiind înlocuit cu altceva, prin nebãgarea de seamã a cititorului.

            Dar nu vom abandona exemplificarea noastrã, înainte de a semnala cum hermeneuþii noºtrii au presupus, fãrã îndoialã, cã ºi-au realizat idealul interpretativ odatã cu realizarea preschimbãrii conceptului de EU al lui Descartes într-o multiplicitate ordonatã, "intensiv", sau în aºa numite zone de vecinãtate, "de indiscernabilitate", care ar face posibilã trecerea dintr-o zonã în alta, în felul urmãtor: "eu care mã îndoiesc, gîndesc, sunt, eu sunt un lucru care gîndeºte".

            Nu este dificil de sesizat cã îmbucãtãþirea din interpretarea propusã nu este strãinã de oarece "calapoade de gîndire aritmeticã", dupã expresia lui Nae Ionescu folositã la caracterizarea gîndirii metafizice occidentale. ªi nici cã asemenea hermeneuticã ilustreazã elocvent "disoluþia spiritului metafizic occidental".

            Credem cã cititorul ºi-a dat singur seama de faptul cã gîndirea metafizicã occidentalã a fost atît de bine intuitã în resorturile ei cele mai intime, încît cele spuse de Nae Ionescu în anul universitar 1928-1929 se dovedesc a fi perfect valabile ºi pentru caracterizarea unor scrieri filosofice reprezentative pentru gîndirea occidentalã contemporanã, apãrute la peste ºase decenii dupã moartea filosofului român.

 

 

Note

            1. v. Nae Ionescu, Curs de metafizicã. 1928-1929, Ed. Humanitas, 1991,  p. 80.

            2. În primãvara lui 1916 Nae Ionescu scria de la München redacþiei "Noii reviste române" opinia sa în legãturã cu acuzaþia care i se adusese lui Bergson cã l-ar fi plagiat pe Wundt.

            Faþã de acest "conflict...ºtiinþific franco-german", în glumã, el recomandase ca românii sã fie "circumspecþi" ºi, dacã tot s-au situat pe poziþii de neutralitate, sã-ºi pãstreze în continuare neutralitatea, sã aibe "atitudinea spectatorului care se întristeazã sau cel mult se înveseleºte" asistînd la o "ceartã ...care îºi gãseºte de fapt locul -cum se ºi cuvine- mai mult în mahalalele ºtiinþei ºi filosofiei franco-germane"(v. Nae Ionescu, Filosofii ºi neutralitatea, în "Noua revistã românã", 6-13 martie 1916, cuprins în vol. Nae Ionescu, Opere VI, Ed. Crater, Bucureºti, 1999, p.152).

            3. Cititorul interesat poate gãsi unele dintre hermeneutizãrile cartezianului <<cogito ergã sum>> (dar ºi alte interpretãri din care-ºi poate face o idee despre actualitatea lui Descartes) în excelenta lucrare a d-lui Ion Papuc, O teoria a libertãþii azi, Ed. Crater, Bucureºti, 1991. Menþionãm cã dl Ion Papuc a publicat ºi o minunatã traducere a Meditaþiilor metafizice ale lui Descartes, traducere însoþitã de un studiu introductiv cu totul remarcabil.

            4. v. Giles Deleuze ºi Felix Guattari, Qu est-ce que la philosophie?, Ed. Minuit, 1991, p. 25.

            5. Semnalãm eventualilor amatori de filosofie francezã contemporanã cã mult mai umoristic decît schiþarea zonelor ce ar reda, prin însumarea lor, conceptul EU-lui la Descartes este -în cartea lui Deleuze ºi Guattari-, desenul ilustrativ ce-ar condensa, în opinia autorilor, gîndirea lui Immanuel Kant cuprinsã în Critica Raþiunii Pure.

<<La Cuprins