Isabela Vasiliu-Scraba

<<La prima pagina 

<<La Cuprins

O METAFIZICà CU DOUà ÎNFÃÞIªÃRI

 

 "Nae Ionescu a restaurat tradiþia imperialã a învãþãturii filosofice, care înseamnã gîndirea riguroasã a problemelor proprii, iar nu gîndirea pe cãrþile altora (...) Faptul cã Nae Ionescu a fost profesorul cel mai iubit ºi cu cei mai mulþi elevi se datoreºte tocmai acestui amãnunt: cã el a învãþat pe tineri cum sã gîndeascã ºi i-a încurajat sã-ºi gîndeascã problemele lor personale."

 Mircea Eliade

 

 

REZUMAT :

"Fiecare poartã un cãlugãr mort în suflet". Mîntuirea în veac, "prin culturã",-poziþie magic-panteistã. Soluþiile metafizice sunt "relative sub specie eternitatis". Un "alt fel" de cauzã ºi Dumnezeul lui Platon. "Fiinþa pur ºi simplu este mai mult decît cea mai înaltã formã a fiinþei". Metafizica "lui Ulise"-viziune totalã ºi de maturitate asupra existenþei. Comunitatea de destin a naþiei. Metafizica "lui Ahile"-transfigurarea unei vieþi încheiate în floarea vîrstei. Momentele fundamentale ale raportului nostru cu transcendenþa.

 

            Prin inedita înþelegere a preocupãrilor metafizice (în opinia sa, de naturã strict individualã) drept contrapondere pentru ratarea mîntuirii, Nae Ionescu traseazã, încã din 12 ianuarie 1937, cadrul general al viziunii sale metafizice pe care urmeazã a o detalia. "Fiecare poartã un cãlugãr mort în suflet", scrisese el pe marginea unei poze datînd din 1933. Este tocmai fraza prin care filosoful a exprimat, în modul cel mai sugestiv, nevoia general umanã de metafizicã, aºa cum o înþelegea, ca o neliniºte a conºtiinþei umane în încercarea ei de a depãºi timpul ºi spaþiul. "Mîntuirea prin culturã", adicã mîntuirea "întucît creãm culturã", creãm opere care trãiesc dincolo de spaþiu ºi de timp (poziþie filosoficã pe care o va susþine - în scrierile sale- Constantin Noica), era consideratã de Nae Ionescu "o poziþie magic-panteistã, ºi nu creºtinã" (Naþionalism ºi ortodoxie, în rev. "Predania", Anul I, nr. 8-9, din 1-15  iunie 1937). În toate cursurile sale de metafizicã el subliniase destul de apãsat caracterul personal al preocupãrilor metafizice, pentru ca în anul universitar 1936-1937 sã adauge cã prin aceasta individul nu apare nici un moment rupt de comunitatea din care face parte. Într-o primã instanþã, Nae Ionescu va defini metafizica drept "viziune totalã ºi de maturitate asupra existenþei". Pentru cel care a ajuns la trãirea unui "prea-plin" al fiinþei sale, dar nu a izbutit sã se mîntuiascã prin sfinþenie, existenþa va urma sã-i fie mai apoi "cãdere în istorie", "cãdere" într-o condiþie umanã înþeleasã din perspectivã creºtinã. Este momentul în care omul poate sã încerce "o înþelegere totalã ºi armonicã a existenþei",  ajuns fiind la o suficientã maturitate pentru a aborda, pe cont propriu, problema metafizicii. Ceea ce nu înseamnã cã va izbuti sã descopere o "soluþie definitivã". Astfel de pretenþii nu ridicã decît "filosofii ºtiinþifici" care îºi închipuie cã "posedã soluþii definitive", nepunînd fi însã suficient de convingãtori. Pentru cã  "filosofilor ºtiinþifici" le rãmîne mereu ceva pe care nu-l pot explica în mod satisfãcãtor, ceva care constituie "tocmai distanþa de la soluþiile lor pînã la soluþia definitivã pe care pretind ei cã o aduc" (Tratat de metafizicã. 1936-1937, Ed. Roza Vânturilor, Bucureºti, 1999, p. 20). Þinînd de însãºi esenþa lor, soluþiile metafizice nu pot fi decît relative, fãrã ca prin aceasta sã se poatã decreta vreun "relativism" metafizic. Dacã ele ar fi definitive, îºi destinde Nae Ionescu auditoriul, atunci "ar trebui sã avem nu istoria filosofiei, ci istoria erorilor filosofilor". Ceea ce este de neacceptat. Aceasta face sã  existe o situaþie particularã în care, chiar privite din afara lor, soluþiilor metafizice sã li se confere însuºirea de a fi "absolute". Este cazul istoriei filosofiei. Cu fineþea sa de spirit, profesorul de metafizicã va observa cã istoricii filosofiei au tendinþa de a nu sesiza cã la mijloc este o situaþie particularã pentru disciplina lor. Ei fac  eroarea de a extrapola aceastã particularitate a istoriei metafizicii ºi pentru domeniul propriu-zis al metafizicii. Dar soluþiilor metafizice nu li se poate pretinde ceva strãin de esenþa lor. Ele au de trecut niºte baremuri, oarecum mai accesibile: sã fie coerente, unitare, organice, armonioase, ºi, înainte de orice, sã nu fie minate de contradicþii lãuntrice (op. cit., p.22).

            Adevãrul sau falsul unei soluþii metafizice nu se poate judeca, dupã cum nu se poate judeca nici postura mai aparte în care se aflã soluþiile metafizice. În schimb, se poate aprecia rezonanþa lor, sau, "deschiderea" lor, cum s-ar spune azi,  folosind un automatism verbal foarte la modã. În esenþa lor, soluþiile metafizice nu sunt pur ºi simplu "relative", rezulînd din trãire, ci sunt "relative sub specie eternitatis" (Ibid., p. 26). Dupã Nae Ionescu, "pãtrunderea vieþii de dincolo în viaþa de aici" ar constitui înþelegerea misticã a existenþei(Misticism, fals misticism ºi ortodoxie, în "Predania" din 15 martie1937). Filosofii ºtiinþifici, cînd se întîmplã sã se preocupe de cauzalitatea "prin libertate", vorbesc de ea de ca ºi cum aceasta ar fi o "cauzã ultimã" la capãtul unei sfori a cauzalitãþilor. Însãºi ideea de duratã infinitã a lumii nu este altfel închipuitã de ei decît ca o adãugire fãrã sfîrºit a noi ºi noi momente temporale. În felul acesta "infinitul", care nu este altceva decît o purã posibilitate (Tratat de metafizicã. 1936-1937. p. 76), rezultatã din repetarea unei operaþii, ar apãrea ca un fel de "mãrime". Nae Ionescu observã cã despre infinit nu se poate vorbi ca despre o cantitate. Pentru cã infinitul nu este pasibil de creºtere. El ar fi o posibilitate care iese în afara cîmpului experienþei omeneºti. Este un "mit al posibilitãþilor noastre de lucru", cum desemnase el infinitul la cursul de logicã din 1926-1927 (curs. litogr., p. 191). La acelaºi curs de logicã, Nae Ionescu mai spunea cã anul judecãþii de apoi în creºtinism, unde existã problema "hiliasm-ului", s-a crezut cã este 1000. Atunci lumea aºa s-a comportat de ca ºi cum ar fi aºteptat iminenþa venirii momentului judecãþii de pe urmã. Ca ºi infinitul, anul "1000" (în greceºte "he hilias" însemnînd o mie) este lipsit de realitate, deºi el "exercitã asupra omenirii o acþiune directã" (op. cit., p. 192). La fel, infinitul în matematicã nu existã ca substanþã, existã "în atribut". Chiar dacã are o mare influenþã în calculele matematice, infinitul, contra-valoarea repetãrii unei operaþii, "nu este nimic, nu existã" (op. cit., p. 193). "Cauza ultimã" a lumii nu se gãseºte nici ea pe calea unei înlãnþuiri din ce în ce mai depãrtate a cauzelor fenomenelor studiate de ºtiinþã. Pentru cã nu în felul acesta este Dumnezeu cauzã. El este "un alt fel" de cauzã. Procesul de generalizare, de trecere la limitã, de trecere în absolut, "este o operaþie mai falsã încã decît cea mai antropomorfã apariþie", observa, cu deplinã justeþe, Nae Ionescu.

            Pentru a-ºi ilustra mai bine gîndurile ce-l purtau asupra acestui "alt fel" de cauzã, el îl invocã pe Platon în felul urmãtor: "Platon zicea cã Dumnezeu este ceea ce este expresia logicã"(1). Exprimarea lui Nae Ionescu a pãrut unor cititori ai prelegerilor sale destul de surprinzãtoare. În fapt, cu o exprimare în esenþa ei asemãnãtoare, aceastã afirmaþie platonicã se gãseºte în dialogul Parmenide. În opinia lui Platon, Dumnezeu (Binele Suprem) este cunoaºterea supremã, este Adevãrul, este "vorbire adevãratã", pentru simplu motiv cã este vorbire despre "existenþã", despre "ceea ce este". Îngrijitorul prelegerilor ultimului curs de metafizicã nu a înþeles referirea lui Nae Ionescu la filosofia platonicã. Probabil cã el a citit dialogul Parmenide în traducerea d-lui Sorin Vieru(2). De fapt, credem cã pe îngrijitorul prelegerilor nu l-ar fi dumirit nici citirea unei traduceri corecte a acestui pasaj din dialogul platonic Parmenide (3), el nefiind "specialist" decît în Nae Ionescu. Un "specialist" mai aparte, care n-a putut trece peste prejudecãþile perioadei comuniste legate de filosoful Nae Ionescu, suspectîndu-l pe acesta de neseriozitate. Respectiv cã ar inventa "ziceri" de-ale lui Platon. Ca ºi în nenumãrate alte dãþi, dl Marin Diaconu îºi manifestã ºi cu acest prilej o fãþiºã neîncredere faþã de temeinicia ºi anvergura gîndirii filosofice a lui Nae Ionescu. Cãci iatã ce gãseºte  cu cale sã treacã într-o notã: <<Rãmîne de confirmat de un specialist în Platon ºi în filosofia greacã dacã Platon spune, într-adevãr, ceea ce afirmã Nae Ionescu cã "zicea" Platon>> (4). Cu puþinã bunãvoinþã ºi cu mai puþine prejudecãþi, citind mai departe prelegerea a XV-a, poate cã îngrijitorul cursurilor naeionesciene s-ar fi lãmurit asupra spuselor lui Platon din paralela pe care Nae Ionescu o face între opinia lui Platon ºi o afirmaþie din Vechiul Testament. Nae Ionescu evidenþiazã studenþilor cã în exprimarea "Eu sunt cel ce sunt" din Vechiul Testament este vorba de acelaºi lucru de care, cu multã "mãsurã", vorbea Platon, referindu-se la Binele Suprem, la cea mai înaltã formã a fiinþei. În contrast cu "mãsura" pe care o vãdeºte Platon cînd scrie despre cea mai înaltã formã a fiinþei, în Vechiul Testament s-ar putea sesiza mai multã "vehemenþã". Într-un fel apare spusa lui Platon, "Dumnezeu este ceea ce este", care, remarcã Nae Ionescu, nu spune "cum" este ci doar cã este. Într-altfel apare afirmaþia în Vechiul Testament, care s-ar putea reda în felul urmãtor: "despre mine nu se poate spune mai mult decît atît: cã "sunt". Sunt prin mine însumi" (Tratat de metafizicã. 1936-1937, p. 153).  "Fiinþa pur ºi simplu", aºa cum este ea ilustratã de afirmaþia din Vechiul Testament, ar fi "mai mult decît cea mai înaltã formã a fiinþei". Ceea ce numai la o privire foarte superficialã poate pãrea un paradox.

            Dar la ultimul sãu curs de metafizicã Nae Ionescu nu se va limita sã prezinte studenþilor sãi metafizica drept "viziune totalã ºi de maturitate asupra existenþei". Cãci o asemenea soluþie a neliniºtii sale metafizice, pe care noi o vom numi "metafizica lui Ulise", necesitã experienþa unei vieþi trecute prin încercãri ºi suferinþe. El va mai face ceva, nu degeaba a fost idolul atîtor generaþii de studenþi. Pur ºi simplu se va întoarce în timp ºi se va imagina alãturi de studenþii care-l urmãreau cu mare admiraþie, prezentînd pentru ei ºi ceea ce noi vom numi "metafizica lui Ahile",  închipuitã în marginea unor meditaþii asupra iubirii. Dacã exagerãm puþin lucrurile, n-am risca sã ne îndepãrtãm foarte mult de subiectul Iliadei ºi Odiseei, afirmînd cã Homer nu fãcuse nici el altceva decît o astfel de metafizicã cu douã înfãþiºãri, ocupîndu-se atît de sensul (transfigurarea) unei vieþi încheiate în floarea vîrstei, cît ºi de sensul vieþii omeneºti care a avut rãgazul mai multor ani de experienþe personale. L-a plagiat Nae Ionescu prin aceasta pe Homer? Desigur cã l-a plagiat, în aceeaºi mãsurã în care l-a plagiat ºi Platon, care n-a ezitat sã punã între pãrþile nobile ale sufletului uman ºi partea înflãcãratã, "thymikon", rãspunzãtoare de curajul în lupte a lui Ahile (5).

            Despre aspectul Europei vremurilor sale Nae Ionescu observa cã ea apare "împãrþitã pe naþiuni care sunt tot atîtea unitãþi organice ºi spirituale"(Bisericã, stat, naþiune, în "Predania" din 1 aprilie 1937). În epoca în care populaþia ruralã deþinea un procent de 80% din populaþia României, Biserica ortodoxã îi pãrea chematã sã organizeze "viaþa religioasã a naþiei care este însãºi viaþa în nevoia ei de a trãi pe Dumnezeu"(Ibid.). Dar era împotriva unei înþelegeri biologice a naþiei. Nae Ionescu credea cã naþiunea este o colectivitate realã, prin care fiecare îºi defineºte existenþa în veac, iar naþionalismul o "atitudine polivalentã care acoperã tot aºa de bine sectorul spiritual sau economic, politic sau cultural-estetic"(6). În opina profesorului de metafizicã, mîntuirea în veac, peste hotarele confesionale ºi politice nu este posibilã. Fiindcã s-ar confunda "cuvîntul lui Dumnezeu, care e absolut, cu trãirea cuvîntului lui Dumnezeu de cãtre oameni, care trãire, fiind fapt istoric, nu poate fi decît relativã"(Naþionalism ºi ortodoxie, în "Predania" din 15 iunie 1937). Dupã Nae Ionescu, "nu existã în chip normal în istorie feluri individuale, ci numai feluri naþionale de a trãi cuvîntul lui Dumnezeu"(Ibid.). Scoaterea din istorie -întîmplatã în chip excepþional- prin harul lui Dumnezeu "nu s-a operat decît individual". De aceea, "comunitatea de iubire a bisericii se acoperã structural ºi spaþial cu comunitatea de destin a naþiei"(Ibid.).

            În soluþia pe care o oferã "metafizica lui Ahile", în care rolul preponderent îl are sentimentul iubirii, drumul spre mîntuire ar trece prin dãruire din dragoste unei credinþe, unei comunitãþi. Aceastã soluþie poate fi luatã în sine (fapt ce ne-a fãcut sã-i dãm un nume) dar poate constitui ºi numai o treaptã. De aceea Nae Ionescu va trece mai apoi la "metafizica lui Ulise", la calea suferinþei acceptate, ocazie cu care va vorbi studenþilor ºi despre discontinuitate în echilibrarea metafizicã. Aceastã parte din prelegerea lui Nae Ionescu  a fost reþinutã cu teribilã simpatie de Emil Cioran. Pentru cã aici Profesorul a tratat despre alternarea momentelor de plenitudine cu momente de declin, de "plictisealã". Starea de graþie ºi senzaþia de vid interior ce nu poate fi nicicum umplut, ar fi "douã momente fundamentale ale raportului nostru cu transcendenþa" (Tratat de metafizicã. 1936-1937, p.193). Ele nu ar reprezenta doi termeni polari, cum mulþi ar fi înclinaþi a crede. Din contrã, momentele de plenitudine ºi plictiseala fãrã leac sunt, spune Nae Ionescu, "douã ramuri ale aceleiaºi activitãþi în legãtura noastrã metafizicã cu transcendenþa" (op. cit., p.195). Tot în cadrul a ceea ce noi am numit "metafizica lui Ulise" Nae Ionescu va vorbi în cel de-al XX-lea curs despre dãinuirea dincolo de moarte, observînd cu mare fineþe cã "prezenþa nu este o calitate obiectivã". Ea este o relaþie în care hotãrîtoare este o anume tensiune. Un om este prezent în funcþie de cum ne raportãm la el. Dacã cineva continuã sã fie prezent ºi dupã ce a murit, atunci, spune Nae Ionescu "el a fost cineva" , a fost "o fiinþã realizatã" (op. cit., p.201).

 

NOTE ªI COMENTARII MARGINALE

 

            1.v. Nae Ionescu, Tratat de metafizicã. 1936-1937, Ed. Roza Vânturilor, 1999, p. 155.

            2. Traducerea d-lui Sorin Vieru a fost publicatã în urmãtoarele volume:  Platon, Opere, vol. VI, Ed. ªtiinþificã ºi Enciclopedicã, 1989, p. 83-138 ºi Platon, Parmenide, ediþie bilingvã, Ed. Paideia, 1994. Toþi cei care citesc dialogul Parmenide în aceastã traducere  nu au nici o ºansã de a gãsi pasajul în care Platon menþioneazã "vorbirea adevãratã" (alethe legein), ca un postulat parmenidian: vorbind ºi gîndind adevãrul, vorbim ºi gîndim despre existenþã.  Întrucît traducerea d-lui Sorin Vieru se vãdeºte a fi, pentru acest pasaj al dialogului Parmenide (161 e), o intenþionatã "trãdare" (v. ºi nota 3 de la cap. Editarea cursurilor lui Nae Ionescu), în speranþa ca ºi cititorii lui "Platon" sã nutreascã aceeaºi simpatie pentru "multiplu" pe care o nutreºte traducãtorul. La urma urmelor, dl Sorin Vieru nu a fãcut altceva decît sã-l "actualizeze" pe filosoful antic,  aliniindu-ºi traducerea la dezideratele post-modernismului, în care hotãrîta preferinþã a lui Platon pentru "Unu" intrã într-un total dezacord cu post-moderna glorificare a multiplului(v. Isabela Vasiliu-Scraba, Post-modernul limbaj din post-tranziþie, în vol. Configuraþii noetice la Platon ºi la Eminescu, Ed. Star Tipp, 1998, p. 134-140).

            3. În bibliografia referitoare la Nae Ionescu, publicatã în volumul întîi al operelor lui Nae Ionescu (Ed. Crater, 2000, p. 74-80), dl Marin Diaconu trece lucrarea noastrã intitulatã "O pseudo-descoperire a unui pseudo-plagiat. Lucrurile ºi Ideile Platonice" (Ed. Fundaþiei "Ionel Perlea",1995), menþionatã ºi în vol. Nae Ionescu, Filosofia religiei. 1924-1925 (Ed. Eminescu, 1998, p. 207). Din ea ar fi putut citi nu numai partea referitoare la Nae Ionescu, ci ºi partea referitoare la Platon, unde existã un studiu chiar aºa intitulat: "Alethe legein".  Pentru cã studiul, cuprinzînd ºi o traducere corectã a fragmentului din dialogul Parmenide, se referã tocmai la aceastã problemã ce i-a rãmas complet neînþeleasã pe cînd îngrijea ultimul curs de metafizicã a lui Nae Ionescu.

            4. v. Marin Diaconu, nota 1 de la p. 156 din vol. Nae Ionescu, Tratat de metafizicã. 1936-1937, Ed. Roza Vânturilor, Bucureºti, 1999.

            5. Elevul lui Platon, Aristotel, atunci cînd va scrie un tratat de eticã, va avea ºi el în vedere o virture ilustratã prin curaj. Stagiritul va face deosebirea dintre  "virtutea eticã" ilustratã prin curaj ºi "virtutea intelectualã", pe care o va considera mai presus de prima, întrucît  ea se dezvoltã doar prin învãþãturã (v. Aristotel, Etica nicomahicã, traducere, studiu introductiv, comentarii ºi index de Stella Petecel, Ed. ªtiinþificã ºi Enciclopedicã, Bucureºti, 1988).

            6. Vrînd sã-ºi delimiteze pãrerile proprii de cele ale fostului sãu Profesor, fãrã sã facã nici o referire la cadrul în care Nae Ionescu meditase naþiunii române, Mircea Vulcãnescu susþinea greºita pãrere cã Nae Ionescu ar fi confundat realitatea socialã a naþiunii cu acea caracteristicã spiritualã pe care Vulcãnescu o numeºte "românitate" ºi pe care va încerca sã o contureze în scrierile sale(v. fiºele pentru alcãtuirea unui studiu intitulat Omul românesc publicate în vol.: Mircea Vulcãnescu, Dimensiunea româneascã a existenþei, Ediþie îngrijitã de Marin Diaconu, Ed. Fundaþiei Culturale Române, 1991, p.23).

<<La Cuprins