"CÃDEREA ÎN COSMOS"(II)

Isabela Vasiliu-Scraba

"CÃDEREA ÎN COSMOS"(II). SEMNIFICATIA ONTOLOGIC-METAFIZICÃ

A PRINCIPIULUI CREªTIN AL IUBIRII

("Ordinea mîntuirii" ºi "ordinea moralei")

"A vorbi despre ortodoxia luiNae Ionescu este ca ºi cum ai cãuta sã demonstrezi într-o noapte cu lunã, cã luna este pe cer".

preot Ghe. Calciu

REZUMAT:

"Omul-maimuþã" postulat de ºtiinþã ºi omul de dupã cãderea în pãcat. O încercare de manipulare prin intermediul unui Nae Ionescu înþeles în mod precar. Domeniul simplei filantropii ºi iubirea de la om la Dumnezeu, þinînd de "ordinea mîntuirii". Nimic mai omenesc decît iubirea aproapelui. "Renunþarea la sine" faþã de "iubirea de sine". De ce a fost nevoie de întruparea Logosului.

"Pãcatul originar este una dintre cele mai adînci probleme ale spiritului omenesc" le spunea Nae Ionescu studenþilor sãi din anul universitar 1925-1926 (1). E drept, însã, cã pentru cineva pãtruns fãrã scãpare de spiritul scientist, aceastã problemã nu se pune, omul fiind plasat de ºtiinþã în cel mai ridicat vîrf al ierarhiei celorlalte vieþuitoare.

ªi cum educaþia prin ºcolile de stat a urmat întreg secolul XX dominanta de gîndire scientistã, instauratã într-o poziþie privilegiatã încã de la sfîrºitul secolului al XIX-lea, nu este cîtuºi de puþin de mirare sã gãsim pe coperta a IV-a a unei cãrþi publicînd prelegerile lui Nae Ionescu asupra filosofiei religiei un extras care, scos din context cum era, ar fi trebuit, în intenþia îngrijitoarei volumului (d-na Marta Petreu) sã-i desemneze în exclusivitate pe creºtinii din Rãsãritul Europei, în sens negativ, drept pãcãtoºi.

Iatã citatul: "... iubirea nu este o legãturã pozitivã, nu este o normã de conducere în metafizica religioasã a Rãsãritului, ci este pur ºi simplu o valorificare a ta în mijlocul celorlalþi. ªi cum toþi suntem pãcãtoºi, noi avem ceea ce numeºte Rãsãritul o comunitate în pãcat" (2).

Afirmaþia dupã care "toþi oamenii sunt pãcãtoºi" este o afirmaþie cu care nici un om situat pe poziþii scientiste nu este de acord. Nu pentru cã el însuºi s-ar crede perfecþiunea întruchipatã ºi nici pentru cã ºi-ar închipui cã ceilalþi oameni, din acest punct de vedere, ar fi altfel decît el. Ci pentru cã preocupãrile sale se învîrt în alte zone decît zona în care se aflã cineva care ajunge sã-ºi dea seama cã, într-adevãr, pãcatul originar este una dintre cele mai grave probleme pe care omul ºi le-a pus de la încreºtinarea sa.

Cînd Nae Ionescu vorbeºte de "comunitatea în pãcat", el nu restrînge aceastã comunitate la creºtinii din Rãsãritul Europei. El se referã la întreaga creºtinãtate. Conform religiei creºtine, existã un pãcat de care s-au fãcut vinovaþi primii oameni, ºi de pe urma cãruia suferã consecinþe întreg neamul omenesc(3).

Se pare însã cã ºi prima parte a fragmentului citat pe coperta a IV a cãrþii cuprinzînd Prelegeri de filosofia religiei.1924-1925.(Biblioteca Apostrof, 1994) a fost reþinutã de d-na Marta Petreu datoritã imposibilitãþii de a înþelege gîndirea filosoficã lui Nae Ionescu. Altfel nu se explicã de ce a rupt din context (fãcînd confuzã) o afirmaþie despre iubire ca <<legãturã pozitivã>> ºi ca <<normã>>, fãrã nici un indiciu prin care sã-i fie dat cititorului sã înþeleagã de ce iubirea este sau nu este o legãtura <<pozitivã>> ºi nici ce-i cu iubirea ca <<normã>>.

Confuzia trezitã de fragmentul scos din context este, fãrã îndoialã, mai mare decît ar pãrea la prima vedere, deoarece, în fapt, fragmentul citat pe coperta a IV-a, în subsidiar, face referire la douã feluri de iubire, unul þinînd de ceea ce Nae Ionescu numea "ordinea moralei" ºi celãlalt de "ordinea mîntuirii". Cititorul neavizat ar crede (împreunã cu d-na Marta Petreu) cã la mijloc ar fi doar un singur fel de iubire, aceea despre care -nu se ºtie de ce- Nae Ionescu spune cã nu este <<o normã de conducere>> ci doar o "valorificare a ta în mijlocul celorlalþi".

În fapt, înþelesul fragmentului ar fi urmãtorul: în metafizica religioasã a Rãsãritului iubirea apartine "ordinii mîntuirii". De aceea, în Rãsãrit iubirea creºtinã nu poate fi confundatã cu simpla "filantropie", ducînd la buna convieþuire între oamenii supuºi unei aceleaºi "ordini morale" în care <<iubirea cãtre aproapele>> ar fi actul de iubire de la om la om.

Prin urmare, numai fãcînd apel la diferenþa dintre o iubire implicatã de "ordinea mîntuirii" ºi o iubirea þinînd de "ordinea moralei" devine inteligibil fragmentul citat de d-na Marta Petreu pe coperta a IV-a a cãrþii apãrute la Biblioteca Apostrof din Cluj în 1994(într-o a doua ediþie, revãzutã).

În opinia expusã în cadrul cursului de filosofia religiei din anul universitar 1924-1925, opinie reluatã ºi patru ani mai tîrziu la cursul de metafizicã din 1928-1929, dupã Nae Ionescu, <<iubirea cãtre aproapele>> nu este de aceeaºi esenþã cu actul de iubire de la om la Dumnezeu, ilustrînd adevãrata iubire creºtinã, metafizicã.

De ambele dãþi, el ºi-a fundamentat afirmaþia pe citatul biblic dupã care într-un mod trebuie sã-l iubeºti pe Dumnezeu ("din tot sufletul tãu ºi din toatã inima ta") ºi într-alt mod trebuie sã-l iubeºti pe aproapele tãu.

Metafizica rãsãriteanã, aºa cum o considera Nae Ionescu, are la baza ei în exclusivitate actul de iubire de la om la Dumnezeu. Mai mult încã, în opinia sa, actul religios, fie cã ne gîndim la religia catolicã, fie la religia ortodoxã, nu este un act social. El este un act personal, individual, fiindcã "trãirea divinitãþii se poate face foarte bine cu ignorarea tuturor celor din jurul nostru" (4).

La cursul de filosofia religiei, luînd în considerare cele douã feluri ale iubirii menþionate în Biblie, profesorul arãta studenþilor cum din actul religios nu se poate deduce necesitatea solidaritãþii conºtiinþelor umane. Legarea omului religios de ceilalþi oameni nu reiese din premiza cã structura conºtiinþei umane ar închide într-însa legea generalã a iubirii (prelegerea a X-a).

În opinia lui Nae Ionescu, iubirea este o <<lege naturalã>>, este ceva care se întîmplã la modul cel mai firesc. De aici concluzia sa cã iubirea în creºtinism nu poate fi o normã. "Iubeºte pe aproapele tãu ca pe tine însuþi", ar înseamna pur ºi simplu "urmeazã legea ta naturalã, aºa este normal sã se întîmple. Nu este ceva pe care þi-l impun eu, ci este ceva pe care eu vin sã-l descopãr în tine" (v. Nae Ionescu, Filosofia religiei. 1924-1925, prelegerea a X-a).

Abia înþelegînd de ce <<iubirea aproapelui>> nu este o normã, se poate înþelege în ce fel iubirea nu este o legãturã pozitivã, "ci este pur ºi simplu o valorificare a ta în mijlocul celorlalþi".

Fãrã a nega cele spuse despre iubirea creºtinã în anul universitar 1924-1925, patru ani mai tîrziu, la un curs de metafizicã, Nae Ionescu va nuanþa într-un mod original interpretarea îndemnului din Vechiul Testament. El va observa cã Iisus Hristos, spunîndu-i tînãrului bogat sã-l iubeascã pe aproapele sãu ca pe sine, nu îi spune ºi în ce mod sã facã acest lucru, ci îl lasã pe tînãr sã-ºi aleagã singur modalitatea de iubire. Interpretarea comunã a cuvintelor lui Hristos.presupune cã iubirea de sine a oricãrui om este mare. În atare situaþie, iubirea cãtre semen devine o frînã pentru iubirea de sine. Dar interpretarea lui Nae Ionescu este cu totul alta. Facerea de bine, considera profesorul de metafizicã, este "renunþare la sine", nu iubire de sine.

Dupã Nae Ionescu, un adevãrat creºtin nu se iubeºte pe sine, el nu-l iubeºte decît pe Dumnezeu din tot sufletul ºi din tot cugetul sãu. În perspectiva astfel conturatã, dacã iubirea cãtre sine este nulã, ºi la un adevãrat creºtin ea trebuie sã fie nulã, perceptul iubirii aproapelui pierde orice semnificaþie.

Pe lîngã postularea situaþiei limitã în care iubirea de sine devine nulã, Nae Ionescu mai scoate la luminã situaþia intermediarã, la fel de nebãgatã în seamã ca ºi prima: "facerea de bine cãtre aproapele neagã cel de-al doilea verset al principiului indicat de creºtinism: cu cît faci mai mult bine, cu atît te iubeºti mai puþin pe tine. Cu cît te iubeºti mai mult pe tine, cu atît, în chip natural, faci mai puþin bine. A face bine cuiva, înseamnã a te lipsi pe tine de ceva în beneficiul altuia, a renunþa la ceva din tine, pentru ca sã dai altcuiva" (v. Nae Ionescu, Metafizicã.I. 1928-1929, prelegerea a XIV-a). Astfel apare cît se poate de limpede lipsa se semnificaþie a iubirii aproapelui, sau, cum precizeazã filosoful, faptul cã iubirea pentru semen nu este esenþialã creºtinismului, mai precis, "ordinii mîntuirii" pe care o instituie creºtinismul. .

Concluzia lui Nae Ionescu, anume cã esenþa creºtinismului nu este orientarea moralã, pentru sistemul sãu filosofic nu este cîtuºi de puþin ineditã, ea înscriindu-se perfect în coordonatele de gîndire trasate încã de pe cînd þinea cursul de filosofia religiei, în anul universitar 1924-1925. Iar dacã ne gîndim cã pentru faimosul profesor al Universitãþii bucureºtene iubirea unui creºtin cãtre Dumnezeu nu este acþiune, fiindcã, în resorturile ei cele mai intime, iubirea þine de domeniul unei anume cunoaºteri, coordonatele gîndirii sale le gãsim trasate chiar din 1919, în lecþia inauguralã purtînd titlul "Funcþiunea epistemologicã a iubirii".

Deºi esenþa creºtinismului nu este orientarea moralã, biserica recomandã sã se facã bine aproapelui. Dar, observã Nae Ionescu, aceastã recomandare nu este altceva decît un mijloc terapeutic "ca sã scapi de tine însuþi". Nu este vorba de o verificare a iubirii aproapelui, ci de afirmarea lipsei de iubire cãtre propria persoanã, de afirmarea dezinteresului faþã de propria persoanã.

Prin interpretarea propusã de Nae Ionescu, interpretare aflatã într-o deplinã consonanþã cu tematica întregului curs de metafizicã þinut în anul universitar 1928-1929, sensul versetului biblic cuprins în Vechiul Testament ar fi urmãtorul: "toatã inima ºi tot cugetul tãu sã fie orientate asupra lui Dumnezeu, adicã sã trãieºti într-un fel de atitudine extaticã în faþa lui Dumnezeu, care nu te mai lasã sã ºtii dacã mai existã ceva în afarã de Dumnezeu" (Ibid.).

În opinia lui Nae Ionescu, pe care o gãsim exprimatã ºi în 1926 într-un articol din "Cuvîntul", echilibrarea pe care ar atrage-o dupã sine cumularea de fapte bune cu rezultate vizibile, care ºi-ar fi avut la baza lor "iubirea aproapelui", nu reprezintã decît "cãlduþe emoþii altruiste ºi umanitare", care încep ºi sfîrºesc în acþiunea empiricã, în "ordinea moralei", dar nu în "ordinea mîntuirii".

Or, numai ultima ar fi cea care þine într-adevãr de "iubirea creºtinã, metafizicã", aºa cum apare ea în creºtinismul rãsãritean (6). Cãci ea este singura care elibereazã de "robia identitãþii Eu=Eu". Iubirea aproapelui nu trebuie sã-ºi aibã scopul în "îndestularea aproapelui", ci începutul ºi sfîrºitul ei trebuie sã fie în Dumnezeu, ca "iubire a aproapelui prin Dumnezeu", pentru a putea "pãºi în afara noastrã"(Ibid.).

Iubirea apropelui, ca simplã filantropie îi pãrea lui Nae Ionescu "cea mai grosolanã ºi mai materialistã, mai antimetafizicã, mai apuseanã desfigurare a înþelesului iubirii. Cãci dacã iubirea ar fi eficace pentru aproapele tãu, atunci de ce a mai fost nevoie de întruparea logosului ºi de jertfa lui?"(7).

NOTE

1. v. Nae Ionescu, Curs de metafizicã. 1925-1926. Problema salvãrii la Faust, curs litogr. p.12.

2. v. coperta a VI a volumului Nae Ionescu, Prelegeri de filosofia religiei.1924-1925, ediþia a II-a, Biblioteca Apostrof, Cluj, 1994.

3. Desigur, nu pe aceste lucruri bine ºtiute a mizat d-na Marta Petreu. Înþeleasã cum trebuia sã fie înþeleasã, fraza de pe coperta a IV-a nu i-ar fi reþinut atenþia, de maniera în care s-o arate ºi altora. Numai cã, manipulatã de mass-media, ºi, la rîndul ei, manipulînd pe alþii, d-na Marta Petreu a crezut cã descoperã în pasajul ales o tendinþã de a singulariza în mod negativ Rãsãritul Europei. Singularizarea la modul negativ, în indiferent ce circumstanþe este ea evidenþiatã, se pare cã a devenit, dupã Revoluþia din dec. 1989, orizontul de aºteptare al multor cititori din România.

4.v. Nae Ionescu, Filosofia religiei. 1924-1925, a opta prelegere.

5. v. Nae Ionescu, Funcþiunea epistemologicã a iubirii, 1919. Lecþie inauguralã a cursului de Filosofia religiei, cuprinsã în vol. Nae Ionescu, Neliniºtea metafizicã, Ed. Fundaþiei Culturale Române, 1993, p. 75-93.

6. v. Nae Ionescu, "De la un congres...", în "Cuvîntul", nr. 570, 27 sept. 1926, cuprins în volumul: Nae Ionescu, Între ziaristicã ºi filosofie, Ed. Timpul, Iaºi, 1996, p. 200.

7. v. Nae Ionescu, "Crãciunul", în "Cuvîntul", nr. 2401, 25 dec. 1931, cuprins în volumul: Nae Ionescu, Între ziaristicã ºi filosofie, Ed. Timpul, Iaºi, 1996, p. 221.

<<La Cuprins