“CU MIRCEA ELIADE POÞI VORBI DESPRE ORICE...”

Isabela Vasiliu-Scraba

“Cu Mircea Eliade poþi vorbi despre orice...”

(horia Stanca)

Rezumat: Faþa mediatizatã a omenirii ºi optimismul de paradã. Amintirile unui fost ataºat de presã (Horia Stanca). La Legaþia României în grija lui D.C. Amzãr. Mircea Eliade ºi «insolaþia eminesc-oceanicã». Ceva despre arta poeticã a lui Mihai Eminescu în anul 2000, anul «Eminescu».

Nu trebuie sã ai cine ºtie ce mari puteri vizionare pentru a constata, împreunã cu Fernando Pessoa, cã omenirea, în partea ei “triumfãtoare”, aºa cum singurã se prezintã pe sine prin intermediul mass-mediei, lasã impresia cã ar fi în mod covîrºitor alcãtuitã din inºi agitaþi, lipsiþi de suflet ºi din imbecili. Numai cã aceastã parte bine mediatizatã a omenirii ne pare mai puþin semnificativã decît ar dori ea sã fie. Cãci existã oameni mai puþin (sau deloc) mediatizaþi care îndreptãþesc o privire mult mai optimistã. Desigur, nu ne referim la optimismul de paradã al celor mereu entuziasmaþi, fãrã limpezi criterii, de mari genii pe cale de a se naºte. ªi totuºi, dinco-lo de adevãratul sau de falsul optimism (atît de frecvent întîlnit), atunci cînd ai prilejul sã afli cã unui scriitor nonagenar i-a fost tipãrit manuscrisul unei cãrþi ce-a aºteptat patru decenii bunãvoinþa unui director de Editurã spre a fi publicatã, nu poþi sã fii decît optimist, sã ai, împreunã cu acel scriitor, credinþa cã binele rãzbeºte pînã la urmã ºi cã Dumnezeu îngãduie o viaþã lungã ºi pentru astfel de mult aºteptate bucurii. Ne gîndim la scriitorul Horia Stanca, frate al faimosului poet ºi dramaturg Radu Stanca (1920-1962) atît de apreciat cîndva de marele Lucian Blaga (1895-1962). Dupã ce în 1987 lui Horia Stanca i-a apãrut volumul memorialistic Fragmentarium clujan, iar în 1994 volumul intitulat Aºa a fost sã fie, în anul 2000 povestea vieþii sale s-a întregit cu acea “piesã lipsã” constituitã din peri-oada petrecutã în timpul agoniei Berlinului, cînd se afla în calitate de ataºat de presã la Legaþia României din capitala Germaniei. Cartea apãrutã la Editura Enciclopedicã din Bucureºti poartã titlul de Fragmentarium berlinez.1942-1945. Dar ea s-ar fi putut intitula “Odã prieteniei”, întrucît marea preþuire a acestui nobil sentiment se degajã la tot pasul din paginile cãrþii: “Credeam în bunãtatea semenilor atîta vreme cît nu le asmuþi rãutatea. Cum n-aveam nici un gînd ascuns ºi nici un motiv sã le-o îndîrjesc, m-am ferit sã le-o stîrnesc din nimica toatã ºi sã-mi fac duºmani. Am avut, în schimb, prieteni. Prieteni care s-au lipit de inima mea ºi mi-au înseninat orizontul cînd nori neaº-teptaþi se pregãteau sã-l umbreascã. Unul din ei, cãpitanul Mãrgãrit, om de pus la ranã, ofiþer de curaj al rãspunderii, se ferea sã ne trimitã pe front în misiuni din care ºtia cã nu ne mai întoarcem. Îi simþeam din umbrã grija de a ne readuce pe toþi ofiþerii sãi intacþi în þarã. Îi simþeam, fãrã sã ºi-o manifeste, simpatia, aº spune de-a dreptul slãbiciunea, pentru mine ºi ºtiu cã ar fi suferit peste pu-teri dacã m-ar fi pierdut. Altuia, lui Bucur Þincu, coleg de universitate, îi datoram, fãrã sã i-o fi cerut, insistenþa neobositã pe lîngã ºeful sãu Ilcuº, directorul presei din mini-ster, sã-mi dea o ºansã într-un post de ataºat de presã”(Fragmentarium berlinez, p. 16). Ajuns la Legaþie, este dat în grija lui Dumi-tru Cristian Amzãr (1), doctor în filosofie ºi “om de culturã capabil sã diferenþieze valorile”(p. 18). Acesta, de îndatã de a vãzut cît de bine izbutise noul sosit sã facã un referat de presã din maldãrul de ziare pe care i le pusese în braþe, a ºi trimis telegramã în Þarã spre a-i felicita pe cei de la Minister pentru alegerea fãcutã. Dar primul sãu succes “profesional” i-a fost înlesnit lui Ho-ria Stanca de marea sa iubire pentru muzicã, reuºind sã-l convingã pe Sergiu Celibidache sã introducã Suita rusticã a lui Sabin Drãgoi în programul concertului pe care urma sã-l susþinã cu Berliner Stadtorchester. A fost un succes, consemneazã memorialistul, “pentru cã aducea între clasicii literaturii muzicale germane o notã absolut originalã, de substan-þã folcloricã minunat elaboratã, plinã de farmecul plaiurilor noastre carpatine” (p. 21).

Din Fragmentarium berlinez.1942-1945 cititorii mai pot afla lucruri puþin cunoscute astãzi. De pildã, cît de firesc ºi de atrãgãtor putea fi înfãþiºatã strãinilor România, prin marii ei oameni de culturã: prin conferinþele lui Sextil Puºcariu, Liviu Rebreanu, Nicolae Herescu, “un om de o rarã distincþie sufle-teascã, de o impecabilã þinutã în relaþiile sociale, de o vastã culturã” (p.118). Sau prin conferinþele lui Mircea Eliade, Ion Chi-nezu, Ion Marin Sadoveanu, Ovidiu Papadi-ma, Constantin Noica. Ori prin lansarea acelei cãrþi de sintezã prezentînd literatura românã în ce avea ea mai valoros la acea datã: Panorama literaturii române de Bazil Munteanu (2), apãrutã în 1943 în germanã în excelenta traducere a lui Wolf von Aichelburg, fãcutã dupã o variantã a lu-crãrii completatã de autor. Cunoscându-l mai îndeaproape datoritã conferinþelor sale þinute la Berlin, Horia Stanca îi face o vizitã lui Mircea Eliade la Legaþia României din Portugalia. Iatã ºi portretul pe care me-morialistul îl schiþeazã celui care ºi-a început cariera profesoralã la Universitatea din Bucureºti ca asistent al lui Nae Ionescu (3) pentru a deveni peste ani renumit pro-fesor la o Universitate americanã ºi un mare savant, specializat în istoria religiilor: “Cu Mircea Eliade poþi vorbi despre orice fãrã sã simþi vreo jenã pentru banalitatea subiec-tului venit în discuþie. Umblat în societate, cultivat pe domenii multiple ºi ajuns la idei generale, nu are morga savantului (4) care þine neapãrat sã te copleºeascã prin ceea ce ºtie ºi cu ceea ce te-ar surprinde pe tine cã nu ºtii. De sub lentilele cu foarte multe dioptrii ale ochelarilor, te îmbracã o privire încurajatoare, fãrã asprimi profesorale care te judecã la fiecare opinie, la orice obser-vaþie, ba chiar cu o oarecare duioºie cînd, dupã masã, rãmaºi singuri, am depãnat ºi unele scene tragice trãite pe front ºi la Berlin în pline bombardamente”(p.190).

Cum anul 2000 a fost “anul Emi-nescu”, din cartea publicatã la sfîrºitul anului 2000 nu putea sã nu ne reþinã atenþia povestirea insolaþiei “eminesc-oceanice” întîmplatã la începutul verii lui 1944 în Portugalia, cînd Mircea Eliade ºi Horia Stanca au fãcut imprudenþa sã discute pe plajã despre arta poeticã a lui Eminescu. La întrebarea “care dintre poeziile lui Emi-nescu poate fi socotitã cea mai perfectã?” (p. 195), întrebare retoricã pentru un Eliade fascinat de mistica creaþiei ºi de valenþele filosofie ale Luceafãrului, Horia Stanca a dat un rãspuns surprinzãtor.

Spirit prin excelenþã muzical, cu o finã sensibilitate la armonizarea pe vocale a imaginilor din versurile eminesciene, pentru el alcãtuirea strofelor din Somno-roase pãsãrele, în tehnica versificaþiei, ar atinge perfecþiunea. Spre a-ºi argumenta alegerea, Horia Stanca înfiripã un adevãrat eseu, inspirat de niºte observaþii ale lui Ernst Jünger. Pornind de la felul în care scriitorul german prezentase sensul vocalelor într-un studiu intitulat Lauda vocalelor, neuitînd sã-l aminteascã ºi pe profesorul Mihail Dra-gomirescu (cu a sa ªtiinþã a literaturii), Horia Stanca evidenþiazã felul în care Mihai Eminescu, printr-un formidabil instinct plastic ºi muzical, a accentuat pe cîte o vocalã, mereu alta, fiecare strofã din poezia Somnoroase pãsãrele. La început spre a sugera “întunericul nopþii”, apoi “liniºtea pãtrunsã de sonul izvoarelor” ºi “imaginea strãfulgeratã de o apariþie stranie în întu-neric”, iar în încheiere spre a ajunge sã redea cît mai sugestiv “apoteoza farmecului unei nopþi de varã” (op. cit., p. 196). Desigur, de subtilitatea unei astfel de inedite valorizãri a geniului eminescian nu putea fi capabil decît un om cu o mare iubire pentru muzicã ºi cu o foarte aleasã culturã muzicalã (5). Aºa cum a fost Horia Stanca (1909- 13 iunie 2002), om de o rarã frumuseþe sufleteascã.

NOTE ªI CONSIDERAÞII MARGINALE

1. Dumitru Cristian Amzãr (1906-1999) îºi trece în 1930 lucrarea de licenþã, Presupo-ziþiile metafizice ale judecãþii de predicaþie. Conducãtor al lucrãrii îi fusese faimosul profesor al Universitãþii bucureºtene, Nae Ionescu. De altfel, D.C. Amzãr va fi primul editor al cursurilor acestuia, apãrute sub formã litografiatã. În vre-mea de glorie a sociologiei româneºti participã la campaniile de cercetare monograficã (orga-nizate de Dimitrie Gusti) în satele Drãguº (1929), Runcu (1930) ºi Cornova (1931). În toamna lui 1931 ajunge la specializare în Germania. Aici Amzãr îl audiazã pe Heidegger. Revenit în þarã (în 1933) îl traduce pe Im. Kant. Între 1935 ºi 1937 împreunã cu Ion Ionicã (1907-1945; doctor în filosofie ºi autor al lucrãrilor Dealul Mohului. Ceremonia agrarã a cununii în Þara Oltului, 1943 ºi Drãguº, un sat din Þara Oltului. Reprezentarea cerului, 1944), cu Ion Samarineanu ºi cu Ernest Bernea (1905-1990), D. C. Amzãr publicã ziarul «Rânduiala». Mai colaboreazã la «Revista de Filosofie», la «Cuvântul» (scos de Nae Ionescu) ºi la «Revista Fundaþiilor Regale». Între 1937 ºi 1940 se aflã iarãºi la specializare în Germania unde îl audiazã pe Werner Sombart. Din 1940 pînã în 1944 este ataºat de presã ºi ataºat cultural la Legaþia Românã din Berlin. Acum publicã un substanþial studiu despre filosofia lui Lucian Blaga într-un mare sãptãmînal berlinez (apud. Horia Stanca), cãci D. C. Amzãr nutrea “o mare afecþiune pentru Blaga”(Fragmentariu berlinez, p. 18). Rãmas în exil dupã terminarea rãzboiului, Dumitru Cristian Amzãr îºi ia docto-ratul în filosofie la Universitatea din Mainz ºi colaboreazã la diferite publicaþii ale exilului românesc («Revista Scriitorilor Români», «Ethos», «Destin», etc.) A fost lector de limba românã la Universitatea din München. Din pã-cate, nimic din ce a publicat D.C. Amzãr dupã stabilirea în Germania nu a fost inclus în volumul: D.C. Amzãr, Gând, cuvânt ºi faptã româneascã (Ed. Eminescu, Bucureºti, 2001). Sub îngrijirea harnicului editor Marin Diaconu, aceastã carte cuprinde în exclusivitate studii publicate în þarã.

De semnalat ar mai fi lipsa informaþiilor despre viaþa ºi activitatea lui D.C. Amzãr în dicþionarul alcãtuit de domnul Florin Manolescu (Enciclopedia exilului literar românesc. 1945-1989, Ed. Compania, Buc., 2003). De altfel, din acest volum (cu totul remarcabil prin bogãþia informaþiilor ºi prin înfãþiºare!) mai lipsesc fiºele unor scriitori importanþi din exilul românesc precum Andrei Scrima, Gheorghe Racoveanu, ªtefan Teodorescu ºi alþii. Se pare însã cã autorul a preferat sã prezinte preponderent exilul alcãtuit din foºti membrii PCR, plecaþi din România spre a o duce mai bine din punct de vedere material.

2. “Cartea lui Vasile Munteanu - scria Nichifor Crainic - prezintã cititorilor de limbã francezã întreaga noastrã literaturã contempo-ranã cu o ºtiinþã, cu o artã ºi într-un spirit de obiectivitate cum nimeni n-a fãcut-o pînã azi în þarã” («Gândirea», oct. 1938).

3. v. Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu ºi asistentul sãu, Mircea Eliade, în volumul intitulat “În labirintul rãsfrîngerilor. Nae Ionescu prin discipolii sãi: Petre Þuþea, E. Cioran, C. Noica, M. Eliade, M. Vulcãnescu ºi V. Bãncilã”, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000, p. 93-109.

4. O pãrere similarã consemneazã Nicu Steinhardt: «Eliade vorbeºte ºi scrie cald, fãrã urmã de morgã, suficienþã, afecþiune, solemnitate...Sã ne bucurãm cã un compatriot al nostru se numãrã printre marii erudiþi ºi savanþi ai lumii, dar ºi pentru faptul cã e un fermecãtor romancier ºi nuvelist -un mare scriitor român - ºi cã, pe deasupra, e un om de mare omenie ºi mare distincþie sufleteascã» (Convorbiri cu ºi despre Mircea Eliade, Editura Humanitas, Bucureºti, 1998, p. 306).

5. În cele pe care le-am scris despre Horia Stanca în anul 1995 prezentam pe larg întreaga sa contribuþie la cultura românã. Redãm în cele ce urmeazã doar acel fragment referitor la scrierile sale þinînd de cultura muzicalã: “Spre a nu fi silit sã scrie dupã noile cerinþe apãrute în urma schimbãrii de regim din 1944, Horia Stanca, posedînd o solidã culturã muzicalã, a putut alege domeniul muzicii. La început a dirijat coruri sindicale, mai apoi i s-a permis chiar sã scrie, încheind niºte contracte cu Editura Muzicalã. Aºa s-a îmbogãþit autentica noastrã culturã nu doar cu traducerile sale (despre Verdi, Bach, Brahms) ci ºi cu douã monografii excepþionale, una dedicatã lui Giuseppe Verdi (1959) ºi alta lui Ciprian Porumbescu(1975). În ambele erudiþia îºi piede urma în înfiorarea evocãrii unor genii, cãci însuºi autorul, ca frate al poetului, dramaturgului ºi eseistului Radu Stanca, îºi avea împletitã existenþa cu aceea a unui geniu. Cu amîndouã cãrþile a avut însã de tras destule ponoase. Prima carte nu i s-a permis sã o semneze. Ea a apãrut sub pseudonimul Dan Vulcan, reþinîndu-i-se autorului, intrat fãrã voia lui în anonimatul noului nume, costul schimbãrii de nume din prima paginã a întregului tiraj. A doua, predatã în 1957, s-a tipãrit în 1975.” (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Jumãtate de veac dupã cum a fost sã fie, în volumul intitulat: Atena lui Kefalos, Ed. Star Tipp, Slobozia, 1997, p. 86-87).