Isabela Vasiliu-Scraba
ASIMILAREA
MOTIVULUI Don Quijote*
«Originalitatea
unui popor nu se manifestă numai în creațiile ce-i aparțin, ci în modul cum asimilează
motivele de largă circulație.»
L. Blaga, Luntrea
lui Caron, p.485
Rezumat:
Un membru corespondent al Acade-miei Spaniole. Don Quijote și Alexandru
Popescu-Telega trecuți la index după 1945. Reapariția lui Cervantes în
librăriile românești după un sfert de
veac. Anton Dumitriu despre oglindirea cea fără de sfârșit a unei lumi
de-a-ndoaselea. Adevărul în veșminte de batjocură. Don Quijote, umbră
purtătoare de idealuri platonice.
În
primăvara anului 1944 un mare pasionat de capodopera lui Cervantes a avut
norocul să-și vadă tipărite două cărți: o mo-nografie despre viața și opera
lui Cervantes și primul volum din traducerea Iscusitului Don Quijote de
la Mancha. Acest norocos se numea Alexandru Popescu-Telega. Deja publicase Pe
urmele lui Don Quijote (1924), preda limba și literatura spaniolă la
Uni-versitatea din București, iar Academia Spaniolă îl număra printre membrii
săi corespondenți. Dar bucuria i-a fost de scurtă durată. Căci din 1945, odată
cu treptata înstă-pînire asupra culturii române a ocupantului țării (care
la terminarea războiului își însușise din ea Basarabia, Bucovina de Nord,
Ținutul Herței și Insula Șerpilor), toate volumele și studiile de literatură
comparată purtînd semnătura profesorului Alexandru Popescu-Telega figurau pe
listele, din ce în ce mai stufoase, de
cărți interzise, distruse, scoase din
librării, din bibliotecile publice și, pe cît posibil, din bibliotecile
private.
Abia
după ani și ani de zile, și desigur după multe și neștiute aventuri de culise, Iscusitul
hidalgo Don Quijote de la Man-cha și-a putut face o spectaculoasă reintrare în librăriile românești și în
bibliotecile de unde fusese cu de-a sila îndepărtat vreme de douăzeci și cinci
de ani. Trăducători erau acum Ion Frunzetti și Edgar Papu. Pentru ultimul, la
deplina reușită a traducerii tre-buie să fi contribuit însăși experiența sa de
deținut politic pe care n-a avut cum să o ocolească, cum nu au putut-o ocoli
atîția și atîția confrați scriitori, ca Mircea Vulcănes-cu, Ion Petrovici,
George Brătianu, dr. Sergiu Al.-George, dr. Nicolae Roșu,
Dumitru Murărașu, Constant Tonegaru, Ovidiu Co-truș, Alexandru Marcu,
Al. Paleologu, Alice Voinescu, Paul Sterian, Petre Țuțea, Petre Pandrea,
Păstorel, Vasile Voiculescu, Marcel Petrișor, Marin Tarangul, și nu numai ei.
Pe fondul unei alte nedrepte
detenții, asociată cu imaginea unei lumi întoarse pe dos - printr-o asiduă și
bine dirijată pro-movare a imposturii - trebuie să fi scris și filosoful Anton
Dumitriu excelentul său stu-diu asupra faimosului personaj cervantesc.
Interpretarea sa, publicată în
1981, la doisprezece ani după apariția traducerii lui Ion Frunzetti și Edgar
Papu a contribuit în mod substanțial la reorientarea intere-sului către
capodopera lui Cervantes. Ciudat este
totuși că în epoca în care făceau ca-rieră mai toate scrierile conținînd
aluzii politice, din acest punct de vedere, eseul lui Anton Dumitriu a trecut
ca și neremarcat. Poate pentru că -dintre scriitorii angrenați în cultura
comunistă -, puțini erau cei interesați de gîndirea filosofului Anton Dumitriu
și mulți cei avizi de așa-numitele șopîrle din scrieri fără vreun altfel de
ecou. Ori, pur și simplu, pentru că multora le-ar fi fost greu, dacă nu
imposibil, să vadă în originala interpretare propusă de fi-losoful român oglindirea
cea fără de sfîrșit a fantasmei unei lumi de-a-ndoaselea. În interpretarea sa, Vîrsta
de fier în care în mod simbolic trăiește Don Quijote este epoca în care
lucrurile s-au întors pe dos: Din liberi cum erau oamenii Vîrstei de aur, în
cea de fier ei au devenit sclavi. Prin urmare, din punctul de vedere al Vîrstei
de aur, mas-carada adevărată este situația reală în care înțelepciunea
este nevoită a supraviețui prin simulacru de libertate din timpul unui Carnaval,
ori prin intermediul cîte unui bufon, la curtea vreunui rege. După Anton
Dumitriu, iscusitului hidalgo imaginat de Cervantes ar fi și el din familia
nebunilor-înțelepți. Iar prin grotescul situațiilor imaginate, scriitorul
spaniol ar urmări să redea răsturnarea
de fapt a ordinii pri-mordiale. În acest scop, Cervantes ar folosi un atent
dozaj între ficțiune și realitate. Într-adevăr, Don Quijote (personaj simbolic)
și-ar trăi pățăniile într-un cadru de
idei real, al unui peisaj real, nelipsit de oameni cît se poate de reali. În inițierile autentice,
observă filosoful român, experiențele trăite sunt la fel de neverosimile pentru
bunul simț, pe cît de fabuloase sunt pățăniile lui Don Quijote. Cînd sensul
adevărat al valorii umane s-a pierdut, el nu mai poate fi semnificat decît
simbolic, prin situații grotești și personaje carnavalești. Trecută ades neremarcată în
adevăratele ei încheieturi, arhitectura ro-manului ar urmări să redea
aventurile unui cavaler doritor a înfăptui idealurile cava-lerești. În aceasta
și constă realitatea ca-drului ideatic al scrierii: Prietene Sancho, îi spune
Don Quijote scutierului său, află că m-am născut din voința cerurilor în Vîrsta
asta de fier în care trăim, ca să pot reînvia în vremea ei Vîrsta de
aur /.../. Eu sunt cel căruia i-au fost destinate primejdiile, faptele
mari, isprăvile de vitejie; eu sunt -mai spun odată- cel care trebuie să
reînvie pe cavalerii Mesei Rotunde.
Datorită
virtuților sale, Percival, unul dintre cavalerii Mesei Rotunde, a trăit starea
de libertate. El a găsit Graal-ul, vasul legendar. Mult visata Vîrstă
de aur ar fi fost după tradițiile grecești și romane o etapă dintr-o suită
de trei cicluri (aur, argint, bronz) care a precedat vremurile noastre. Există
și păreri după care epoca de aur abia urmează să vină. Anton Dumitriu observă
cu finețe că Idealul realizării de sine nu este modificat de perspectiva unui
timp trecut sau viitor. Cervantes, prin
cartea sa, ar mai face evident și un alt adevăr fundamental: măreția
condiției reale a existenței omului nu poate fi știrbită nici măcar de ridicol.
Poți
fi nebun, dar și înțelept, cum este Don
Quijote (cuerdo-loco). Dar nu numai cavalerul înfățișat de
scriitorului spaniol este plin de înțelepciune, ci chiar și bietul Sancho,
prin inducție directă, este influențat de modul de a fi al stăpînului său. Și
aceasta îl face să vorbească în proverbe și aforisme, încît el singur rămăne
mirat (A. Dumitriu).
După
una din interpretările comune, autorul spaniol ar fi intenționat să facă o
satiră a romanului cavaleresc. Pentru George Călinescu, de pildă, Don Quijote
ar fi fost un erou ridicol, deci negativ, care apoi, prin sensuri adiacente
date de Cervantes, devine în mare măsură un erou pozitiv. Inițial el nu ar fi
fost decît un om care, din cauza prea multor ore petrecute cu lecturile, a
pierdut capacitata de orientare în lumea prezentului și de aceea se cheltuie
într-o direcție himerică. Cumva pe aceeași linie, după publicarea traducerii
lui Al. Popescu-Telega, Șerban Cioculescu scria în 1944 că Don Quijote oferă o
imagine patetic-caricată a eroismului moral, a idealismului. Surprin-zător e
faptul că tocmai ceea ce Călinescu credea că este o realitate care ar trebui
just analizată apare în subtila și frumoasa interpretare gândită de filosoful
Anton Dumitriu drept o răsturnare intenționat grotească a ordinii
primordiale.
În
acest sens, Don Quijote ni s-ar impune ca un mare simbol, așa cum s-a impus o
altă mască grotească a adevărului: în veșminte de batjocură și încoronat de
spini, Christ ar fi tebuit să indice o realitate grotească. Și totuși el era
cel care reprezenta Dreptatea, Binele și Adevărul, în vreme ce Pilat și marii
preoți, înveșmîntați normal, reprezentau injustiția, răul și minciuna. Aceas-tă
apropiere dintre Christ și Don Quijote își capătă originalitatea datorită
perspectivei grotescului evidențiată de
Anton Dumitriu. Paralela a mai fost făcută, dar în cu totul alt sens.
După Ortega y Gasset, pentru care quijotismul ar ilustra sentimentul tragic al
existenței pe linia lui Kierkegaard, Don Quijote ar fi un Christ gotic,
sfîrtecat de angoase moderne. Anton Dumitriu și-a intitulat eseul: Inversiunea
condiției umane. Divizat în zece părți, el se deschide prin următorul
verset biblic: Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii ca să le facă de
rușine pe cele înțelepte (I, Corintieni, 1, 27). Adevăratul erou al
cărții, ne spune filosoful român, nu este Don Quijote care și-ar fi depășit cu
mult creatorul, după cum credea Miguel de Unamuno - ci este însuși Cervantes,
care, grație unor experiențe tragice, a ajuns la niște cunoștințe ce depă-șeau
înțelegerea contemporanilor. Don Quijote - umbra firavă și nedefinită pe care
Cervantes o conduce cu subtilă înțelepciune prin diverse întîmplări - are de
îndeplinit o misiune hilariantă, într-o lume plină de seriozitate Pe patul
morții el spune: Aș vrea să mor în așa fel ca să se știe că viața mea nu a
fost atît de anapoda încît să las după mine faima unui smintit. Dar el trebuia
ca, prin faptele lui nebune, să facă de rușine lucrurile înțelepte din lume.
Pen-tru că a trăit mereu sub condiția lui reală (printr-o inversiune a
realității) omul a in-trat într-un coșmar și se luptă cu realități de genul
morilor de vînt, notează filosoful Anton Dumitriu. Față de idealul restaurării
ființei umane, lumea numită reală nu ar fi decît o iluzie, o lume a umbrelor
din mitul platonic al peșterii. Într-o astfel de lume care își are valorile ei
la fel de inconsistente ca și ea, pătrunde Don Quijote, nebun și înțelept ca o
umbră purtătoare de idealuri platonice: Binele și Frumosul de dincolo de lumea
simțurilor.
____
Alexandru
Popescu-Telega (1889-1970) a mai publicat următoarele volume: Asemănări și
analogii în folclorul român și iberic (1927); Cervantes și Italia
(1931); Două drame de Lope de Vega
interesând istoria și literatura română (1936); Lecturi romanice - studii din literaturile neolatine (1939). În 1941 a ținut la
Ateneu conferița Literatura spaniolă și portugheză în legătură cu
civilizația română.
*Textul de
față are la bază o conferință difuzată la Radio România Cultural pe data
de 30 aprilie 2002.