<< La prima pagina

Isabela Vasiliu-Scraba

 

Mircea Vulcãnescu într-un "sonor" dicTionar

 

"O umanitate fãrã personalitãþile puternice ale naþiunilor care-i compun unitatea ar fi anemicã, sãracã ºi secãtuitã, cãci i-ar lipsi tocmai multiplicitatea izvoarelor care-i dau viaþã ºi vigoare"

Dimitrie Gusti

           

 

Dintre multele tinichele prinse în vremea comunismului de coada pseudo-culturii acelei epoci de ocarã, unele din ele mai zdrãngãne ºi azi în multe scrieri post-decembriste. De mirare ar fi fost sã fie altfel. Fiindcã pãrerile autorilor unor astfel de "sonore" scrieri nu aveau cum sã se schimbe peste noapte. Cum nu se putea schimba nici ecoul lor, reverberat de cei aflaþi în raporturi clientelare.

            E suficient sã ne gîndim la Dicþionarul operelor filosofice româneºti apãrut sub atenta coordonare a unui Ion Ianoºi, de tînãr "cãlit la focul slovei sovietice", pentru a deveni ºef al cenzurii comuniste în momentul de maximã incisivitate a acesteia. Dupã "sublimul" coperþii, pe care sunt menþionate "111 lucrãri fundamentale româneºti"(1), oricine ar putea crede cã este vorba de o carte în care, în fine, se promoveazã valorile culturii acestei þãri. Ei bine, datoritã vigilentului coordonator - cu "veche prestaþie ºtiinþificã" - finalitatea unei asemenea intreprinderi nu este cel mai simplu lucru de aflat. Printre altele întrucît deformînd conþinutul operelor prezentate -fatalitate de care nu scapã nici o lucrare de popularizare a unor scrieri filosofice - volumul publicat în 1997 la Editura Humanitas mai are neºansa de a se distinge (cu foarte puþine excepþii) prin colaboratori inculþi ºi incompetenþi.

            Din carte nu ne-au mai reþinut atenþia contribuþiile d-nei Marta Petreu la popularizarea operei filosofice a lui Nae Ionescu. De ele ne-am ocupat cu un alt prilej(2). Acum am citit cele scrise de ea despre Mircea Vulcãnescu. De bunã seamã, a trebuit sã trecem peste tonul ei strepezit, rezultat al idiosincrasiile ei de fostã profesoarã de marxism, dar ºi sã ne împãcãm cu gîndul cã numai îngustimea pãrerilor ei putea stîrni preþuirea coordonatorului general al volumului. Nu vom insista însã asupra celor înºirate de respectiva autoare, întrucît cînd nu parafrazeazã, ea gîndeºte dupã ºabloane din perioada comunistã. Spre a vedea felul cum acþioneazã gîndirea dupã ºabloane de acest tip vom arãta cam ce se vehicula în comunism în legãturã cu filosofia lui Mircea Vulcãnescu ºi cu cea a fidelului sãu discipol, Constantin Noica.

            Desigur, pînã în 1983, cînd i s-a republicat Dimensiunea româneascã a existenþei, filosoful era exclus din cultura comunistã, foarte precautã cînd era vorba despre repunerea în circulaþie a unor autentice valori ale filosofiei româneºti din vremea în care exista o deplinã libertate de gîndire. Dovadã interdicþia de publicare în comunism a operei filosofice a lui Nae Ionescu ºi în general a tuturor cãrþilor din domeniul filosofiei apãrute înainte de ocuparea þãrii de cãtre trupele ruseºti. Dar ºi gherila din cultura postcomunistã împotriva aceloraºi valori.

            Adevãrata secetã impusã cu de-a sila în domeniul filosofiei nu putea fi sesizatã însã decît de cei care apucaserã sã trãiascã într-un climat cu adevãrat cultural. "Tinereþea nu este totdeauna un avantaj -spunea în 1994 Alexandru Paleologu. Pentru un român faptul de a se fi nãscut imediat dupã primul rãzboi mondial /.../ înseamnã a fi trãit ca adult într-o Românie europeanã, într-o Românie liberalã, într-o Românie capabilã sã-ºi asigure, politic ºi economic, locul în rîndul þãrilor civilizate"(Interlocuþiuni, 1997).

            Seceta culturalã din vremea comunismului putea fi trecutã cu vederea de un filosof precum Constantin Noica, pe de-o parte preocupat sã-ºi scrie propria operã, ºi pe de altã parte pierzîndu-ºi cu plãcere timpul cu tinerii din jurul sãu, pe care-i dorea cît mai pregãtiþi în domeniul filosofiei. "E un ceas fericit pentru culturã" constata Noica dupã succesul cãrþilor sale, dupã succesul cîtorva scrieri filosofice apãrute în perioada interbelicã ºi republicate în ultimele douã decenii de comunism, sau, poate, dupã faptul cã i se permitea sã-i îndrume pe tinerii care-l vizitau. Acelaºi lucru l-ar fi putut spune ºi în anii cinzeci, cînd avea domiciliu obligatoriu, cînd scria cu febrilitate "Anti-Goethe" ºi cînd îl îndruma spre filosofie pe Alexandru Paleologu. Dar prin anii ºaptezeci, începutul "reconsiderãrilor" unor valori interzise pînã atunci l-a fãcut chiar sã creadã cã "Marxismul îngãduie azi foarte, foarte multã culturã" (1976).

            De aici ºi febrilitatea, pe cît de înduioºãtoare, pe atît de deplasatã, care-l apucase la un moment dat pe filosoful de la Pãltiniº de a cãuta cu lumînarea în cuprinsul þãrii o duzinã-douã de tineri "promiþãtori" cãrora, sprijinit de oficialitãþile comuniste, sã le poatã preda ºtafeta culturalã. Cãci privind în jurul sãu nu prea vãzuse cui sã o cedeze, unui discipol prevãzîndu-i (încã din 1981) gloria parlamentarã de dupã abolirea comunismului: "În altã lume, Andrei (Pleºu) ar fi sfîrºit poate în seducþia vieþii publice" (Jurnalul de la Pãltiniº, p. 206); pe altul rugîndu-l insistent sã nu-l decepþioneze în privinþa filosofiei, de parcã d-lui Gabriel Liiceanu i-ar fi fost posibil sã evite "propria invalidare" exact în domeniul în care s-a strãduit cel mai mult.

            Constantin Noica era atît de obsedat de gîndul cã nu are cui preda ºtafeta, încît ajunsese sã-ºi imagineze cã ºtafeta ar putea fi socotitã ca predatã chiar ºi atunci cînd cineva ar þine în mînã niºte volume din biblioteca lui Mircea Vulcãnescu(3). Fluidul magic de care au fost impregnate cãrþile odinioarã studiate cu mintea sa strãlucitã de filosoful Vulcãnescu ar trece de la mînã la capul fericitului ce l-ar citi astfel pe Immanuel Kant, înlesnindu-i înþelegerea.

            Lãsînd gluma de-o parte, ar fi de semnalat sîmburele de adevãr pe care-l cuprinde situaþia, desigur cam ruptã de realitate, imaginatã de Noica în legãturã cu ºansa înþelegerii gîndirii lui Kant. Într-adevãr, una din premizele (ºi nu cea mai puþin importantã) pentru deplina reuºitã în plan cultural a doctorului Sergiu Al-George, faimos indianist (4), a fost aceea cã la el a rãmas biblioteca de indianisticã a lui Mircea Eliade. Oficialitãþile comuniste au ºtiut bine ce pericol latent se aflã ascuns în biblioteci. De unde ºi arderea cãrþilor, sau distrugerea lor sistematicã prin aruncarea claie peste grãmadã în subsoluri umede, corelatã cu difuzarea masivã a noii literaturi, de care sunt umplute ºi azi, pînã la refuz, toate Bibliotecile publice.

            Fãrã sã ia în seamã cã însuºi "materialismul" - ridicat în slãvi mai mult de patru decenii- ilustreazã o gîndire vulgar-dogmaticã ºi prin aceasta ruptã de realitate, deci, idealistã, cenzura împiedica sã aparã scrieri filosofice sub pretextul cã ar fi fost "idealiste". Dacã totuºi cu chiu cu vai mai apãrea ceva, era fie o "selecþie" bine cenzuratã, numitã "antologie", fie o meºteºugitã traducere din vreun autor strãin de mult decedat. Exemplul retraducerii în comusism a dialogurilor platonice deja excepþional de bine traduse în românã de douã, trei ori în perioada interbelicã este mai mult decît grãitor(5). Cum grãitoare este ºi larma ce s-a fãcut în jurul noilor traduceri, într-atîta de ilicitã devenise în comunism orice apropiere de "idealistul" Platon.

            În fapt însã, pretextul interzicerii traducerilor platonice fãcute în perioada interbelicã era acelaºi cu pretextul interzicerii celor mai valoroase scrieri filosofice româneºti. Respectiv lipsa opþiunii politice în favoarea Kominternului a autorilor (mulþi dintre ei asasinaþi pe acest motiv prin puºcãrii). În perioada postcomunistã pretextul interzicerii aceloraºi autori gliseazã pe vechile ºine, dinspre culturã înspre politicã. Cititorii interesaþi de valorile filosofiei româneºti, ºi-ar contrazice, vezi Doamne, opþiunile democratice ºi pro-occidentale.

            În comunism, dacã totuºi se mai scotea la luminã cîte ceva din comorile spiritualitãþii române, cum a fost cazul reeditãrii Dimensiunii româneºti..., posesorii de diplome de filosofi aveau grijã sã lãmureascã cititorul cum trebuie sã fie citit textul. Sã nu-i scape cumva acestuia, din nici o scriere filosoficã, ºi, bine-înþeles, nici din lucrarea lui Mircea Vulcãnescu, "substratul intereselor de clasã"(6), sã distingã "ideile, de la cele materialiste pînã la cele idealiste, de la  cele istorice pînã la cele ale unei metafizici supra-istorice, de la cele cumpãnite, raþionaliste, pînã la cele de facturã ortodoxistã, mistic-iraþionalistã"(Ibid.). Sã se bucure cînd sesizeazã "unghiul ºtiinþific" ºi sã se întristeze observîndu-l pe cel "antiºtiinþific" (Ibid.). Sã nu-i treacã neremarcat faptul cã "liniile mari de miºcare ale reflexiei lui Mircea Vulcãnescu nu depãºesc limitele proprii gîndirii speculative, de tip idealist, tincturatã pe alocuri cu accente mistice, iraþionaliste"(Ibid.).

            În recenzia lui Dumitru Ghiºe publicatã cu prilejul reeditãrii Dimensiunii româneºti..., din care am citat mai sus, se mai gãsesc unele ºabloane ce pot fi întîlnite ºi în cele scrise cu acelaºi prilej de dl Dionise Petcu ºi, ceva mai tîrziu, de dl. Dan Oprescu, ºabloane de gîndire pe care le-am întîlnit în cultura post-comunistã la dl Dan C. Mihãilescu, la dl Zigu Ornea, la d-na Marta Petreu, sau chiar în Jurnalul de la Pãltiniº al d-lui Liiceanu, carte apãrutã în comunism ºi reeditatã în 1991 ºi 1996.

            Stilul abordãrii temei specificului naþional, fiind tras pe calapod, seamãnã impresionant de bine la toþi: în cele scrise de ei se vãdeºte complexul "cortinei de fier" pe care românii nu aveau cum sã-l dobîndeascã în perioada interbelicã. Iar cei care apucaserã acele vremi nu aveau cum sã-l mai capete, fiindcã se simþeau "acasã" în orice literaturã, citind fãrã crispare, în original, literaturã ºi filosofie. Lor nu li se pãrea cã s-ar înjosi, sau, cu vorbele d-lui Gabriel Liiceanu, cã ar "coborî pînã într-atît în regional" încît sã citeascã sau sã scrie despre specificul naþional american, francez, românesc sau german, etc. Ba se pare cã erau chiar interesaþi de diversitatea tuturor etniilor. "A fi european, constata pe bunã dreptate dl Alexandru Paleologu, înseamnã a nu avea complexe provinciale" (op.cit).

            Oricine îºi poate închipui surprinderea lui Emil Cioran, cãruia Mircea Vulcãnescu îi dedicase Dimensiunea româneascã a existenþei, primind prin anii ºaptezeci de la Constantin Noica Sentimentul românesc al fiinþei, în care nu numai titlul se prezenta aproape identic, dar în care mai apãreau ºi idei vulcãnesciene. Ca efect al unei asemenea surprize, ºi nu din "oboseala" pe care i-ar fi pricinuit-o "naþionalismele veacului" - cum credea dl Liiceanu (7)-, i-a scris Emil Cioran lui Noica sã-i mulþumeascã pentru... Sentimentul paraguaian al fiinþei. ªi pentru a-i atrage atenþia cã "existenþa" e una, iar "fiinþa" e alta, ºi cã faþã de fiinþã (în sens de Fiinþã Supremã) sentimentul oricãrui om de pe mapamond este acelaºi.

            Observînd cu nãduf cã mult mai mulþi scriitori români -nu numai cei enumãraþi de Mircea Vulcãnescu în Dimensiunea româneascã a existenþei - "au forat în jurul sau în centrul" temei specificului naþional, dl Zigu Ornea, cu un vãdit mazochism, simte nevoia sã-l completeze pe Mircea Vulcãnescu adãugînd alte mari nume de scriitori precum Haºdeu, Maiorescu, Eminescu, Iorga (Vulcãnescu despre omul românesc, în rev. "România Literarã", 13-20 mai 1992). Unei asemenea liste ceva mai complete el crede cã i s-ar putea adãuga ºi alte nume de rãsunet, ca de pildã: Nae Ionescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Nichifor Crainic, Petru Comarnescu, Mihai Ralea ºi Camil Petrescu (Ibid.).

            Dar sã încercãm sã citim fãrã complexe ºi fãrã prejudecãþi textul vulcãnescian. Din precizarea acestuia cã cercetarea sa "se aºeazã pe terenul preocupãrilor de tipologie a culturii, alãturi de alte studii, mai mult sau mai puþin reuºite, de acelaºi fel: de pildã acel strãlucit: Nationale im Denken Frankreich a lui Scheler", se vede limpede cã Mircea Vulcãnescu nu a scris despre felul particular în care românii îºi pun problema existenþei dintr-un impuls de a "exalta specificul naþional ºi a elimina - ca strãine ºi impure- influenþele culturale de tip vestic", cum se exprimã dl Gabriel Liiceanu în legãturã cu lucrãrile scrise de Constantin Noica dupã însuºirea "lecþiei" lui Vulcãnescu (Jurnalul de la Pãltiniº, Ed. Cartea Româneascã, 1983, p. 231).

            În legãturã cu aceastã "lecþie", dl Dionise Petcu exprimã originala opinie conform cãreia Mircea Vulcãnescu ar fi fost cel care ar fi "iniþiat" metoda de investigare a etnicului(8), lui Constantin Noica revenindu-i meritul de a fi folosit în mod strãlucit metoda maestrului sãu. Pentru dl Eugen Simion(9), care semneazã ºi el o prezentare a lucrãrii reeditate în 1983 în revista "Caiete Critice", ar fi vorba de cãutarea în construcþiile limbii a unui "mod de a fi inconfundabil al românului", cãutare care ar fi fost continuatã(10) de Constantin Noica. La distanþã de cîþiva ani, tot de o aºa-zisã continuare a lui Vulcãnescu prin Noica vorbeºte ºi dl Mircea Braga, pentru care Dimensiunea româneascã... "rãmâne, în totul, un model de fineþe a analizei, de pãtrunzãtoare disocieri, de sensibilitate ºi intuiþie"(Recursul la tradiþie. O propunere hermeneuticã, 1987).

            Spre sfîrºitul articolului sãu despre Dimensiunea româneascã a existenþei, dl Dionisie Petcu nu uitã sã punã la treabã ºablonul "perspectivei istorice" consemnînd cã metoda "iniþiatã" de M. Vulcãnescu, ca sã fie cu adevãrat eficientã, "trebuie neapãrat dublatã de viziunea istoricitãþii"(Ibid.).

            Dl. Dan Oprescu, din contrã, gãseºte cã "ar trebui cercetatã cu deosebitã atenþie problema istoricitãþii demersului vulcãnescian", întrucît tocmai pe aceastã istoricitate îºi bazeazã autorul "întregul eºafodaj speculativ". Iatã ºi originala sa argumentaþie. Mircea Vulcãnescu nu ar ignora "contextul istoriceºte determinat al limbajului", doar l-ar pune între paranteze , privilegiind momentul sincronic al abordãrii. "Deºi momentul diacronic este luat în considerare, totuºi, în raport cu scopurile explicite ale textului, elementele de istoricitate puteau sã figureze numai în subtext" (Note despre Mircea Vulcãnescu, în rev. "Viaþa româneascã", nr.6/1984).

            Calapodul de gîndire oferit "viziunea istoricitãþii" se desprinde ºi din cele scrise de Dumitru Ghiºe despre ceea ce el numeºte "limitele teoretice" ale metodei vulcãnesciene. Aceasta s-ar dovedi "limitatã" pentru cã n-ar putea explica ceea ce nu ºi-a propus, respectiv "evoluþia /... / într-o strînsã conexiune cu determinaþiile socio-istorice". Or, tocmai pe calapodul unei asemenea "strînse conexiuni" explicã d-na Marta Petreu (în Dicþionarul coordonat de dl Ion Ianoºi) ce a reþinut ea din capodopera filosoficã a lui Mircea Vulcãnescu, publicatã în vremea cînd românii ce trãiau la sat reprezentau 80% din populaþia þãrii.

            Observaþia lui Blaga, dupã care veºnicia s-a nãscut la sat, observaþie la care ar fi subscris bucuros Mircea Vulcãnescu, nu lipseºte din fundalul articolului conþinut în Dicþionarul operelor fundamentale româneºti. Doar conotaþia este diferitã. Nu însã ºi originalã. Cãci ea perpetueazã poziþia d-lui Dan C. Mihãilescu, la fel de interesat sã priceapã scrieri filosofice româneºti, ca ºi d-na Marta Petreu.

            Imediat dupã ce citise capodopera vulcãnescianã tipãritã într-un volum apãrut în decembrie 1991, dl Dan C. Mihãilescu a considerat cã este de datoria lui sã critice sever "supremaþiea virtualului" ºi "cãderea în timp", fãrã a-ºi da osteneala sã înþeleagã ce-i cu ele. Confuz în esenþã, dar limpede în intenþie, folosind o frazeologie goalã de orice conþinut, pe acestea douã el le asociazã cu "retragere-n arheologie a lui Pârvan", cu "Mureºanu-l eminescian", ori cu "funest-feericul ºi de-o fi sã mor al Mioriþei" (v. "Cotidianul", Suplimentul "Litere, Arte, Idei", 13 ianuarie 1992 ).

            Sã revenim însã la "sonorul" dicþionar coordonat de dl Ion Ianoºi. Din Dimensiunea româneascã a existenþei, d-nei Marta Petreu i se pare cã s-ar desprinde atît "caracterul arhaic al mentalitãþii româneºti", evidenþiat de Mircea Vulcãnescu din "limbajul popular, arhaic", cît ºi o aºa-zisã "mentalitate thanaticã normalã în Europa pînã la sfîrºitul secolului al XVII-lea". Apoi, supralicitînd virtuþile explicative ale ºabloanelor oferite de "perspectiva istoricã" ºi de "condiþionarea omului de situaþia istoricã", ea îºi dã cu pãrerea cã "arhaica viziune mioriticã despre moarte e mai degrabã un anacronism, decît o trãsãturã a spiritualitãþii naþionale"(op. cit., p. 42).

            Dl Gabriel Liiceanu utilizeazã ºablonul "perspectivei istorice" în mod diferit. Subjugat de un acut interes pentru temporal, pentru particular ºi, mai ales, pentru lucrurile cu finalitate practicã, pe de-o parte dl Liiceanu gãseºte cã preocuparea cu filosofia ºi acel universalism al culturii profesat de Constantin Noica ar camufla o vinovatã "fugã de istorie". Pe de altã parte, înclinaþia filosofului de la Pãltiniº cãtre regãsirea tradiþiei, sau cãtre ancorarea în imediatul limbii române îi par de-a dreptul "ridicole". Mai mult încã, dl Gabriel Liiceanu crede cã descoperã aici "un handicap" transformat de Noica în argument de superioritate (op. cit., p. 231). De ce "handicap"? Nu se ºtie!

            Oricum, mesajul conþinut de aceste rînduri ale cãrþii pe care directorul Editurii Humanitas a tot reeditat-o în vremuri post-comuniste este perfect înþeles ºi retransmis mai departe de dl. Dan C. Mihãilescu, prin fraza sa în care scrie cã "supremaþia virtualului" proclamatã de Mircea Vulcãnescu ar fi "vecinã" cu "seninãtatea cinic-optimistã a lui Noica" (D. C. Mihãilescu, "Supremaþia virtualului", în "L.A.& I., 13 ian. 1992). Aºa cum s-a putut observa, lanþul retransmiterilor s-a rotunjit prin cele scrise, pe urmele d-lui Dan C Mihãilescu, de d-na Marta Petreu în Dicþionarul de opere filosofice româneºti publicat de Editura condusã de dl Gabriel Liiceanu.

            În final, credem cã este demn de apreciat faptul cã aproape fãrã excepþie, cei care au scris în comunism (ºi dupã dec. 1989) despre Dimensiunea româneascã...au reprodus cu sîrg lista de personalitãþi din cultura românã care s-au preocupat de profilul spiritual al poporului român, listã oferitã de Mircea Vulcãnescu. Mai puþin lãudabil este însã faptul cã mai toþi au "uitat" sã evoce pasajul în care Mircea Vulcãnescu lãmurea cititorul cã preocuparea pentru tipologia culturilor este o preocupare "vesticã", materializatã prin diverse scrieri, din care, cum am vãzut deja, el a citat lucrarea: "Nationale im Denken Frankreich" a unui autor destul de cunoscut în cultura europeanã.

            ªi o ultimã remarcã: filosofia lui Mircea Vulcãnescu nu avea cum sã corespundã ºabloanelor de gîndire pe care profesorii de aºa-zisã filosofie se strãduiau în comunism sã le impunã celor interesaþi de scrieri filosofice. Pentru cititorul de azi, ne-au pãrut demne de semnalat însãºi ºabloanele, fiindcã ele sunt cele care mai zdrãngãnesc ca niºte tinichele pe unde au umblat foºti culturnici.

 

 

NOTE SI CONSIDERTII MARGINALE

           

            1.  La sfîrºitul Dicþionarului operelor filosofice româneºti se aflã trecutã lista cu autorii cuprinºi în dicþionar ºi cu operele prezentate(p.270-272), urmatã de o listã bibliograficã mai cuprinzãtoare. Fãcînd cu totul abstracþie de valoarea fiºelor ce alcãtuiesc Dicþionarul, unii cititori ar putea  fi intrigaþi de selecþia operelor cuprinse în volum. De ce nu apare nici o lucrare a lui Vasile Bãncilã, a lui B.P. Haºdeu, a lui Traian Herseni, a lui P.P. Ionescu, a lui Stelian Mateescu, a lui Constantin Micu, a lui Bazil Munteanu, a lui Grigore Popa, a lui Nicolae Roºu, a lui Mihail Rãdulescu, a lui Ion Rãdulescu-Pogoneanu, a lui C-tin Sãndulescu-Godeni ºi apare Filosofi ºi sisteme(1933) a lui I. Brucãr? Sã fi fost consideratã, în mod exagerat, drept "operã fundamentalã" întrucît tocmai Brucãr se gãsise sã-l atace pe Nae Ionescu într-o recenzie, cum observa Mircea Vulcãnescu,  "nedreaptã a prefeþei lui Nae Ionescu la traducerea Criticii raþiunii practice a lui Kant fãcutã de elevii lui: Amzãr ºi Viºan" ? (v. Mircea Vulcãnescu,  Nae Ionescu, aºa cum l-am cunoscut, Ed. Humanitas, 1992, p. 132). Cine ºtie? Oricum, demn de ºtiut este faptul cã însãºi istoria filosofiei româneºti publicatã de dl Ion Ianoºi în 1996 la Biblioteca Apostrof a d-nei Marta Petreu perpetueazã cenzurarea învãþãmîntului filosofic românesc din timpul comunismului. Adicã excluderea personalitãþilor culturii româneºti cuprinse în lista mai înainte menþionatã.

            În ce priveºte bibliografia "de specialitate" trecutã la finele cãrþii, aceasta ne pare menitã sã atenueze valoarea lucrãrilor într-adevãr valoroase, transformatã cum este într-un adevãrat talmeº-balmeº, umplut cu lucrãri mediocre ºi sub-mediocre a unor autori ca: Dumitru Ghiºe, Ludwig Grünberg, Pavel Apostol, dr. Ygrec, Miron Constantinescu etc, în condiþiile în care nu apar de loc menþionaþi: Ernest Bernea, Virgil Stancovici, Horia Stamatu, Walter Biemel, Dumitru Cristian Amzãr, Ion Ionicã,Vintilã Horia, Elena Irion (Moisuc), Constantin Amãriuþei, Nicolae Herescu, Alexandru Ciorãnescu, º.a.

            În schimb, sunt trecute scrieri care au foarte vagi legãturi cu filosofia. De pildã, amãnunþita menþionare a scrierilor "filosofului" C-tin Dobgogeanu-Gherea, ori a unor "opere filosofice fundamentale" precum: Marxism oligarhic, 1926, Socialismul marxist ºi evoluþia socialã, 1945, Mediul social ca factor patologic, 1891, Le destin des grandes oeuvres dramatiques, 1960, Priveliºti ºi inedite, 1974, Imagini ºi cãrþi, 1980, Marxism ºi indeterminism, 1956, etc. (v. Bibliografia operelor filosofice româneºti în: Dicþionalului operelor filosofice româneºti, 1997, p. 273-317).

            În ce-l priveºte pe Ion Barbu, este menþionatã -ca operã filosoficã(sic!)-, Opera matematicã(1967-1970), fiind omise scrierile sale de criticã literarã vãdind o solidã culturã filosoficã (v. Ion Barbu, Opere complete. Ediþie îngrijitã de Mircea Coloºenco, Bucureºti, Academia Românã ºi Ed. Univers Enciclopedic, 2000), în contextul în care lucrãrile criticilor literari lipsiþi complet de spirit filosofic sunt cu grijã citate (ca opere filosofice!) spre a occupa cît mai mult spaþiu între coperþile Dicþionarului operelor filosofice româneºti (ex. scrierile lui Cãlinescu ºi Lovinescu).

            2.v. Isabela Vasiliu-Scraba, Editarea cursurilor lui Nae Ionescu, în rev. "Asachi", Anul VIII, nr. 134, aprilie 2000, precum ºi volumul: Metafizica lui Nae Ionescu, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000, p.174-198.

            3. v. Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Pãltiniº, Ed. Cartea Româneascã, Bucureºti, 1983, p. 227. Iatã pasajul în care Noica i-ar fi spus lui Liiceanu urmãtoarele: dacã nu vei citi "aceastã ediþie, Kant nu va intra în capul tãu ...Îþi cer sã faci un sacrificiu cu valoare simbolicã. Aici e vorba de un transfer între generaþii, de un act aproape iniþiatic... sã înþelegi asta ºi sã nu mã dezamãgeºti".

            4. Una din cele douã recomandãri necesare intrãrii în Uniunea Scriitorilor i-a fost oferitã dortorului Sergiu Al-George de dl Alexandru Paleologu (v. rev. Biblioteca Indica", nr. 3/1998, numãr special "Sergiu Al-George").

            5.v. Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul rãsfrîngerilor. Nae Ionescu prin discipolii sãi: Petre Þuþea, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Eliade, Mircea Vulcãnescu, Vasile Bãncilã, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000, p. 88-92.

            6. v. Dumitru Ghiºe, O deschidere de drum, în rev. "Caiete Critice", nr. 1-2/1983, p. 188-189.

            7.v. Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Pãltiniº, Ed. Cartea Româneascã, Bucureºti, 1983, p. 232.

            8. v. Dionise Petcu, Dimensiunea etnicã a existenþei sau necesitatea istoricitãþii, în rev. "Caiete Critice", nr. 1-2/1983, p. 186-187.

            9. v. Eugen Simion, Un punct de vedere despre specificul nostru, în rev. "Caiete Critice", nr. 1-2/1983, p. 167-168.

            10. Ideea conform cãreia lucrul început de filosoful Mircea Vulcãnescu ar fi fost continuat de Noica s-a vrut "oficializatã". Iatã cum este ea exprimatã de dl Marin Diaconu în 1991: "sãmînþa aruncatã de Mircea Vulcãnescu s-a îmbogãþit... prin Constantin Noica"(v. Marin Diaconu, Cuvînt înainte, în volumul: Mircea Vulcãnescu, Logos ºi Eros, Ed. Paideia, Bucureºti, 1991, p. 8).

            Se observã cum splendida desfãºurare de gînd a lui Mircea Vulcãnescu, de o coerenþã ºi de o limpezime de gîndire (la care nu i-a fost dat lui Noica sã ajungã nicicînd, filosoful de la Pãltiniº excelînd în cu totul alte direcþii) este "înfãºuratã" cu de-a sila în imaginea "sãmînþei". Concretul unei capodopere este subþiat astfel pînã la nivelul "virtualului" unei opere necesitînd o nouã plãsmuire.

<< La prima pagina